Cînd viata în comunitătile ecleziale se scurge fără întreruperi semnificative înăuntru sau în afară, în forme familiare constiintei bisericesti, mai ales atunci când lipseste amintirea vreunor schimbări vădite ori însemnate, marea masă a celor din Biserică sunt înclinati a crede că formele existente rămân statornice si nestricate. Constiinta canonică obisnuită în aceste epoci purcede din chiar formele vietii bisericesti: tot ceea ce oglindeste acele forme e socotit canonic si tot ce se abate este privit ca încălcare a canoanelor însesi. Temeiul unei asemenea convingeri stă în credinta nestrămutată că alcătuirea bisericească, sfintită de trecerea vecurilor, nu poate fi asezată decât pe canoane si rânduită de ele. Meritul necontestat al unei astfel de constiinte canonice stă în concluzia că, dacă ea nu rezolvă toate problemele canonice, reuseste în orice caz să le lase de-o parte. Văditele probleme canonice nu sunt înfruntate deoarece conflictul între canoane si viata bisericească rămâne în umbră.
Însă traiul fericit se încheie de îndată ce lina si tihnita scurgere a vietii Bisericii este tulburată si însesi formele vietii bisericesti încep să se schimbe. Orice ruptură, orice schimbare în viata Bisericii, îndeosebi aparitia noilor forme, cere o evaluare canonică. Constiinta canonică obisnuită rămâne neajutorată în fata unei astfel de evaluări, fiind ea însăsi zdruncinată si pierzându-si temelia statornică ce-o avea sub domnia vechilor forme. În astfel de vremuri schimbătoare are loc o anume schimbare în chiar temeiul constiintei canonice: canoanele sunt recunoscute ca fundamente si criteriile cele mai înalte, ca mijloace de rezolvare a problemelor canonice si evaluare a vechilor si nou-apărutelor forme ale vietii bisericesti. Vechea formulă: "este canonic ceea ce corespunde formelor de veacuri ale vietii bisericesti" e înlocuită cu formula "este canonic ceea ce corespunde canoanelor". Noua formulă cere o mai atentă studiere si familiarizare cu materialul canonic decât în trecut. Însă familiarizarea cu subiectul arată că în acest domeniu nu toate sunt atât de simple pe cât am fi dorit. Se vădeste că nici canoanele nu pot fi întotdeauna criteriile ultime, cerând ele însele un criteriu mai înalt. Ca urmare, constiinta canonică obisnuită nu este doar neputincioasă să se ocupe de problemele canonice, dar ea însăsi se găseste în totală nesigurantă.
Nesiguranta constiintei canonice este pricina multor greutăti din viata bisericească de astăzi. Desigur că cu timpul greutătile vor fi depăsite, mai ales dacă împrejurările vietii noastre se schimbă, nu doar ca urmare a unor lucruri ce tin strict de biserică, ci si a altora ce nu au legătură cu Biserica. Pe de altă parte, mi se pare că dacă am putea cumva să dăm o mână de ajutor pentru ca scurgerea timpului să ne fie favorabilă, atunci am putea să ne pregătim pentru depăsirea greutătilor prin statornicirea unui temei corect al constiintei canonice si a unei legături corecte cu canoanele, întemeiate pe această constiintă.
Pentru rezolvarea problemelor canonice nu este de ajuns doar cunoasterea materialului canonic si nici iscusinta aplicării acestei cunoasteri prin citarea unui canon sau a altuia în anumite cazuri. Trebuie stiut ce înseamnă "canonic " si "necanonic", adică trebuie să existe un criteriu mai cuprinzător si mai înalt care să fie superior problemelor canonice individuale si prin care atât canoanele cât si formele exterioare ale vietii bisericesti să poată fi judecate. Acest criteriu se poate manifesta doar sub înrâurirea unei drepte constiinte canonice, ce nu se naste din lucruri vremelnice si schimbătoare, ci din cele neschimbătoare, statornice, mai presus de timp si vesnice. Astfel problema dreptei constiinte canonice ne conduce la temeiul pe care această constiintă trebuie asezată.
Este cu putintă să căutăm temeiul dreptei constiinte canonice doar în formele vietii bisericesti dezvoltate de-a lungul istoriei, asa cum e înclinată a face constiinta canonică obisnuită? Cu alte cuvinte, pot fi oare formele dezvoltate de viata bisericească socotite ca neschimbabile? Întrebarea poate fi reformulată altfel: Oare formele istorice ale vietii bisericesti sunt singurele cu putintă? Oare nu e cu putintă ca, în ultimă instantă, să ne închipuim alte forme de viată bisericească rezultate din alte împrejurări istorice decât cele existente în prezent?
