Viata Pãrintelui nostru Acachie Kavsocalivitul de la Athon

Dupã un manuscrisul PM 29 aflat in Biblioteca Mãnãstirii Simonos Petras, traducere datând din 1902


 

Nota introductiva

Textul de mai jos reprezinta transcrierea si minima «cosmetizare» a manuscrisul PM 29 din Biblioteca Manastirii Simonos Petras (Muntele Athos), recuperat din una din cele doua foste «chilii» românesti apartunatoare de aceasta mare manastire athonita. Manuscrisul, scris în alfabetul chirilic, dateaza din 1902, dar traducerea e cu siguranta mai veche, datorita faptului ca manuscrisul mai continea si alte texte de interes monastic si pustnicesc. Importanta lui se refera în primul rând la continutul spiritual.

"Viata Parintelui nostru Acachie Kavsocalivitul si Athonitul" pare sa fie o povestire, o conferinta tinuta de unul din ucenicii Sfântului Acachie la câtiva ani buni de la moartea Batrânului, adica pe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Scrisa "ca sa astupe gurile acelora care fara socoteala zic cum ca acum în vremile acestea a slabit firea omeneasca si nu poate nimenea sa mai ajunga la masurile cuviosilor celor vechi, macar sa voiasca si sa doreasca", Viata Cuviosului Acachie Kavsocalivitul conclude: "Pentru ca nu firea a slabit, ci vointa omului este plecata spre rau si nu se sileste sa o întoarca spre bine, si pentru aceasta pricinuieste pricinuiri întru pacate. Pentru ca de ar fi slabit firea, apoi cu adevarat ca nici parintele Acachie nu ar fi ajuns la atâta înaltime a faptelor bune [...] Pentru ca nici firea a slabit, nici vremea s-a schimbat, ci mai vârtos si firea mai tare s-a facut si vremea mai îndemânatica este, ci numai singura buna vointa s-a schimbat si râvna cea dupa Dumnezeu s-a racit, si s-a pogorât de la bine spre rau. Si s-au facut oamenii cu totul robi lumii acestiea desarte. Si au iubit mai mult pe aceste stricacioase si vremelnice, neaducându-si aminte, nici purtând grija de cele vesnice. Pentru aceea si s-a ridicat si cu totul a lipsit darul lui Dumnezeu de la iubitorii de trupuri, robii pântecelui si poftitorii de lume, care si-au ridicat nadejdea lor de la Dumnezeu si si-au dat toata inima lor la dragostea si grijile lucrurilor celor pamântesti, precum zice Apostolul, la bogatii si la îndulcirile patimilor, iubitori de arginti si asupritori facându-se si plecati spre toate rautatile, cu totul de-a pururea a trupului grije având si facând. Si daca prea târziu cândva îsi aduc aminte de saracul sufletul lor ca sa se închine si sa roage pe prea Bunul si Facatorul de bine Dumnezeul nostru, sau altceva lucru sufletesc sa faca, aceasta numai pentru obicei o fac, cu lenevire si cu grabire, ca cum ar sta pe ghimpi. Pentru ca si atuncia mintea lor naluceste cele stricacioase si le cugeta si întru acestea se îndeletniceste si viseaza, pentru ca inima lor este lipita de acestea. Pentru aceasta unii ca acestia nici aicea nu primesc arvuna credintei, care este darurile cele duhovnicesti, si acolo se lipsesc de bunatatile ce sunt gatite dreptilor. Deci, fratii mei, daca voim sa câstigam bunatatile cele vesnice, sa nu ne înselam punând pricinuiri pentru pacate, ci sa întoarcem socotinta si vointa noastra de la cele pamântesti la cele ceresti. Sa supunem toata dragostea si pofta noastra la Hristos, iar nu la aur. Nici sa punem nadejdea noastra vreodata la bani, ci la cuvintele si la poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sa ne rugam cu inima curata si cu minte desteptata întru smerita cugetare. Sa ne nevoim ca sa facem lucrurile cele sufletesti ale noastre mai mult decât cele trupesti. Sa ne smerim pe noi pentru Dumnezeu care S-a smerit si S-a facut rob pentru noi. Sa ne facem, fratilor, lesne iertatori, milostivi si de-a pururea cele ceresti cugetându-le. Si în scurt sa zic, sa fim urmatori dupa putinta noastra cuviosului parintelui nostru Acachie si sa facem macar atâtea nevointe si ostenele pentru cele vesnice cât rabdam si suferim pentru cele vremelnice. Si atuncia vom întelege ca nici firea a slabit, nici vremea s-a schimbat. Iar de vom fi cu totul tot dati la cele pamântesti si plecându-ne privim totdeauna jos, ca dobitoacele cele necuvântatoare, si nu voim a ne ridica si sa lasam vointele cele trupesti, apoi macar sa suspinam pentru socotinta noastra cea rea. Si sa nu ne întemeiem pe vointa noastra cea rea, ci sa ne cunoastem neputinta, putina credinta si gresitele noastre socotinte. Si poate ca cu acest putin ne va milui mult înduratul Dumnezeu si ne va trimite darul Sau, si va lumina cugetele noastre spre a ne întoarce la Dânsul, sa ne tamaduiasca partea sufletului nostru ce este vatamata, ca sa putem sa cunoastem cele spre folosul nostru si sa ne împuternicim spre cele bune, ca sa ajungem întru masura vârstei plinirei cei duhovnicesti a lui Iisus Hristos, sa ne izbavim de pacate si sa lucram dreptate, ca sa luam de aicia arvuna credintei, care si parintele nostru Acachie a luat, si acolo sa mostenim bunatatile cele vesnice si sa ne salasluim în lacasurile dreptilor în pamântul celor vii, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Caruia este slava si stapânirea, cinstea si închinaciunea, împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor, amin."

Sfântul Acachie Kavsocalivirul († 12 aprilie) este putin cunoscut în România, dar el este întemeietorul unuia dintre cele mai importante schitul athonite, Kavsocalivia, aflat pe pantele Athonului, în zona «desertului» Sfântului Munte. S-a nascut în a doua jumatate a secolului al XVII-lea, a venit de foarte tânar la Sfântul Munte dupa putini ani de manastire si a îmbratisat imediat viata pustniceasca, în care a si murit - la 12 aprilie 1730 - în chilia lui din «schitul» Kavsocalivia, în situatia de cel mai cunoscut pustnic al timpului sau, de masura celor din vechime.

Iulian Nistea

 

Viata Pãrintelui nostru Acachie Kavsocalivitul de la Athon

 

Pe Athon ce se numeste Sfânt Munte îl împodobesc multe firesti podoabe, precum înãltimea lui – cã ajunge cu vârful pânã la cel mai înalt vãzduh –, pãdurile cele dese si tot soiul de pomi ce are, care cu îndestulatele si prea frumoasele roduri ce fac în tot anul îl aratã ca pe un alt Raiu; apele cele dulci si în chipul cristalului, care curg împrejurul lui si rãcoresc pe cei însetati. Pe lângã acestea, vânturile cele bine tocmite si rãcoroase care suflã si pãzesc sãnãtosi pe cei ce locuiesc într-însul. Si mai vârtos cea mai presus de cuvânt frumusete si mãrire a douãzeci de Sfinte Mãnãstiri ce sunt într-însul; împãrãtesti si sobornicesti biserici, afierosirile cele împãrãtesti si de mult pret; nenumãratele si de tot felul de sfinte moaste care sunt nemiscate; sfintite vase, sfintitele podoabe, si alte prea multe dãruiri. Îl înfrumuseteazã zic si acestea si îl împodobesc ca pe un alt Ceriu stelele, dar încã nu atâta pe cât se împodobeste si se strãluceste, se mãreste, se veseleste si de sapte ori se slãveste pentru sfintii bãrbati cei cu fapte bune care dupã feluri de vremi si ani au petrecut într-însul. Cã din început au strãlucit într-însul luminãtori tot plini de negrãitã luminã, bãrbati sfinti, pustnici minunati si pãrinti pururea pomeniti, care în muntele acesta cu nevointe si cu mii de lupte, în ostenele si în sãrãcie petrecându-si viata lor, s-au suit de pe dânsul în Ceruri, ca de pe o scarã, de trei ori fericitii. Apoi, în anii acestia de acum, întunecosi si fãrã de rânduialã [întru care tot felul de fapte bune s-au pãrãsit si toate evangheliceasca poruncã s-au cãlcat, toti de obste umblând în rãutãti si în poftele inimilor noastre întorcându-ne în Eghipet] a strãlucit ca o stea luminoasã si prea strãlucit soare cuviosul pãrintele nostru Acachie, întru adânca noapte a vremii acesteia, gonind si pierzând întunericul pãcatului, dar luminând si îndreptând pe toti ca un stâlp de foc pe drumul Ierusalimului celui de Sus cu viata lui cea bineplãcutã lui Dumnezeu. Deci ale acestui cuvios luptele faptelor celor bune si luminatele isprãvi am voit sã vã istorisesc sfintiilor voastre. Care au fost în anii acesti de acum ai neamului nostru si s-au luptat prea minunat asupra dracilor, fãcând biruintã în muntele acesta al Athonului, în locul ce se cheamã Kavsokalivi. Pentru aceea vã rog sã nu fiti cu nebãgare de seamã si sã dormitati, ci sã ascultati cu luare aminte si cu dragoste si vã veti folosi si sufleteste si trupeste.

