Enzo Bianchi: Cuvântul lui Dumnezeu

 

Evanghelia de astãzi (Mc 4,21-25) ne invitã sã estimãm Cuvântul, sã apreciem marele dar al Cuvântului ce ne-a fost fãcut. Si pentru a aprecia acest mare dar este necesarã o calitate pe care Scriptura o numeste :"macrotimia". Un cuvânt ce în mod normal e tradus prin "îndelungã rãbdare", sugerând însã un suflet cuprinzãtor. "Macrotimia" semnificã "a gândi pe deplin", "a simti pe deplin". Suntem invitati sã simtim pe deplin acest dar al Cuvântului lui Dumnezeu, sã-L apreciem ca pe o bogãtie inestimabilã, pentru cã aceasta este calea prin care Dumnezeu a vrut sã intre în legãturã cu noi si sã ne cãlãuzeascã întru comuniunea treimicã.

Pentru a mãsura, pentru a aprecia acest dar al Cuvântului lui Dumnezeu, vã propun o altã oprire în itinerariul nostru. Expresia mãrturisirii noastre de credintã "et incarnatus est", "s-a întrupat", gãseste în aceeasi mãrturisire de credintã o expresie paralelã si, totodatã, corespondentã: "qui locutus est per prophetas", "care a grãit prin prooroci". Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, iar Duhul Sfânt a grãit prin prooroci. Cuvântul S-a întrupat prin puterea Sfântului Duh si a grãit prin prooroci prin acelasi Duh Sfânt. Observati cã este vorba de "kenosis", de o chenozã, de o smerire a Fiului lui Dumnezeu, de o micsorare a Cuvântului, de o coborâre în trup, de o coborâre a Cuvântului în cuvântul omului. Este analogia Întrupãrii pe care, Pãrintii din Orient, ca si cei din Occident, si pe care Constitutia "Dei Verbum" a Conciliului II Vatican o reia în cap. 3, versetul 13, acolo unde chiar textul ne spune cã aceasta a fost posibilã prin "admirabilis condescendensio", un cuvânt ce în Italia nu se mai foloseste: "condescendenta lui Dumnezeu". Venind în lume S-a coborât pânã la noi în Fiul. Dar El Se coborâse deja încã de la începutul creatiei prin cuvântul semãnat în Adam, în toate culturile, în întreaga umanitate si în Cuvântul Legii si al proorocilor.

A avut loc o coborâre pânã la om. S-ar putea spune chiar cã în Întrupare a avut loc o adaptare a Revelatiei la umanitatea noastrã. Nu existã pentru noi un Cuvânt al lui Dumnezeu nemijlocit, dar existã un Cuvânt al lui Dumnezeu înapoia cuvintelor si scrierilor umane. Si cum Cuvântul este om adevãrat si Dumnezeu adevãrat în Iisus Hristos, în Scripturi Cuvântul este cu adevãrat omenesc si, totodatã, dumnezeiesc. Cuvântul lui Dumnezeu a devenit cuvânt omenesc pentru ca noi sã cunoastem iubirea lui Dumnezeu. S-a coborât pânã la firea omului ca om si, asa cum Cuvântul a luat asupra Sa în Hristos slãbiciunea umanã, tot astfel Cuvântul lui Dumnezeu a luat asupra Sa si slãbiciunea limbajului nostru. În Întrupare, Dumnezeu a devenit slab si muritor. Aceeasi cale este urmatã si în Scripturã. Si, ca si în cazul Întrupãrii, este vorba de un scandal: nu este acesta fiul lui Iosif si al Mariei? Noi le stim pe surorile lui ... Acelasi scandal apare si în ce priveste Cuvântul lui Dumnezeu, muritor si plin de slãbiciune. Cuvintele Scripturii rãmân la fel de fragile ca si trupul (omenesc) al lui Iisus. Si asa cum trupul Lui e nãscut din Duhul Sfânt, la fel Cuvântul lui Dumnezeu e nãscut din Duhul Sfânt. Si asa cum trupul lui Iisus era întru totul trup omenesc, însã fãrã de pãcat, Cuvântul lui Dumnezeu e omenesc întotdeauna, dar fãrã de pãcat, fãrã de minciunã.

