Nota introductiva

Textul de mai jos reprezinta transcrierea si minima «cosmetizare» a manuscrisul PM 29 din Biblioteca Manastirii Simonos Petras (Muntele Athos), recuperat din una din cele doua foste «chilii» românesti apartunatoare de aceasta mare manastire athonita. Manuscrisul, scris în alfabetul chirilic, dateaza din 1902, dar traducerea e cu siguranta mai veche, datorita faptului ca manuscrisul mai continea si alte texte de interes monastic si pustnicesc. Importanta lui se refera în primul rând la continutul spiritual.

"Viata Parintelui nostru Acachie Kavsokalivitul si Athonitul" pare sa fie o povestire, o conferinta tinuta de unul din ucenicii Sfântului Acachie la câtiva ani buni de la moartea Batrânului, adica pe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Scrisa "ca sa astupe gurile acelora care fara socoteala zic cum ca acum în vremile acestea a slabit firea omeneasca si nu poate nimenea sa mai ajunga la masurile cuviosilor celor vechi, macar sa voiasca si sa doreasca", Viata Cuviosului Acachie Kavsokalivitul conclude:

"Pentru ca nu firea a slabit, ci vointa omului este plecata spre rau si nu se sileste sa o întoarca spre bine, si pentru aceasta pricinuieste pricinuiri întru pacate. Pentru ca de ar fi slabit firea, apoi cu adevarat ca nici parintele Acachie nu ar fi ajuns la atâta înaltime a faptelor bune [...] Pentru ca nici firea a slabit, nici vremea s-a schimbat, ci mai vârtos si firea mai tare s-a facut si vremea mai îndemânatica este, ci numai singura buna vointa s-a schimbat si râvna cea dupa Dumnezeu s-a racit, si s-a pogorât de la bine spre rau. Si s-au facut oamenii cu totul robi lumii acestiea desarte. Si au iubit mai mult pe aceste stricacioase si vremelnice, neaducându-si aminte, nici purtând grija de cele vesnice. Pentru aceea si s-a ridicat si cu totul a lipsit darul lui Dumnezeu de la iubitorii de trupuri, robii pântecelui si poftitorii de lume, care si-au ridicat nadejdea lor de la Dumnezeu si si-au dat toata inima lor la dragostea si grijile lucrurilor celor pamântesti, precum zice Apostolul, la bogatii si la îndulcirile patimilor, iubitori de arginti si asupritori facându-se si plecati spre toate rautatile, cu totul de-a pururea a trupului grije având si facând. Si daca prea târziu cândva îsi aduc aminte de saracul sufletul lor ca sa se închine si sa roage pe prea Bunul si Facatorul de bine Dumnezeul nostru, sau altceva lucru sufletesc sa faca, aceasta numai pentru obicei o fac, cu lenevire si cu grabire, ca cum ar sta pe ghimpi. Pentru ca si atuncia mintea lor naluceste cele stricacioase si le cugeta si întru acestea se îndeletniceste si viseaza, pentru ca inima lor este lipita de acestea. Pentru aceasta unii ca acestia nici aicea nu primesc arvuna credintei, care este darurile cele duhovnicesti, si acolo se lipsesc de bunatatile ce sunt gatite dreptilor. Deci, fratii mei, daca voim sa câstigam bunatatile cele vesnice, sa nu ne înselam punând pricinuiri pentru pacate, ci sa întoarcem socotinta si vointa noastra de la cele pamântesti la cele ceresti. Sa supunem toata dragostea si pofta noastra la Hristos, iar nu la aur. Nici sa punem nadejdea noastra vreodata la bani, ci la cuvintele si la poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sa ne rugam cu inima curata si cu minte desteptata întru smerita cugetare. Sa ne nevoim ca sa facem lucrurile cele sufletesti ale noastre mai mult decât cele trupesti. Sa ne smerim pe noi pentru Dumnezeu care S-a smerit si S-a facut rob pentru noi. Sa ne facem, fratilor, lesne iertatori, milostivi si de-a pururea cele ceresti cugetându-le. Si în scurt sa zic, sa fim urmatori dupa putinta noastra cuviosului parintelui nostru Acachie si sa facem macar atâtea nevointe si ostenele pentru cele vesnice cât rabdam si suferim pentru cele vremelnice. Si atuncia vom întelege ca nici firea a slabit, nici vremea s-a schimbat. Iar de vom fi cu totul tot dati la cele pamântesti si plecându-ne privim totdeauna jos, ca dobitoacele cele necuvântatoare, si nu voim a ne ridica si sa lasam vointele cele trupesti, apoi macar sa suspinam pentru socotinta noastra cea rea. Si sa nu ne întemeiem pe vointa noastra cea rea, ci sa ne cunoastem neputinta, putina credinta si gresitele noastre socotinte. Si poate ca cu acest putin ne va milui mult înduratul Dumnezeu si ne va trimite darul Sau, si va lumina cugetele noastre spre a ne întoarce la Dânsul, sa ne tamaduiasca partea sufletului nostru ce este vatamata, ca sa putem sa cunoastem cele spre folosul nostru si sa ne împuternicim spre cele bune, ca sa ajungem întru masura vârstei plinirei cei duhovnicesti a lui Iisus Hristos, sa ne izbavim de pacate si sa lucram dreptate, ca sa luam de aicia arvuna credintei, care si parintele nostru Acachie a luat, si acolo sa mostenim bunatatile cele vesnice si sa ne salasluim în lacasurile dreptilor în pamântul celor vii, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Caruia este slava si stapânirea, cinstea si închinaciunea, împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor, amin."

Sfântul Acachie Kavsocalivirul († 12 aprilie) este putin cunoscut în România, dar el este întemeietorul unuia dintre cele mai importante schitul athonite, Kavsocalivia, aflat pe pantele Athonului, în zona «desertului» Sfântului Munte. S-a nascut în a doua jumatate a secolului al XVII-lea, a venit de foarte tânar la Sfântul Munte dupa putini ani de manastire si a îmbratisat imediat viata pustniceasca, în care a si murit - la 12 aprilie 1730 - în chilia lui din «schitul» Kavsocalivia, în situatia de cel mai cunoscut pustnic al timpului sau, de masura celor din vechime.

Iulian Nistea

Viata Părintelui nostru Acachie Kavsokalivitul de la Athon

Pe Athon ce se numeste Sfânt Munte îl împodobesc multe firesti podoabe, precum înăltimea lui – că ajunge cu vârful până la cel mai înalt văzduh –, pădurile cele dese si tot soiul de pomi ce are, care cu îndestulatele si prea frumoasele roduri ce fac în tot anul îl arată ca pe un alt Raiu; apele cele dulci si în chipul cristalului, care curg împrejurul lui si răcoresc pe cei însetati. Pe lângă acestea, vânturile cele bine tocmite si răcoroase care suflă si păzesc sănătosi pe cei ce locuiesc într-însul. Si mai vârtos cea mai presus de cuvânt frumusete si mărire a douăzeci de Sfinte Mănăstiri ce sunt într-însul; împărătesti si sobornicesti biserici, afierosirile cele împărătesti si de mult pret; nenumăratele si de tot felul de sfinte moaste care sunt nemiscate; sfintite vase, sfintitele podoabe, si alte prea multe dăruiri. Îl înfrumusetează zic si acestea si îl împodobesc ca pe un alt Ceriu stelele, dar încă nu atâta pe cât se împodobeste si se străluceste, se măreste, se veseleste si de sapte ori se slăveste pentru sfintii bărbati cei cu fapte bune care după feluri de vremi si ani au petrecut într-însul. Că din început au strălucit într-însul luminători tot plini de negrăită lumină, bărbati sfinti, pustnici minunati si părinti pururea pomeniti, care în muntele acesta cu nevointe si cu mii de lupte, în ostenele si în sărăcie petrecându-si viata lor, s-au suit de pe dânsul în Ceruri, ca de pe o scară, de trei ori fericitii. Apoi, în anii acestia de acum, întunecosi si fără de rânduială [întru care tot felul de fapte bune s-au părăsit si toate evangheliceasca poruncă s-au călcat, toti de obste umblând în răutăti si în poftele inimilor noastre întorcându-ne în Eghipet] a strălucit ca o stea luminoasă si prea strălucit soare cuviosul părintele nostru Acachie, întru adânca noapte a vremii acesteia, gonind si pierzând întunericul păcatului, dar luminând si îndreptând pe toti ca un stâlp de foc pe drumul Ierusalimului celui de Sus cu viata lui cea bineplăcută lui Dumnezeu. Deci ale acestui cuvios luptele faptelor celor bune si luminatele isprăvi am voit să vă istorisesc sfintiilor voastre. Care au fost în anii acesti de acum ai neamului nostru si s-au luptat prea minunat asupra dracilor, făcând biruintă în muntele acesta al Athonului, în locul ce se cheamă Kavsokalivi. Pentru aceea vă rog să nu fiti cu nebăgare de seamă si să dormitati, ci să ascultati cu luare aminte si cu dragoste si vă veti folosi si sufleteste si trupeste.