Acest cuvios pãrinte al nostru Acachie a fost de la Agrafa, din eparhia Fanarului, si a Neohoriului, sat ce se numeste Golita. S-a nãscut din pãrinti crestini, care aveau cele de nevoie pentru viata lor cu îmbelsugare. Si când l-au botezat l-au numit Anastasie. Si tatãl lui a murit încã copil fiind el si a rãmas sãrman cu un frate al lui mai mic, hrãnindu-se de maica lor si învãtându-se cele pentru mântuire dupã putere. Iar Anastasie fiind mai mare cu vârsta avea si grija casei. Pentru aceasta, mãcar cã era blând din fire încã n-a putut sã meargã la învãtãtura sfintelor cãrti si au rãmas necãrturariu. Dar n-au putut neînvãtãtura sã împiedece scoposul lui, nici sã întunece cugetarea lui cea dreaptã. Ci ducându-se de multe ori la bisericã, si auzind vietile sfintilor cuviosi, primea semintele cele bune ale înaltei vietii lui care avea sã fie mai pe urmã. Si se fãcea tot plin de dumnezeiasca dorintã si al petrecerii acelora scump râvnitoriu, si se nevoia dupã putere când se înlesnea de grijile casei. Iar când a trecut de 20 de ani ai vârstei sale, maica lui se îngrijea ca sã-l însoare si mult îl silea la aceasta. Iar minunatul Anastasie, având întru tot gândul sãu la Dumnezeu, nu voia nici sã audã de însurare, ci fugea în locuri linistite si se ruga singur Unuia Singur Dumnezeu. Si nici mãcar ca un tânãr iubea lucrurile tinerilor fãrã de rânduialã, jocuri sau alte desfãtãri, cu care însealã si atrage cãtre sine lumea cea desartã. Nici nu avea griji zadarnice ale bogãtiei si ale slavei si ale desfãtãrilor, care sunt rãdãcinile rãutãtii neamului omenesc. Ci avea desãvârsitã întelepciune în tânãra vârstã: se întorcea de la acestea. Si umbla ca un bãtrân, întelept petrecând si luând aminte de sporirea sufletului sãu si pentru chiverniseala casei lor. Si pe cât se înmultea la dânsul dumnezeiasca dragoste din zi în zi, adãuga si el ostenealã peste ostenealã. Pentru aceasta si de multe ori ducându-se în locuri linistite dupã bunul sãu obicei, uita sã se întoarcã înapoi; iarã maicei lui i se scârbea inima, socotind cã a pãtimit ceva rãu. Sã ducea si îl cãuta, si când îl gãsea îl sfãtuia sã rãmânã în casã, si sã se plece sfaturilor ei ca sã se însoare si sã poate grija pentru trupeasca chivernisealã; si altele asemenea îl sfãtuia maica lui, zicându-i-le cu lacrimi. Iar Anastasie nicidecum nu da ascultare la aceste nefolositoare sfãtuiri ale maicii sale si se tinea tare de scoposul lui si se nevoia pe cât putea si se silea sã-l împodobeascã pe omul cel din lãuntru. Dar neîncãpându-i vremea ca dupã dorinta sa sã se nevoiascã pentru grijile casei si pentru împiedicãrile maicei sale, a fugit de acolo pe ascuns si a venit în pãrtile Zagorei, în mãnãstirea Sfântului Dionisie cel din Olimp, ce este în numele Sfintei Treimi, cãreia îi zic Surbia, pe locul orasului Macrinita. Acolo cercându-se întru putinã vreme s-a arãtat pãrintilor celor petrecãtori acolo desãvârsit ispitit, pentru care si în chipul îngeresc l-au îmbrãcat si l-au numit Acachie. Iar dupã ce a intrat în jugul petrecerii pustnicesti, minunatul Acachie îndatã au început a se nevoi mai cu multã osârdie. Pentru cã în noaptea aceea cu care a luat sfânta shimã s-a învrednicit si dumnezeiestii vedenii, si vede în somnul sãu [s-au mai bine a zice destept fiind] ca cum ar fi tinut în mâinile lui o fãclie aprinsã care avea lumina foarte strãlucitoare si lumina tot locul acela. [si aceasta socotesc eu sã fi însemnat petrecerea lui cea bunã, care a arãtat mai pe urmã prin darul ce i s-a dat de la Dumnezeu, pentru cã a strãlucit si a luminat nu numai în muntele Athonului, ci pe tot drept slãvitorul norod ce locuieste împrejurul muntelui] Acest minunat semn vãzându-l cuviosul, bine l-a socotit: cã asa trebuie sã strãluceascã la cãlugãr sfintele porunci ale lui Hristos si mai ales smerenia. Pentru aceea si mult se nevoia la aceasta, cu toate cã si din fire era smerit cugetãtorul. Si se supunea cu multã osârdie nu numai egumenului mãnãstirii, ci si la tot fratele care i-ar fi poruncit ceva îl asculta cu bucurie ca si cum i-ar fi poruncit Hristos. Si fãcea cele mai de pe urmã ascultãri cu mare smerenie, si cele mai grele le sãvârsea cu multã osârdie, fiindcã era fireste iscusit si tare cu trupul si fãcea toatã slujba. Avea si vointa unitã cu darurile firii, si sãvârsea cu dragoste orice poruncã a proestosului si a fratilor. Pentru aceasta si era iubit de toti. Dar fiindcã grijile cele multe ale mãnãstirii nu i dãdeau slobozenie ca sã urmeze scoposului sãu celui dupã dumnezeu precum iubea, pentru aceea si de multe ori iesind din mãnãstire umbla prin munti si prin pãduri. Si acolo se nevoia, priveghind si rugându-se, si cu singure buruienile cele sãlbatice hrãnindu-se. Si nici de acelea nu mânca sã se sature, ci numai cât sã trãiascã, si aceea în douã si trei zile odatã. Iar fratii mãnãstirii – fiindcã îl iubeau – si altii, socotindu-l cã s-au înselat se sileau sã-l opreascã. Iar altii, mãcar cã-i stiau scoposul lui, dar temându-se ca sã nu fugã de acolo sau cã se va întâmpla sã nu-si poatã sãvârsi scoposul si se va însela de mestesugirile vrãjmasului si se va pierde, îl sfãtuia sã lase o asa înaltã viatã si sã-si puie mai usoare nevointe, pentru cã nu se gãseste acuma altcineva întru aceastã vreme sã aibã o asa petrecere, pe care, vãzându-l, si el sã urmeze petrecerii aceluia, si avându-l pe acela pildã sã se împodobeascã si pe sine cu asemenea lucrãri. Pentru aceea bine este, îi ziceau, sã te întorci putin înapoi si începi mai largã cale, întru care gãsesti si pe altii umblând; si de la aceia povãtuindu-te vei ajunge fãrã smintealã la acest sfârsit pe care-l iubesti. Dar calea, îi ziceau ei, pe care tu acuma ai început sã umbli, negãsind alt povãtuitor, sfârsitul este neîncredintat si foarte primejdios. Dumnezeu este foarte milostiv si primeste pe cel putin ca si pe cel mult, si mai vârtos întru aceste vremi. Acestea fratii lui sfãtuindu-l ziceau cãtre dânsul. Iar smeritul Acachie, rãnit fiind în inimã de dumnezeiasca dragoste, nu se oprea nimic de cuvintele acestea, ci mai mult se întindea la cele dinainte, uitând cele din urmã. Însã socotind cã cât va fi acolo se va opri de la scopul lui pentru multe alte griji ale mãnãstirii, si cã nu va putea a se nevoi precum dorea, pentru aceea, hotãrându-se, fuge de acolo si vine la Sfântul Munte, la limanul cãlugãrilor. Si gãsind loc de iscusintã si de îndemânat scopului sãu spre lucrare duhovniceascã, împodobit cu sfinte mãnãstiri si locuintele de faptele cele bune. Toate acestea le-a cercetat cu multã evlavie si multi nevoitori chiar dupã dorinta sa a gãsit. Si mult de la aceia folosindu-se, a venit la Schitul Sfintei Ana. Si trecând pe lângã cimitirul schitului, a simtit o minunatã si bineplãcutã mireasmã (precum din sfânta lui gurã de multe ori am auzit). Si veselindu-se mult de acea bunã si dumnezeiascã mirosire, s-a aprins în inima lui mai mult dumnezeiescul foc. Si gãsind acolo o pesterã micã a rãmas acolo câteva zile. Si se nevoia fericitul mai presus de om. Si iarãsi a iesit de acolo si înconjura pe la schituri cãutând folos. Si se aduna cu cei sporiti si lua de la dânsii ca albina florile faptelor bune. Si venind si în Mãnãstirea Sfântului Grigorie si gãsind doi cinstiti bãtrâni la chilia cea de sus, a rãmas cu aceia un an; la arãtare ca cum sã învete lingurãria – pe care o a si învãtat lucrând cu dânsii –, iar în adevãr ca sã-si împodobeascã sufletul sãu cu ascultarea dumnezeiestilor fapte celor bune ale lor. Pentru cã se supunea acelora ca însusi Stãpânului Hristos. Iar dupã ce a trecut anul s-a dus în alt loc, mai pustiu, si acolo gãsind un linistitoriu, care se aratã cu fãtãrnicie cãtre oameni cã petrece viatã pustniceascã, iar întru ascuns era plin de lucruri rele, a rãmas cu dânsul, cel fãrã de rãutate Acachie, socotind a-l avea ajutoriu si împreunã-nevoitoriu la pustniceasca viatã. Însã l-a gãsit cu totul dimpotrivã. Dar el nimic nu s-a clintit de rãutatea aceluia, ci mai vârtos s-a întãrit în scoposul sãu cãtre Dumnezeu, ca un bun luptãtoriu al poruncilor dumnezeiesti. Si pe cât putea se nevoia singur, nevointa cea bunã sãvârsind. Întru una din zile a luat pe Acachie monahul acela si s-au dus la oarecari prieteni ai lui chilioti în pãrtile dinspre Simon-Petru; si era sâmbãtã seara. Iar acesta cu acei monahi chilioti, dupã ce au mâncat pânã la prea satiu si au bãut cu prisosintã, s-au culcat de cu searã, si dormeau ca niste dobitoace necuvântãtoare. Iar dumnezeiescul Acachie, având dumnezeiescul foc în inima lui, nu a suferit sã doarmã. Ci sculându-se încet, s-a dat putin la o parte de acolo de unde dormeau aceia si se ruga cu gândul cãtre Dumnezeu. Iar în vremea utreniei s-a fãcut întru rãpire. Si vede un bãrbat înfricosat si minunat, carele a venit si a stãtut deasupra acelor ticãlosi monahi ce dormeau si a zis: "Doamne miluieste! Ca niste dobitoace dorm întru aceastã zi". Si tinea în mâna lui o vargã, cu care lovind în pãmânt a zis: "Vai omului acestuia!". Si cu cuvântul s-a fãcut nevãzut. Iar Acachie vãzând aceasta s-a cutremurat de spaimã si mai cu fierbintealã se rugã pânã s-a luminat de ziuã, si atunci s-au întors iarã la chilia lor. Si dupã putine zile s-a dus Acachie de la acel monah. Si mergând s-a asezat singur la un loc mai sus de Mãnãstirea Dionisiului, nevoindu-se pe cât putea în lucrarea cea duhovniceascã. Iar acel cãlugãr pentru care am zis cã a lovit îngerul cu varga în pãmânt aproape de dânsul s-a dus în ostrovul Samului, si acolo a luat rãu sfârsit, încât s-a fãcut la toti jale întru privire. Iar Acachie a rãmas destulã vreme acolo în pãrtile Dionisiului. Si iesind de acolo a venit la Schitul Pantocratorului, unde a venit si bãtrânul lui de la mãnãstirea Zagora, ca sã învete cântãri. Si dupã ce s-a întâlnit cu Acachie vroia ca sã-l ia cu dânsul, ca pe al sãu cãlugãr, însã el stiind împiedecarea ce era sã-i urmeze la scopul lui cel dumnezeiesc, nu a voit sã se ducã; ci cu obisnuita lui smerenie cerea blagoslovenia bãtrânului sãu, rugându-l sã-l lase aicea sã se linisteascã. Si vãzând si bãtrânul sãu buna lui osârdie, nu numai cã l-a lãsat, ci i-a dat si doi galbeni, zicându-i: "Primeste acestia ca sã ai de cheltuialã, si cheltuindu-i vino sã-ti dau altii, si te roagã lui Dumnezeu pentru mine". Si luând galbenii nevoitorul Acachie, prietenul necâstigãrii si dusmanul iubirii de avutie, s-a tulburat inima lui. Si mustrându-l gândul, s-a întors si a dat banii înapoi, zicându-i: "Ia-ti galbenii tãi, cã mã primejduiesc sã-mi pierd mintea cu ei". Si ducându-se de acolo au început a-l supãra gândurile. Si un gând îl silea sã se întoarcã cu bãtrânul sãu la metania lui; al gând îi zicea sã se ducã la vreun ostrov pustiu; si altul, într-alt loc. Asa luptându-se cu gândurile, a ajuns umblând la o rãspântie de trei drumuri. Si fiind întunecat si tulburat de gânduri a stat în loc nestiind care drum sã apuce. Si îndatã i s-a pãrut cã l-a împins o tãrie nevãzutã cãtre un drum, pe care a si început a umbla. Si mergând putin a întâlnit doi monahi, ducându-se la Sfânta Ana, si unindu-se cu ei au mers pânã la crucea care se numeste «a lui Sider», si iarãsi au început a-l supãra gândurile mai tare. Si despãrtindu-se de aceia a rãmas putin acolo, si iarãsi a început a merge pe acelasi drum. Si gãsind o piatrã a sezut pe ea si fiind flãmând a scos putinã pâine sã mãnânce, pe care i-o dãduse acei doi monahi, cãci nu mâncase de trei zile. Si dupã ce a mâncat s-a rezemat pe mâna lui si din multa tulburare a gândurilor i s-a fãcut întunecare a mintii si multã greutate trupului si a adormit. Si îndatã vede înaintea lui un urias negru si înfricosat. Si iarãsi a simtit ca si cum i-ar fi zis altul la ureche încetisor cum cã "acest urât si necurat urias este vicleanul diavol care te-a luat înainte sã te piardã". Si cu acest cuvânt s-a desteptat încutremurat. Si zice: "Vai mie! Cã m-a luat înainte vicleanul diavol ca sã mã piardã." Atunci a hotãrât sã se ducã la duhovnic si sã facã ce-l va sfãtui cã poate îsi va gãsi odihna. Si mergând pe drum spre duhovnic, l-a rãpit un repede vârtej de vânt si l-a scos din drumul lui o bunã depãrtare, silindu-l si împingându-l spre prãpastie ca sã se piardã. Aceasta vederat pãtimind de nevãzuta lucrare diavoleascã s-a temut foarte si cu glas mare a strigat: "Doamne, Iisuse Hristoase, si Prea Sfântã Nãscãtoare de Dumnezeu ajutã-mi". Si îndatã i s-a arãtat o altã dumnezeiascã putere, care a venit de deasupra muntelui ca un fulger si a gonit toatã acea putere sataniceascã cu huiet mare. Si fulgerul acela s-a dus împreunã cu huietul pânã jos la malul mãrii, gonind pe Supãrãtoriul. Iar cuviosului i-a dãruit rãsuflare si liniste gândurilor si i-a umplut inima lui de multã bucurie, încât cu mare glas înãlta multumiri Mântuitorului nostru Iisus Hristos si Stãpânei noastre Mijlocitoarei Nãscãtoarei de Dumnezeu. Si repede se ducea la duhovnicul Galaction de la Katunachia. Si i-a prevestit toate cele ce i s-au întâmplat. Si luând blagoslovenie s-a dus si a locuit la Kavsokalivi, deasupra la chilia Sfântului Maxim, ce are hramul Schimbãrii la Fatã. Acolo a petrecut douãzeci de ani, lucrând linguri si mânca putinã pâine cu apã la douã si la trei zile odatã, si cea mai multã vreme se hrãnea cu varzã sãlbaticã si cu castane, si numai atâta purtând grijã pentru trup cât numai sã trãiascã. Iar toatã silinta si grija lui era la nevointa cea duhovniceascã, luptându-se cu diavolul, luptãtorul neamului omenesc, simtitoriu si gânditoriu douãzeci de ani. Apoi pogorându-se la malul mãrii si gãsind o pesterã micã, a locuit într-însa, întru care mai întâi sezuse Sfântul Maxim Kavsocalivitul, care a umblat pe drumul cel strâmt si mai presus de petrecerea omeneascã, de si colibile lui le ardea, pentru care si locul s-a numit Kavsokalivion. Si sezând întru acea pesterã a început a se nevoi mai mult cu cele mai aspre nevointe si dureri ale trupului, pe care auzindu-le oarecarele neiscusit întru cele duhovnicesti, i se vor pãrea necredincioase sau le va socoti cã le-a fãcut cu adevãrat pentru falã si laudã mincinoasã bãtrânul meu. Pentru cã m-am învrednicit si eu sã fiu ascultãtoriu si sã iau, nevrednicul, de la dânsul sfânta shimã si am rãmas supunându-mã mai pânã aproape de moartea lui, si atuncia cu lucrarea urâtoriului de bine am iesit putin, ci nu m-am depãrtat de tot, nici m-am înstrãinat de cercetarea lui cea pãrinteascã; ci si la sfânta lui adormire m-am aflat împreunã cu dânsul si cu mâinile mele l-am îngropat. Deci pentru aceasta scurtez cuvântul meu si voi sã spui acelea numai care se pare la toti vrednice de crezut. Adecã acelea care le-am auzit din însãsi sfântã gura lui si pe care le-am vãzut cu însisi ochii mei, iar altele le-am auzit de la ascultãtorii ce au fost mai înainte de mine. Sezând acolo în pestera care am zis si minunata nevointã lucrând-o, necãjindu-si trupul lui cu foamea si cu setea, cu ostenelile si cu durerile ziua si noaptea, cu goliciunea în frigul iernii si cu mii de alte multe rele pãtimiri. Si fiindcã locul era sec si fãrã de apã, iarna strângea apã de ploaie într-un chiup. Iar vara, voind Dumnezeu a mângâia pe robul sãu cel binecredincios, când se sfârsea apa din chiup venea un nor mic deasupra pesterii si ploua pânã ce umplea chiupul si iarãsi se ducea norul. Dar fiindcã se silea pururea sã-si smereascã trupul, si mâncarea pe care o mânca mai mult slãbiciune îi aducea decât putere. Pentru cã usca buruieni sãlbatice si atât de putin mânca cât numai sã trãiascã. Si asa nevoindu-se el, unii din monahi vãzând atâta nevointã se sileau sã-l opreascã socotind cã este înselat. Ci el îsi urma scopului sãu si pe aceia cu buna lui smerenie îi linistea. Si ca un fãrã de trup se silea toatã ziua ca sã creascã si sã înainteze întru nevointele cele cãtre Dumnezeu. Dar si împotrivã-luptãtoriul neamului omenesc si urâtoriul de bine diavol nu înceta de a-i da rãzboiu si a-l supãra cu feliuri de chipuri, de fatã si întru ascuns, silindu-se a-l scoate din drumul cel drept si evanghelicesc. Si de multe ori îl lovea cu feliuri de rele si tulburãtoare gânduri si cu feliuri de boale trupesti. Iar el, cunoscând mestesugirile lor cele satanicesti, se scula la rugãciune, si cu aceastã minunatã armã scãpa de toate viclesugurile lor ca de o mreajã de pãianjen. Altã datã iarãsi se ispitea ca sã-l înfricoseze cu sunete si cu strigãri, cu arãtate nãluciri, arãtându-se ca niste fiare înaintea lui si ca niste uriasi înfricosati, negri si puturosi. Dar fericitul le socotea pe acestea ca pe niste jucãrii copilãresti si vrednice de râs. Odatã a iesit cuviosul din pesterã pentru oarecare trebuintã, si când s-a întors a vãzut cu ochii sãi cã erau înaintea pesterii lui tigani fierari multi, cu femei si cu copii, care lucrau la fier, fãceau ciure si altele asemenea si strigau cu glasuri nepotrivite precum au obiceiul sã facã tiganii. Acestea vãzând cuviosul a cunoscut rãutatea demonilor si înãltându-si mâinile cãtre Dumnezeu a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, Izbãvitoriul si Dumnezeul meu, izbãveste-mã de rãutãtile si mestesugirile rãilor diavoli, pentru rugãciunile Prea Curatei Maicii Tale. Amin." Si fãcându-si cruce îndatã toti s-au fãcut nevãzuti si s-au stins ca fumul. Aceste siliri pãtimind si asa luptându-se, s-a învrednicit rugãciunii cei de gând si dumnezeiestilor descoperiri. Si sta la rugãciune ca un stâlp neclãtit; si sezând se arãta tot uimit, avându-si sus cãtre Dumnezeu toatã mintea, nicidecum cele pãmântesti ale trupului simtindu-le, ci având în inima sa totdeauna dumnezeiestile suisuri si cugetãri ale celor ce vor sã fie se fãcea tot de Dumnezeu vãzãtoriu cu duhul si cãtre oameni preavesel.

