I

Biserica e întemeiată pe o stâncă: "Tu esti Petru, si pe această piatră voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui". Cuvintele acestea se pot înscrie pe fruntariile celor mai de seamă biserici ale tuturor confesiunilor, inclusiv cea a Romei, însă fireste, fără tâlcuirea romano-catolică. Credinta că Biserica lui Hristos este de neclintit si de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale crestinătătii. Într-o vreme de profundă criză mondială, la asfintitul parcursului istoric al omului, însusirea Bisericii de a rămâne neclintită este liman de pace pentru sufletul crestinesc. Fata pământului se schimbă; omenirea porneste pe căi necunoscute si necercetate, iar noi însine, aidoma copiilor nostri, nu stim în ce fel de noi împrejurări ne va fi dat să trăim. Stânca Bisericii va dăinui chiar si atunci când pământul pe care ne-am obisnuit să stăm se clatină si ne alunecă de sub picioare. "De-aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le îndeplines-te, asemăna-se-va bărbatului întelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile si au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă" (Mat. 7:24-25) Citatele din Sfînta Scriptură s-au dat după editia din 1982 a traducerii publicate cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cu-atât mai mult, ea va tine piept asalturilor omului: "Cerul si pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marc. 13:31). Între cele schimbătoare si tot mereu noi, numai ea rămâne neschimbătoare; între cele trecătoare, numai ea este vesnică.

Dar cum ar trebui să întelegem si la ce anume ar fi să atribuim neschimbabilitatea în Biserică? Oare tot ce tine de Biserică este de neschimbat? În ce sens însăsi Biserica este fără schimbare? Acestea sunt întrebările ce, sub o formă sau alta, stârnesc cugetarea crestină modernă. Nu sunt numai niste chestiuni academice, ci întrebări cruciale pentru viata crestină, întrucât de ele depinde răspunsul la o altă întrebare: care ar putea si-ar trebui să fie atitudinea Bisericii fată de viata modernă si problemele ei. Dacă tot ce tine de Biserică este de neschimbat si nu există nimic vremelnic în ea, înseamnă că Biserica se îngrijeste de viata modernă doar în măsura în care trebuie să-si păstreze si să-si ocrotească sfintenia în existenta lumii, spre a o conduce până la plinirea vremii. Aceasta presupune că Biserica este într-o anume măsură retrasă din lume; există o singură cale - din lume în Biserică - dar nu există cale din Biserică în lume, ceea ce ar fi adevărat doar dacă Biserica împreună cu toti apartinătorii ei ar putea părăsi lumea. Însă ea nu-si scoate apartinătorii în afara lumii ("căci altfel ar trebui să iesiti afară din lume", I Cor. 5:10) si, deopotrivă, Biserica nu-i poate lăsa în lume, singuri. Biserica înfruntă lumea, nu pustia. Ea sălăsluieste în lume si zideste în lume până la "plinirea vremii". În legătura ei cu lumea, Biserica, pe lângă grija pentru propria dăinuire are si preocupări practice. Dacă este asa, atunci în Biserică trebuie să existe nu numai ceea ce e neschimbabil, ci si ceea ce se schimbă; alături de cele vesnice, cele vremelnice. Deci unde oare se află vesnicul si vremelnicul în Biserică, unde e linia lor despărtitoare si care sunt legăturile dintre ele?

II

Hotărârile dogmatice privesc adevărurile tainice ale credintei, ce sunt neschimbă-toare si obligatorii pentru toti, afară de timp si absolute. Dar oare în Biserică domeniul celor vesnice si neschimbabile se limitează numai la dogme? Pe lângă dogme, mai avem si hotărâri canonice ce legiuiesc rânduiala din afară si alcătuirea Bisericii. Cum trebuie privite aceste hotărâri? Tin ele oare de tărâmul vremelnicului si, ca urmare, sunt schimbătoare sau, asemeni dogmelor, sunt cuprinse în tărâmul celor vesnice, ori cel putin sunt legate de cele vesnice si absolute din Biserică? Răspunzând întrebării, protestantis-mul spune că hotărârile canonice sunt rodul lui jus humanum si, prin urmare, pot fi modi-ficate, fie separat, fie împreună. Catolicismul deosebeste între jus divinum si jus huma-num. Deciziile canonice întemeiate pe legea dumnezeiască sunt neschimbabile si absolu-te, si nici o autoritate bisericească nu le poate anula. Dogmele se deosebesc de deciziile canonice doar prin continut. Deciziile pornite din jus humanum, care cuprinde si jus ecclesiasticum, sunt supuse schimbării si chiar abrogării de către autoritătile bisericesti îndrituite. Astfel protestantismul si catolicismul, fiecare în felul său, fac deosebire între neschimbător si schimbător, între tărâmul celor vesnice si tărâmul celor vremelnice în Bi-serică. Tărâmurile celor vesnice si celor vremelnice corespund cu ale dumnezeiescului si omenescului, jus divinum si jus humanum. Cele două sfere sunt despărtite cu totul, ajun-gând să fie de sine stătătoare. Însă răspunsul dat nu e cel potrivit, căci desi pune în lumină existenta a două sfere în Biserică, nu statorniceste nici un fel de împreună-lucrare ori atingere între ele.