Acest cuvios părinte al nostru Acachie a fost de la Agrafa, din eparhia Fanarului, si a Neohoriului, sat ce se numeste Golita. S-a născut din părinti crestini, care aveau cele de nevoie pentru viata lor cu îmbelsugare. Si când l-au botezat l-au numit Anastasie. Si tatăl lui a murit încă copil fiind el si a rămas sărman cu un frate al lui mai mic, hrănindu-se de maica lor si învătându-se cele pentru mântuire după putere. Iar Anastasie fiind mai mare cu vârsta avea si grija casei. Pentru aceasta, măcar că era blând din fire încă n-a putut să meargă la învătătura sfintelor cărti si au rămas necărturariu. Dar n-au putut neînvătătura să împiedece scoposul lui, nici să întunece cugetarea lui cea dreaptă. Ci ducându-se de multe ori la biserică, si auzind vietile sfintilor cuviosi, primea semintele cele bune ale înaltei vietii lui care avea să fie mai pe urmă. Si se făcea tot plin de dumnezeiasca dorintă si al petrecerii acelora scump râvnitoriu, si se nevoia după putere când se înlesnea de grijile casei. Iar când a trecut de 20 de ani ai vârstei sale, maica lui se îngrijea ca să-l însoare si mult îl silea la aceasta. Iar minunatul Anastasie, având întru tot gândul său la Dumnezeu, nu voia nici să audă de însurare, ci fugea în locuri linistite si se ruga singur Unuia Singur Dumnezeu. Si nici măcar ca un tânăr iubea lucrurile tinerilor fără de rânduială, jocuri sau alte desfătări, cu care înseală si atrage către sine lumea cea desartă. Nici nu avea griji zadarnice ale bogătiei si ale slavei si ale desfătărilor, care sunt rădăcinile răutătii neamului omenesc. Ci avea desăvârsită întelepciune în tânăra vârstă: se întorcea de la acestea. Si umbla ca un bătrân, întelept petrecând si luând aminte de sporirea sufletului său si pentru chiverniseala casei lor. Si pe cât se înmultea la dânsul dumnezeiasca dragoste din zi în zi, adăuga si el osteneală peste osteneală. Pentru aceasta si de multe ori ducându-se în locuri linistite după bunul său obicei, uita să se întoarcă înapoi; iară maicei lui i se scârbea inima, socotind că a pătimit ceva rău. Să ducea si îl căuta, si când îl găsea îl sfătuia să rămână în casă, si să se plece sfaturilor ei ca să se însoare si să poate grija pentru trupeasca chiverniseală; si altele asemenea îl sfătuia maica lui, zicându-i-le cu lacrimi. Iar Anastasie nicidecum nu da ascultare la aceste nefolositoare sfătuiri ale maicii sale si se tinea tare de scoposul lui si se nevoia pe cât putea si se silea să-l împodobească pe omul cel din lăuntru. Dar neîncăpându-i vremea ca după dorinta sa să se nevoiască pentru grijile casei si pentru împiedicările maicei sale, a fugit de acolo pe ascuns si a venit în părtile Zagorei, în mănăstirea Sfântului Dionisie cel din Olimp, ce este în numele Sfintei Treimi, căreia îi zic Surbia, pe locul orasului Macrinita. Acolo cercându-se întru putină vreme s-a arătat părintilor celor petrecători acolo desăvârsit ispitit, pentru care si în chipul îngeresc l-au îmbrăcat si l-au numit Acachie. Iar după ce a intrat în jugul petrecerii pustnicesti, minunatul Acachie îndată au început a se nevoi mai cu multă osârdie. Pentru că în noaptea aceea cu care a luat sfânta shimă s-a învrednicit si dumnezeiestii vedenii, si vede în somnul său [s-au mai bine a zice destept fiind] ca cum ar fi tinut în mâinile lui o făclie aprinsă care avea lumina foarte strălucitoare si lumina tot locul acela. [si aceasta socotesc eu să fi însemnat petrecerea lui cea bună, care a arătat mai pe urmă prin darul ce i s-a dat de la Dumnezeu, pentru că a strălucit si a luminat nu numai în muntele Athonului, ci pe tot drept slăvitorul norod ce locuieste împrejurul muntelui] Acest minunat semn văzându-l cuviosul, bine l-a socotit: că asa trebuie să strălucească la călugăr sfintele porunci ale lui Hristos si mai ales smerenia. Pentru aceea si mult se nevoia la aceasta, cu toate că si din fire era smerit cugetătorul. Si se supunea cu multă osârdie nu numai egumenului mănăstirii, ci si la tot fratele care i-ar fi poruncit ceva îl asculta cu bucurie ca si cum i-ar fi poruncit Hristos. Si făcea cele mai de pe urmă ascultări cu mare smerenie, si cele mai grele le săvârsea cu multă osârdie, fiindcă era fireste iscusit si tare cu trupul si făcea toată slujba. Avea si vointa unită cu darurile firii, si săvârsea cu dragoste orice poruncă a proestosului si a fratilor. Pentru aceasta si era iubit de toti. Dar fiindcă grijile cele multe ale mănăstirii nu i dădeau slobozenie ca să urmeze scoposului său celui după dumnezeu precum iubea, pentru aceea si de multe ori iesind din mănăstire umbla prin munti si prin păduri. Si acolo se nevoia, priveghind si rugându-se, si cu singure buruienile cele sălbatice hrănindu-se. Si nici de acelea nu mânca să se sature, ci numai cât să trăiască, si aceea în două si trei zile odată. Iar fratii mănăstirii – fiindcă îl iubeau – si altii, socotindu-l că s-au înselat se sileau să-l oprească. Iar altii, măcar că-i stiau scoposul lui, dar temându-se ca să nu fugă de acolo sau că se va întâmpla să nu-si poată săvârsi scoposul si se va însela de mestesugirile vrăjmasului si se va pierde, îl sfătuia să lase o asa înaltă viată si să-si puie mai usoare nevointe, pentru că nu se găseste acuma altcineva întru această vreme să aibă o asa petrecere, pe care, văzându-l, si el să urmeze petrecerii aceluia, si avându-l pe acela pildă să se împodobească si pe sine cu asemenea lucrări. Pentru aceea bine este, îi ziceau, să te întorci putin înapoi si începi mai largă cale, întru care găsesti si pe altii umblând; si de la aceia povătuindu-te vei ajunge fără sminteală la acest sfârsit pe care-l iubesti. Dar calea, îi ziceau ei, pe care tu acuma ai început să umbli, negăsind alt povătuitor, sfârsitul este neîncredintat si foarte primejdios. Dumnezeu este foarte milostiv si primeste pe cel putin ca si pe cel mult, si mai vârtos întru aceste vremi. Acestea fratii lui sfătuindu-l ziceau către dânsul. Iar smeritul Acachie, rănit fiind în inimă de dumnezeiasca dragoste, nu se oprea nimic de cuvintele acestea, ci mai mult se întindea la cele dinainte, uitând cele din urmă. Însă socotind că cât va fi acolo se va opri de la scopul lui pentru multe alte griji ale mănăstirii, si că nu va putea a se nevoi precum dorea, pentru aceea, hotărându-se, fuge de acolo si vine la Sfântul Munte, la limanul călugărilor. Si găsind loc de iscusintă si de îndemânat scopului său spre lucrare duhovnicească, împodobit cu sfinte mănăstiri si locuintele de faptele cele bune. Toate acestea le-a cercetat cu multă evlavie si multi nevoitori chiar după dorinta sa a găsit. Si mult de la aceia folosindu-se, a venit la Schitul Sfintei Ana. Si trecând pe lângă cimitirul schitului, a simtit o minunată si bineplăcută mireasmă (precum din sfânta lui gură de multe ori am auzit). Si veselindu-se mult de acea bună si dumnezeiască mirosire, s-a aprins în inima lui mai mult dumnezeiescul foc. Si găsind acolo o pesteră mică a rămas acolo câteva zile. Si se nevoia fericitul mai presus de om. Si iarăsi a iesit de acolo si înconjura pe la schituri căutând folos. Si se aduna cu cei sporiti si lua de la dânsii ca albina florile faptelor bune. Si venind si în Mănăstirea Sfântului Grigorie si găsind doi cinstiti bătrâni la chilia cea de sus, a rămas cu aceia un an; la arătare ca cum să învete lingurăria – pe care o a si învătat lucrând cu dânsii –, iar în adevăr ca să-si împodobească sufletul său cu ascultarea dumnezeiestilor fapte celor bune ale lor. Pentru că se supunea acelora ca însusi Stăpânului Hristos. Iar după ce a trecut anul s-a dus în alt loc, mai pustiu, si acolo găsind un linistitoriu, care se arată cu fătărnicie către oameni că petrece viată pustnicească, iar întru ascuns era plin de lucruri rele, a rămas cu dânsul, cel fără de răutate Acachie, socotind a-l avea ajutoriu si împreună-nevoitoriu la pustniceasca viată. Însă l-a găsit cu totul dimpotrivă. Dar el nimic nu s-a clintit de răutatea aceluia, ci mai vârtos s-a întărit în scoposul său către Dumnezeu, ca un bun luptătoriu al poruncilor dumnezeiesti. Si pe cât putea se nevoia singur, nevointa cea bună săvârsind. Întru una din zile a luat pe Acachie monahul acela si s-au dus la oarecari prieteni ai lui chilioti în părtile dinspre Simon-Petru; si era sâmbătă seara. Iar acesta cu acei monahi chilioti, după ce au mâncat până la prea satiu si au băut cu prisosintă, s-au culcat de cu seară, si dormeau ca niste dobitoace necuvântătoare. Iar dumnezeiescul Acachie, având dumnezeiescul foc în inima lui, nu a suferit să doarmă. Ci sculându-se încet, s-a dat putin la o parte de acolo de unde dormeau aceia si se ruga cu gândul către Dumnezeu. Iar în vremea utreniei s-a făcut întru răpire. Si vede un bărbat înfricosat si minunat, carele a venit si a stătut deasupra acelor ticălosi monahi ce dormeau si a zis: "Doamne miluieste! Ca niste dobitoace dorm întru această zi". Si tinea în mâna lui o vargă, cu care lovind în pământ a zis: "Vai omului acestuia!". Si cu cuvântul s-a făcut nevăzut. Iar Acachie văzând aceasta s-a cutremurat de spaimă si mai cu fierbinteală se rugă până s-a luminat de ziuă, si atunci s-au întors iară la chilia lor. Si după putine zile s-a dus Acachie de la acel monah. Si mergând s-a asezat singur la un loc mai sus de Mănăstirea Dionisiului, nevoindu-se pe cât putea în lucrarea cea duhovnicească. Iar acel călugăr pentru care am zis că a lovit îngerul cu varga în pământ aproape de dânsul s-a dus în ostrovul Samului, si acolo a luat rău sfârsit, încât s-a făcut la toti jale întru privire. Iar Acachie a rămas destulă vreme acolo în părtile Dionisiului. Si iesind de acolo a venit la Schitul Pantocratorului, unde a venit si bătrânul lui de la mănăstirea Zagora, ca să învete cântări. Si după ce s-a întâlnit cu Acachie vroia ca să-l ia cu dânsul, ca pe al său călugăr, însă el stiind împiedecarea ce era să-i urmeze la scopul lui cel dumnezeiesc, nu a voit să se ducă; ci cu obisnuita lui smerenie cerea blagoslovenia bătrânului său, rugându-l să-l lase aicea să se linistească. Si văzând si bătrânul său buna lui osârdie, nu numai că l-a lăsat, ci i-a dat si doi galbeni, zicându-i: "Primeste acestia ca să ai de cheltuială, si cheltuindu-i vino să-ti dau altii, si te roagă lui Dumnezeu pentru mine". Si luând galbenii nevoitorul Acachie, prietenul necâstigării si dusmanul iubirii de avutie, s-a tulburat inima lui. Si mustrându-l gândul, s-a întors si a dat banii înapoi, zicându-i: "Ia-ti galbenii tăi, că mă primejduiesc să-mi pierd mintea cu ei". Si ducându-se de acolo au început a-l supăra gândurile. Si un gând îl silea să se întoarcă cu bătrânul său la metania lui; al gând îi zicea să se ducă la vreun ostrov pustiu; si altul, într-alt loc. Asa luptându-se cu gândurile, a ajuns umblând la o răspântie de trei drumuri. Si fiind întunecat si tulburat de gânduri a stat în loc nestiind care drum să apuce. Si îndată i s-a părut că l-a împins o tărie nevăzută către un drum, pe care a si început a umbla. Si mergând putin a întâlnit doi monahi, ducându-se la Sfânta Ana, si unindu-se cu ei au mers până la crucea care se numeste «a lui Sider», si iarăsi au început a-l supăra gândurile mai tare. Si despărtindu-se de aceia a rămas putin acolo, si iarăsi a început a merge pe acelasi drum. Si găsind o piatră a sezut pe ea si fiind flămând a scos putină pâine să mănânce, pe care i-o dăduse acei doi monahi, căci nu mâncase de trei zile. Si după ce a mâncat s-a rezemat pe mâna lui si din multa tulburare a gândurilor i s-a făcut întunecare a mintii si multă greutate trupului si a adormit. Si îndată vede înaintea lui un urias negru si înfricosat. Si iarăsi a simtit ca si cum i-ar fi zis altul la ureche încetisor cum că "acest urât si necurat urias este vicleanul diavol care te-a luat înainte să te piardă". Si cu acest cuvânt s-a desteptat încutremurat. Si zice: "Vai mie! Că m-a luat înainte vicleanul diavol ca să mă piardă." Atunci a hotărât să se ducă la duhovnic si să facă ce-l va sfătui că poate îsi va găsi odihna. Si mergând pe drum spre duhovnic, l-a răpit un repede vârtej de vânt si l-a scos din drumul lui o bună depărtare, silindu-l si împingându-l spre prăpastie ca să se piardă. Aceasta vederat pătimind de nevăzuta lucrare diavolească s-a temut foarte si cu glas mare a strigat: "Doamne, Iisuse Hristoase, si Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-mi". Si îndată i s-a arătat o altă dumnezeiască putere, care a venit de deasupra muntelui ca un fulger si a gonit toată acea putere satanicească cu huiet mare. Si fulgerul acela s-a dus împreună cu huietul până jos la malul mării, gonind pe Supărătoriul. Iar cuviosului i-a dăruit răsuflare si liniste gândurilor si i-a umplut inima lui de multă bucurie, încât cu mare glas înălta multumiri Mântuitorului nostru Iisus Hristos si Stăpânei noastre Mijlocitoarei Născătoarei de Dumnezeu. Si repede se ducea la duhovnicul Galaction de la Katunachia. Si i-a prevestit toate cele ce i s-au întâmplat. Si luând blagoslovenie s-a dus si a locuit la Kavsokalivi, deasupra la chilia Sfântului Maxim, ce are hramul Schimbării la Fată. Acolo a petrecut douăzeci de ani, lucrând linguri si mânca putină pâine cu apă la două si la trei zile odată, si cea mai multă vreme se hrănea cu varză sălbatică si cu castane, si numai atâta purtând grijă pentru trup cât numai să trăiască. Iar toată silinta si grija lui era la nevointa cea duhovnicească, luptându-se cu diavolul, luptătorul neamului omenesc, simtitoriu si gânditoriu douăzeci de ani. Apoi pogorându-se la malul mării si găsind o pesteră mică, a locuit într-însa, întru care mai întâi sezuse Sfântul Maxim Kavsokalivitul, care a umblat pe drumul cel strâmt si mai presus de petrecerea omenească, de si colibile lui le ardea, pentru care si locul s-a numit Kavsokalivion. Si sezând întru acea pesteră a început a se nevoi mai mult cu cele mai aspre nevointe si dureri ale trupului, pe care auzindu-le oarecarele neiscusit întru cele duhovnicesti, i se vor părea necredincioase sau le va socoti că le-a făcut cu adevărat pentru fală si laudă mincinoasă bătrânul meu. Pentru că m-am învrednicit si eu să fiu ascultătoriu si să iau, nevrednicul, de la dânsul sfânta shimă si am rămas supunându-mă mai până aproape de moartea lui, si atuncia cu lucrarea urâtoriului de bine am iesit putin, ci nu m-am depărtat de tot, nici m-am înstrăinat de cercetarea lui cea părintească; ci si la sfânta lui adormire m-am aflat împreună cu dânsul si cu mâinile mele l-am îngropat. Deci pentru aceasta scurtez cuvântul meu si voi să spui acelea numai care se pare la toti vrednice de crezut. Adecă acelea care le-am auzit din însăsi sfântă gura lui si pe care le-am văzut cu însisi ochii mei, iar altele le-am auzit de la ascultătorii ce au fost mai înainte de mine. Sezând acolo în pestera care am zis si minunata nevointă lucrând-o, necăjindu-si trupul lui cu foamea si cu setea, cu ostenelile si cu durerile ziua si noaptea, cu goliciunea în frigul iernii si cu mii de alte multe rele pătimiri. Si fiindcă locul era sec si fără de apă, iarna strângea apă de ploaie într-un chiup. Iar vara, voind Dumnezeu a mângâia pe robul său cel binecredincios, când se sfârsea apa din chiup venea un nor mic deasupra pesterii si ploua până ce umplea chiupul si iarăsi se ducea norul. Dar fiindcă se silea pururea să-si smerească trupul, si mâncarea pe care o mânca mai mult slăbiciune îi aducea decât putere. Pentru că usca buruieni sălbatice si atât de putin mânca cât numai să trăiască. Si asa nevoindu-se el, unii din monahi văzând atâta nevointă se sileau să-l oprească socotind că este înselat. Ci el îsi urma scopului său si pe aceia cu buna lui smerenie îi linistea. Si ca un fără de trup se silea toată ziua ca să crească si să înainteze întru nevointele cele către Dumnezeu. Dar si împotrivă-luptătoriul neamului omenesc si urâtoriul de bine diavol nu înceta de a-i da războiu si a-l supăra cu feliuri de chipuri, de fată si întru ascuns, silindu-se a-l scoate din drumul cel drept si evanghelicesc. Si de multe ori îl lovea cu feliuri de rele si tulburătoare gânduri si cu feliuri de boale trupesti. Iar el, cunoscând mestesugirile lor cele satanicesti, se scula la rugăciune, si cu această minunată armă scăpa de toate viclesugurile lor ca de o mreajă de păianjen. Altă dată iarăsi se ispitea ca să-l înfricoseze cu sunete si cu strigări, cu arătate năluciri, arătându-se ca niste fiare înaintea lui si ca niste uriasi înfricosati, negri si puturosi. Dar fericitul le socotea pe acestea ca pe niste jucării copilăresti si vrednice de râs. Odată a iesit cuviosul din pesteră pentru oarecare trebuintă, si când s-a întors a văzut cu ochii săi că erau înaintea pesterii lui tigani fierari multi, cu femei si cu copii, care lucrau la fier, făceau ciure si altele asemenea si strigau cu glasuri nepotrivite precum au obiceiul să facă tiganii. Acestea văzând cuviosul a cunoscut răutatea demonilor si înăltându-si mâinile către Dumnezeu a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, Izbăvitoriul si Dumnezeul meu, izbăveste-mă de răutătile si mestesugirile răilor diavoli, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale. Amin." Si făcându-si cruce îndată toti s-au făcut nevăzuti si s-au stins ca fumul. Aceste siliri pătimind si asa luptându-se, s-a învrednicit rugăciunii cei de gând si dumnezeiestilor descoperiri. Si sta la rugăciune ca un stâlp neclătit; si sezând se arăta tot uimit, avându-si sus către Dumnezeu toată mintea, nicidecum cele pământesti ale trupului simtindu-le, ci având în inima sa totdeauna dumnezeiestile suisuri si cugetări ale celor ce vor să fie se făcea tot de Dumnezeu văzătoriu cu duhul si către oameni preavesel.