Aplecându-ne asupra istoriei, răspunsul pare a fi afirmativ. În fapt, posibilitătile istorice erau felurite; istoria putea să se desfăsoare în alte directii iar viata bisericească nu a rămas mereu o reflectare a ceea ce constituise temelia primelor comunităti crestine, ci a fost supusă unor schimbări substantiale fată de acele începuturi, introducând lucruri noi. Spre a vedea aceasta, este de-ajuns să comparăm alcătuirea harismatică a obstilor crestine din veacul întâi, nu numai cu viata noastră bisericească, ci chiar cu alcătuirea Bisericii în veacul al patrulea si al cincilea, ori alcătuirea Bisericii din veacul al doilea, cu micile sale comunităti independente una de alta, cu rânduiala Bisericii în vremea înfiintării domeniilor patriarhale sau, în sfârsit, forma Bisericii Alexandriei celui de-al treilea veac cu formele din imediata sa vecinătate: Antiohia, Ierusalim si Efes. Chiar si în vremurile când temeliile orânduirii bisericesti ajunseseră la plinătatea dezvoltării lor, se pot descoperi un număr de exemple de schimbări radicale: alcătuirea sinoadelor în perioada pre-constantiniană si în perioadele mai târzii; delimitarea autoritătii episcopale, însemnătatea elementului laic etc. N-ar fi drept să spunem că comunitatea romană a primului veac cuprindea în sine toate trăsăturile viitorului "catolicism". Ca urmare a unui număr de alte conditii istorice, istoria Bisericii Apusene ar fi putut avea o altă dezvoltare: putea să se abată mai putin fată de Biserica Răsăriteană în ce priveste alcătuirea, tot asa cum si Biserica Răsăriteană ar fi putut să dobândească mai multe trăsături ale "catolicismului".
Totusi alcătuirea Bisericii este înrâurită nu doar de feluritele forme ale conditiilor istorice - ecleziale, politice, sociale, culturale - ci de încă altceva, ce nu depinde de înrâuririle vremelnice si schimbătoare. Alcătuirea canonică este doar întruchiparea dinafară a învătăturii dogmatice despre Biserică. Această învătătură este nucleul neschimbător si afară de timp care e asezat sau trebuie asezat ca temelie a oricărei alcătuiri bisericesti. Din acelasi sâmbure, în functie de feluritele conditii si diferente de cultivare, creste o plantă cu anume particularităti exterioare. Dar oricât de departe ar merge acele particularităti, o anumită sământă nu poate răsări decât într-un anume fel. Alcătuirea canonică a Bisericii se poate diferentia, diferentierea fiind legitimă si chiar necesară, atâta vreme cât nu aduce atingere continutului neschimbător al Bisericii. În diferite epoci istorice continutul Bisericii poate lua felurite înfătisări, în măsura în care îsi cere si caută o mai deplină întruchipare în împrejurările istorice date. Aceasta este conditia esentială pentru orice formă adecvată a vietii bisericesti: să realizeze mai deplin continutul Bisericii însăsi în împrejurările istorice - dar în acelasi timp aceasta e si limita dincolo de care schimbările nu mai pot trece. Se poate deci admite că procesul istoric al vietii bisericesti ar fi putut să ia o altă cale si că alcătuirea Bisericii s-ar fi putut adapta în alte moduri decât cele existente în prezent, cu conditia ca diferentele să nu aducă atingere si să deformeze continutul Bisericii. Protestantismul era îndreptătit să dorească schimbarea alcătuirii Bisericii Catolice a Evului Mediu ca pe un lucru ce nu mai răspundea nevoilor în conditiile unei noi epoci (iar Biserica Catolică s-a schimbat foarte rapid si substantial, recunoscând astfel îndreptătirea acelor nevoi) si care într-un fel deforma natura Bisericii; însă protestantii însisi au căzut într-o totală tiranie, întrucât s-au lepădat de învătătura dogmatică despre Biserică. Alcătuirea lor bisericească a rămas fără propriile nuclee, fără ceva care să o sustină, căci se afla în afara Bisericii, deci schimbările îngăduite depăsiseră limitele dincolo de care deveneau vătămătoare.
Orice formă de viată bisericească este legitimă si acceptabilă atâta vreme cât se întemeiază pe dreapta învătătură dogmatică. Astfel că alcătuirea catolicismului n-ar cere schimbări majore din partea noastră dacă abaterile învătăturii dogmatice despre Biserică ar putea fi îndreptate. Pe de altă parte, este de înteles faptul că Biserica Catolică ar fi gata să primească întrutotul alcătuirea Bisericii Răsăritene numai dacă Ortodoxia ar primi învătătura despre autoritatea papală, adică învătătura catolică despre Biserică.
Învătătura dogmatică despre Biserică, la fel ca toate dogmele, nu este doar un adevăr teoretic: ea trebuie să-si afle răsfrângerea si întruchiparea în viată. Întruchiparea învătăturii dogmatice despre Biserică este alcătuirea canonică, însă cu sigurantă această întruchipare nu poate fi niciodată desăvârsită. Nici o formă de viată bisericească nu înfătisează în chip potrivit plinătatea învătăturii dogmatice, fiind doar o relativă apropiere de ea într-o împrejurare istorică anume. Asadar nu poate fi vorba de nici un fel de absolutizare a vreunei forme de viată bisericească, întrucât o astfel de absolutizare ar însemna asezarea unor forme empirice relative la nivelul adevărului absolut.