Care este răspunsul Bisericii Ortodoxe? Lăsând de-o parte părerea primită mai nou, sub înrâurirea catolicismului, după care deciziile canonice se împart în decizii întemeiate pe jus humanum si jus divinum, existenta lui jus humanum e necunoscută ortodoxiei. În orice caz, ea nu era cunoscută nici Bisericii din vechime si nici Bisericii sinoadelor ecumenice. Sinodul Trulan, înregistrând hotărîrile obligatorii, adăuga: "Si nimănui nu-i este iertat a schimba canoanele mai nainte arătate sau a le desfiinta, sau a primi, afară de acestea, alte canoane" (Canonul 2) Traducere de Dr. Nicodim Milas, în Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, Arad, l931, p. 307.  Al Saptelea Sinod Ecumenic proclama încă si mai hotărât si apăsat că "cu bucurie primim dumnezeiestile canoane si întărim asezământul lor întreg si nestrămutat, date fiind de trâmbitele Duhului Sfânt, de prealăudatii Apostoli, si de către cele sase sfinte sinoade ecumenice si de către cele locale, adunate spre a da astfel de asezminte, si de către sfintii nostri Părinti. Căci dânsii, fiind toti luminati de unul si acelas Duh sfânt, au hotărât cele de folos", deoarece " dacă proorocescul cuvânt ne porunceste să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu (ta martyria tou Theou) si să vietuim întru ele, învederat este că ele rămân deapururea neclătite si nemiscate" (Canonul 1).

Existenta lui jus humanum era necunoscută si scoliastilor bizantini ai veacului al doisprezcelea. Cu toate acestea, în vremea sinoadelor ecumenice, ca si mai înainte ori mai târziu, hotărârile canonice au fost anulate si schimbate de către Biserică, în cea mai deplină formă a vietuirii sale si prin puterea ei cea mai înaltă, sinoadele - ele însele schimbând hotărârile sinoadelor de mai înainte. Sinodul Trulan, după ce proclamase neschimbabilitatea canoanelor, scrie în vestitul Canon al Doisprezecelea ce introducea celibatul pentru episcopat: "Deoarece noi ne străduim mult ca totul să se facă spre folosul turmei de sub mâna noastră, am hotărât ca în viitor nicidecum să nu se mai întâmple una ca aceasta. Iar aceasta nu o zicem spre desfiintarea sau răsturnarea celor legiferate apostoliceste, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea si de propăsirea spre mai bine a poporului, si ca stării ieraticesti să nu i se facă vreo prihană." 

Jus humanum nu există în Biserică; toate hotărârile sunt dumnezeieste-insuflate ("fiind cu toatele luminate de unul si acelasi Duh") si trebuie să rămână nepieritoare si de neclintit. Înseamnă oare că Biserica Ortodoxă, tăgăduind jus humanum, în contrast cu protestantismul, recunoaste doar jus divinum? Atunci cum se poate sustine despre canoane că sunt nepieritoare si de neclintit, când ele se preschimbă, chiar dacă schimbarea nu înseamnă totodată pervertirea ori anularea deciziilor anterioare? Întrebarea tinteste către un paradox aproape evident. În fapt, cum se pot întelege cele săvârsite de Sinodul Trulan când schimbă Canonul Apostolic privitor la îngăduirea căsătoriei episcopatului, introducând celibatul, si în acelasi timp afirmă că hotărârea nu anulează ori denaturează canonul? Încercarea de-a întelege afirmatiile Sinodului Trulan trebuie să fie deopotrivă o încercare de-a limpezi învătătura ortodoxă despre vremelnic si vesnic în legislatia canonică.

III

Gândirea crestină se miscă între doi poli: câtă vreme ei rămân în hotarele crestinismului, unul se cheamă monofizism iar celălalt e îndeobste numit nestorianism. Cu alte cuvinte, continutul gândirii crestine este conturat de către doctrina calcedoniană. Pe lângă legătura sa directă cu întrebările legate de firile lui Hristos, dogma calcedoniană are un înteles aparte în învătătura Bisericii. Biserica Noului Legământ este poporul ales al lui Dumnezeu (I Petr. 2:9). Poporul ales al Noului Legământ în totalitatea sa alcătuieste Trupul lui Hristos, al cărui cap este Hristos Însusi (I Cor. 12:22,27). A te sălăslui în Biserică înseamnă a fi cuprins în Trupul lui Hristos, a te face mădular al Său prin împărtăsirea cu trupul lui Hristos. "Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este oare împărtăsirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăsirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei multi; căci toti ne împărtăsim dintr-o pâine" (I Cor. 10:l6-l7). Adunarea Euharistică este soborul poporului ales al lui Dumnezeu împreună cu Hristos Dumnezeu, în prezenta Lui; este soborul Bisericii, căci unde se adună doi sau trei în numele Său, acolo se află si El; este plinătatea Bisericii, căci Hristos întreg e prezent în Jertfa Euharistică. Asadar, adunarea euharistică întruchipează concret si mistic Biserica; această întruchipare are loc în realitatea empirică si are ea însăsi un aspect empiric.

Asemenea Euharistiei, Biserica are o realitate empirică si o natură empirică. Natura ei duală este natura duală a organismului său dumnezeiesc si omenesc, similară îndoitei firi a lui Hristos. Legătura dintre natura empirică si cea duhovnicească decurge din formula calcedoniană: neîmpărtit, nedespărtit, neschimbat si neamestecat. Fiinta nevăzută, duhovnicească a Bisericii se manifestă prin natura ei empirică. De-aceea împărtirea Bisericii în văzută si nevăzută, caracteristică protestantismului, e gresită, întrucât nimiceste realitatea empirică a Bisericii. Biserica este una, asa cum Hristos este unul, văzut si nevăzut în acelasi timp. Deplinătatea Bisericii e continută în nevăzut, ce cuprinde în sine în chip nedespărtibil Biserica cea văzută; însă nu se contopeste cu cea văzută si nici nu o înghite. La fel si Biserica văzută cuprinde plinătatea Bisericii, nu doar partea vizibilă de sine stătătoare. Împărtirea Bisericii în văzută si nevăzută este nestorianism ecleziologic, si deci o respingere a naturii dumnezeiesti si omenesti a Bisericii, întrucât Biserica văzută este inevitabil legată doar de realitatea empirică. Existând într-o realitate empirică, Biserica, prin natura sa empirică, pătrunde în istorie si se învesmântează ea însăsi în tesătura istoriei.