Si aflându-se întru această mică pesteră a venit la dânsul Romano, care după aceasta a si mărturisit. Si era patria lui Carpenicia, din satul Lita, eparhia Argafilor, născut din părinti binecredinciosi dar neînvătati la carte. Pentru aceasta de la părinti alta nu stia decât cum că este crestin; nici voia să stie mai mult sau să învete. Lucrul lui a fost păstor de oi si după întâmplare odată s-a însotit cu alti tineri si s-au dus în Tarigrad; si de acolo s-au dus în Mitilene si au rămas putină vreme la un pitar. Si auzind de o corabie cu închinători că merge la Sfântul Mormânt, s-a îndemnat să meargă si el. Ducând-se a rămas la Sfântul Sava. Acolo, auzind de multe ori cetindu-se muceniile sfintilor, cum au răbdat atâtea dureroase munci pentru numele lui Hristos si pentru ca să mostenească bunătătile vesnice ce vor să fie, si învătându-se de cuviosii părinti că mintea omenească nu poate să înteleagă cele ce a gătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe Dânsul. Iar el îndată s-a dus la Patriarhul si i-a spus scopul său, că voieste să mărturisească. Iar Patriarhul l-a oprit temându-se să nu se facă vreo năvălire Sfântului Mormânt de către necredinciosi, încă si pentru neadeverirea sfârsitului său. Însă el a primit dorire în sufletul său ca să mărturisească. Si asa plecând de acolo a venit la Tesalonic si îndată a mers la Mekheme, unde erau multi turci adunati, si înaintea lor a mărturisit pe Iisus Hristos că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul a toate si Mântuitorul oamenilor. Iar credinta lor este desartă si proorocul lor Mohamed un mincinos si înselătoriu si locuintă a diavolului. Si îndată necredinciosii turci l-au prins si l-au bătut foarte si-l sileau să se lepede de Hristos. Si văzând ei că cu nici un chip nu se supune ca să se lepede de Hristos, au hotărât ca să-i taie capul. Pentru aceasta îl munceau cu multă mânie. I-au scos curele de pe spate, l-au ars cu înfocate potcoave la fălci si alte feluri de munci i-au făcut. Atunci s-au întâmplat acolo si căpitanul brigăzii de mare si l-a cerut la judecător să-l dea lui ca să-l puie la brigadă să vâslească cu lopetile în toată viata lui: "Si aceasta îi va fi lui mai amară decât moartea. Pentru că el nu se va scârbi dacă îi veti tăia capul, că de aceasta doreste si de aceea s-a si înfătisat, ca să moară pentru credinta lui". Aceasta zicând căpitanul, s-au arătat plăcute judecătorului vorbele lui si i l-au dat. Deci după ce l-a luat căpitanul i-a ras tot părul de pe cap si l-a pus la vâslă cu lopetile. Si trecând putină vreme, niste crestini prieteni de-ai căpitanului rugându-l si dându-i si bani l-a slobozit si l-a trimis la Sfântul Munte. Aici viind a rămas pe lângă bătrânul Acachie destulă vreme, nevoindu-se ca niste fără de trupuri – precum am auzit din gura bătrânului său (pentru că această istorie, cum am venit întâiu mi-au spus zicând când m-a văzut: "Nu cumva te-a trimis Sfântul Romano ca să mă cauti acum, la bătrânetele mele?") Si a început a-mi istorisi una câte una nevointele mucenicului si zicea că cu toate că mai presus de om se nevoia dar încă cugetul lui nu era împăcat ci de-a pururea tot mucenicia o nălucea, nepurtând grijă nici pentru mâncare si băutură, nici pentru îmbrăcăminte. Ci îsi avea trupul întru desăvârsită nebăgare de seamă si ca o sarcină străină. Încă dorea ca să moară muceniceste si să se unească cu Hristos. Si de-a pururea era gata pentru cealaltă viată, ca un străin ce se găteste să se ducă în patria lui. Deci s-au unit si au postit amândoi multe zile, rugând pe Dumnezeu ca să le descopere pentru mucenicie. Si li s-a descoperit că este voia lui Dumnezeu si se va sfârsi bine cea pentru Hristos Dumnezeu mărturisire. Si asa au pus legătură între dânsii, că după ce se va săvârsi Romano prin mucenicie să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea bătrânului si până si după moarte să-si aibă împreună petrecerea. Si cuviosul Acachie iarăsi să roage neîncetat pe Dumnezeu pentru Romano până ce se va sfârsi si se va învrednicii cununei mucenicesti si să rămână în pestera aceasta până la sfârsitul vietii sale. La acestea unindu-se si îmbrăcându-l în sfânta shimă în ziua Înjumătătirii, a heretisit pe părintii schitului si, luând blagoslovenia bătrânului, s-a pornit să se ducă la Ierusalim, vrând ca iarăsi să se înfătiseze spre a mărturisi în haine mirenesti. Dar însă i-au spus acolo că ori mirean ori călugăr de se va înfătisa spre mărturisire mare pagubă aduce Sfântului Mormânt. Îndată se întoarce de acolo, ca un vultur zburătoriu, si vine în Tarigrad si se înfătisează în chipul acesta: Umblând pe stradă loveste niste câini cu varga ce o purta în mână. Iar necredinciosii turci aceasta văzându-o s-au repezit îndată ca niste fiare cu multă mânie si l-au prins, si trăgându-l si bătându-l l-au dus la vizir si acela l-a dat pe mâinile muncitorilor ca să-l pedepsească până ce se va lepăda de credinta lui Hristos. Iar aceia luând-l l-au aruncat într­o fântână uscată unde aruncau pe ucigasi, si acolo a fost 40 de zile flămânzind. Apoi scotându-l de acolo cu cumplite bătăi l-au muncit. Si neputându-l face a se lepăda de Hristos, a poruncit vizirul ca să-l omoare. Si ducându-l la locul de junghiere, pe drum când îl ducea, când întâlnea vreun crestin îl heretisea. Si se ducea cu mare bucurie, ca si cum ar fi mers la o mare veselie, iar nu la junghiere. Si văzând un boier atâta bucurie la dânsul s-a minunat si înstiintându-se că îl ducea să-l înjunghie pentru Hristos, a mers si acela ca să-i vază sfârsitul. Si după întâmplare trecând pe lângă o geamie în ceasul al 12-lea unde striga un turc si căutând mucenicul la dânsul l-a scuipat. Si îndată gealatii lui i-au tăiat limba lui, pe care cu bucurie singur o a scos din gură si i-au tăiat-o. Si iarăsi cu bucurie ura de bine pe crestini, si curgea sângele din gura lui. Si când au venit la locul osândirii a multumit lui Dumnezeu cu gândul si cu închipuirea, si asa bucurându-se a luat cununa muceniciei în 19 ianuarie (Sf. Romano este pomenit pe 5 ianuarie, n.n.), în anii de la Hristos 1694. Si fericitul si preacuratul lui suflet s-a suit la ceruri cu multă slavă să se bucure de gânditoriul său Mire în ceata mucenicilor. Iar cinstitele si sfintele lui moaste, îndată după ce i-au tăiat sfântul lui cap, au căzut către răsărit ca un viu. Pentru care zavistuindu-l urâtorii de Hristos turci goneau bătând pe crestinii care alergau acolo, multime multă. Iar dumnezeiescul dar l-a slăvit de sus cu lumină cerească si lumina sfintele moaste trei zile si trei nopti, păzindu-le, si vedeau toti si se minunau si crestinii foarte mult se bucurau. Iar necredinciosii turci crăpau în inimile lor. Atuncia s-a întâmplat acolo o corabie englezească si cumpărând sfintele moaste cu 500 de lei le-au dus la locul lor. Iar acel boier pentru care am zis mai sus că a mers după mucenic, văzând că gonesc turcii pe crestini, a dat 5 lei unui băiat de turc de i-a muiat basmaua în sângele mucenicului. Iar turcii văzând pe boier că a muiat basmaua în sânge, l-au pârât la vizir, care a hotărât să-l omoare si pe el. Si având acesta prieten pe dragomanul împărătesc, l-a scăpat de moarte. Dar l-au aruncat într­o temnită întunecoasă, unde a sezut 6 luni. Si în toată seara vedea câte o rază de lumină venind de la locul unde au tăiat pe mucenicul de îi lumina în temnită si foarte mult se mângâia. Apoi dând 400 de galbeni a iesit din temnită si împreună cu frate său, vânzând tot ce-au avut, s-au dus la Sfântul Mormânt si la Muntele Sinai. Apoi venind la Sfântul Munte s-au făcut călugări. Si cel dintâi s-a numit Agapie si s-a sfârsit la Mănăstirea Dohiarului, afierosind acolo si basmaua aceea muiată în sângele sfântului mucenic si cuviosului mărturisitor Romano. Iar cel de-al doilea s-a numit Hristofor si s-a sfârsit la Kutlumus.