Însă, pe de altă parte, formele istorice nu sunt cu totul întâmplătoare: ele sunt întotdeauna o încercare valabilă de a înfătisa cât mai deplin natura Bisericii sau, în orice caz, câteva din aspectele sale. Lăuntric, în profunzimea lor, feluritele forme istorice sunt legate unele de altele prin temeliile învătăturii sale dogmatice. Aceasta e pricina pentru care orice schimbare trebuie să răspundă nu numai conditiilor istorice ce se preschimbă si nevoii adaptării la ele, ci si strădaniei spre mai deplina si mai potrivita înfătisare a naturii Bisericii în noile împrejurări istorice. Toate acestea înseamnă că orice schimbare devine legitimă si întemeiată atunci când noua formă de viată bisericească întruchipează mai deplin decât vechea formă vesnicul adevăr dogmatic despre Biserică. Suntem liberi să schimbăm si să creăm formele istorice ale vietii bisericesti, dar nu întotdeauna suntem îndreptătiti s-o facem. În această problemă, precum îndeobste în Ortodoxie, avem o îmbinare de conservatorism si credinciosie fată de traditie cu cea mai mare libertate si îndrăzneală.
Constiinta canonică nu-si poata afla temeiul de căpetenie în formele dezvoltate istoric, din pricina relativitătii si vremelniciei lor. Dacă încearcă să rămână dependentă de ele, aceasta va duce la o legătură nepotrivită cu formele istorice si la deformarea constiintei canonice însăsi. Ridicarea uneia din formele vremelnice ale vietii bisericesti la un statut permanent si neschimbabil devine de neocolit, ceea ce va duce la slăbirea si chiar pierderea legăturii critice cu formele vietii contemporane. Simtul istoriei piere sau trebuie să piară, iar o dată cu el, si orice fel de fortă creatoare. Vesnic dinamica viată bisericească este înlocuită cu una statică: supunerea absolută fată de relativ. Regula generală intră în vigoare, sub înrâurirea căreia orice încercare de afirmare absolută a relativismului empiric duce la ceva absolut iar ceea ce este cu adevărat neschimbabil devine relativ. Constiinta canonică ajunge o frână ce încearcă a tine Biserica pe loc, înăbusind orice nou curent al vietii, nu doar pe cele de nedorit, ci chiar pe cele sănătoase. Desigur, te poti pune de-a curmezisul procesului istoric, i te poti împotrivi, dar istoria nu poate fi întârziată ori oprită. O epocă istorică diferită va trebui să-si accepte în chip firesc propria formă a vietii bisericesti ca temei al constiintei canonice. Ca urmare, nu mai poate exista o singură constiintă canonică, si fiecare perioadă va avea propria constiintă canonică, deci nu mai există un criteriu unic ci mai multe. Absenta unei singure constiinte canonice rupe în bucăti istoria Bisericii si strică unitatea Bisericii însăsi.
Dacă obârsia dreptei constiinte canonice nu poate fi aflată în manifestările istorice ale vietii bisericesti, atunci s-ar putea ca ea să fie găsită chiar în canoane, în legislatia eclezială, adică să fie socotit canonic ceea ce corespunde canoanelor. Nu voi aborda extrem de complexa problemă a legăturii reciproce între constiinta juridică si normele juridice, însă as vrea să subliniez un singur lucru: pentru a putea pune cu adevărat normele canonice la temelia constiintei canonice este esential ca normele să cuprindă si să hotărnicească întregul vietii canonice din Biserică si întregul orânduirii sale, la fel ca, de pildă, legislatia evreiască ce cuprindea si rânduia totalitatea vietii poporului evreu. Constiinta juridică evreiască a Vechiului Legământ este exemplul clasic si poate singurul exemplu de constiintă juridică complet conditionată de normele existente. Acest lucru a fost cu putintă din pricină că normele Vechiului Legământ, cel putin în constiinta poporului evreu, fuseseră date o dată pentru totdeauna, avându-si obârsia în vointa lui Dumnezeu.
Dacă însă ne aplecăm asupra legislatiei canonice, vom descoperi trăsături nespus de curioase. Biserica Ortodoxă n-a avut niciodată si nu are nici până azi un cod comun de legi bisericesti comparabil cu codul de legi canonice al Bisericii Catolice. N-as vrea nicidecum să se înteleagă că Biserica Ortodoxă ar trebui să îndrepte această lipsă. Fiecare Biserică locală are propria pravilă ce oglindeste trăsăturile locale. Obârsia tuturor pravilelor se află în culegerile de legi bisericesti compilate în Bizantul medieval. Ele cuprind hotărâri ale autoritătilor bisericesti culese din epoci istorice total diferite si din diferite Biserici, ca si edicte ale împăratilor bizantini si un număr de rânduieli cu caracter pur local. În forma existentă în prezent, pravilele Bisericilor locale nu pot sluji deplin ca îndrumar practic si, de fapt, ele au doar un interes istoric. Orânduirea actuală a Bisericii a depăsit aceste pravile. Mare parte din normele lor nu se pot aplica în conditiile de astăzi, fiind schimbate si chiar înlăturate în unele Biserici autocefale. Alături de aceste pravile, Bisericile autocefale au publicat si continuă să publice propriile canoane, fie adăugându-le o parte de culegeri locale, fie publicându-le pe fiecare separat. Fireste că nu există concordantă, nici lăuntrică nici exterioară, între normele ce alcătuiesc Pravila Canonică a fiecărei Biserici locale.
