DICTIONAR: Mesalienii. Masalienii. Evhitii.





Mesalienii. Masalienii. Evhitii. Primele douã din aceste nume provin din limba siriacã, iar al treilea din limba greacã si înseamnã cei care se roagã (sau rugãtorii - cum sunt întâlniti o datã în: Pateric, Luchie 1 [p.126 în ed. Alba-Iulia, 1990]). Toate aceste nume îi desemneazã pe ereticii unei secte mistice despre care Epifanie de Salamina - în ultima sectiune a Panarion-ului sãu (scris pe la 373) - spune cã au apãrut în Mesopotamia în jurul anilor 350, de unde s-au rãspândit mai apoi în Siria, Armenia, Asia Micã si pânã în Tracia.

Ei vroiau sã se dedice cu totul rugãciunii, si pentru acest motiv refuzau lucrul de orice fel si trãiau din cersit. Cum membrii acestei secte renuntau cu totul la bunurile acestei lumi, neavând lucuinte, dormeau în stradã (dacã vremea le-o permitea), uneori bãrbati si femei împreunã - promiscuitate din care adversarii lor luau prilej ca sã-i acuze de imoralitate, fãrã ca vreodatã sã aducã totusi fapte concrete si precise în sprijinul acuzatiilor lor.

Epifanie plaseazã începuturile sectei sub domnia lui Constantiu II (cel mai mic dintre fiii lui Constantin cel Mare, si ultimul împãrat dintre ei, domnind pânã la 361), în timp ce Teodor de Cir le plaseazã începuturile câtiva ani mai târziu, sub domnia lui Valentinian. În tot cazul, mesalianismul era deja combãtut pe la 390 de Amfilohie de Iconium (unul din astrii minori ai constelatiei capadociene) si condamnat la 431 de sinodul al III-lea ecumenic de la Efes. Totusi mesalianismul a supravietuit în tot cursul secolului al V-lea si chiar mai târziu (sunt mentionati în documente pânã în secolul al VII-lea, si se pare cã chiar la momentul când scrie Fotie - mort în 890 - secta nu era complet stinsã), atât în provinciile orientale ale Imperiului roman, cât si la nestorienii Regatului sasanid.

Mesalienii aveau ca punct de plecare un fapt al experientei personale dur resimtitã: chiar si dupã botez, omul constatã în sine prezenta înclinãrilor rele care-l împing la pãcat, de unde ei trag concluzia cã botezul nu este desãvîrsit si nu are ca efect decât stergerea pãcatelor trecute. Neposedând distinctia, clasicã în Occident, între pãcat originar si concupiscentã, mesalienii traduceau acest fapt prin aceea cã sufletul ar fi locuit de un demon, încã de la pãcatul lui Adam. Pentru a-l arunca afarã, pentru a triumfa definitiv asupra patimilor si a atinge fericita apathia (în care sufletul încearcã senzatia unirii sale cu Mirele ceresc, asa cum femeia o încearcã în îmbrãtisãrile sotului ei), trebuie sã se recurgã la un ascetism riguros si mai ales la rugãciune, acea rugãciune neîncetatã, neîntreruptã pe care o recomandã sfântul apostol Pavel (I Tes. 5, 17: "Rugati-vã neîncetat" - pe care ei vor sã o aplice literal: vezi Patericul, Luchie 1, p.126 în ed. Alba-Iulia 1990). Dupã cum rãul se experimenteazã sensibil în concupiscentã, tot asa pentru ei si prezenta Sfântului Duh care penetreazã si îmbrãtiseazã sufletul astfel curãtit, îndumnezeit, este resimtitã fizic si însotitã de fenomene luminoase, de manifestãri extatice: de unde calificativele peiorative de "entuziasti" si "horiti" (sau: dansatori) pe care adversarii lor li le dau din belsug, împreunã cu multe alte reprosuri: lenevie, laxism moral, chiar orgii - însã este dificil de a distinge în acest rechizitoriu ceea ce reprezintã deviatii carateristice unei false mistici de ceea ce reprezintã calomnii logic deduse a priori pornind de la principiile lor.

Sub o formã prudent amelioratã, transmise sub un patronaj uzurpat dar linistitor (ca de exemplu acela al lui Macarie cel Mare, din pustia Sceticã a secolului al IV-lea), ideile si practicile mesaliene au conoscut o largã rãspâmdire în toatã spiritualitatea rãsãriteanã: influenta lor se face sijntitã în special în dezvoltarea isihasmului asa cum începe el sã se manifeste în secolul al VII-lea în Muntele Sinai cu sfântul Ioan Scãrarul (mort cãtre 649) si mai ales asa cum se va dezvolta el mult mai târziu în Muntele Athos. Este acesta un semn si un avertisment cã orice misticism e în pericol sã alunece din ontologie în psihologie si sã se degradeze într-o iluzie a simturilor?
 
 

Bibliografie:

1. La Grande Encyclopedie, t.XXIII, art. "Massaliens" (E.-H. Vollet) pp.369-370.

2. Nouvelle Histoire de l'Eglise, t.I (par Jean Daniélou et Henri Marrou): "Des origines a Grégoire le Grand", Ed.Seuil, Paris, 1963, pp.426-427.

3. Lexicon fur Theologie und Kirche, Siebter Band,1935, "Messalianer" (W. Koch), col.114.lucrul de orice fel si trãiau din cersit. Cum membrii acestei secte renuntau cu totul la bunurile.


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.