Iar cuviosul Acachie, după ducerea cuviosului mucenic Romano, mai mult se nevoia, si apoi după putină vreme a fugit din pesteră si s-a dus la chilia Sfântului Atanasie. Si acolo aflându-se si închinându-se odată – precum zicea – a venit întru uimire. Si vede pe cuviosul mucenic Romano tot luminând ca fulgerul si fata lui slobozea raze mai mult decât soarele, având slavă dumnezeiască. Si-si întorcea acea dumnezeiască fată dinspre bătrânul si nu voia ca să-l vadă. Si arăta lui cu aceasta ca si cum l-ar dojeni pentru călcarea ce a făcut că a fugit din pesteră. Iar cuviosul cu smerenie căzând, îl ruga să caute cu liniste si să-i ierte greseala; ci mucenicul nu se pleca, ci îndată si s-a dus. Si când si-a venit întru sinesi cuviosul dintru acea vedenie, s-a temut de schimbarea mucenicului pentru călcare. Si s-a sculat de acolo si s-a întors iară în pestera lui. Si acolo zicea că l-a văzut de multe ori, cu aceeasi slavă, si atunci căuta cu lină si cu veselă fată si cu cuvintele îl mângâia. Si se veselea foarte mult cuviosul la mângâierile ce-i făcea cuviosul mucenic, si a rămas acolo nevoindu-se până la sfârsitul vietii lui. După aceasta a zidit acolo în pesteră o mică colibită cu însusi mâinile sale si întru aceea se nevoia petrecându-si viata îngerească, flămânzind si însetând, în ger si în fierbinteală, suferind pururea, neavând altă îmbrăcăminte decât numai o rasă veche si aceea nu o purta întotdeauna, decât când vedea că vine cineva la dânsul dintre cunoscutii săi, fiindcă la altii nu se arăta.