Alcătuirea organică a Bisericii ca Trup al lui Hristos presupune o anume ordine, taxis, ce decurge din însăsi esenta Bisericii. Această ordine este legea vietii bisericesti si a orânduirii sale, descoperită ca adevăr absolut, ca învătătură dogmatică. Ea cuprinde învătături despre alcătuirea trupului Bisericii, compunerea societătii ecleziale, ca si doctrinele despre ierarhia bisericească, Sfintele Taine etc. Ordinea nu priveste doar esenta duhovnicească a Bisericii, ci si tesătura ei empirică, întrucât cea din urmă e nedespărtibilă de cea dintâi si e legată în mod organic de ea.

Contrar părerii lui R.Sohm, alcătuirea bisericească nu s-a dezvoltat în ordinea unui proces istoric, datorită pătrunderii legii în Biserică. Alcătuirea Bisericii nu e legată de lege ca atare, ci decurge din însăsi esenta Bisericii. Încă de la începuturi Biserica a pătruns în istorie ca societate cu o formă de alcătuire determinată. În asa-numita perioadă harismatică, Biserica avea deja alcătuirea bine determinată a existentei sale istorice. Este adevărat, comunitătile crestine timpurii abia începuseră să se învesmânteze în tesătura istoriei, dar tesătura era străvezie si prin ea se vedea limpede esenta adevărată a Bisericii.

Formele existentei istorice a Bisericii sunt destul de felurite; pentru cel familiarizat cu istoria Bisericii faptul e atât de învederat, încât nu mai trebuie dovedit. În decursul istoriei, o formă istorică a fost înlocuită cu alta. Totusi, în ciuda feluritelor forme istorice, descoperim în toate un anumit sâmbure statornic. Acel sâmbure este învătătura dogmatică despre Biserică; cu alte cuvinte, Biserica Însăsi. Formele istorice ale vietii bisericesti sunt înrâurite de cuprinsul învătăturii dogmatice. Viata bisericească poate dobândi doar acele forme ce se potrivesc cu esenta Bisericii si sunt în stare să înfătiseze acea esentă în împrejurările istorice date. De-aici decurge că o schimbare în cuprinsul învătăturii dogmatice despre Biserică trebuie să dea nastere unei denaturări în doctrina despre ordinea si alcătuirea trupului bisericesc, iar aceasta îsi va găsi întruchiparea în formele existentei istorice a Bisericii. Chiar în vechime, în vremea de început a crestinătătii, obstile ereticilor aveau o alcătuire deosebită de cea aflată în Biserica Universală. Cu cât doctrina despre Biserică era mai deformată, cu-atât mai putin semăna alcătuirea acelor obsti cu cea a Bisericii, iar în cazurile extreme, în obstile gnostice, nu se mai păstra nimic în comun cu ea. Felurimea alcătuirilor bisericesti aflate astăzi în romano-catolicism, protestantism si ortodoxie se explică în mare măsură prin felurimea învătăturilor dogmatice despre Biserică. Pe de altă parte, unitatea învătăturii dogmatice duce la o unitate de temelie a formelor istorice ale vietii bisericesti. Comunitătile Bisericii Universale din primele veacuri ale crestinătătii au ivit aceleasi alcătuiri bisericesti, în ciuda totalei lipse de legături administrative între ele si a lipsei unei legislatii canonice comune.

Învătătura dogmatică despre Biserică e întruchipată de formele istorice ale vietii bisericesti. Cu toate acestea, întruchiparea nu este niciodată deplină, ci rămâne relativă. Viata istorică a Bisericii nu e în stare să întruchipeze esenta Bisericii în plinătatea ei, ci doar s-o aproximeze mai mult sau mai putin. De-aceea, posibilitatea vreunei forme canonice ideale este exclusă. Recunoasterea existentei unei forme ideale ar conduce la o nepotrivită absolutizare a relativitătii alcătuirilor istorice ale Bisericii. Biserica trăieste în cuprinsul vietii istorice de obste a vremii sale. Formele ei istorice, spre deosebire de cele dogmatice, sunt în mare măsură înrâurite de împrejurările generale ale vietuirii în istorie. Învătăturile dogmatice sunt un factor statornic si nedependent de procesul istoric, dar sunt învătăturile întruchipate în tesătura istoriei, care e supusă necontenit feluritelor schimbări. Biserica nu-si schimbă formele de existentă istorică în mod întâmplător ori samavolnic, si nici nu se adaptează vietii contemporane urmând pasiv mersul vremurilor.

Împrejurările istorice înrâuresc formele vietii bisericesti, dar nu în sensul că prescriu feluritele schimbări din viata Bisericii, căci Biserica însăsi, din străfundurile esentei sale, îsi schimbă formele existentei istorice. Biserica se străduieste ca, în împrejurările istorice date, să-si găsească o formă ce să întruchipeze cât mai deplin si total esenta Bisericii, Biserica însăsi si învătătura ei dogmatică. Ajungem astfel la o concluzie foarte însemnată: legătura dintre existenta istorică a Bisericii si esenta ei este de asa natură, încât existenta istorică este însăsi forma în care esenta Bisericii se întruchipează în istorie. Folosind această formulă, e usor de explicat de ce recunoasterea unei singure forme ideale de existentă istorică a Bisericii ar corespunde unei absolutizări nepotrivite a acelei existente. Dacă ar fi existat o asemenea formă, atunci s-ar fi recunoscut că existenta vremelnică a Bisericii a încetat de a mai fi vremelnică si că Biserica s-a despărtit de viata istorică de obste. Mai mult, aceasta ar fi dus la uitarea aspectului empiric al Bisericii, ce nu poate fi absolutizat si nici înghitit de către natura duhovnicească a Bisericii. Uitarea naturii empirice este celălalt pol din doctrina despre Biserică: monofizismul bisericesc.