Si aflându-se întru aceastã micã pesterã a venit la dânsul Romano, care dupã aceasta a si mãrturisit. Si era patria lui Carpenicia, din satul Lita, eparhia Argafilor, nãscut din pãrinti binecredinciosi dar neînvãtati la carte. Pentru aceasta de la pãrinti alta nu stia decât cum cã este crestin; nici voia sã stie mai mult sau sã învete. Lucrul lui a fost pãstor de oi si dupã întâmplare odatã s-a însotit cu alti tineri si s-au dus în Tarigrad; si de acolo s-au dus în Mitilene si au rãmas putinã vreme la un pitar. Si auzind de o corabie cu închinãtori cã merge la Sfântul Mormânt, s-a îndemnat sã meargã si el. Ducând-se a rãmas la Sfântul Sava. Acolo, auzind de multe ori cetindu-se muceniile sfintilor, cum au rãbdat atâtea dureroase munci pentru numele lui Hristos si pentru ca sã mosteneascã bunãtãtile vesnice ce vor sã fie, si învãtându-se de cuviosii pãrinti cã mintea omeneascã nu poate sã înteleagã cele ce a gãtit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe Dânsul. Iar el îndatã s-a dus la Patriarhul si i-a spus scopul sãu, cã voieste sã mãrturiseascã. Iar Patriarhul l-a oprit temându-se sã nu se facã vreo nãvãlire Sfântului Mormânt de cãtre necredinciosi, încã si pentru neadeverirea sfârsitului sãu. Însã el a primit dorire în sufletul sãu ca sã mãrturiseascã. Si asa plecând de acolo a venit la Tesalonic si îndatã a mers la Mekheme, unde erau multi turci adunati, si înaintea lor a mãrturisit pe Iisus Hristos cã este Dumnezeu adevãrat, Fãcãtorul a toate si Mântuitorul oamenilor. Iar credinta lor este desartã si proorocul lor Mohamed un mincinos si înselãtoriu si locuintã a diavolului. Si îndatã necredinciosii turci l-au prins si l-au bãtut foarte si-l sileau sã se lepede de Hristos. Si vãzând ei cã cu nici un chip nu se supune ca sã se lepede de Hristos, au hotãrât ca sã-i taie capul. Pentru aceasta îl munceau cu multã mânie. I-au scos curele de pe spate, l-au ars cu înfocate potcoave la fãlci si alte feluri de munci i-au fãcut. Atunci s-au întâmplat acolo si cãpitanul brigãzii de mare si l-a cerut la judecãtor sã-l dea lui ca sã-l puie la brigadã sã vâsleascã cu lopetile în toatã viata lui: "Si aceasta îi va fi lui mai amarã decât moartea. Pentru cã el nu se va scârbi dacã îi veti tãia capul, cã de aceasta doreste si de aceea s-a si înfãtisat, ca sã moarã pentru credinta lui". Aceasta zicând cãpitanul, s-au arãtat plãcute judecãtorului vorbele lui si i l-au dat. Deci dupã ce l-a luat cãpitanul i-a ras tot pãrul de pe cap si l-a pus la vâslã cu lopetile. Si trecând putinã vreme, niste crestini prieteni de-ai cãpitanului rugându-l si dându-i si bani l-a slobozit si l-a trimis la Sfântul Munte. Aici viind a rãmas pe lângã bãtrânul Acachie destulã vreme, nevoindu-se ca niste fãrã de trupuri – precum am auzit din gura bãtrânului sãu (pentru cã aceastã istorie, cum am venit întâiu mi-au spus zicând când m-a vãzut: "Nu cumva te-a trimis Sfântul Romano ca sã mã cauti acum, la bãtrânetele mele?") Si a început a-mi istorisi una câte una nevointele mucenicului si zicea cã cu toate cã mai presus de om se nevoia dar încã cugetul lui nu era împãcat ci de-a pururea tot mucenicia o nãlucea, nepurtând grijã nici pentru mâncare si bãuturã, nici pentru îmbrãcãminte. Ci îsi avea trupul întru desãvârsitã nebãgare de seamã si ca o sarcinã strãinã. Încã dorea ca sã moarã muceniceste si sã se uneascã cu Hristos. Si de-a pururea era gata pentru cealaltã viatã, ca un strãin ce se gãteste sã se ducã în patria lui. Deci s-au unit si au postit amândoi multe zile, rugând pe Dumnezeu ca sã le descopere pentru mucenicie. Si li s-a descoperit cã este voia lui Dumnezeu si se va sfârsi bine cea pentru Hristos Dumnezeu mãrturisire. Si asa au pus legãturã între dânsii, cã dupã ce se va sãvârsi Romano prin mucenicie sã se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea bãtrânului si pânã si dupã moarte sã-si aibã împreunã petrecerea. Si cuviosul Acachie iarãsi sã roage neîncetat pe Dumnezeu pentru Romano pânã ce se va sfârsi si se va învrednicii cununei mucenicesti si sã rãmânã în pestera aceasta pânã la sfârsitul vietii sale. La acestea unindu-se si îmbrãcându-l în sfânta shimã în ziua Înjumãtãtirii, a heretisit pe pãrintii schitului si, luând blagoslovenia bãtrânului, s-a pornit sã se ducã la Ierusalim, vrând ca iarãsi sã se înfãtiseze spre a mãrturisi în haine mirenesti. Dar însã i-au spus acolo cã ori mirean ori cãlugãr de se va înfãtisa spre mãrturisire mare pagubã aduce Sfântului Mormânt. Îndatã se întoarce de acolo, ca un vultur zburãtoriu, si vine în Tarigrad si se înfãtiseazã în chipul acesta: Umblând pe stradã loveste niste câini cu varga ce o purta în mânã. Iar necredinciosii turci aceasta vãzându-o s-au repezit îndatã ca niste fiare cu multã mânie si l-au prins, si trãgându-l si bãtându-l l-au dus la vizir si acela l-a dat pe mâinile muncitorilor ca sã-l pedepseascã pânã ce se va lepãda de credinta lui Hristos. Iar aceia luând-l l-au aruncat într­o fântânã uscatã unde aruncau pe ucigasi, si acolo a fost 40 de zile flãmânzind. Apoi scotându-l de acolo cu cumplite bãtãi l-au muncit. Si neputându-l face a se lepãda de Hristos, a poruncit vizirul ca sã-l omoare. Si ducându-l la locul de junghiere, pe drum când îl ducea, când întâlnea vreun crestin îl heretisea. Si se ducea cu mare bucurie, ca si cum ar fi mers la o mare veselie, iar nu la junghiere. Si vãzând un boier atâta bucurie la dânsul s-a minunat si înstiintându-se cã îl ducea sã-l înjunghie pentru Hristos, a mers si acela ca sã-i vazã sfârsitul. Si dupã întâmplare trecând pe lângã o geamie în ceasul al 12-lea unde striga un turc si cãutând mucenicul la dânsul l-a scuipat. Si îndatã gealatii lui i-au tãiat limba lui, pe care cu bucurie singur o a scos din gurã si i-au tãiat-o. Si iarãsi cu bucurie ura de bine pe crestini, si curgea sângele din gura lui. Si când au venit la locul osândirii a multumit lui Dumnezeu cu gândul si cu închipuirea, si asa bucurându-se a luat cununa muceniciei în 19 ianuarie [Sf. Romano este pomenit pe 5 ianuarie, n.n.], în anii de la Hristos 1694. Si fericitul si preacuratul lui suflet s-a suit la ceruri cu multã slavã sã se bucure de gânditoriul sãu Mire în ceata mucenicilor. Iar cinstitele si sfintele lui moaste, îndatã dupã ce i-au tãiat sfântul lui cap, au cãzut cãtre rãsãrit ca un viu. Pentru care zavistuindu-l urâtorii de Hristos turci goneau bãtând pe crestinii care alergau acolo, multime multã. Iar dumnezeiescul dar l-a slãvit de sus cu luminã cereascã si lumina sfintele moaste trei zile si trei nopti, pãzindu-le, si vedeau toti si se minunau si crestinii foarte mult se bucurau. Iar necredinciosii turci crãpau în inimile lor. Atuncia s-a întâmplat acolo o corabie englezeascã si cumpãrând sfintele moaste cu 500 de lei le-au dus la locul lor. Iar acel boier pentru care am zis mai sus cã a mers dupã mucenic, vãzând cã gonesc turcii pe crestini, a dat 5 lei unui bãiat de turc de i-a muiat basmaua în sângele mucenicului. Iar turcii vãzând pe boier cã a muiat basmaua în sânge, l-au pârât la vizir, care a hotãrât sã-l omoare si pe el. Si având acesta prieten pe dragomanul împãrãtesc, l-a scãpat de moarte. Dar l-au aruncat într­o temnitã întunecoasã, unde a sezut 6 luni. Si în toatã seara vedea câte o razã de luminã venind de la locul unde au tãiat pe mucenicul de îi lumina în temnitã si foarte mult se mângâia. Apoi dând 400 de galbeni a iesit din temnitã si împreunã cu frate sãu, vânzând tot ce-au avut, s-au dus la Sfântul Mormânt si la Muntele Sinai. Apoi venind la Sfântul Munte s-au fãcut cãlugãri. Si cel dintâi s-a numit Agapie si s-a sfârsit la Mãnãstirea Dohiarului, afierosind acolo si basmaua aceea muiatã în sângele sfântului mucenic si cuviosului mãrturisitor Romano. Iar cel de-al doilea s-a numit Hristofor si s-a sfârsit la Kutlumus.