Odată a nins mult si a degerat foarte tare cuviosul si pentru aceea a prinzând foc ca să se încălzească pentru că pe cât se apropia de foc pe atâta mai mult răcea. Atunci a înteles cum că nu este atâta frig mult firesc, ci lucrare satanicească este. Si îndată sărind a stins focul si asa gol pre cum era a iesit afară si a căzut pe zăpadă; si îndată i-a venit o minunată putere care a gonit răceala cea multă si atâta l-a încălzit încât i se părea că sedea într-un feredeu iar nu pe zăpadă. Pentru această a lui îngerească petrecere i-a iesit laudă de la orase depărtate. Si veneau către dânsul unii pentru blagoslovenie, altii pentru ca să se folosească si altii se făceau călugări si rămâneau supuindu-i-se.

Odată rugându-se cuviosul, a venit într­o descoperire. Si vedea un bărbat minunat care venind, l-a apucat de mână si l-a dus la un câmp prea frumos carele atâta era de mare încât nu i se vedeau marginile. Si asemănându-l zicea că era acest feliu ca cum ar fi cineva în noianul mării si privind nu ar vedea în nici o parte vreun ostrov sau pământ uscat, atâta era mărimea acestui frumos câmp. Si era plin de palaturi prea strălucite si case prea frumoase, dar desarte toate si fără locuitori. Si minunându-se a întrebat pe cel ce îl povătuia: "Pentru ce atâtea prea strălucite si nenumărate palaturi să fie nelocuite si să se piardă în zadar o atâta de minunată frumusete si podoabă a lor?" Si a răspuns acela: "Bună parte are aicea acela care plăteste haraciul si alte dări la turci, fără să se supere si să cârtească. Că la învierea cea de obste vor locui întru aceste prea-frumoase palaturi. Pentru că acestea le-a făcut Dumnezeu ca să locuiască într-însele crestinii cei ce plătesc haraciuri si alte dări la turci si rabdă atâtea dureri si scârbe de la dânsii pentru Hristos". A văzut si altele multe întru acea vedenie, care pentru neputinta multora si putina credintă si pentru înaltele descoperiri ce se par a fi greu de crezut nu le-am scris. Pentru că tainele cele înalte nu se cuvine a fi arătate la multi, ci numai aceia să se arate câte sunt cu putintă a le încăpea. Si când si-a venit întru sine cuviosul din acea dumnezeiască descoperire se minuna socotind acele ceresti bunătăti care sunt gătite după moarte pentru aceia care suferă fără cârtire jugul cel greu al neîndmnezeitilor turci. Si îndată de dimineată a chemat pe ucenicii săi si spuindu-le vedenia le zicea: "De aveti ceva bani, duceti-vă la mănăstire si plătiti haraciul, ca să ne facem si noi părtasi celor cari plătesc haraciuri". Si atunci alt nimic nu le-a spus, ci altă dată le-a spus toată vedenia pe scurt. Si i-a sfătuit cuviosul învătându-i să rabde cu multumire si cu mărime de suflet la asemenea dări.

Acum dar iarăsi să venim la povestirea cuviosului. Un duhovnic cu numele Silvestru, om cu mare evlavie si vrednic de credintă, ne-a spus nouă că a văzut pe cuviosul acolo unde se închina si zicea «Doamne Iisuse», că iesea ca o pară de foc din gura lui. Încă si darului mai înainte vederii s-a învrednicit pururea pomenitul precum noi toti am cunoscut. Pentru că mai înainte spunea la multi cele ce mai pe urmă se întâmplau. Vedea încă si starea cea ascunsă a fiestecăruia, adică vedea pe fiestecearele cum era cu sufletul, ori în păcate ori în fapte bune, precum la multi prieteni ai săi tainici le-a arătat. Întru acest fel de petrecere strălucind cuviosul, a venit la dânsul si cel de acum cuvios mucenic Nicodim, ca să ia blagoslovenie să se ducă să mărturisească. A căruia istorie este asa:

Acesta a fost crestin din strămosii lui, a avut femeie si copii. Patria lui era Albania. Si nu stiu cum s-a înselat de răul diavol si s-a lepădat de cea fără prihană credintă a lui Hristos si s-a făcut turc. Si atâta s-a dat la fărădelegi încât si pe copiii lui cu sila i-a turcit, si pe un alt crestin care cu fugă a scăpat în Sfântul Munte, el a alergat după dânsul cu gând că de-l va găsi acolo să facă multă răutate si năvălire asupra mănăstirilor. Iar Mântuitorul lumii Hristos, Care însetează de mântuirea tuturor oamenilor, a iconomisit acest minunat chip, că venind el în Sfântul Munte, în loc să-l găsească pe binecredinciosul crestin si să-l facă rău credincios, s-a făcut însusi el iară binecredincios, cu bunele sfătuiri ale bărbatilor celor iubitori de Dumnezeu. Si lăsând lumea cu fărădelegile ei, a rămas aici si s-a făcut călugăr, numindu-se Nicodim. Si întru atâta pocăintă a venit, că în trei ani s-a pedepsit pe sine fără milostivire cu postiri, cu culcarea pe pământ, cu rugăciunea de toată noaptea, cu plecarea genunchilor, cu lacrimile cele de-a pururea, rugându-se Iubitorului de oameni si Îndurătorului Dumnezeu ca să-i ierte lui căderea cea mare a lepădării de Hristos. Si întru asa strădanie vietuind a auzit pe oarecari părinti zicând: "Care se leapădă de Hristos înaintea oamenilor, cu cuviintă este ca iarăsi înaintea oamenilor să-L mărturisească". Aceasta auzind, a voit si el ca să mărturisească; si înstiintându-se cele pentru sfântul Acachie, a voit ca să meargă să ieie sfătuire ce trebuie să facă si să ia si blagoslovenie. Si venind, îndată cum l-a văzut pe bătrânul, a căzut la picioarele lui cu multă scârbă plângând si tânguindu-se mult ceas. Apoi l-a apucat cuviosul de mână si fără să-l stie, zicându-i pe nume, l-a ridicat si mult l-a mângâiat pentru mântuirea lui. Apoi, lăsându-l, s-a dat putin într-o parte si se ruga gânditoriu. Iar cei ce se aflau acolo spuneau că au văzut lumina ca o stea care s-a pogorât deasupra bătrânului, si lumina fata lui ca soarele. Apoi, întorcându-se, a venit la Nicodim si i-a spus cuvânt de taină. Si atunci s-a stins acea lumină de la bătrânul. Si a lovit umilinta inima lui Nicodim, si ca cum s-ar fi împuns de acel dumnezeiesc dar, striga cu mare glas: "Gresit-am, Doamne! Iartă-mă!" Si pogorându-se mai jos de la pesteră a plâns acolo cu amar din destul. Apoi a venit la bătrânul cerând blagoslovenie si voie ca să se ducă la mucenicie. Iar bătrânul rugându-se pentru dânsul si dându-i un toiag în mână i-a zis: "Du-te cu acest toiag înaintea ta, si cu ajutorul si darul lui Hristos bine vei sfârsi mărturisirea ta". Atunci Nicodim a luat toiagul ca din însăsi mâna Domnului si cu rugăciunile bătrânului întrarmându-se, s-a împuternicit la mărturisire si a hotărât ca îndată să pornească de acolo si să se ducă. Dar fiindcă era foarte slab de multa postire si nu era cu putintă ca să călătorească atâtea zile de drum, si-a cerut voie de la bătrânul ca să dezlege la mâncare si băutură ca să se întărească putin si să poată merge. Iar cuviosul i-a zis: "Tocmai acum, frate, este trebuintă de mai multă postire, pentru că trebuie să te nevoiesti cu cea de pe urmă luptă, pentru Hristos. Numai du-te cât poti; că Stăpânul nostru a zis: «Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu». Acesta te va întări ca să călătoresti drumul tău fără osteneală". Si a zis Nicodim: "Domnul nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile tale, sfinte părinte, să facă milă cu mine si să mă învrednicească bunei lui mărturisiri. Ci mă tem de diavol". I-a răspuns cuviosul: "De Hristos să te temi, si nu de neputinciosul diavol, care nu are nici o stăpânire asupra noastră de la sinesi. Aibi toată îndrăzneala la Atotputernicul Hristos, Care te va întări ca să biruiesti pe diavolul si pe Hristos să-L mărturisesti". Acestea auzind Nicodim se umplea cu totul de lacrimi si de bucurie a căzut si a sărutat picioarele bătrânului. Si luând toiagul si blagoslovenia sfântului s-a pornit bucurându-se. Si cu cât postea si se înfrâna, cu atât mai mult se întărea, cu darul lui Hristos, si nicidecum nu slăbea. Si a ajuns fără osteneală la patria lui si mărturisirea lui bine o a săvârsit, precum se scrie mai pe larg în povestirea cea pentru dânsul zicând că i s-a arătat Hristos mai înainte de mărturisire, încă în Sfântul Munte, după ce a iesit de la bătrânul, si întărindu-l i-a arătat în vederea ochilor toate muncile ce avea să le sufere pentru sfânt numele Lui, arătându-i si însusi locul osândirii, unde era să-i taie capul. Pentru că mergând el la El-basan (rotundă patria lui), l-au cunoscut si îndată l-au răpit si l-au înfătisat la pasa, care îl judecă si îl cercetă cu deamănuntul. Si după ce l-a văzut că stă întărit în credinta lui Hristos, a poruncit de l-au aruncat jos afară din înăltimea palaturilor, care erau foarte înalte, si, o! minune!, ca un vultur ce se pogoară în vânt, asa a căzut pe picioarele lui. Si de îndată alergând s-a suit iarăsi la pasa. Si văzându-l s-a cutremurat si ar fi voit să-l sloboadă, dar s-a temut de multimea turcilor; pe care l-au si dat în mâinile lor, care l-au apucat ca niste fiare sălbatice si l-au muncit trei zile si trei nopti. Apoi l-au dus la locul cel de tăiere, si ducându-l adeseori îl îngenunchiau înfricosându-l că-l taie. Si când a venit la locul pe care i l-a arătat Domnul s-a rugat si, plecându-si capul, a primit fericitul sfârsit si s-a suit la ceruri, purtător de cunună. Iar cinstitele lui moaste au rămas întregi până astăzi, izvorând tămăduiri si bună mireasmă la cei ce cu credintă se apropie, care în tot anul prăznuiesc si serbează sfântă pomenirea lui, veselindu-se, la 11 zile ale lui iulie. A mărturisit pentru Hristos în anul 1722.

Iar cuviosul Acachie, sezând în locul în care am mai zis, s-a adunat acolo si alti multi frati, doritori de mântuirea sufletelor lor. Au venit acolo si egumenul cel ce a fost mai înainte al Lavrei, cel numit Chir Neofit din Hio, spre a se linisti si pentru evlavia ce o avea către bătrânul. A zidit două biserici si chilii si a rămas acolo nevoindu-se după putere până când s-a odihnit întru Domnul. Si încă si ceilalti părinti au zidit lorusi chilii. Si s-a făcut schit îndestul, care este si până astăzi, prin rugăciunile cuviosului părintelui nostru Acachie, în toate zilele crescând si înmultindu-se cuvântătoarele lui Hristos jertfe. Si după ce s-au adunat multi frati, fiindcă aveau multă lipsă de apă, întâi au făcut sterne. Iar după o vreme a venit un monah de la Ierusalim, cu mestesugul zidariu, si rămas si el în schit. Si fiindcă tare se strâmtorau părintii de lipsa apei, a luat bătrânul pe acel zidar si l-a dus deasupra schitului si arătându-i un loc i-a zis: "Timotei, sapă aici si vei găsi apă cu darul si ajutorul lui Hristos". Si ascultând fratele, a săpat acolo si a făcut si canal de zid, si a găsit apă rece si dulce si foarte priincioasă sănătătii omului că în tot Sfântul Munte nu se găseste ca aceasta. Dar din zavistia si supărarea satanei s-a surpat canalul. Si iarăsi a zidit Timotei 3 canalizări pe sub pământ si cu bold de piatră; si cu rugăciunile sfântului bătrân s-a întărit. Si le spunea lor cuviosul că a văzut cu ochii mintii pe diavolul care făcea multe feluri de mestesugiri ca să oprească si să strice ca să nu vină apa. Si mergând dimineata acolo au găsit pe Timotei si pe ceilalti lucrători pe toti căzuti la pământ, cu totul slăbănogiti, care nu puteau nicidecum să se miste si să lucreze. Si îndată cuviosul cunoscând a făcut rugăciune către Dumnezeu si a gonit pe Supărătoriul si asa au săvârsit lucrul. Si de atuncia si până în ziua de astăzi iese apă din destul. Si este de mare mirare că nu numai pentru trebuintele părintilor, ci si moară au zidit cu cheltuiala lui Chir Neofit pentru ca să-si macine părintii putina lor hrană. Iar din fratii cei ce s-au adunat unii au rămas sub ascultarea bătrânul, iar altii prin sfătuirea lui îsi zideau lorusi chilii si se linistea fiestecarele deosebi. Dar niciunul din ascultătorii lui, nici din altii părinti nu a putut să urmeze cerestii petrecerii lui. Si fiindcă s-a întemeiat acolo schit a venit multime de călugări si mireni la bătrânul pentru blagoslovenie si pentru sfătuire, încât nu avea loc să-i găzduiască, si mai ales iarna. Pentru aceea a fost silit de fireasca lui milostivire a zidi si alte chilii pentru ascultătorii lui, si odihnea si pe străini si se minunau multi că nimic din nevointele cele din tinerete nu a lăsat, ci mai vârtos si mai mult se silea a creste nevointele sale, preaferictul. Si s-a făcut atâta de destept că nu l-am văzut să se fi culcat pe pat, nici un ceas măcar, ci pe genunchi, si atât numai cât să nu i se întunece mintea de multa priveghere. Si ura somnul ca pe un vrăjmas, si dacă l-ar fi desteptat cineva din acel putin somn, îi multumea foarte si ca pe o facere de bine o socotea aceea si zicea că: "Nici hainele, nici asternuturile, nici bogătia, nici desfătarea nu creste atât patimile ca somnul". Si, iarăsi, nimic alt nu le poate domoli ca privegherea. Si se cuvine călugărului, mai întâi decât alte nevointe ale trupului să se obisnuiască cu aceste două, adică cu postul si cu privegherea, pentru ca să biruiască trupul. Căci toate alte rele pătimiri, osteneli ori golătate ori alte nevointe sau rele pătimiri le deprinde si nu le are întru nimic; iar cu postul si cu privegherea biruieste poftele trupului si nu lasă a se obisnui la alte rele. Si iară zicea că "nevoitorului îi este de ajuns jumătate de ceas de somn", precum singur arăta cu lucrul. Si cu toate că avea înfricosată vătămătură, însă răbda cu bărbătie si sta toată noaptea drepti sau în genunchi la pravilă si aproape de zorile zilei primea putin somn răzimându-se pe mâna lui sau pe altceva. Si vedeai cu adevărat la el minune: că fiind desăvârsit necărturariu cetea pe cărti întelegea tot, atâta cât nici un cuvânt din Sfânta Scriptură nu gresea si ori la ce era întrebat ca un mult învătat da răspunsul cuviincios si la cei învătati si la călugări. Si atâta s-a vărsat la dânsul dumnezeiescul dar si a iesit vestea, că venea la dânsul de pretutindenea multime de oameni de prin cetăti si sate: arhierei, preoti, boieri si săraci, călugări si mireni, atât că de multe ori se strâmtora de nu-i încăpea locuintele fratilor. Si niciodată nu lipseau străinii nici ziua nici noaptea, si fiecare îsi primea folosul ostenelilor, si nimenea nu se întorcea nemângâiat, atât cei din Sfântul Munte cât si cei dinafară, ca o lumină ce luminează pe cei ce sedeau întru întunericul nestiintei. Si se împlinea la dânsul cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care zice: "Asa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune să proslăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri". Si oriunde ar fi mers cineva, numele lui Acachie se vorbea si toti povesteau despre faptele lui cele bune si de dumnezeiestile lui dăruiri. Si avea cuviosul evlavie la toti sfintii, dar mai multă la Sfântul Maxim Kavsokalivitul, pe care zicea că l-a văzut de multe ori. Si când i se întâmpla vreo supărare de la diavolul pe dânsul îl ruga si îl afla gata ajutătoriu. Si se arăta lui când se făcea întru răpire purtând podoabă preotească strălucită si plină de lumină, tinând în mână cădelnita cu care îl tămâia pe el, pe toată biserica si pe cei ce îi urmau lui. Si îl urma, precum ziceam, multime multă de călugări si purtau îmbrăcăminti călugăresti, însă albe si strălucite. Iar ale sfântului – mai strălucite. Si întrebându-l sfântul Acachie pentru cei ce urmau lui, i-a spus cum că sunt aceia care prin mijlocirea lui s-au mântuit. Si după ce vedea toate acestea se mângâia de supărarea ce îi venea.