În Scripturã, cele care vorbesc sunt slãbiciunea noastrã, fragilitatea noastrã si limitele noastre. Iar Dumnezeu nu remediazã aceste defecte. Însã în Cuvântul Lui nu se întâlneste nici pãcat si nici falsitate în ce priveste lucrurile divine. Si asa cum Duhul a luat parte la Întrupare, la fel a luat parte si la acest drum al Cuvântului lui Dumnezeu prin prooroci.

Într-un comentariu la Matei 16 (mãrturisirea de credintã a lui Petru), Isaac Sirul spune: "Iar tu, frate, când citesti Scriptura si când se întâmplã sã o întelegi, fericit esti, cãci nici trup, nici sânge nu-ti descoperã pe Dumnezeu în Scripturã, ci Pãrintele ceresc este cel care ti-L descoperã". Si continuã zicând: "Iudeii au murit când Iisus a zis: <<Eu sunt pâinea vietii care s-a coborât din cer.>> Ei spuneau: <<Nu este acesta fiul lui Iosif? Noi îl stim pe tatãl sãu si pe mama sa. Cum îndrãzneste sã zicã: M-am coborât din cer?>> Ei bine, frate, când asculti Cuvântul lui Dumnezeu trebuie sã spui acelasi lucru. Este atât de omenesc încât ai fi tentat sã spui: nu vine din cer. Dar dacã vine din cer, atunci vine din Duhul Sfânt. Este Cuvântul vesnic care era întotdeauna la Tatãl si care prin Duhul Sfânt ajunge pânã la inima ta". Aceasta a fost mereu constiinta marii traditii teologice si duhovnicesti a Bisericii.

Dacã însã Cuvântul lui Dumnezeu este cuvânt omenesc (Scripturile sunt cuvinte omenesti ce contin Cuvântul lui Dumnezeu), cum putem regãsi Cuvântul lui Dumnezeu în interiorul Scripturii? Sunt lucruri atât de simple, atât de elementare, cã nu le mai cunoastem.

Avem Biblia. În ea se gãseste o micã bibliotecã. Si, aidoma oricãrei biblioteci, Biblia este o carte moartã, un cimitir. Bibliotecile, (chiar) cele ale mânãstirilor, sunt niste cimitire. Cãrtile sunt moarte. Sf. Ap. Pavel spune: Scriptura ca si "gramma", ca si literã, este moartã. Este nevoie de cineva care sã o aducã la viatã. În timpul Revelatiei, Dumnezeu vorbea printr-un profet, în cazul Noului Testament, prin Apostoli. În acel moment, Cuvântul lui Dumnezeu se afla chiar în predicã. Sf. Ap. Pavel poate spune crestinilor din Tesalonic: "De aceea si noi, multumim lui Dumnezeu neîncetat, cã luând voi cuvântul ascultãrii de Dumnezeu de la noi nu l-ati primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci asa precum este într-adevãr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu". (1 Tes 2, 13). Nimeni dintre noi n-ar avea aceastã îndrãznealã.

Dar la un anumit moment, acest cuvânt al apostolului, al proorocului, a fost ales printr-un proces de sfintire (canonizare). Sfintire ("kadash" în ebraicã) înseamnã: separare, diferentiere. Cãrtile Bibliei sunt sfinte deoarece sunt cãrti separate, diferentiate de alte multe ce au luat nastere în poporul lui Dumnezeu. Iar aceastã separare a permis la un anumit moment comunitãtii sã se întâlneascã în aceste cãrti, în aceastã Carte. Si a permis acestor cãrti sã se lege definitiv de comunitate.