Din toate aceste pravile ale Bisericilor locale se pot scoate un număr de decizii ce se aplică întregii Biserici Ortodoxe. Ele sunt, în sens restrâns, canoanele întemeiate pe hotărârile Sinoadelor Ecumenice, Sinoadelor Locale si ale Sfintilor Părinti ai Bisericii, primite de întreaga Biserică. Aceste rânduieli au fost adunate de Biserica Rusă într-o culegere aparte numită Kniga Pravil (Cartea Pravilelor). Chiar dacă Biserica le-a tratat cu deosebită pretuire, totusi ele erau supuse schimbărilor, adăugirilor si eliminărilor încă din vremea promulgării lor (cam din veacul al IX-lea până în al X-lea) si până târziu. Dar numai în cazuri extreme aparitia unor noi decrete cuprindea si îndrumări despre abrogarea canoanelor corespunzătoare de mai înainte. Aceasta e una din greutătile aplicării canoanelor, ce nu are exemple analoage în nici o altă formă de jurisprudentă. În prezent, nu întotdeauna suntem în stare să determinăm care canoane sunt în vigoare si care nu. Putem astfel să spunem cu certitudine că anumite canoane nu mai sunt valabile, de pildă cele referitoare la primirea în Biserică a persoanelor din vechile erezii care nu mai există, precum montanistii, novatienii, arienii etc., si canoanele ce rânduiesc asezăminte dispărute din Biserică, precum rânduielile de pocăintă. Este mai greu atunci când avem de-a face cu canoanele ce nu se mai tin de multă vreme, precum cele ce rânduiesc vârsta clericilor ori opresc mutarea preotilor si episcopilor, sau cele referitoare la întrunirea sinoadelor, curtile judecătoresti, canonisirile ecleziastice etc. Oare acestea pot fi trecute cu vederea întrucât nu mai sunt tinute, ori trebuie schimbată viata bisericească spre a îngădui numitelor canoane să fie din nou lucrătoare?
Având în vedere starea legislatiei bisericesti descrise mai sus, este vădit că programul viitorului Sinod trebuie să cuprindă problema codificării canoanelor. Este adevărat că nu avem o idee clară despre felul cum trebuie să arate o astfel de codificare. Este foarte posibil ca modelul de compilare a legilor generale pentru toate Bisericile Ortodoxe, care să le devină un Corpus Juris Canonis, să fie cel publicat recent de Biserica Catolică. Compilarea unui astfel de cod este putin probabil să împlinească nevoile actuale ale Bisericii Ortodoxe si este putin probabil ca el să devină o realitate. O culegere generală de legislatie ortodoxă ar fi o inovatie ce n-ar oglindi duhul Bisericii Ortodoxe. Unificarea legislatiei canonice presupune o uniformitate a alcătuirilor canonice ale vietii bisericesti din Bisericile Autocefale cum lumea ortodoxă n-a mai cunoscut încă din vremea căderii Bizantului. Uniformitatea administrativă exterioară a Bisericilor locale ar fi ceva străin: ea ar contrasta cu unitatea lăuntrică, unitatea în Duh si în Credintă. O culegere de legi comune ar încălca în chip silnic formele specifice de viată ale Bisericilor locale si ar aduce prea putine foloase unitătii lor lăuntrice, duhovnicesti. Însă chiar dacă un viitor sinod ar încerca să alcătuiască o astfel de culegere, ar avea de înfruntat asemenea greutăti, încât n-ar fi în stare să le facă fată. Cum ar fi cu putintă să găsesti o potrivire si să pui laolaltă toate deosebirile ce există în legislatia Bisericilor locale mai ales acum când separatismul Bisericilor locale individuale a ajuns la un nivel fără precedent în istoria Ortodoxiei?
În sfârsit, prin ce mijloace poate fi impus un astfel de compendiu, de vreme ce aceasta nu ar depinde numai de suprema autoritate Eclezială, ci si de autoritatea civilă din teritoriile unde se găsesc Bisericile? Putem numai să nădăjduim că va fi vorba doar de codificarea canoanelor fostelor Sinoade Ecumenice si Locale ce sunt recunoscute ca obligatorii si se aplică în prezent, la care să se adauge cele aprobate de un viitor Sinod.