Altă dată iarăsi zicea că se vedea dimineata o pasăre foarte frumoasă, mare cât un porumb, si, sezând în copacul ce se afla înaintea pesterii, cânta cu o minunată dulceată, si ascultând fugea de la dânsul toată scârba si inima lui se umplea de bucurie si veselie. Aceasta se arăta numai când era singur. Iar după ce s-au adunat fratii nu o a mai văzut.

Odată un frate auzind pe bătrânul istorisind de multe ori pentru sfântul Maxim l-a luat la evlavie si prin sfătuirea bătrânului a zidit biserică sfântului Maxim deasupra chiliei bătrânului la doi ani după adormirea lui.

Si aceasta carele o am auzit si o am văzut si eu si câti am fost la un loc nu o voi tăinui că de multe ori noaptea străjuind afară de chilia lui, fiindcă aveam multă evlavie la sfântul bătrânul meu, când se închina din gura lui afară nu se auzea glas, dar din lăuntru din inima lui se auzea oarescarele glas cu dulce suspinuri si aceasta se făcea toată noaptea, pentru că totdeauna priveghea rugându-se si către zori de ziuă, spijinindu-se primea putin somn, precum mai sus am zis. Avea cuviosul duh pacinic, si dacă cineva pătimea de gânduri, îndată ce ar fi văzut fata lui cea cu dar dăruită i se linistea acele gânduri rele, precum toti stim câti am fost împreună si l-am cunoscut si o mărturisim, decât dacă cineva din zavistie va ascunde adevărul.

S-a învrednicit cuviosul si darului mai înainte vederii, că de multe ori la multi mai înainte apuca si le spunea gândurile lor cu chip sfătuitoriu.

Peste toate faptele bune avea si smerita cugetare, că nu au suferit să audă de la nimeni pe un lucru sau fapte prin care să-l laude. Pentru că odată fratii au cerut de la proegumenul Chir Neofit să le rânduiască pe unul din frati casă le fie ca un proestos în schit aproape de bătrânul, ca să nu-l supere la toate. Iar proegumenul le-a răspuns: "Numai pe bătrânul voiesc să-l aveti". Iară ei si a doua si a treia oară aceea au cerut. Si într-o zi de sărbătoare s-au adunati toti la chiriacon si după Sfânta Liturghie, fiind de fată si bătrânul, a făcut cerere proegumenului să le rânduiască si un al doilea proestos ca să-l aibă si la oarecarele trupesti trebuinte. Atunci proegumenul s-a sculat si luând toiagul l-a dat în mâna bătrânului Acachie, zicându-i: "Primeste bătrânule acest toiag si să fii egumen si proestos la toti fratii acestia până la răsuflarea ta cea mai de pe urmă". Atunci a sărutat mâna proegumenului si a primit toiagul, vrând a arăta ascultare, si de atunci nu l-am mai văzut cu toiag în mâinile lui, cu toate că mai înainte, pentru adânci bătrânetile sale umbla cu toiag. Însă de atunci l-a lăsat pentru ca să lepede de la sine toată înalta cugetare.

Odată a venit în Sfântul Munte Patriarhul Ierusalimului Chir Hrisant pentru închinăciune, si auzind cele pentru bătrânul Acachie, a venit cu multă bucurie si întâlnindu-se si vorbind si mult întrebându-l de cele ascunse si negrăite s-a minunat de înalta lui dreaptă cugetare si petrecerea lui, si veselindu-se si de cuvintele lui cele sfinte si pline de dar, îl propovăduia pretutindenea si zicea: "Am văzut pe alt Ilie si pe alt Ioan Botezătorul. Am văzut mai mult decât cele ce auzeam". Si proslăvea pe Dumnezeu că întru aceste vremi se află astfel de oameni.

Cetind eu înaltele si minunatele cuvinte ale Sfântului Simeon Noul Bogoslov, am găsit cuvântul unde zice că dacă crestinul nu va vedea pe Hristos aicea întru această viată să nu nădăjduiască a-L vedea nici în cealaltă. La acest cuvânt eu îndoindu-mă, am întrebat pe ava al meu Acachie. Iar bătrânul, mi-a zis: "Adevărat este, fiul meu, si nu te îndoi la cuvântul sfântului. Cu adevărat dacă crestinul nu va câstiga cu ochii gândului privirea ca să vază curat pe Hristos întru această viată, nu este chip ca să-L vază nici acolo". Si eu iară voind să învăt ceva dintru acelea care nu le stiam am zis: "Dar sfintia ta L-ai văzut?" Si mi-a răspuns: "L-am văzut, fiul meu, nu odată, ci de multe ori". "Si ce ti-a zis?" "Aceasta mi-a zis: Urmează-mi mie. Adecă: Fă poruncile mele (asa tălmăcea pe "Urmează-mi mie"). Dar nu I-am urmat". Si cu aceste cuvinte curgeau lacrimile din ochii lui ca dintr-un izvor. Si eu iarăsi cu obisnuita mea îndrăzneală i-am zis: "Si cum, părinte, vede omul aicea pe Hristos? Asa sintitoriu cu ochii acestia trupesti, sau cu gândul?" Si mi-a răspuns: "Cu gândul, dar să stii că acela care se va învrednici acestui dar, când va veni întru asa descoperiri, vede cele cu gândul ca pe cele simtitoare, pentru că simtirea ochilor celor trupesti rămâne atuncia cu totul nesimtitoare". Apoi mi-a zis: "Si tu dar, când cetesti asa înalte cuvinte si se îndoieste gândul în inima ta, atunci îndată nevoieste-te ca să câstigi ceva, ca să faci dintru acelea care le citesti. Căci dacă după întâia si a doua oară nu vei băga seama, apoi vine inima ta întru nesimtire si ti se vor părea acest fel de înalte si duhovnicesti cuvinte ca niste povesti si cântece. Si fericit este unul ca acela care asa se va nevoi pentru că se va învrednici de mari daruri".

Altă dată l-au întrebat iarăsi pentru oarecarii din cei ce se smintesc de fetele celor mai tineri care sunt frumoase. Si le-a răspuns cu umilintă după obiceiul lui zicând: "Nu stiu ce să zic. Eu nu stiu niciodată ce este o asa sminteală, ci mai vârtos când văd astfel de fete mă pornesc spre slavoslovia lui Dumnezeu si mă bucur de frumoasa zidire a Lui". Fratii schitului au voit să facă oarecarele porunci la schit, atât pentru cei prea tineri, cât si pentru alte pricini ce le-au socotit de cuviintă. Pentru acestea s-au dus si au întrebat pe bătrânul. Si le-a răspuns:

"Să vă păziti să nu faceti la schit niciodată vreo lege sau poruncă, nici voi, nici de la altii să primiti, nici pentru cei prea tineri, nici pentru altceva. Pentru că destul este pedeapsa noastră care o vom lua pentru călcarea poruncilor lui Hristos ce o facem si a Sfintilor Părinti. Pentru că unde este lege acolo este si călcare. Numai luati aminte de sinevă fiestecarele si vă nevoiti pe cât puteti să păziti poruncile Domnului nostru Iisus Hristos si ale Sfintilor Părinti si mai mult nu căutati. Si vă zic si aceasta, puind pe Domnul martor, că carele va voi să facă legi sau porunci la schit si nu se linisteste, ci voieste cu acestea ca cum pentru îndreptare să supere pe părinti si pe frati, acela are să cază în mari supărări si în sfârsit va fugi din schit si se va face întâiu el călcătoriu născocirilor lui".