IV

Legătura între formele vietii bisericesti si esenta Bisericii se statorniceste prin decizii canonice. Până în prezent, nu s-a ajuns la o solutionare a întrebării dacă aceste norme au caracter legal sau nu, si de asemenea dacă se poate admite existenta legii ecleziastice în Biserică sau, asa cum crede Sohm, ea ar veni în contrazicere cu esenta Bisericii. Nu a fost solutionată nici problema esentei legii, punctul principal al întrebării. Lăsând cu totul de-o parte această chestiune, este esential să scoatem în relief felul cum canoanele se deosebesc de normele legale obisnuite. Cele din urmă statornicesc si reglementează ordinea în organismele obstesti ce apartin cu totul existentei empirice. Chiar admitând că ele pun în concordantă viata organismelor obstesti cu "spiritul legii" (Rechtsgefühl), nu iesim din domeniul empiricului, căci "spiritul legii" este el însusi o valoare empirică.

Pe de altă parte, Biserica e un organism divino-uman, însusire esentială ce o deosebeste de toate celelalte organisme ce nu au o natură divino-umană. Canoanele nu statornicesc ordinea aflată la temelia acestui organism (care e înfătisată în dogmele despre Biserică); ele nu fac decât să reglementeze alcătuirea canonică a Bisericii, în asa fel încât să poată descoperi cât mai bine esenta Bisericii. De-aceea în literatura canonică nu se află decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenta, le-am putea desemna drept "fundamentale". Canoanele modelează dogma sub forma unor norme ce trebuie urmate în viata bisericească, spre a fi în concordantă cu învătăturile dogmatice. Canoanele sunt un fel de tâlcuiri canonice ale dogmelor pentru un moment anume al existentei istorice a Bisericii; ele sunt de fapt un izvod, o pravilă a formei de viată pentru obstea Bisericii, înfătisând adevărul despre rânduiala vietii bisericesti, însă urmând mai curând existenta istorică decât înfătisând adevărul în forme absolute.

Pornind de la această însusire a canoanelor, împărtirea lor între cele întemeiate pe legea dumnezeiască si cele întemeiate pe legea omenească trebuie lepădată cu toată hotărârea. Ceea ce în hotărârile canonice e pomenit ca lege dumnezeiască nu se aplică la canoane, ci la definitiile dogmatice. Oricum am defini legea, canoanele nu tin în nici un fel de domeniul legii. Toate cele din Scriptură se raportează la sfera credintei si moralitătii, iar Hristos n-a lăsat definitii canonice ce ar putea determina alcătuirea Bisericii în existenta ei istorică. Cu toate acestea, este oare cu putintă să ajungem la concluzia că toate canoanele se întemeiază exclusiv pe legea omenească, numai pentru că lipsesc canoanele întemeiate pe legea dumnezeiască? Recunoastem - si trebuie recunoscut - că există unele canoane ce de fapt se referă la legea omenească. Ele sunt mai ales hotărâri diriguitoare, ce privesc treburile Bisericii. Totusi Biserica nu a confundat aceste decizii cu canoanele, deosebind întotdeauna între kanones si nomoi. Am mai putea atribui legii omenesti deciziile bisericesti neîntemeiate pe învătături dogmatice, ci pe socotinte de natură neecleziastică; dar, în acelasi timp, nu putem spune că toate canoanele primite de Biserică sunt lipsite de har si sunt neecleziastice. Jus humanum reglementează doar organismele empirice. Dacă-n Biserică ar fi existat doar legea omenească, Biserica ar fi apartinut exclusiv domeniului realitătii empirice. Învătătura protestantă ce sustine că definitiile canonice se întemeiază doar pe legea omenească e încheierea de neocolit ce decurge din învătătura protestantă asupra Bisericii: Biserica văzută este o valoare empirică si, ca urmare, legea omenească îsi face în mod firesc lucrarea în Biserică. Nestorianismul ecleziologic se răsfrânge astfel în domeniul canonic, prin recunoasterea lui jus humanum ca singurul său principiu călăuzitor.

Atunci când protestantismul recunoaste numai prezenta legii omenesti în Biserică, îsi dovedeste consecventa lăuntrică, în acord cu propria învătătură dogmatică. Însă pentru Biserica Ortodoxă o asemenea recunoastere contrazice doctrina Bisericii. Ca organism, Biserica e omenească si dumnezeiască, si plină de har. În Biserică totul e plin de har: Ubi ecclesia, ibi et spiritus Dei, et ubi spiritus Dei, illic ecclesia et omnis gratia, "Unde se află Biserica, acolo este si duhul lui Dumnezeu, iar unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e Biserica si plinătatea harului" (Iraen. III,24,5). Deci până si simplele decizii bisericesti sunt înzestrate cu har. Ele, asemeni dogmelor, sunt adevăruri descoperite. Formula "Părutu-s-a Duhului Sfânt si nouă" se poate aplica deopotrivă hotărârilor dogmatice si celor canonice. Potrivit celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic, cele din urmă sunt legiuiri "dumnezeiesti" (Canonul 1). Natura duală a Bisericii, definită la Calcedon, se opune atât nestorianismului ecleziologic cât si monofizismului ecleziologic. Prin urmare, obârsia divino-umană a deciziilor canonice este mărturisită de Traditie. Dacă este nevoie să vorbim despre lege în Biserică, atunci n-ar trebui să vorbim despre lege divină si umană ca entităti separate, dezlegate una de cealaltă, ci ar trebui să vorbim de o singură lege divino-umană. Vointa Bisericii (vointa sa divino-umană) se face arătată prin deciziile canonice, astfel ca formele sale istorice de existentă să-i întruchipeze esenta.