Niciodatã nu se poate spune: "Sola Scriptura". Când spunem "Scripturã", spunem "popor al lui Dumnezeu", iar când spunem "popor al lui Dumnezeu", spunem "Scripturã". Cãci tocmai în Scripturã îsi aflã poporul lui Dumnezeu identitatea si el este cel ce a fãcut sã se nascã, cel care transmite si pãstreazã Scripturile. Cuvântul lui Dumnezeu se aflã în Scripturã, dar în Scriptura din sânul Bisericii. Nu este posibil sã gãsesti Cuvântul lui Dumnezeu în afara Bisericii. Origen afirmã: "În sânul Bisericii aflãm noi Scripturile". Minunatã formulare! Se întâmplã uneori sã zicem: "Adâncurile ... Dacã ceva se miscã, altceva îi rãspunde miscându-se la rându-i". Slujbele noastre – întotdeauna un rãspuns, o lecturã – se recheamã, se întâlnesc. Cu adevãrat, o simfonie a adâncurilor. Dar tocmai aici sunt pãstrate cãrtile. În Biserica sirianã existã un loc, în dreapta, pentru pãstrarea Euharistiei, iar în stânga un altul pentru pãstrarea Scripturilor. Aceasta e inima (si, de asemenea, corul *) Bisericii. Înseamnã cã acestea sunt tocmai inima comunitãtii, si nu doar simple constructii.

Dar Scriptura trebuie reînviatã. Avem, în acest sens, imagini suficiente. Aleg din Scripturã una dintre ele: Ap 1, 1-3: "Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca sã arate robilor Sãi cele ce trebuie sã se petreacã în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Sãu, a destãinuit-o robului Sãu Ioan, care a mãrturisit cuvântul lui Dumnezeu si mãrturia lui Iisus Hristos, câte a vãzut. Fericit este cel ce citeste si cei ce ascultã cuvintele proorociei si pãstreazã cele scrise în aceasta!" Este ceea ce facem în fiecare zi în liturghia noastrã, însã acesta este rezumatul manierei în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge pânã la noi. Dumnezeu vorbeste prin înger, adicã prin întâmplãrile cotidiene si prin inspiratie. Dumnezeu vorbeste prin proorocii si prin apostolii care scriu si mãrturisesc. Cineva trebuie sã ia cartea si sã citeascã: acesta este momentul în care cartea reînviazã. Biblia înceteazã de a mai fi un cimitir când cineva ia cartea si citeste. Cartea devine vie si în acest moment el încredinteazã Cuvântul lui Dumnezeu unei comunitãti.

Existã un minunat pasaj în cap. 8 al cãrtii lui Neemia: nasterea sinagogii, nasterea adunãrii noastre. Adunãrile noastre de astãzi sunt nãscute din acea zi în care a fost cititã legea scrisã. Pânã atunci existaserã doar niste traditii. Dar la un anumit moment, cei care se aflau în exilul Babilonului au vrut sã reuneascã toate aceste traditii, dându-le astfel Legea, Pentateuhul. În acea zi, Ezdra si Neemia au oferit întregii adunãri aceastã minunatã paginã. Ei au reînviat ceea ce era mort. Au oferit poporului Cuvântul. Noi spunem cã ei au proclamat Legea. Dar "a proclama" nu înseamnã "a citi cu voce joasã". Înseamnã a se adresa cuiva pentru a instaura o relatie în numele lui Dumnezeu. Plecând de la acest act, Cuvântul lui Dumnezeu, care e continut în Scripturã, reînviazã, putând fi prezent în adunare si ajungând în inima celui ce crede. Astfel devine Biserica "Verbi semine et spiritu Dei plena", plinã de sãmânta Cuvântului si a Duhului Sfânt. |i cu puterea Sfântului Duh ne vorbeste Hristos. El este Cel Care ne vorbeste si El este Cel ce anuntã Evanghelia. Cu câtã credintã afirmã acest lucru Pãrintii! Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim, Sf. Ioan Gurã de Aur aveau constiinta clarã cã Hristos se aflã acolo vorbind adunãrii în numele lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu ajunge la noi pe trei cãi:

– Prima o reprezintã predica. Este si cea mai clarã.

– A doua e cuvântul celebrat, nu numai predicat, ci celebrat în Sfintele Taine. Cuvântul tinde întotdeauna sã devinã Tainã. }ntâmplarea de la Luca 24 (pelerinii în drum spre Emaus) ne-o spune clar.