Pe de altă parte, lipsa deplinei unităti lăuntrice si exterioare nici nu este trăsătura cea mai caracteristică a legislatiei canonice. Caracteristica ei este incompletitudinea. În fapt, ea este cu totul lipsită de normele care, prin analogie cu legislatia juridică, pot fi desemnate ca "fundamentale". Cele mai complete culegeri canonice, nu doar răsăritene, ci si apusene, nu au canoane care să statornicească principiile generale si întemeietoare ale orânduirii bisericesti. Găsim în aceste culegeri un număr de canoane ce rânduiesc legăturile dintre episcopi, legăturile între preoti si diaconi, însă nu vom putea afla canoane care să definească principiul însusi al ierarhiei. Nu există nici o singură lege care să ceară Bisericii să aibă toate cele trei ranguri de clerici. Rânduiala de temelie a unei obsti crestine păstorite de un episcop nu e de găsit. Acest lucru se vădeste îndeosebi dacă băgăm de seamă cu câtă grijă rânduiesc canoanele dregătoria mitropolitului. Aceeasi lipsă se poate afla si în alte chestiuni canonice, de pildă cea a proceselor juridice ecleziale, sau cele referitoare la Sfintele Taine ale Botezului, Împărtăsaniei si Nuntii. În cărtile de Pravile numitele lipsuri sunt înlocuite cu învătături din Noul Legământ si din scrierile Părintilor si Dascălilor Bisericii. Canoanelor Apostolice si poruncilor lui Hristos li se atribuie caracterul de norme canonice, desi nici un singur Sinod n-a legiuit care din ele trebuie socotite ca atare. Suntem atât de deprinsi cu aceste lipsuri încât nici nu le mai băgăm în seamă, dar dacă vreun istoric ar încerca să descrie orânduirea Bisericii doar pe temeiul normelor canonice, ar săvârsi niste greseli destul de grave.
Aceeasi gresală o fac cei ce încearcă să întemeieze constiinta canonică doar pe canoane. O asemenea încercare nu e nimic mai mult decât amăgire. Dacă normele canonice vorbesc despre niste lucruri anume sau manifestări ale vietii bisericesti, atunci îndreptătirea lor poate fi judecată pe temeiul normelor canonice respective. Dar ce se poate spune despre un lucru pe care normele canonice nici măcar nu l-au prevăzut? Dacă este canonic doar ceea ce corespunde canoanelor, iar ceea ce nu corespunde este necanonic, atunci, asa cum am văzut, în canoane nu există referiri la câteva dintre cele mai însemnate si de temelie domenii ale alcătuirilor bisericesti. Până la urmă, dacă socotim toată legislatia canonică în întregul ei ca temei al constiintei canonice, trebuie să acceptăm că fiecare Biserică locală are parte de propria constiintă canonică. Acest fapt nu numai că restrânge mărimea cuprinderii constiintei canonice, dar piere până si putinta vreunei evaluări canonice a unei Biserici locale. Un astfel de concept nu îngăduie găsirea unei rezolvări a problemelor canonice aplicabile întregii Biserici Ortodoxe, ci îngăduie fiecărei Biserici Autocefale să-si rezolve doar propriile probleme. Acest lucru ar submina unitatea constiintei ortodoxe ce adună toate Bisericile locale, chiar în lipsa legăturilor juridice reciproce, într-o Singură Biserică Apostolică. Separatismul si izolarea Bisericilor locale, atât de vădite în prezent, pot fi explicate în parte prin această neîmplinire a constiintei canonice.
Dacă absenta unitătii si completitudinii normelor canonice este o piedică în calea primirii lor ca temei al constiintei canonice, pe de altă parte aceste semne ale creativitătii canonice nu trebuie condamnate din pricina lipsurilor respective. Legislatia canonică n-a avut niciodată sarcina să statornicească normele si principiile întemeietoare ale orânduirii ecleziale. Ele fuseseră date o dată pentru totdeauna în învătătura dogmatică despre Biserică, care nu numai că a premers creativitătii canonice, ci a devenit temeiul si premiza ei. Creativitatea canonică în Biserică are sarcina să favorizeze acele lucruri ce ar face ca învătătura dogmatică despre Biserică să-si găsească o mai dreaptă si deplină întruchipare în conditiile istorice date ale orânduirii bisericesti si să ferească viata Bisericii de abateri si rătăcire. Cuprinsul învătăturii dogmatice despre Biserică determină cuprinsul legislatiei canonice. O învătătură diferită despre Biserică ar duce negresit la alte canoane, întrucât ele dau la iveală puterea lucrătoare în viata Bisericii. Hotărârile ecleziale sunt de fapt tâlcuirile canonice ale dogmei despre Biserică într-un anumit moment din istoria vietuirii sale. Principiile întemeietoare ale învătăturilor Bisericii nu intră în domeniul legii canonice, ci sunt parte a dogmaticii. Acest fapt dă normelor canonice o trăsătură aparte ce le deosebeste de normele juridice, iar legislatiei canonice îi acordă acele caracteristici ce fac din ea o legislatie cu totul singulară.