Iar cuviosul Acachie, dupã ducerea cuviosului mucenic Romano, mai mult se nevoia, si apoi dupã putinã vreme a fugit din pesterã si s-a dus la chilia Sfântului Atanasie. Si acolo aflându-se si închinându-se odatã – precum zicea – a venit întru uimire. Si vede pe cuviosul mucenic Romano tot luminând ca fulgerul si fata lui slobozea raze mai mult decât soarele, având slavã dumnezeiascã. Si-si întorcea acea dumnezeiascã fatã dinspre bãtrânul si nu voia ca sã-l vadã. Si arãta lui cu aceasta ca si cum l-ar dojeni pentru cãlcarea ce a fãcut cã a fugit din pesterã. Iar cuviosul cu smerenie cãzând, îl ruga sã caute cu liniste si sã-i ierte greseala; ci mucenicul nu se pleca, ci îndatã si s-a dus. Si când si-a venit întru sinesi cuviosul dintru acea vedenie, s-a temut de schimbarea mucenicului pentru cãlcare. Si s-a sculat de acolo si s-a întors iarã în pestera lui. Si acolo zicea cã l-a vãzut de multe ori, cu aceeasi slavã, si atunci cãuta cu linã si cu veselã fatã si cu cuvintele îl mângâia. Si se veselea foarte mult cuviosul la mângâierile ce-i fãcea cuviosul mucenic, si a rãmas acolo nevoindu-se pânã la sfârsitul vietii lui. Dupã aceasta a zidit acolo în pesterã o micã colibitã cu însusi mâinile sale si întru aceea se nevoia petrecându-si viata îngereascã, flãmânzind si însetând, în ger si în fierbintealã, suferind pururea, neavând altã îmbrãcãminte decât numai o rasã veche si aceea nu o purta întotdeauna, decât când vedea cã vine cineva la dânsul dintre cunoscutii sãi, fiindcã la altii nu se arãta.