– A treia o reprezintã "lectio divina", aceastã rugãciune personalã prin care ascultãm Cuvântul lui Dumnezeu în Scripturã. Asupra acesteia din urmã mã voi opri. Deja Iudeii se întrebau cum sã gãseascã în Scripturi Cuvântul lui Dumnezeu. Predica în sinagogi reprezenta o cale. Ca si în adunãrile noastre, exista acolo asistenta Duhului Sfânt, nu pe deplin ca în iconomia Noului Legãmânt, în care ne aflãm noi, crestinii, dar si acolo Duhul Sfânt se afla în cuvintele scribilor. Iudeii vor întelege cã, pentru a cãuta Cuvântul lui Dumnezeu, era nevoie de o achizitie teologicã si spiritualã.

Mai întâi, toatã Scriptura contine Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru nu este întotdeauna clar. Uneori se întreabã: de ce aceastã carte se gãseste printre Scripturi? Existã anumite cãrti pe care le acceptãm cu supunere, fãrã a întelege ceva. Ne întrebãm de ce oare Didahia (Didaché) nu face parte din Scripturã, iar cartea Iuditei face parte?

Trebuie sã stim bine cã Scriptura este o poveste de dragoste, iar în povestile de dragoste existã semne diferite. Sã presupunem cã la scoalã i s-a întâmplat cuiva dintre dumneavoastrã sã se îndrãgosteascã, iar într-o zi fata de care el era îndrãgostit i-a dat o temã la algebrã. El a pus-o printre scrisorile sale si într-o zi noi gãsim printre scrisorile de dragoste o temã la algebrã. Ei bine, Iudita este o temã la algebrã în mijlocul Bibliei. Este semnul unei povesti de dragoste. Însã noi trebuie sã credem cã în toatã Scriptura se aflã Cuvântul lui Dumnezeu. Este nevoie de o mare credintã si de nici un fundamentalism. Nu trebuie afirmat cã Scripturile sunt toate Cuvântul lui Dumnezeu în aceeasi manierã. Existã în ele slãbiciuni. Întâlnim unele care contin putin, altele care contin mult. Biserica Catolicã întotdeauna a observat cã Evanghelia constituie inima Scripturilor, si de aceea a manifestat veneratie pentru Evanghelie, iar nu pentru întreaga Scripturã. În timpul Conciliului, Evangheliarul e cel care a fost investit, si nu celelalte Scripturi. Peste tot a vorbit Dumnezeu, pretutindeni avem semne ale Cuvântului lui Dumnezeu, dar nu în acelasi grad. Evanghelia este ceva, Sfântul Pavel altceva, iar cartea lui Iosua din nou altceva. Dar în fiecare paginã poate fi gãsit Cuvântul lui Dumnezeu.

Scriptura este o carte unicã. Este adevãrat cã e vorba de o bibliotecã. Între Vechiul Testament si Noul Testament, între primele si ultimele scrieri, sunt 70 de cãrti ce se întind de-a lungul a 1000 de ani. Anumite cãrti au fost scrise poate la Roma, iar altele la Babilon sau în Orientul Mijlociu. Prin urmare, sunt cãrti foarte diferite. Dar întru credintã, Biblia este o singurã carte formatã dintr-un singur cuvânt: Hristos. Pãrintii Evului Mediu, cei de la "Sacra Pagina", au vorbit uneori de "Verbum abreviatum", Cuvântul prescurtat, expresie putin cam durã, semnificând cã în Scripturã Hristos devine Cuvântul ce tine laolaltã toate Scripturile. Vai celui ce le desparte (le sfâsie).