Încercările de a extrapola constiinta canonică din formele istorice existente ale vietii bisericesti sau din canoanele însesi sunt gresite, prin aceea că nesocotesc temeiurile vietii bisericesti, acceptând-o doar sub înfătisarea ei empirică si vremelnică. Temelia dreptei constiinte canonice nu poate fi trecătorul si vremelnicul, ceea ce tine de momentul istoric, ci acel lucru din lăuntrul său ce nu e trecător si vremelnic si nu depinde de conditiile si împrejurările istorice. Înseamnă că temeiul constiintei canonice se poate afla doar în învătătura dogmatică despre Biserică. O asemenea constiintă canonică este foarte apropiată de constiinta dogmatică, deosebindu-se de ea doar prin orientare si scop. Ea este puterea ce pune în miscare istoria Bisericii, având rostul de a realiza în fiecare moment înfătisarea deplină a învătăturii dogmatice în întruchiparea sa canonică. Ea rămâne fără schimbare între formele schimbătoare ale vietii bisericesti, fiind una singură pentru toate timpurile, si întrucât învătătura dogmatică rămâne neschimbată si unică, ea devine universală pentru toate Bisericile, căci toate Bisericile Ortodoxe mărturisesc o singură învătătură dogmatică. Numai ea detine criteriul corect si adevărat, nu doar pentru rezolvarea problemelor canonice individuale, ci si pentru evaluarea formelor canonice si judecarea caracterului canoanelor însesi.
Astăzi problema caracterului canoanelor, adică dacă ele sunt supuse schimbării sau rămân absolut neschimbătoare, are o deosebită însemnătate practică. Problema nu e nouă, fiind mereu scoasă la iveală de viata însăsi. Sinodul Trulan i-a dat o rezolvare, înclinând către neschimbabilitatea canoanelor. Pe de altă parte, creativitatea canonică a fost reală de-a lungul existentei sale, si chiar edictele puterii imperiale abrogau de fapt dispozitii pur ecleziale. Cât de putin constrânsă se simtea puterea imperială se poate vedea din părerile juristilor din zilele lui Manuel Comnenul, care sustineau că edictele regale înlocuiesc nu numai Codul lui Iustinian, ci si culegerile de canoane. Este adevărat că acele păreri n-au primit întărire oficială si-au fost cu totul uitate o dată cu căderea Bizantului, însă hotărârea Sinodului Trulan a fost larg acceptată. Se întâmplă si azi, dacă nu în scrierile teologice, atunci în felurite cercuri bisericesti, să găsim convingeri ce pun semnul egalitătii între canoane si formulările dogmatice în ce priveste obligativitatea si neschimbabilitatea. Nu mai e nevoie să subliniem că o asemenea părere se poate ivi nu numai din confuzie teologică, ci si din ignorantă. A stărui asupra absolutei neschimbabilităti a canoanelor este totuna cu a admite că nu doar generatia noastră, ci si cele precedente, au fost excluse din Biserică. E destul să cităm al nouălea Canon Apostolic ce hotărăste scoterea din Biserică a tuturor laicilor (la fel ca al optulea canon pentru clerici) care "nu rămân la rugăciune si la Împărtăsanie până la sfârsit". Dacă toate canoanele sunt neschimbabile, atunci toate sunt si rămân în vigoare. Este putin probabil ca un astfel de punct de vedere să fie pe placul celor ce îl apără. În plus, asemenea învătătură nu tine seama de starea legislatiei ecleziale descrise mai sus.
Confuzia teologică vine din aceea că părerea respectivă nu tine seama că natura absolut neschimbabilă a dogmelor nu decurge din promulgarea lor de către Sinoade si primirea lor de către Biserică, ci din faptul că ele sunt întruchiparea adevărului absolut. Formularea lor în Sinoade si primirea lor de către Biserică nu sunt decât mărturia solemnă a adevărului lor. Ele nu înfătisează vremelnicul, ci vesnicul, însă din întâmplare, asemeni canoanelor, au de-a face cu formele vremelnice ale vietii bisericesti, chiar dacă acele forme pot fi socotite ca neschimbătoare în limitele existentei empirice.
Eruditia canonică nu poate accepta acest punct de vedere despre canoane. Pe de-o parte, putem găsi atât în literatura canonică ortodoxă, cât mai ales în cea catolică, o altă părere ce defineste ca neschimbabile doar canoanele întemeiate pe Legea Dumnezeiască. Toate normele ce purced din Vointa Dumnezeiască înfătisată în chip limpede în Scriptură si în Traditie sunt de natură neschimbabilă si absolută, iar toate celelalte norme tin de domeniul legii omenesti si deci pot fi supuse schimbării. Desigur că un credincios nu poate să încalce cu bună stiintă caracterul absolut al Poruncilor Dumnezeiesti, dar se vădeste că deosebirea între jus divinum si jus humanum este departe de a fi sigură. În practică, multe dispute sunt iscate de întrebarea asupra naturii unui decret sau altul, dacă el poate fi atribuit legii Dumnezeiesti ori celei omenesti. Din acest punct de vedere, normele arătate în Evanghelie sunt de netăgăduit, dar în privinta normelor aflate în Epistole nu ne putem pronunta întotdeauna în chip hotărât. În unele cazuri Apostolul Pavel arată limpede obârsia rânduielilor sale, în alte cazuri nu se fac asemenea trimiteri. Ar fi foarte greu să descoperim învătătura despre caracterul neschimbabil al normelor, întemeindu-ne pe Legea Dumnezeiască, în acele cazuri când unele norme au fost supuse schimbării în viata Bisericii. Chiar poruncile lui Hristos, dacă li s-ar da un înteles canonic, ar dobândi un caracter vremelnic, fiind socotite ca obligatorii pentru anumite epoci si neobligatorii pentru altele (de pildă, cele referitoare la desfacerea căsătoriei si temeiurile sale). Alcătuirea bisericească a obstii din Corint descrise de Apostolul Pavel a dăinuit vreme de câteva zeci de ani. Nici asa-numita hotărâre apostolică - decizia Sinodului Apostolic din Ierusalim - n-a fost socotită de lungă durată. Nu e nevoie să mai dăm alte exemple de acelasi fel, căci nu o dată am văzut cum absolutizarea vremelnicului duce la relativizarea vesnicului.