Odatã a nins mult si a degerat foarte tare cuviosul si pentru aceea a prinzând foc ca sã se încãlzeascã pentru cã pe cât se apropia de foc pe atâta mai mult rãcea. Atunci a înteles cum cã nu este atâta frig mult firesc, ci lucrare sataniceascã este. Si îndatã sãrind a stins focul si asa gol pre cum era a iesit afarã si a cãzut pe zãpadã; si îndatã i-a venit o minunatã putere care a gonit rãceala cea multã si atâta l-a încãlzit încât i se pãrea cã sedea într-un feredeu iar nu pe zãpadã. Pentru aceastã a lui îngereascã petrecere i-a iesit laudã de la orase depãrtate. Si veneau cãtre dânsul unii pentru blagoslovenie, altii pentru ca sã se foloseascã si altii se fãceau cãlugãri si rãmâneau supuindu-i-se.

Odatã rugându-se cuviosul, a venit într­o descoperire. Si vedea un bãrbat minunat care venind, l-a apucat de mânã si l-a dus la un câmp prea frumos carele atâta era de mare încât nu i se vedeau marginile. Si asemãnându-l zicea cã era acest feliu ca cum ar fi cineva în noianul mãrii si privind nu ar vedea în nici o parte vreun ostrov sau pãmânt uscat, atâta era mãrimea acestui frumos câmp. Si era plin de palaturi prea strãlucite si case prea frumoase, dar desarte toate si fãrã locuitori. Si minunându-se a întrebat pe cel ce îl povãtuia: "Pentru ce atâtea prea strãlucite si nenumãrate palaturi sã fie nelocuite si sã se piardã în zadar o atâta de minunatã frumusete si podoabã a lor?" Si a rãspuns acela: "Bunã parte are aicea acela care plãteste haraciul si alte dãri la turci, fãrã sã se supere si sã cârteascã. Cã la învierea cea de obste vor locui întru aceste prea-frumoase palaturi. Pentru cã acestea le-a fãcut Dumnezeu ca sã locuiascã într-însele crestinii cei ce plãtesc haraciuri si alte dãri la turci si rabdã atâtea dureri si scârbe de la dânsii pentru Hristos". A vãzut si altele multe întru acea vedenie, care pentru neputinta multora si putina credintã si pentru înaltele descoperiri ce se par a fi greu de crezut nu le-am scris. Pentru cã tainele cele înalte nu se cuvine a fi arãtate la multi, ci numai aceia sã se arate câte sunt cu putintã a le încãpea. Si când si-a venit întru sine cuviosul din acea dumnezeiascã descoperire se minuna socotind acele ceresti bunãtãti care sunt gãtite dupã moarte pentru aceia care suferã fãrã cârtire jugul cel greu al neîndmnezeitilor turci. Si îndatã de dimineatã a chemat pe ucenicii sãi si spuindu-le vedenia le zicea: "De aveti ceva bani, duceti-vã la mãnãstire si plãtiti haraciul, ca sã ne facem si noi pãrtasi celor cari plãtesc haraciuri". Si atunci alt nimic nu le-a spus, ci altã datã le-a spus toatã vedenia pe scurt. Si i-a sfãtuit cuviosul învãtându-i sã rabde cu multumire si cu mãrime de suflet la asemenea dãri.

Acum dar iarãsi sã venim la povestirea cuviosului. Un duhovnic cu numele Silvestru, om cu mare evlavie si vrednic de credintã, ne-a spus nouã cã a vãzut pe cuviosul acolo unde se închina si zicea «Doamne Iisuse», cã iesea ca o parã de foc din gura lui. Încã si darului mai înainte vederii s-a învrednicit pururea pomenitul precum noi toti am cunoscut. Pentru cã mai înainte spunea la multi cele ce mai pe urmã se întâmplau. Vedea încã si starea cea ascunsã a fiestecãruia, adicã vedea pe fiestecearele cum era cu sufletul, ori în pãcate ori în fapte bune, precum la multi prieteni ai sãi tainici le-a arãtat. Întru acest fel de petrecere strãlucind cuviosul, a venit la dânsul si cel de acum cuvios mucenic Nicodim, ca sã ia blagoslovenie sã se ducã sã mãrturiseascã. A cãruia istorie este asa:

Acesta a fost crestin din strãmosii lui, a avut femeie si copii. Patria lui era Albania. Si nu stiu cum s-a înselat de rãul diavol si s-a lepãdat de cea fãrã prihanã credintã a lui Hristos si s-a fãcut turc. Si atâta s-a dat la fãrãdelegi încât si pe copiii lui cu sila i-a turcit, si pe un alt crestin care cu fugã a scãpat în Sfântul Munte, el a alergat dupã dânsul cu gând cã de-l va gãsi acolo sã facã multã rãutate si nãvãlire asupra mãnãstirilor. Iar Mântuitorul lumii Hristos, Care înseteazã de mântuirea tuturor oamenilor, a iconomisit acest minunat chip, cã venind el în Sfântul Munte, în loc sã-l gãseascã pe binecredinciosul crestin si sã-l facã rãu credincios, s-a fãcut însusi el iarã binecredincios, cu bunele sfãtuiri ale bãrbatilor celor iubitori de Dumnezeu. Si lãsând lumea cu fãrãdelegile ei, a rãmas aici si s-a fãcut cãlugãr, numindu-se Nicodim. Si întru atâta pocãintã a venit, cã în trei ani s-a pedepsit pe sine fãrã milostivire cu postiri, cu culcarea pe pãmânt, cu rugãciunea de toatã noaptea, cu plecarea genunchilor, cu lacrimile cele de-a pururea, rugându-se Iubitorului de oameni si Îndurãtorului Dumnezeu ca sã-i ierte lui cãderea cea mare a lepãdãrii de Hristos. Si întru asa strãdanie vietuind a auzit pe oarecari pãrinti zicând: "Care se leapãdã de Hristos înaintea oamenilor, cu cuviintã este ca iarãsi înaintea oamenilor sã-L mãrturiseascã". Aceasta auzind, a voit si el ca sã mãrturiseascã; si înstiintându-se cele pentru sfântul Acachie, a voit ca sã meargã sã ieie sfãtuire ce trebuie sã facã si sã ia si blagoslovenie. Si venind, îndatã cum l-a vãzut pe bãtrânul, a cãzut la picioarele lui cu multã scârbã plângând si tânguindu-se mult ceas. Apoi l-a apucat cuviosul de mânã si fãrã sã-l stie, zicându-i pe nume, l-a ridicat si mult l-a mângâiat pentru mântuirea lui. Apoi, lãsându-l, s-a dat putin într-o parte si se ruga gânditoriu. Iar cei ce se aflau acolo spuneau cã au vãzut lumina ca o stea care s-a pogorât deasupra bãtrânului, si lumina fata lui ca soarele. Apoi, întorcându-se, a venit la Nicodim si i-a spus cuvânt de tainã. Si atunci s-a stins acea luminã de la bãtrânul. Si a lovit umilinta inima lui Nicodim, si ca cum s-ar fi împuns de acel dumnezeiesc dar, striga cu mare glas: "Gresit-am, Doamne! Iartã-mã!" Si pogorându-se mai jos de la pesterã a plâns acolo cu amar din destul. Apoi a venit la bãtrânul cerând blagoslovenie si voie ca sã se ducã la mucenicie. Iar bãtrânul rugându-se pentru dânsul si dându-i un toiag în mânã i-a zis: "Du-te cu acest toiag înaintea ta, si cu ajutorul si darul lui Hristos bine vei sfârsi mãrturisirea ta". Atunci Nicodim a luat toiagul ca din însãsi mâna Domnului si cu rugãciunile bãtrânului întrarmându-se, s-a împuternicit la mãrturisire si a hotãrât ca îndatã sã porneascã de acolo si sã se ducã. Dar fiindcã era foarte slab de multa postire si nu era cu putintã ca sã cãlãtoreascã atâtea zile de drum, si-a cerut voie de la bãtrânul ca sã dezlege la mâncare si bãuturã ca sã se întãreascã putin si sã poatã merge. Iar cuviosul i-a zis: "Tocmai acum, frate, este trebuintã de mai multã postire, pentru cã trebuie sã te nevoiesti cu cea de pe urmã luptã, pentru Hristos. Numai du-te cât poti; cã Stãpânul nostru a zis: «Nu numai cu pâine va trãi omul ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu». Acesta te va întãri ca sã cãlãtoresti drumul tãu fãrã ostenealã". Si a zis Nicodim: "Domnul nostru Iisus Hristos, pentru rugãciunile tale, sfinte pãrinte, sã facã milã cu mine si sã mã învredniceascã bunei lui mãrturisiri. Ci mã tem de diavol". I-a rãspuns cuviosul: "De Hristos sã te temi, si nu de neputinciosul diavol, care nu are nici o stãpânire asupra noastrã de la sinesi. Aibi toatã îndrãzneala la Atotputernicul Hristos, Care te va întãri ca sã biruiesti pe diavolul si pe Hristos sã-L mãrturisesti". Acestea auzind Nicodim se umplea cu totul de lacrimi si de bucurie a cãzut si a sãrutat picioarele bãtrânului. Si luând toiagul si blagoslovenia sfântului s-a pornit bucurându-se. Si cu cât postea si se înfrâna, cu atât mai mult se întãrea, cu darul lui Hristos, si nicidecum nu slãbea. Si a ajuns fãrã ostenealã la patria lui si mãrturisirea lui bine o a sãvârsit, precum se scrie mai pe larg în povestirea cea pentru dânsul zicând cã i s-a arãtat Hristos mai înainte de mãrturisire, încã în Sfântul Munte, dupã ce a iesit de la bãtrânul, si întãrindu-l i-a arãtat în vederea ochilor toate muncile ce avea sã le sufere pentru sfânt numele Lui, arãtându-i si însusi locul osândirii, unde era sã-i taie capul. Pentru cã mergând el la El-basan (rotundã patria lui), l-au cunoscut si îndatã l-au rãpit si l-au înfãtisat la pasa, care îl judecã si îl cercetã cu deamãnuntul. Si dupã ce l-a vãzut cã stã întãrit în credinta lui Hristos, a poruncit de l-au aruncat jos afarã din înãltimea palaturilor, care erau foarte înalte, si, o! minune!, ca un vultur ce se pogoarã în vânt, asa a cãzut pe picioarele lui. Si de îndatã alergând s-a suit iarãsi la pasa. Si vãzându-l s-a cutremurat si ar fi voit sã-l sloboadã, dar s-a temut de multimea turcilor; pe care l-au si dat în mâinile lor, care l-au apucat ca niste fiare sãlbatice si l-au muncit trei zile si trei nopti. Apoi l-au dus la locul cel de tãiere, si ducându-l adeseori îl îngenunchiau înfricosându-l cã-l taie. Si când a venit la locul pe care i l-a arãtat Domnul s-a rugat si, plecându-si capul, a primit fericitul sfârsit si s-a suit la ceruri, purtãtor de cununã. Iar cinstitele lui moaste au rãmas întregi pânã astãzi, izvorând tãmãduiri si bunã mireasmã la cei ce cu credintã se apropie, care în tot anul prãznuiesc si serbeazã sfântã pomenirea lui, veselindu-se, la 11 zile ale lui iulie. A mãrturisit pentru Hristos în anul 1722.

Iar cuviosul Acachie, sezând în locul în care am mai zis, s-a adunat acolo si alti multi frati, doritori de mântuirea sufletelor lor. Au venit acolo si egumenul cel ce a fost mai înainte al Lavrei, cel numit Chir Neofit din Hio, spre a se linisti si pentru evlavia ce o avea cãtre bãtrânul. A zidit douã biserici si chilii si a rãmas acolo nevoindu-se dupã putere pânã când s-a odihnit întru Domnul. Si încã si ceilalti pãrinti au zidit lorusi chilii. Si s-a fãcut schit îndestul, care este si pânã astãzi, prin rugãciunile cuviosului pãrintelui nostru Acachie, în toate zilele crescând si înmultindu-se cuvântãtoarele lui Hristos jertfe. Si dupã ce s-au adunat multi frati, fiindcã aveau multã lipsã de apã, întâi au fãcut sterne. Iar dupã o vreme a venit un monah de la Ierusalim, cu mestesugul zidariu, si rãmas si el în schit. Si fiindcã tare se strâmtorau pãrintii de lipsa apei, a luat bãtrânul pe acel zidar si l-a dus deasupra schitului si arãtându-i un loc i-a zis: "Timotei, sapã aici si vei gãsi apã cu darul si ajutorul lui Hristos". Si ascultând fratele, a sãpat acolo si a fãcut si canal de zid, si a gãsit apã rece si dulce si foarte priincioasã sãnãtãtii omului cã în tot Sfântul Munte nu se gãseste ca aceasta. Dar din zavistia si supãrarea satanei s-a surpat canalul. Si iarãsi a zidit Timotei 3 canalizãri pe sub pãmânt si cu bold de piatrã; si cu rugãciunile sfântului bãtrân s-a întãrit. Si le spunea lor cuviosul cã a vãzut cu ochii mintii pe diavolul care fãcea multe feluri de mestesugiri ca sã opreascã si sã strice ca sã nu vinã apa. Si mergând dimineata acolo au gãsit pe Timotei si pe ceilalti lucrãtori pe toti cãzuti la pãmânt, cu totul slãbãnogiti, care nu puteau nicidecum sã se miste si sã lucreze. Si îndatã cuviosul cunoscând a fãcut rugãciune cãtre Dumnezeu si a gonit pe Supãrãtoriul si asa au sãvârsit lucrul. Si de atuncia si pânã în ziua de astãzi iese apã din destul. Si este de mare mirare cã nu numai pentru trebuintele pãrintilor, ci si moarã au zidit cu cheltuiala lui Chir Neofit pentru ca sã-si macine pãrintii putina lor hranã. Iar din fratii cei ce s-au adunat unii au rãmas sub ascultarea bãtrânul, iar altii prin sfãtuirea lui îsi zideau lorusi chilii si se linistea fiestecarele deosebi. Dar niciunul din ascultãtorii lui, nici din altii pãrinti nu a putut sã urmeze cerestii petrecerii lui. Si fiindcã s-a întemeiat acolo schit a venit multime de cãlugãri si mireni la bãtrânul pentru blagoslovenie si pentru sfãtuire, încât nu avea loc sã-i gãzduiascã, si mai ales iarna. Pentru aceea a fost silit de fireasca lui milostivire a zidi si alte chilii pentru ascultãtorii lui, si odihnea si pe strãini si se minunau multi cã nimic din nevointele cele din tinerete nu a lãsat, ci mai vârtos si mai mult se silea a creste nevointele sale, preaferictul. Si s-a fãcut atâta de destept cã nu l-am vãzut sã se fi culcat pe pat, nici un ceas mãcar, ci pe genunchi, si atât numai cât sã nu i se întunece mintea de multa priveghere. Si ura somnul ca pe un vrãjmas, si dacã l-ar fi desteptat cineva din acel putin somn, îi multumea foarte si ca pe o facere de bine o socotea aceea si zicea cã: "Nici hainele, nici asternuturile, nici bogãtia, nici desfãtarea nu creste atât patimile ca somnul". Si, iarãsi, nimic alt nu le poate domoli ca privegherea. Si se cuvine cãlugãrului, mai întâi decât alte nevointe ale trupului sã se obisnuiascã cu aceste douã, adicã cu postul si cu privegherea, pentru ca sã biruiascã trupul. Cãci toate alte rele pãtimiri, osteneli ori golãtate ori alte nevointe sau rele pãtimiri le deprinde si nu le are întru nimic; iar cu postul si cu privegherea biruieste poftele trupului si nu lasã a se obisnui la alte rele". Si iarã zicea cã "nevoitorului îi este de ajuns jumãtate de ceas de somn", precum singur arãta cu lucrul. Si cu toate cã avea înfricosatã vãtãmãturã, însã rãbda cu bãrbãtie si sta toatã noaptea drepti sau în genunchi la pravilã si aproape de zorile zilei primea putin somn rãzimându-se pe mâna lui sau pe altceva. Si vedeai cu adevãrat la el minune: cã fiind desãvârsit necãrturariu cetea pe cãrti întelegea tot, atâta cât nici un cuvânt din Sfânta Scripturã nu gresea si ori la ce era întrebat ca un mult învãtat da rãspunsul cuviincios si la cei învãtati si la cãlugãri. Si atâta s-a vãrsat la dânsul dumnezeiescul dar si a iesit vestea, cã venea la dânsul de pretutindenea multime de oameni de prin cetãti si sate: arhierei, preoti, boieri si sãraci, cãlugãri si mireni, atât cã de multe ori se strâmtora de nu-i încãpea locuintele fratilor. Si niciodatã nu lipseau strãinii nici ziua nici noaptea, si fiecare îsi primea folosul ostenelilor, si nimenea nu se întorcea nemângâiat, atât cei din Sfântul Munte cât si cei dinafarã, ca o luminã ce lumineazã pe cei ce sedeau întru întunericul nestiintei. Si se împlinea la dânsul cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care zice: "Asa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, ca vãzând faptele voastre cele bune sã proslãveascã pe Tatãl vostru cel din ceruri". Si oriunde ar fi mers cineva, numele lui Acachie se vorbea si toti povesteau despre faptele lui cele bune si de dumnezeiestile lui dãruiri. Si avea cuviosul evlavie la toti sfintii, dar mai multã la Sfântul Maxim Kavsocalivitul, pe care zicea cã l-a vãzut de multe ori. Si când i se întâmpla vreo supãrare de la diavolul pe dânsul îl ruga si îl afla gata ajutãtoriu. Si se arãta lui când se fãcea întru rãpire purtând podoabã preoteascã strãlucitã si plinã de luminã, tinând în mânã cãdelnita cu care îl tãmâia pe el, pe toatã biserica si pe cei ce îi urmau lui. Si îl urma, precum ziceam, multime multã de cãlugãri si purtau îmbrãcãminti cãlugãresti, însã albe si strãlucite. Iar ale sfântului – mai strãlucite. Si întrebându-l sfântul Acachie pentru cei ce urmau lui, i-a spus cum cã sunt aceia care prin mijlocirea lui s-au mântuit. Si dupã ce vedea toate acestea se mângâia de supãrarea ce îi venea.