În numele acestei unitãti existã un principiu pentru a ajunge la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne pregãti sã-l ascultãm. A asculta (a auzi) Cuvântul lui Dumnezeu este o lucrare a Duhului Sfânt. Dar el ne poate oferi aceastã posibilitate. Pentru ca Duhul Sfânt sã lucreze, este nevoie de pregãtirea noastrã. |i atunci principiul devine: "Scriptura sui ipsius interpres": Scriptura însãsi se interpreteazã. Aceasta înseamnã cã înaintea unui text al Scripturii calea împãrãteascã pentru a ajunge la Cuvântul lui Dumnezeu este de a lãsa Scriptura sã fie propriul sãu interpret. Între cel mai bun exeget si interpretarea Scripturii prin ea însãsi, aceasta din urmã este prioritarã, iar nu filologia sau hermeneutica exegetului. Iudeii au înteles imediat aceasta si s-au întrebat cum ar putea s-o îndeplineascã. |i încã din secolul al III-lea î. Hr. au început sã afirme cã, în adunãrile lor, Cuvântul trebuie interpretat prin cuvânt. Au repartizat în "lectio cursiva" corespunzãtoare cu cele 52 de sãptãmâni ale anului. Iar în paralel au ales bucãti din prooroci pentru a avea o "lectio cursiva" a Pentateuhului împreunã cu pasajele profetice cu semnificatii paralele. Ei au împãrtit Tora în "aphtara", adicã în pericope, si, în paralel, au asezat pericopele din prooroci ("aphtara" lângã "paracha"). Vatican II a fãcut acelasi lucru cu citirile de texte în sãrbãtori. Iudeii o fãcuserã deja cu trei secole înainte de Hristos. În fiecare duminicã avem aceastã "lectio cursiva" a Evangheliilor, iar prima lecturã este o paralelã împrumutatã din Vechiul Testament.

Pentru iudei, centrul era reprezentat de Tora pe care o citeau ca "lectio cursiva", asa cum citim noi Evanghelia, cãutând de asemenea si texte paralele ale proorocilor. În acelasi timp, aceasta oferea si posibilitatea de a explica un text printr-un altul. Acest principiu simplu a devenit la un moment dat liturghia sinagogii, iar Biserica a mostenit-o. Am ajuns astãzi sã reconstituim citirile sinagogale din timpul lui Iisus, urmând mai ales cea de-a patra Evanghelie. Am ajuns sã stim chiar ce a citit Iisus în Nazaret când a deschis cartea proorocului Isaia si sã cunoastem pasajele corespondente din Lege.

Formula "Scriptura sui ipsius interpres" provine de la Origen. Ea a fost reluatã de Pãrintii secolului al IV-lea, de a-i vedea împlinirea în Evanghelie, de a cãuta în Vechiul Testament chipul, umbra, profetia ei. Uneori aceste metode tind sã goleascã total Vechiul Testament de realitatea sa, iar aceasta nu e bine. Dar dacã spunem cã Vechiul Testament reprezintã nu umbra sau chipul, ci o profetie sesizatã prin evenimentele concrete ale istoriei mântuirii, putem sã întelegem aceastã istorie si sã vedem cã Noul Testament este împlinirea a tot ceea ce Dumnezeu anuntase si cã noi asteptãm parusia.

Când citim Biblia întelegem mai întâi de toate cã Dumnezeu nu este acolo. Dacã Dumnezeu ar fi fost acolo, n-ar mai fi existat Biblia. De aceea vorbim despre testament: documentul lãsat de cineva care nu mai e prezent si care se deschide când persoana a murit. Dumnezeu n-a murit, dar e adevãrat cã Iisus e absent. El e în mijlocul nostru prin credintã, dar în trup nu mai e printre noi. Când intrãm într-o Bisericã, observãm amvonul, aceastã constructie minunatã ce dateazã din timpul lui Neemia (cap.8 – se construise un podet din lemn pentru a se citi Tora). De la amvon cineva citeste mãrturisind cã Dumnezeu vorbeste prin Scripturã care, testament fiind, dezvãluie în ce mod este El departe de noi. |i Dumnezeu ne cere sã reînviem Cartea pentru a-I auzi glasul în adunãrile noastre. Avem aici o manifestare bisericeascã. "Sine ecclesia, nula Scriptura"), iar nu "Scriptura sola" care este împotriva întregii Traditii. Întelegem cã aceastã Scripturã poate fi reînviatã printr-o lucrare a Duhului Sfânt. Cresterea Bisericii se face prin predicã, prin Sfintele Taine, si prin "lectio divina". Sunt singurele mijloace.

 

Traducere: Nicu Turcan

Nota traducãtorului

* joc de cuvinte intraductibil în limba românã, sugerând centralitatea comuniunii în cadrul Bisericii (coeur=inimã; choeur=cor, ceatã în fr.)

(text apãrut în revista Epifania, nr. 3 si 4 / 1998)


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.