Numai printr-o dreaptă constiintă canonică se poate întemeia o legătură corectă cu canoanele. Nici măcar una singură din poruncile lui Hristos nu are caracterul unei norme empirice; toate sunt vesnice, neschimbătoare, toate se referă la domeniul învătăturii dogmatice despre Biserică, despre căsătorie, despre botez etc. Hristos nu a asezat nici un fel de alcătuire canonică Bisericii Sale si nici n-a dat norme canonice. "Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărtitor peste voi?" (Luca 12 : 14). Încă din vremea Apostolilor puterea ce zămisleste legea s-a aflat fără exceptie în Biserică. Dreptul de "a lega si dezlega", potestas clavium ("puterea cheilor") cuprindea si dreptul de-a aseza norme canonice. Astfel că nu poate fi vorba de împărtirea canoanelor între cele întemeiate pe Legea Dumnezeiască si cele întemeiate pe legea omenească. Toate izvorăsc din dreptul dat autoritătii bisericesti de-a promulga dispozitii care să tocmească rânduiala Bisericii. Mai important este faptul că aceste dispozitii, pe care Biserica le dă si trebuie să le dea, nu constituie temeiurile orânduirii bisericesti, asa cum am văzut, ci au rostul de-a înfătisa o mai deplină si mai exactă întruchipare a acelor temeiuri în fiecare perioadă istorică dată. Ele sunt vremelnice, însă nu în sensul că o parte din ele e chemată la existentă de un complex de pricini pur exterioare, ci în sensul că fac parte din ceea ce e vremelnic în Biserică. Ca dispozitii vremelnice, canoanele sunt schimbabile, chiar si în cazul când fac trimitere direct la unul sau altul din cuvintele Apostolilor sau chiar ale lui Hristos. Desigur că acele cuvinte rămân absolute si neschimbabile în sine, dar ele nu apartin canoanelor, ci arată doar că autoritatea bisericească, publicând hotărâri socoteste esential să facă trimitere la temeiul dogmatic al dispozitiilor sale. Al cincilea Canon Apostolic cere depunerea prezbiterului ori episcopului care săvârseste Sfânta Taină a Botezului cu o singură scufundare, câtă vreme Hristos Însusi porunceste: "Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh" (Mat. 28 : 19). Biserica poate schimba propria hotărâre canonică, mărind sau micsorând pedeapsa celor vinovati, dar aceasta nu supune schimbării cuvintele lui Hristos, întrucât ele nu apartin unei norme canonice, ci învătăturii dogmatice despre Sfânta Taină a Botezului, căreia hotărârea aceasta îi slujeste drept tâlcuire.
Adeseori există ciudate puncte de contact între învătătura ortodoxă si protestantism, dar ele sunt doar puncte, dincolo de care încep deosebiri substantiale. Principiul schimbabilitătii tuturor hotărârilor canonice în protestantism are obârsii cu totul deosebite de ortodoxie. Pentru noi, dincolo de schimbabilitatea canoanelor se află constiinta canonică sau, în ultimă instantă, învătătura dogmatică despre Biserică. Orice hotărâre canonică e legată de întruchiparea unui adevăr absolut ce stă la temelia constiintei canonice. Dacă întruchiparea poate si trebuie să fie schimbată, adevărul aflat la temelia sa rămâne pururi neschimbător. Feluritele perioade istorice sau cresteri duhovnicesti pot cere numai schimbări sau anulări ale învelisului exterior al adevărului, însă nu pot schimba adevărul însusi. Tocmai în învătătura despre alcătuirea Bisericii, si tocmai în problema schimbabilitătii canoanelor protestantismul n-a tinut seama de acest adevăr.