Hotărârile canonice, întocmai ca dogmele, sunt dumnezeieste-insuflate, însă de-aici nu trebuie să se înteleagă că unele ar fi aidoma cu celelalte. Deosebirea între dogme si canoane nu stă în obârsia fiintării lor, ci în faptul că dogmele sunt adevăruri absolute iar canoanele sunt aplicări ale acelor adevăruri întru existenta istorică a Bisericii. Dogmele nu privesc vietuirea vremelnică, pe când canoanele sunt vremelnice. Însă aspectul lor vremelnic nu le împutinează natura dumnezeieste-insuflată, căci vremelnicia nu priveste acea natură. Ele sunt vremelnice în întelesul că se aplică la ceea ce este vremelnic, formele istorice ale existentei Bisericii. Adevărul înfătisat de canoane e absolut în sine, însă cuprinsul canoanelor nu e adevărul însusi, ci felul cum adevărul trebuie înfătisat într-o formă istorică dată din viata Bisericii. Canoanele înfătisează vesnicul în vremelnic. Vremelnicul este acel "cum", modul de întrebuintare, pe când vesnicul este ceea ce se întrebuintează.

V

Problema schimbării ori neschimbabilitătii canoanelor se rezolvă prin caracterul lor vesnic si vremelnic. Formele istorice ale Bisericii sunt flexibile si modificabile, căci esenta Bisericii se întrupează în anumite împrejurări istorice. Hotărârile canonice urmăresc formele istorice, întrucât îndreaptă acele forme spre o mai deplină întruchipare a esentei Bisericii. Ele se schimbă, dat fiind că viata bisericească suferă schimbări în feluritele împrejurări istorice. Dacă împrejurările istorice în care trăieste Biserica ar dăinui de-a pururi, atunci canoanele n-ar suferi nici o schimbare. Ca adevăruri ale descoperirii dumnezeiesti, ele sunt de netăgăduit - "primim dumnezeiestile canoane si întărim asezământul lor întreg si nestrămutat" (Canonul 2 Trulan) - însă în înteles relativ, nu absolut; ele sunt nimerite numai pentru vremea lor. Adevărul dogmatic de temelie al canoanelor nu poate fi schimbat; doar întrebuintarea si întruchiparea lui într-un canon poate fi preschimbată de existenta istorică a Bisericii.

Întocmai cum în fizică o fortă poate actiona numai dacă are un punct de sprijin, asemenea si canoanele sunt lucrătoare doar când au un punct de sprijin în împrejurările vietii bisericesti pentru care au fost date. Când punctul de sprijin nu mai dăinuie, canoanele ajung a fi nelucrătoare; fie că încetează a mai lucra cu totul, fie că suferă schimbări ori, ca să fiu mai limpede, sunt înlocuite cu altele. Dacă restrângem aria cercetării noastre la canoane în întelesul lor cel mai îngust, adică hotărârile sinoadelor si ale Sfintilor Părinti, vom descoperi o seamă de canoane cu totul de neîntrebuintat în viata bisericească de azi, ca de pildă toate deciziile privitoare la reprimirea în Biserică a celor căzuti, ca si la unele dregătorii ce nu mai fiintează ori au fost înlocuite cu altele, precum chorepiscopoi, oikonomoi, ekdikoi etc. Aflăm chiar unele hotărâri pe care în prezent conducerea Bisericii nu le mai cere a fi îndeplinite. În veacul al patrulea conducerea Bisericii cerea tuturor celor prezenti la liturghie să se împărtăsească (Canonul Apostolic 9 si Canonul 2 al Sinodului din Antiohia) dar, ca urmare a noilor împrejurări de viată, Biserica a renuntat la această cerintă. Din aceeasi categorie fac parte si canoanele ce rânduiesc mutarea episcopilor si clericilor dintr-un tinut în altul. Numărul exemplelor de acest fel poate fi încă mult sporit, căci în realitate cele mai multe hotărâri canonice cuprinse în Pidalion nu se mai pot aplica vietii bisericesti actuale în înteles literal. Chiar când se aplică, aceasta nu se mai face în întelesul cu care au fost date. În vechile canoane se varsă mereu noi întelesuri, astfel că de fapt se dă la iveală o nouă hotărâre, însă înfătisată în vechea formă: adeseori vechea decizie canonică s-a contopit în asa măsură cu noul continut, încât cel vechi este cu totul sters din amintirea Bisericii. Canonul 12 de la Antiohia îl îndrumă pe episcopul osândit să facă apel la "un sinod mai mare de episcopi". Potrivit cu domeniile patriarhale alcătuite mai târziu ca entităti jurisdictionale, "sinodul mai mare de episcopi" a fost privit ca sinodul episcopilor de pe teritoriul unui patriarhat. Astfel Balsamon, tâlcuind acest canon, scrie: "Canonul spune că un (episcop) depus trebuie să facă apel nu la împărat, ci la un sinod mai mare de episcopi. Din această pricină, un (episcop) depus, de pildă de către mitropolitul Efesului ori Tesalonicului, se cuvine a fi îndrumat să facă apel la Patriarhatul Ecumenic". "Sinodul mai mare al episcopilor unei dioceze" amintit în Canonul 6 al Întâiului Sinod Ecumenic e înteles întocmai la fel. Totusi, asa cum dovedeste Canonul 14 de la Antiohia, sinoadele din Antiohia si Constantinopol socoteau drept "sinod mai mare" nu sinodul patriarhal, ci un sinod regional lărgit cu episcopi din regiunile învecinate. Întelesul corect al faimoaselor Canoane 6 si 7 ale Întâiului Sinod de la Niceea rămâne neclar pentru prezent sau, în orice caz, controversat.