Altã datã iarãsi zicea cã se vedea dimineata o pasãre foarte frumoasã, mare cât un porumb, si, sezând în copacul ce se afla înaintea pesterii, cânta cu o minunatã dulceatã, si ascultând fugea de la dânsul toatã scârba si inima lui se umplea de bucurie si veselie. Aceasta se arãta numai când era singur. Iar dupã ce s-au adunat fratii nu o a mai vãzut.

Odatã un frate auzind pe bãtrânul istorisind de multe ori pentru sfântul Maxim l-a luat la evlavie si prin sfãtuirea bãtrânului a zidit bisericã sfântului Maxim deasupra chiliei bãtrânului la doi ani dupã adormirea lui.

Si aceasta carele o am auzit si o am vãzut si eu si câti am fost la un loc nu o voi tãinui cã de multe ori noaptea strãjuind afarã de chilia lui, fiindcã aveam multã evlavie la sfântul bãtrânul meu, când se închina din gura lui afarã nu se auzea glas, dar din lãuntru din inima lui se auzea oarescarele glas cu dulce suspinuri si aceasta se fãcea toatã noaptea, pentru cã totdeauna priveghea rugându-se si cãtre zori de ziuã, spijinindu-se primea putin somn, precum mai sus am zis. Avea cuviosul duh pacinic, si dacã cineva pãtimea de gânduri, îndatã ce ar fi vãzut fata lui cea cu dar dãruitã i se linistea acele gânduri rele, precum toti stim câti am fost împreunã si l-am cunoscut si o mãrturisim, decât dacã cineva din zavistie va ascunde adevãrul.

S-a învrednicit cuviosul si darului mai înainte vederii, cã de multe ori la multi mai înainte apuca si le spunea gândurile lor cu chip sfãtuitoriu.

Peste toate faptele bune avea si smerita cugetare, cã nu au suferit sã audã de la nimeni pe un lucru sau fapte prin care sã-l laude. Pentru cã odatã fratii au cerut de la proegumenul Chir Neofit sã le rânduiascã pe unul din frati casã le fie ca un proestos în schit aproape de bãtrânul, ca sã nu-l supere la toate. Iar proegumenul le-a rãspuns: "Numai pe bãtrânul voiesc sã-l aveti". Iarã ei si a doua si a treia oarã aceea au cerut. Si într-o zi de sãrbãtoare s-au adunati toti la chiriacon si dupã Sfânta Liturghie, fiind de fatã si bãtrânul, a fãcut cerere proegumenului sã le rânduiascã si un al doilea proestos ca sã-l aibã si la oarecarele trupesti trebuinte. Atunci proegumenul s-a sculat si luând toiagul l-a dat în mâna bãtrânului Acachie, zicându-i: "Primeste bãtrânule acest toiag si sã fii egumen si proestos la toti fratii acestia pânã la rãsuflarea ta cea mai de pe urmã". Atunci a sãrutat mâna proegumenului si a primit toiagul, vrând a arãta ascultare, si de atunci nu l-am mai vãzut cu toiag în mâinile lui, cu toate cã mai înainte, pentru adânci bãtrânetile sale umbla cu toiag. Însã de atunci l-a lãsat pentru ca sã lepede de la sine toatã înalta cugetare.

Odatã a venit în Sfântul Munte Patriarhul Ierusalimului Chir Hrisant pentru închinãciune, si auzind cele pentru bãtrânul Acachie, a venit cu multã bucurie si întâlnindu-se si vorbind si mult întrebându-l de cele ascunse si negrãite s-a minunat de înalta lui dreaptã cugetare si petrecerea lui, si veselindu-se si de cuvintele lui cele sfinte si pline de dar, îl propovãduia pretutindenea si zicea: "Am vãzut pe alt Ilie si pe alt Ioan Botezãtorul. Am vãzut mai mult decât cele ce auzeam". Si proslãvea pe Dumnezeu cã întru aceste vremi se aflã astfel de oameni.

Cetind eu înaltele si minunatele cuvinte ale Sfântului Simeon Noul Bogoslov, am gãsit cuvântul unde zice cã dacã crestinul nu va vedea pe Hristos aicea întru aceastã viatã sã nu nãdãjduiascã a-L vedea nici în cealaltã. La acest cuvânt eu îndoindu-mã, am întrebat pe ava al meu Acachie. Iar bãtrânul, mi-a zis: "Adevãrat este, fiul meu, si nu te îndoi la cuvântul sfântului. Cu adevãrat dacã crestinul nu va câstiga cu ochii gândului privirea ca sã vazã curat pe Hristos întru aceastã viatã, nu este chip ca sã-L vazã nici acolo". Si eu iarã voind sã învãt ceva dintru acelea care nu le stiam am zis: "Dar sfintia ta L-ai vãzut?" Si mi-a rãspuns: "L-am vãzut, fiul meu, nu odatã, ci de multe ori". "Si ce ti-a zis?" "Aceasta mi-a zis: Urmeazã-mi mie. Adecã: Fã poruncile mele (asa tãlmãcea pe "Urmeazã-mi mie"). Dar nu I-am urmat". Si cu aceste cuvinte curgeau lacrimile din ochii lui ca dintr-un izvor. Si eu iarãsi cu obisnuita mea îndrãznealã i-am zis: "Si cum, pãrinte, vede omul aicea pe Hristos? Asa sintitoriu cu ochii acestia trupesti, sau cu gândul?" Si mi-a rãspuns: "Cu gândul, dar sã stii cã acela care se va învrednici acestui dar, când va veni întru asa descoperiri, vede cele cu gândul ca pe cele simtitoare, pentru cã simtirea ochilor celor trupesti rãmâne atuncia cu totul nesimtitoare". Apoi mi-a zis: "Si tu dar, când cetesti asa înalte cuvinte si se îndoieste gândul în inima ta, atunci îndatã nevoieste-te ca sã câstigi ceva, ca sã faci dintru acelea care le citesti. Cãci dacã dupã întâia si a doua oarã nu vei bãga seama, apoi vine inima ta întru nesimtire si ti se vor pãrea acest fel de înalte si duhovnicesti cuvinte ca niste povesti si cântece. Si fericit este unul ca acela care asa se va nevoi pentru cã se va învrednici de mari daruri".

Altã datã l-au întrebat iarãsi pentru oarecarii din cei ce se smintesc de fetele celor mai tineri care sunt frumoase. Si le-a rãspuns cu umilintã dupã obiceiul lui zicând: "Nu stiu ce sã zic. Eu nu stiu niciodatã ce este o asa smintealã, ci mai vârtos când vãd astfel de fete mã pornesc spre slavoslovia lui Dumnezeu si mã bucur de frumoasa zidire a Lui". Fratii schitului au voit sã facã oarecarele porunci la schit, atât pentru cei prea tineri, cât si pentru alte pricini ce le-au socotit de cuviintã. Pentru acestea s-au dus si au întrebat pe bãtrânul. Si le-a rãspuns: "Sã vã pãziti sã nu faceti la schit niciodatã vreo lege sau poruncã, nici voi, nici de la altii sã primiti, nici pentru cei prea tineri, nici pentru altceva. Pentru cã destul este pedeapsa noastrã care o vom lua pentru cãlcarea poruncilor lui Hristos ce o facem si a Sfintilor Pãrinti. Pentru cã unde este lege acolo este si cãlcare. Numai luati aminte de sinevã fiestecarele si vã nevoiti pe cât puteti sã pãziti poruncile Domnului nostru Iisus Hristos si ale Sfintilor Pãrinti si mai mult nu cãutati. Si vã zic si aceasta, puind pe Domnul martor, cã carele va voi sã facã legi sau porunci la schit si nu se linisteste, ci voieste cu acestea ca cum pentru îndreptare sã supere pe pãrinti si pe frati, acela are sã cazã în mari supãrãri si în sfârsit va fugi din schit si se va face întâiu el cãlcãtoriu nãscocirilor lui".