Putinta schimbării canoanelor nu înseamnă că ele trebuie schimbate sau pot fi schimbate după bunul plac al oricărui membru al Bisericii ori chiar al unei întregi comunităti bisericesti. În ciuda unor amănunte, creativitatea canonică a Bisericii Ortodoxe în plinătatea ei tine de experienta de mai multi ani a Bisericii si constiintei sale, a încercării sale de-a înfăptui învătătura Bisericii în feluritele epoci istorice. Noi nu facem decât să continuăm ceva ce n-a fost început de noi, chiar dacă suntem înclinati să credem că istoria începe cu noi. Asa se face că lucrarea noastră cuprinde întotdeauna un amestec de traditie si creativitate, traditia fiind sustinătoarea creativitătii noastre si chezăsia că nici creativitatea noastră nu va pieri o dată cu noi. Cu toate acestea, orice creativitate omenească este un fel de distrugere a trecutului, acel trecut ce a încetat de a mai fi traditie creatoare, prefăcându-se în inertie si stagnare ce împiedică creativitatea. Putem si trebuie să schimbăm hotărârile bisericesti, însă numai atunci când au încetat de a mai fi canoane, când nu mai pot să împlinească telul nostru si al lor - de-a îndrepta formele bisericesti spre mai deplina si mai buna întruchipare a învătăturii despre Biserică, adică atunci când ele încetează de-a mai fi hotărârile prin care se poate înfătisa constiinta canonică. Există vremi când adevărul canonic este de partea celor ce încalcă unul sau altul dintre canoane, si nu de partea celor ce li se supun si cer supunere. Adevărul acestui paradox trebuie probat prin experientă; paradoxul se iscă din conflictul între o constiintă canonică înteleasă ca principiu creator si criteriu suprem si o constiintă canonică întelească ca oarbă si moartă supunere fată de litera legii, robie fată de literă, ce-si află întruchiparea în canoane. Un conflict profund si tragic între două tipuri de constiintă canonică, din care doar una iese mereu la iveală ca moment creativ, iar cealaltă rămâne forma inertă si fosilizată a viatii bisericesti.
A desemna canoanele drept prescriptii bisericesti înseamnă a înlesni - în chip pozitiv sau negativ - ca viata bisericească să-si întruchipeze mai îndeaproape învătătura dogmatică. Cu cât normele ecleziale se apropie mai mult de învătătura dogmatică, cu atât mai mare e apropierea lor de însusirea neschimbabilitătii, dar neschimbabilitatea nu tine de canoane, ci de învătăturile dogmatice pe care ele le înfătisează. Prin urmare, credem că anumite hotărâri canonice ale Sinoadelor îsi vor păstra puterea până la sfârsitul timpurilor, iar pentru noi ele sunt sfinte, la fel ca dogmele pe care le întruchipează.
Constiinta canonică rămâne mereu una de-a lungul timpului, mereu egală cu sine. Prin unitatea ei, feluritele forme ale vietii bisericesti nu sunt văzute ca momente separate în istorie, ci se leagă laolaltă într-un parcurs neîntrerupt ce uneste întâiul pas al alcătuirii bisericesti - alcătuirea harismatică - cu temelia orânduirii noastre ecleziastice. Aceasta ne îndeamnă să privim nu în urmă, ci prin prezent înainte, către viitor. În viata Bisericii Apostolice lucrul cel mai de pret nu era forma vietii, ci faptul că prin această formă viata bisericească realiza aproape deplin, ca o imagine iesită din comun, învătătura dogmatică despre Biserică. Dacă am încerca să transpunem în chip mecanic acea alcătuire în viata noastră, am înfăptui încă si mai putin idealul vietii bisericesti decât în prezent. Putem doar să nădăjduim că constiinta noastră canonică va dobândi acea limpezime ce o avea în vremile apostolice. Cu cât mai mult întruchipăm adevărul dogmatic în viata noastră bisericească, cu-atât ne vom apropia mai mult de vremile apostolice, chiar dacă în alcătuirea noastră exterioară ne-am îndepărta încă mai mult de ele.
Constiinta canonică cere de la noi o statornică creativitate în viata bisericească, însă nu doar creativitate, ci si noi forme dacă este nevoie, precum si grija creatoare fată de formele mai vechi, astfel ca ele să poată deveni pentru noi nu numai pricini de multumire de sine, ci cu adevărat forma în care s-a înfăptuit adevărul dogmatic. Tot asa, si canoanele trebuie abordate în chip creator. Dacă se întâmplă ca unele canoane să nu mai răspundă scopului lor, suntem obligati să le înlăturăm, căci nu numai ceea ce corespunde canoanelor este canonic, ci canoanele însesi pot fi "canonice" si "necanonice".
Ar fi totusi o gresală să credem că constiinta canonică este atât de infailibilă încât poate fi determinantă pentru orice situatie concretă. Nu există astfel de infailibilităti în Biserica Ortodoxă, nu doar în sfera canoanelor, dar nici în domeniul dogmelor. Deformări vremelnice si pierderea directiei sunt întotdeauna cu putintă. Cu toate acestea, adevărul a fost dat Bisericii si deci sălăsluieste mereu în ea, chiar atunci când poate nu suntem în stare să-l determinăm în mod oficial. Un alt punct de vedere ar arăta o lipsă de credintă în Biserică, o întelegere a Bisericii doar ca asezământ omenesc si nu dumnezeiesc. Ceea ce nu e cu putintă la nivelul unei orânduieli oficiale, este cu putintă prin orânduiala harului.
Textul a fost publicat initial sub titlul "Kanonîi i kanoniceskoe soznanie", în revista Puti, Nr. 39 (1933).
Traducerea s-a făcut după versiunea în limba engleză a Părintelui Alvian Smirenski (Holy-Trinity).