În vremea activitătii sinodale creatoare Biserica si-a sporit, si-a înlocuit si si-a preschimbat vechile decizii canonice. Odată cu aceasta, "cuprinsul de neclintit al canoanelor" - chiar al celor preschimbate - nu a fost încălcat. Dacă noile hotărâri oglindeau neprefăcut Biserica, atunci învătătura dogmatică ce slujise drept temei atât noilor cât si vechilor canoane rămânea neschimbată. Vechiul canon continua să oglindească un adevăr, însă doar pentru o vreme trecută. Tocmai asa a actionat si Sinodul Trulan când a socotit că e nevoie si potrivit cu vremea să introducă celibatul pentru episcopat, hotărând ca toti episcopii hirotoniti mai înainte să-si lase sotiile. Sinodul avea dreptate să scrie că dădea la iveală o nouă decizie "nu spre desfiintarea sau răsturnarea celor legiferate apostoliceste, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea si de propăsirea spre mai bine a poporului". Canonul Apostolic era o decizie canonică; el înfătisa învătătura dogmatică despre ierarhia bisericească, însă înfătisa ierarhia potrivit cu vremea sa. Când împrejurările istorice ale vietii s-au schimbat, a fost nevoie să apară o nouă decizie, spre a înfătisa aceeasi învătătură dogmatică. Faptul că constiinta canonică a Sinodului Trulan era sau nu justă, este o problemă de alt ordin, însă e întrutotul limpede că perioada istorică a Sinodului Trulan se deosebea mult de vremurile apostolice. Semnul schimbărilor ce avuseseră loc în împrejurările istorice era chiar cererea lui Iustinian ca aspirantii la episcopat să fie necăsătoriti, adică fie celibatari, fie văduvi fără copii.

Dacă organele conducerii bisericesti, mai ales în perioadele de scădere a creativitătii, nu urmează cum se cuvine realitatea Bisericii, atunci viata bisericească însăsi va înlocui această neîmplinire. Astfel apar datinile bisericesti, care dobândesc necontenit statutul unor canoane. Biserica dă întotdeauna mare însemnătate datinii, mai ales când se întemeiază pe traditie. "O datină nescrisă a Bisericii trebuie păzită ca o lege" (Nomocanon, articolul XIV). În astfel de cazuri datina slujeste ca adăugire la o tâlcuire a deciziilor canonice. Însă datina poate înlocui lipsa de creativitate canonică atât în chip pozitiv cât si negativ. E de ajuns să aducem doar câteva exemple din cele mai izbitoare. Canonul 9 Apostolic si Canonul 2 de la Antiohia, pomenite mai sus, rânduiesc ca "toti credinciosii ce intră în biserică si ascultă Scripturile să rămână la rugăciune si la Sfânta Împărtăsanie". După tâlcuirea îndătinată, s-a ajuns să se înteleagă că acest canon cere doar prezenta, nu si participarea la Sfânta Împărtăsanie. Tâlcuind Canonul 2 de la Antiohia, Balsamon scrie:

Citeste ce se scrie în Canoanele Apostolice (8 si 9) si potrivit cu ele întelege canonul de fată, si spune că acei ce se lipsesc de Sfânta Împărtăsanie (pomeniti aici) nu sunt cei ce o tăgăduiesc sau, cum au spus unii, cei ce se lipsesc de ea din cucernicie ori smerenie (căci cei dintâi n-ar trebui doar îndepărtati, ci afurisiti ca eretici; dar cei de-al doilea fel sunt vrednici de iertare, din pricina cucerniciei si spăimântării în fata sfinteniei), ci aceia ce din mândrie si dispretuire părăsesc Biserica înainte de Sfânta Împărtăsanie si nu asteaptă să vadă dumnezeiasca împărtăsire cu Sfintele Taine.

Tâlcuirea nu se încheie aici, căci acelasi Balsamon scrie ceva mai încolo: Iar întrucât unii spun: de ce oare Patriarhul Ecumenic, în sfânta zi a Învierii, nu asteaptă până la sfârsitul liturghiei ci, ridicându-se de pe tron, pleacă după Evanghelie? Acelora le răspundem: pentru că dumnezeiasca liturghie, în adevăratul înteles, are loc după citirea Sfintei Evanghelii... După Evanghelie începe slujirea preacuratei jertfe fără de sânge, si din această pricină Patriarhul este îndreptătit să plece înaintea aceleia si după Sfânta Evanghelie, necălcând canoanele. În acest chip, nimenea nu păcătuieste de pleacă fie înainte, fie după Evanghelie, dacă, fireste, o face de nevoie ori din pricini binecuvântate si de netăgăduit.

Un alt exemplu: Canonul 9 al Sinodului Trulan opreste pe clerici să tină cârciumă (kapelion). După Sinodul Trulan în Bizant a iesit obiceiul de-a se îngădui clericului să stăpânească o cârciumă, cu conditia să nu o chivernisească personal. În legătură cu aceasta, Zonaras scrie că "dacă un cleric stăpâneste un asemenea asezământ (o cârciumă) si o dă în arendă altuia, nu va fi păgubit în ce priveste chemarea sa". Iar Balsamon scrie si mai clar: "Canonul de fată rânduieste ca un cleric să nu aibă cârciumă; adică nu trebuie să se îndeletnicească cu meseria de cârciumar; căci de are cârciumă în chip de proprietar si o arendează altora, nu face un lucru nou, de vreme ce-l fac si mănăstirile si mai multe biserici. Deci citeste în locul lui energein (a făptui, a lucra) cuvântul ekhein (a avea)".