Zicea si pentru aceia care pustnicesc în pãrtile Kavsocaliviei, cã un om, care era singur el si se pustnicea întru aceste locuri, odatã când se ruga a venit într-o descoperire. Si au vãzut pe acesti patru sfinti care s-au pustnicit în pãrtile acestea (pe lângã Sfântul Petru), adicã: pe Petru, pe Maxim, pe Nifon si pe Nil, care rugau pe Stãpânul Hristos ca sã le dãruiascã si sã mântuiascã pe aceia care pânã la sfârsitul vietii lor vor rãbda în locurile acelea si unde si acesti sfinti au sihãstrit, lucrând dupã puterea lor poruncile lui Hristos. Si li s-au dat de la Hristos dupã cererea lor. Pentru aceea totdeauna mult îndemna pe frati ca sã se linisteascã si sã rabde în locurile acestea pânã la sfârsitul vietii lor. Si iarãsi zicea: "Rãmâneti aici, iubitii mei frati. Pentru cã aicea avem si pe altii multi nouã ajutãtori". Dar si la sfârsitul îngerestii vietii lui s-a învrednicit sã facã si pe alt al treilea cuvios mucenic prin rugãciunile lui, pe Pahomie Rusul. Pe cel mai prost zic, carele aflându-se odatã rob la turci s-a bolnãvit, si dupã ce s-a ridicat din boalã oarecari din necredinciosii turci, vrând a-i lua cele ce avea el, l-a apucat sã-l turceascã zicând cu minciunã cum cã ar fi zis el în boala lui un asemenea cuvânt, ca adecã sã se turceascã. Deci el de fricã lãsând toate câte a avut a fugit de acolo si a venit la Kavsocalivi si petrecea supunându-se cu multã rãbdare si smerenie. Dar avea îndoialã nu cumva în boalã fiind si-a pierdut mintea si sã fi zis un asa nelegiuit cuvânt si nu tine minte. Pentru aceasta dorea sã mãrturiseascã si el pe Hristos. Întru acele zile s-a bolnãvit bãtrânul si se gãtea de moarte; si luând Pahomie blagoslovenia lui s-a dus la cea pentru Hristos Dumnezeu mãrturisire si bine pe aceasta o a sãvârsit la Rumelia, în eparhia Filadelfia, într-un sat ce se numeste Usachi, în ziua Înaltãrii, la Maiu în 7 zile, în anii de la Hristos 1730. Iar sfintele lui moaste se aflã acum în ostrovul Patmosului, în mãnãstirea Sfântul Ioan Cuvântãtorul de Dumnezeu.

Iar cuviosul pãrintele nostru Acachie, putin bolind dupã ducerea cuviosului mucenic Pahomie la mãrturisire, a adormit întru Domnul dupã putine zile în luna lui aprilie, în 12 zile, întru acelasi an, în Duminica Mironositelor, cunoscându-si sfârsitul sãu cu câteva zile mai înainte. Pentru cã a spus la un cãlugãr al sãu care venise de la Sfânta Ana pentru a se blagoslovi de bãtrânul, zicând: "Frate Atanasie, mergem acum într-o cale depãrtatã, depãrtatã si mai mult aicea nu ne vom mai vedea unul pe altul". Au alergat si s-au adunat multime multã de cãlugãri la fericitul lui sfârsit ca cum ar fi fost chemati de cineva, si toti plângeau de lipsirea lui.

Aceasta este viata pãrintelui nostru Acachie si aceasta este petrecerea lui care a strãlucit în anii acestia mai de pe urmã, pentru ca sã astupe gurile acelora care fãrã socotealã zic cum cã acum în vremile acestea a slãbit firea omeneascã si nu poate nimenea sã mai ajungã la mãsurile cuviosilor celor vechi, mãcar sã voiascã si sã doreascã. Dar las sã socoteascã fiecarele cum voieste, care unele ca acestea cugetã. Pentru cã nu firea a slãbit, ci vointa omului este plecatã spre rãu si nu se sileste sã o întoarcã spre bine, si pentru aceasta pricinuieste pricinuiri întru pãcate. Pentru cã de ar fi slãbit firea, apoi cu adevãrat cã nici pãrintele Acachie nu ar fi ajuns la atâta înãltime a faptelor bune, nici ceilalti trei mucenici pe care i-am zis nu ar fi arãtat o asa minunatã nevointã spre muceniceasca moarte. Cã si acestia oameni au fost, de acelasi neam si fire ca si noi. Sunt încã si altii multi, nenumãrati, care sunt acum si strãlucesc ca mãrgãritarii în Sfânt Muntele acesta. Precum a fost si acesta care acum de curând a adormit întru Domnul, de trei ori fericitul Eufrosin, pe care îl numea «Iertatul», care ca soarele a strãlucit în mãnãstirea Ivirului, petrecându-si viata în cea mai sfântã prostime si prevestea si spunea prin pilde starea cea ascunsã a fiecãrui suflet. Ale cãruia moase descoperindu-se nu s-au aflat. Si altii multi se gãsesc trãind si pânã astãzi, nevoindu-se în faptele cele bune, pe care cei ce voiesc vazã-le si urmeze petrecerii lor iubitorii de trup si împotrivã-grãitorii. Si sã nu se însele în desert unii ca acestia. Pentru cã nici firea a slãbit, nici vremea s-a schimbat, ci mai vârtos si firea mai tare s-a fãcut si vremea mai îndemânaticã este, ci numai singurã buna vointã s-a schimbat si râvna cea dupã Dumnezeu s-a rãcit, si s-a pogorât de la bine spre rãu. Si s-au fãcut oamenii cu totul robi lumii acestiea desarte. Si au iubit mai mult pe aceste stricãcioase si vremelnice, neaducându-si aminte, nici purtând grijã de cele vesnice. Pentru aceea si s-a ridicat si cu totul a lipsit darul lui Dumnezeu de la iubitorii de trupuri, robii pântecelui si poftitorii de lume, care si-au ridicat nãdejdea lor de la Dumnezeu si si-au dat toatã inima lor la dragostea si grijile lucrurilor celor pãmântesti, precum zice Apostolul, la bogãtii si la îndulcirile patimilor, iubitori de arginti si asupritori fãcându-se si plecati spre toate rãutãtile, cu totul de-a pururea a trupului grije având si fãcând. Si dacã prea târziu cândva îsi aduc aminte de sãracul sufletul lor ca sã se închine si sã roage pe prea Bunul si Fãcãtorul de bine Dumnezeul nostru, sau altceva lucru sufletesc sã facã, aceasta numai pentru obicei o fac, cu lenevire si cu grãbire, ca cum ar sta pe ghimpi. Pentru cã si atuncia mintea lor nãluceste cele stricãcioase si le cugetã si întru acestea se îndeletniceste si viseazã, pentru cã inima lor este lipitã de acestea. Pentru aceasta unii ca acestia nici aicea nu primesc arvuna credintei, care este darurile cele duhovnicesti, si acolo se lipsesc de bunãtãtile ce sunt gãtite dreptilor. Deci, fratii mei, dacã voim sã câstigãm bunãtãtile cele vesnice, sã nu ne înselãm punând pricinuiri pentru pãcate, ci sã întoarcem socotinta si vointa noastrã de la cele pãmântesti la cele ceresti. Sã supunem toatã dragostea si pofta noastrã la Hristos, iar nu la aur. Nici sã punem nãdejdea noastrã vreodatã la bani, ci la cuvintele si la poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sã ne rugãm cu inimã curatã si cu minte desteptatã întru smeritã cugetare. Sã ne nevoim ca sã facem lucrurile cele sufletesti ale noastre mai mult decât cele trupesti. Sã ne smerim pe noi pentru Dumnezeu care S-a smerit si S-a fãcut rob pentru noi. Sã ne facem, fratilor, lesne iertãtori, milostivi si de-a pururea cele ceresti cugetându-le. Si în scurt sã zic, sã fim urmãtori dupã putinta noastrã cuviosului pãrintelui nostru Acachie si sã facem mãcar atâtea nevointe si ostenele pentru cele vesnice cât rãbdãm si suferim pentru cele vremelnice. Si atuncia vom întelege cã nici firea a slãbit, nici vremea s-a schimbat. Iar de vom fi cu totul tot dati la cele pãmântesti si plecându-ne privim totdeauna jos, ca dobitoacele cele necuvântãtoare, si nu voim a ne ridica si sã lãsãm vointele cele trupesti, apoi mãcar sã suspinãm pentru socotinta noastrã cea rea. Si sã nu ne întemeiem pe vointa noastrã cea rea, ci sã ne cunoastem neputinta, putina credintã si gresitele noastre socotinte. Si poate cã cu acest putin ne va milui mult înduratul Dumnezeu si ne va trimite darul Sãu, si va lumina cugetele noastre spre a ne întoarce la Dânsul, sã ne tãmãduiascã partea sufletului nostru ce este vãtãmatã, ca sã putem sã cunoastem cele spre folosul nostru si sã ne împuternicim spre cele bune, ca sã ajungem întru mãsura vârstei plinirei cei duhovnicesti a lui Iisus Hristos, sã ne izbãvim de pãcate si sã lucrãm dreptate, ca sã luãm de aicia arvuna credintei, care si pãrintele nostru Acachie a luat, si acolo sã mostenim bunãtãtile cele vesnice si sã ne sãlãsluim în lãcasurile dreptilor în pãmântul celor vii, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Cãruia este slava si stãpânirea, cinstea si închinãciunea, împreunã cu Tatãl si cu Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor, amin.


TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2005, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.