Zicea si pentru aceia care pustnicesc în părtile Kavsocaliviei, că un om, care era singur el si se pustnicea întru aceste locuri, odată când se ruga a venit într-o descoperire. Si au văzut pe acesti patru sfinti care s-au pustnicit în părtile acestea (pe lângă Sfântul Petru), adică: pe Petru, pe Maxim, pe Nifon si pe Nil, care rugau pe Stăpânul Hristos ca să le dăruiască si să mântuiască pe aceia care până la sfârsitul vietii lor vor răbda în locurile acelea si unde si acesti sfinti au sihăstrit, lucrând după puterea lor poruncile lui Hristos. Si li s-au dat de la Hristos după cererea lor. Pentru aceea totdeauna mult îndemna pe frati ca să se linistească si să rabde în locurile acestea până la sfârsitul vietii lor. Si iarăsi zicea: "Rămâneti aici, iubitii mei frati. Pentru că aicea avem si pe altii multi nouă ajutători". Dar si la sfârsitul îngerestii vietii lui s-a învrednicit să facă si pe alt al treilea cuvios mucenic prin rugăciunile lui, pe Pahomie Rusul. Pe cel mai prost zic, carele aflându-se odată rob la turci s-a bolnăvit, si după ce s-a ridicat din boală oarecari din necredinciosii turci, vrând a-i lua cele ce avea el, l-a apucat să-l turcească zicând cu minciună cum că ar fi zis el în boala lui un asemenea cuvânt, ca adecă să se turcească. Deci el de frică lăsând toate câte a avut a fugit de acolo si a venit la Kavsocalivi si petrecea supunându-se cu multă răbdare si smerenie. Dar avea îndoială nu cumva în boală fiind si-a pierdut mintea si să fi zis un asa nelegiuit cuvânt si nu tine minte. Pentru aceasta dorea să mărturisească si el pe Hristos. Întru acele zile s-a bolnăvit bătrânul si se gătea de moarte; si luând Pahomie blagoslovenia lui s-a dus la cea pentru Hristos Dumnezeu mărturisire si bine pe aceasta o a săvârsit la Rumelia, în eparhia Filadelfia, într-un sat ce se numeste Usachi, în ziua Înaltării, la Maiu în 7 zile, în anii de la Hristos 1730. Iar sfintele lui moaste se află acum în ostrovul Patmosului, în mănăstirea Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu.

Iar cuviosul părintele nostru Acachie, putin bolind după ducerea cuviosului mucenic Pahomie la mărturisire, a adormit întru Domnul după putine zile în luna lui aprilie, în 12 zile, întru acelasi an, în Duminica Mironositelor, cunoscându-si sfârsitul său cu câteva zile mai înainte. Pentru că a spus la un călugăr al său care venise de la Sfânta Ana pentru a se blagoslovi de bătrânul, zicând: "Frate Atanasie, mergem acum într-o cale depărtată, depărtată si mai mult aicea nu ne vom mai vedea unul pe altul". Au alergat si s-au adunat multime multă de călugări la fericitul lui sfârsit ca cum ar fi fost chemati de cineva, si toti plângeau de lipsirea lui.

Aceasta este viata părintelui nostru Acachie si aceasta este petrecerea lui care a strălucit în anii acestia mai de pe urmă, pentru ca să astupe gurile acelora care fără socoteală zic cum că acum în vremile acestea a slăbit firea omenească si nu poate nimenea să mai ajungă la măsurile cuviosilor celor vechi, măcar să voiască si să dorească. Dar las să socotească fiecarele cum voieste, care unele ca acestea cugetă. Pentru că nu firea a slăbit, ci vointa omului este plecată spre rău si nu se sileste să o întoarcă spre bine, si pentru aceasta pricinuieste pricinuiri întru păcate. Pentru că de ar fi slăbit firea, apoi cu adevărat că nici părintele Acachie nu ar fi ajuns la atâta înăltime a faptelor bune, nici ceilalti trei mucenici pe care i-am zis nu ar fi arătat o asa minunată nevointă spre muceniceasca moarte. Că si acestia oameni au fost, de acelasi neam si fire ca si noi. Sunt încă si altii multi, nenumărati, care sunt acum si strălucesc ca mărgăritarii în Sfânt Muntele acesta. Precum a fost si acesta care acum de curând a adormit întru Domnul, de trei ori fericitul Eufrosin, pe care îl numea «Iertatul», care ca soarele a strălucit în mănăstirea Ivirului, petrecându-si viata în cea mai sfântă prostime si prevestea si spunea prin pilde starea cea ascunsă a fiecărui suflet. Ale căruia moase descoperindu-se nu s-au aflat. Si altii multi se găsesc trăind si până astăzi, nevoindu-se în faptele cele bune, pe care cei ce voiesc vază-le si urmeze petrecerii lor iubitorii de trup si împotrivă-grăitorii. Si să nu se însele în desert unii ca acestia. Pentru că nici firea a slăbit, nici vremea s-a schimbat, ci mai vârtos si firea mai tare s-a făcut si vremea mai îndemânatică este, ci numai singură buna vointă s-a schimbat si râvna cea după Dumnezeu s-a răcit, si s-a pogorât de la bine spre rău. Si s-au făcut oamenii cu totul robi lumii acestiea desarte. Si au iubit mai mult pe aceste stricăcioase si vremelnice, neaducându-si aminte, nici purtând grijă de cele vesnice. Pentru aceea si s-a ridicat si cu totul a lipsit darul lui Dumnezeu de la iubitorii de trupuri, robii pântecelui si poftitorii de lume, care si-au ridicat nădejdea lor de la Dumnezeu si si-au dat toată inima lor la dragostea si grijile lucrurilor celor pământesti, precum zice Apostolul, la bogătii si la îndulcirile patimilor, iubitori de arginti si asupritori făcându-se si plecati spre toate răutătile, cu totul de-a pururea a trupului grije având si făcând. Si dacă prea târziu cândva îsi aduc aminte de săracul sufletul lor ca să se închine si să roage pe prea Bunul si Făcătorul de bine Dumnezeul nostru, sau altceva lucru sufletesc să facă, aceasta numai pentru obicei o fac, cu lenevire si cu grăbire, ca cum ar sta pe ghimpi. Pentru că si atuncia mintea lor năluceste cele stricăcioase si le cugetă si întru acestea se îndeletniceste si visează, pentru că inima lor este lipită de acestea. Pentru aceasta unii ca acestia nici aicea nu primesc arvuna credintei, care este darurile cele duhovnicesti, si acolo se lipsesc de bunătătile ce sunt gătite dreptilor. Deci, fratii mei, dacă voim să câstigăm bunătătile cele vesnice, să nu ne înselăm punând pricinuiri pentru păcate, ci să întoarcem socotinta si vointa noastră de la cele pământesti la cele ceresti. Să supunem toată dragostea si pofta noastră la Hristos, iar nu la aur. Nici să punem nădejdea noastră vreodată la bani, ci la cuvintele si la poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să ne rugăm cu inimă curată si cu minte desteptată întru smerită cugetare. Să ne nevoim ca să facem lucrurile cele sufletesti ale noastre mai mult decât cele trupesti. Să ne smerim pe noi pentru Dumnezeu care S-a smerit si S-a făcut rob pentru noi. Să ne facem, fratilor, lesne iertători, milostivi si de-a pururea cele ceresti cugetându-le. Si în scurt să zic, să fim următori după putinta noastră cuviosului părintelui nostru Acachie si să facem măcar atâtea nevointe si ostenele pentru cele vesnice cât răbdăm si suferim pentru cele vremelnice. Si atuncia vom întelege că nici firea a slăbit, nici vremea s-a schimbat. Iar de vom fi cu totul tot dati la cele pământesti si plecându-ne privim totdeauna jos, ca dobitoacele cele necuvântătoare, si nu voim a ne ridica si să lăsăm vointele cele trupesti, apoi măcar să suspinăm pentru socotinta noastră cea rea. Si să nu ne întemeiem pe vointa noastră cea rea, ci să ne cunoastem neputinta, putina credintă si gresitele noastre socotinte. Si poate că cu acest putin ne va milui mult înduratul Dumnezeu si ne va trimite darul Său, si va lumina cugetele noastre spre a ne întoarce la Dânsul, să ne tămăduiască partea sufletului nostru ce este vătămată, ca să putem să cunoastem cele spre folosul nostru si să ne împuternicim spre cele bune, ca să ajungem întru măsura vârstei plinirei cei duhovnicesti a lui Iisus Hristos, să ne izbăvim de păcate si să lucrăm dreptate, ca să luăm de aicia arvuna credintei, care si părintele nostru Acachie a luat, si acolo să mostenim bunătătile cele vesnice si să ne sălăsluim în lăcasurile dreptilor în pământul celor vii, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava si stăpânirea, cinstea si închinăciunea, împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor, amin.