Asemenea datini aduc în minte cuvintele Sf. Ciprian: non quia aliquando erratum est, ideo semper errandum est - " să nu se săvârsească greseli sub cuvânt că ele s-au săvârsit în trecut" (Ep. 73,22). Adevăratul înteles al deciziilor Bisericii este uitat ori deformat, iar locul lor e luat de datini fără temei în canoanele bisericesti! Perspectiva istorică s-a pierdut iar aparitia unei datini e pusă în legătură cu trecutul îndepărtat, binecuvântat de lucrările Părintilor Bisericii ori de sinoadele ecumenice. Astfel ia nastere o falsă traditie ce nimiceste natura divino-umană a Bisericii, căci face ca viata bisericească să se abată de la temeiurile sale dogmatice. Inertia acestei false traditii poate fi biruită numai prin reînnoirea canonicitătii creatoare.

VI

Asa cum am văzut, învătătura ortodoxă recunoaste în principiu putinta modificării deciziilor canonice. Mai bine spus, Biserica cere o atitudine creatoare în ce priveste viata contemporană. Biserica cercetează viata contemporană ca subiect si material al creativitătii sale. Din această pricină, doctrina neschimbabilitătii canoanelor, cu care ne întâlnim adesea în prezent, reprezintă respingerea lucrării creatoare si a atitudinii creatoare fată de viata contemporană. De altfel, nu avem cum să dăm de-o parte situatia istorică în care trăim, căci însăsi viata modernă pătrunde în Biserică, iar dacă lipseste atitudinea creatoare fată de ea, acceptarea pasivă este de neocolit; va avea loc o simplă adaptare la ea, iar adaptarea pasivă este întotdeauna dăunătoare vietii bisericesti.

Mai mult, doctrina neschimbabilitătii canoanelor ajunge să aplice toate deciziile existente la oricare formă a vietii istorice a Bisericii. Asemenea doctrină eronată este de obicei dedusă din premiza caracterului "dumnezeiesc" al canoanelor, premiză justă în esentă. Însă în practică ea conduce la afirmarea în Biserică a vointei omenesti în locul celei divino-umane. Însusirea deciziilor canonice de a fi dumnezeieste-insuflate se defineste prin faptul de-a înfătisa vointa Bisericii, îndreptată astfel încât viata Bisericii în împrejurări date să se potrivească cu învătătura ei dogmatică. Încercarea de-a aplica deciziile Bisericii când împrejurările pentru care au fost date nu mai există duce la rezultate potrivnice, pricină pentru care o asemenea strădanie devine întruchiparea vointei omenesti în locul celei divino-umane. Nimeni nu pune la îndoială caracterul dumnezeieste-insuflat al îndrumărilor canonice date de apostolul Pavel în cea dintâi epistolă către corinteni; însă de-am încerca să aplicăm acele îndrumări si să reînviem artificial asezăminte precum cel al proorocilor, al apostolilor, al darului limbilor, al darului tălmăcirii etc., am isca cele mai mari tulburări cu putintă în viata bisericească contemporană. Întoarcerea vietii bisericesti la primele veacuri ale crestinătătii ar însemna lepădarea istoriei. Grija Bisericii nu se întoarce îndărăt spre veacurile trecute, ci e îndreptată spre prezent si viitor.

Adevărata întelegere a Traditiei nu stă în repetarea mecanică a trecutului, ci în izvorul neîntreruptului suvoi al vietii si creativitătii, în harul neîmputinat ce sălăsluieste în Biserică. În sine, duhul deciziilor canonice tine de această adevărată Traditie, unde ele slujesc la "mântuirea si propăsirea spre mai bine a popoarelor". Au existat si vor continua să existe culegeri de decizii canonice, însă din ele va lipsi totdeauna întâiul canon, cel mai însemnat si de temelie. Va lipsi fiindcă el se găseste în traditie, iar în acest canon se cuprinde întelegerea Traditiei canonice. Canonul acesta ne spune că deciziile canonice sunt canonice doar când îndeplinesc cerinta căreia i-au fost sortite. să slujească ca întruchipare canonică a învătăturilor dogmatice în formele istorice ale existentei Bisericii.

Este greu de aflat în istoria Bisericii un alt moment care să ceară atât de stăruitor o atitudine creatoare fată de viata contemporană pecât vremea de azi. Împrejurările istorice bine cunoscute ale vietii bisericesti ce s-au statornicit si cristalizat de-a lungul veacurilor se schimbă acum din temelii; noul nu mai seamănă cu nici un chip vechiului. Constiinta Bisericii nu poate să se împace cu gândul adaptării mecanice la viata modernă, căci aceasta ar însemna înfrângerea ei de către viata modernă. Pornind din profunzimile si esenta ei, Biserica încearcă să descopere în mod creator acele forme de existentă istorică unde învătăturile dogmatice se pot întruchipa cât mai deplin. Noile forme de viată istorică presupun o lucrare canonică creatoare. Biserica nu poate vietui doar cu legislatia canonică existentă, care de fapt este legislatia Bisericii Bizantine sporită cu deciziile Bisericilor locale. Biserica are dreptul să-si săvârsească lucrarea canonică creatoare în toate timpurile, nu doar într-o perioadă de timp anume.

