Ne-am obisnuit asa de mult cu zicerile de la Sfânta Liturghie, încât de multe ori nu ne mai dăm seama de importanta lor si mai ales de îndemnurile pe care le primim, nu numai pen-tru clipa în care ni se dau, ci pentru toată vremea vietii. De pildă, la fiecare Sfântă Liturghie se spune "Sus să avem inimile", iar noi răspundem: "Avem către Domnul". Bineînteles, răspundem pentru clipa aceea, dar nu trebuie să rămânem cu gândurile noastre aici, pe pământ, ci să le avem direct la Dumnezeu. "Sus să avem inimile", să avem mereu îndreptată la Dumnezeu simtirea, gândirea, puterea noastră simtitoare si gânditoare. Noi spunem "Avem către Domnul" si ne obligăm cu aceasta să avem totdeauna inima către Domnul.

Cel dintâi lucru pe care îl auzim după ce răspundem noi că avem inima către Domnul este: "Să multumim Domnului". Cine are inima îndreptată către Dumnezeu, trebuie să-I aducă multumire lui Dumnezeu. Cel dintâi gând pe care trebuie să-l avem când este vorba de Dumnezeu este gând cinstitor, gând multu-mitor. Când spunem că trebuie să multumim Domnului, spunem că într-adevăr Îi multumim si aducem si un cuvânt întemeiat pentru multumirea noastră, zicând: "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintă si nedespărtite".

Prin urmare, avem inima către Domnul? Avem, pentru că zicem "Avem către Domnul". Dacă avem inima sus, către Domnul, atunci aducem multumire către Domnul si spunem temeiul multumirii noastre. Zicem că facem aceasta pentru că asa se cuvine, că facem aceasta "Cu vrednicie si cu dreptate" (aducem închinare pentru că multumirea noastră este închinare adevărată, nu închinare formală) si continuăm: "este a ne închi-na Tatălui, si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintă si nedespărtite". A avea inima sus înseamnă a avea constiinta că în fata lui Dumnezeu trebuie să ne revărsăm multumirea, cinstirea noastră, închinarea noastră. Cum nu putem trăi fără aer, asa nu putem trăi fără Dumnezeu, asa nu putem trăi fără a avea inima sus, asa nu putem trăi cu adevărat fără a aduce închinare lui Dumnezeu, "Treimei celei de o fiintă si nedespărtite".

Cred că ar fi cazul, când ne spovedim, să avem în vedere si aspecte de felul acesta: cât avem noi inima sus, cât avem noi inima către Dumnezeu, cât avem închinare către Dumnezeu, cât suntem de angajati pentru a-I multumi lui Dumnezeu, pentru că este bine să avem în vedere si să facem toate lucrurile acestea mai ales noi, călugării, care suntem undeva între cer si pământ. Călugării trebuie să fie mai presus de lumea aceasta, dacă se poate sus, "deasupra lumilor, în locul minunilor".

O mânăstire trebuie să fie plasată undeva mai presus de lumea aceasta, pentru că dacă o mânăstire este din lumea aceasta, atunci n-are rost să existe! De ce să existe o mânăstire, dacă cei din ea trăiesc ca si ceilalti oameni, n-au inima sus, nu aduc decât închinare formală sau numai la anumite soroace? Dacă nu aduc o închinare continuă, atunci nu sunt mai presus de lumea aceasta! Or, noi nu suntem din lumea aceasta, pentru că Domnul Hristos a zis către ucenicii Săi: "Voi nu sunteti din lume" (Ioan 15, 19). Dacă despre noi se poate spune că suntem din lume, dacă avem constiinta că suntem din lume, din lumea aceea pe care zicem că am părăsit-o, atunci înseamnă că nu suntem unde trebuie să fim si nu are rost să existăm în felul acesta!

Trebuie să facem totdeauna un efort de a ne depăsi pe noi însine si de a depăsi conditia obisnuită a oamenilor întru slujirea lui Dumnezeu, ca să avem inimile sus, ca să aducem multumire lui Dumnezeu, ca să aducem închinare, având constiinta că asa trebuie, pentru că este "Cu vrednicie si cu dreptate a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintă si nedespărtite".

Să ne cercetăm si în privinta unor aspecte de felul acesta, când ne spovedim. Dumnezeu să ne ajute!

Mânăstirea Brâncoveanu
9 iulie 1993