Indiferent cât de expusă criticilor ar putea fi această lucrare, ea nu poate fi totusi ocolită. Orice strădanie creatoare este amenintată de putinta greselii. Dacă în trecut au existat greseli în deciziile doctrinare ale unor sinoade, cu-atât mai mult sunt ele cu putintă în domeniul canoanelor. Greselile apar când deciziile nu pun viata Bisericii laolaltă cu doctrina ei, ci mai curând despart doctrina de viată. Obârsia unor asemenea greseli se află în voia omenească, ce adeseori rătăceste, primind plăsmuirile drept adevăruri, iar uneori stă chiar împotriva vointei Bisericii. Jus humanum se strecoară în Biserică sub chipul tâlcuirii existentei sale istorice. Cu cât este mai întins domeniul lui jus humanum în Biserică, cu-atât mai neprielnice devin formele istorice ale existentei Bisericii, iar pentru esenta Bisericii devine cu-atât mai anevoios să străbată prin tesătura istoriei. Pătrunzând în Biserică, legea omenească tinde să prefacă Biserica, dintr-un organism divino-uman plin de har, într-o institutie juridică. Binecunoscutul stadiu de dezvoltare numit institutionalism ecleziastic amenintă să pervertească în mod vădit viata bisericească, căci amenintă să nimicească vietuirea în har a Bisericii.

Păcatele Bisericii istorice se află în acest domeniu. Este de-ajuns să pomenim sistemul de constrângere împrumutat de legislatia canonică din viata lumească: închiderea silnică în mănăstiri, închisorile pentru clerici în resedintele episcopilor, sistemul de răscumpărare din rânduielile pentru pocăintă, drepturile "ctitorilor", atât în întregul lor cât si în feluritele lor răstălmăciri, ce au dus la prefacerea bisericilor si mănăstirilor în bunuri de vânzare, schimb, mostenire sau danie, mănăstirile cu viată de sine, cu obstile lor ce le-au prefăcut în asezăminte de credit etc. Dar nu e nevoie să înmultim exemplele, căci indiferent cât de însemnate ar fi abaterile de la duhul deciziilor canonice, ele nu sunt si nici nu vor fi vreodată în stare să nimicească vietuirea în har a Bisericii. "Portile iadului nu o vor birui". Încet si sigur, viata bisericească mătură din cale deciziile ce nu-i sunt firesti si îndreaptă deformările pe care le aduc în realitatea Bisericii.

Totusi greselile în legislatia canonică nu se datorează în primul rând, ori exclusiv, creativitătii, ci dimpotrivă, sunt o decădere a creativitătii, o stingere a Duhului, palida amorteală a mortii. De-a lungul perioadelor creatoare a existat si va continua să existe destulă tărie în Biserică spre a pune fată în fată minciuna cu adevărul. Greselile pot fi ocolite numai printr-o limpede si dreaptă constiintă canonică si cu conditia ca creativitatea canonică să rămână mereu în plinătatea harului din Biserică. Este cu neputintă să ne păzim de greseală refuzând a fi creativi, întrucât însăsi această lepădare a creativitătii este o greseală si mai mare si o siluire a vointei divino-umane, ce înlesneste încă mai mult lucrarea lui jus humanum în Biserică. Numai Biserica, cu puterile ei binecuvântate, este în stare să se păzească de greselile creativitătii - ubi ecclesia, ibi et Spiritus Dei ("Unde este Biserica, acolo se află si Duhul lui Dumnezeu") - iar Mângâietorul, Duhul Cel Sfânt "vă va învăta toate si vă va aduce aminte despre toate cele ce vi le-a spus El" (Ioan 14:26).

VII

Cele vremelnice ca întruchipare a celor vesnice, cele stricăcioase ca întruchipare a celor nestricăcioase: în acest chip se leagă vremelnicul cu vesnicul în legislatia canonică; acelasi lucru are loc si în Biserică, unde vremelnicul se îmbină cu vesnicul, încât dacă cineva absolutizează vremelnicul si stricăciosul, însusi vesnicul si nestricăciosul se relativizează. Această îmbinare izvorăste din chiar esenta Bisericii ca organism viu divino-uman. Viata e în Biserica însăsi, si ea însăsi sălăsluieste în viată, în "lume", neputând să iasă din lume, în măsura în care natura empirică e prezentă în ea. Astfel că Biserica nu înfruntă pustia, ci lumea, unde are îndatoriri creatoare si ziditoare. Biserica, în mod creator, caută în împrejurările istorice ale existentei sale acele forme de viată unde poate să-si întruchipeze cât mai deplin esenta, dobândind astfel capacitatea de-a înrâuri realitatea contemporană. Înrâurirea creatoare asupra vietii nu înseamnă însusirea acestei vietuiri, care adeseori se leapădă ea însăsi de Biserică. Însă fie că e lepădată ori primită, Biserica îsi aduce lumina si judecata în lume, schimbându-si necontenit formele istorice de existentă. Aflându-se în lume, ea încredintează lumea "de păcat si de dreptate si de judecată" (Ioan 16:18).

Starea nepreschimbabilă si nepieritoare a Bisericii tine de nestrămutarea vietii sale ce nu poate fi coplesită de către lume. Cu cât mai înspăimântător este prezentul si mai sumbru viitorul, cu-atât mai tare devine stânca Bisericii iar noi ne tinem cu atât mai sigur pe ea.

Prin formele sale istorice de existentă, Biserica nu numai că fiintează în istorie, ci si istoria sălăsluieste în Biserică. În Biserică si prin Biserică procesul istoric îsi împlineste rostul: se străduieste să ajungă la telul său cel mai de pe urmă, la punctul său culminant. Parafrazând cuvintele unui cărturar protestant german, s-ar zice că "întreaga istorie a crestinătătii până în ziua de azi, istoria sa lăuntrică reală, se întemeiază pe asteptarea Parusiei". Biserica se străduieste să meargă înainte, asteptând necontenit a Doua Venire, după care neîncetat suspină, "Vino Doamne Iisuse!".

Publicat mai întâi în ruseste în Jivoie Predanie, Paris, 1936, YMCA Press.
Traducerea românească s-a făcut după versiunea engleză.