Prea Sfintitul Kallistos Ware (11 septembrie 1934) -  episcop de Diokleia si vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Tyathiera si Marea Britanie (Patriarhia Ecumenică), predă teologia ortodoxă la Universitate Oxford. El este autorul mai multor cărti apărute în traducere românească: Istoria Bisericii Ortodoxe (Aldo Press, 1997), Ortodoxia, calea dreptei credinte (Trinitas, Iasi, 1993), Împărătia lăuntrică (Christiana, 1996) si Practica rugăciunii lui Iisus în traditia răsăriteană.

Dacă examinăm Biblia, suntem dintru început frapati de aceasta: niciunde în Vechiul Testament sau în Noul Testament nu figurează cuvintele "teologie", "teologi", sau expresia "a face teologie". Într-adevăr, acesti termeni nu sunt literal scripturistici. Tot la fel, trebuie să constatăm că nici unul din Cei Doisprezece alesi de Hristos nu proveneau dintr-un asezământ superior de teologie.

Doar progresiv vocabula "teologie" si-a făcut intrarea în discursul crestin. Apologetii celui de-al II-lea secol o priveau cu suspiciune, căci, pentru ei, ea se referea, mai întâi si înainte de toate, la speculatiile gânditorilor religiosi păgâni. Atenagora din Atena, bunăoară, o utilizează o singură dată în sens crestin, si anume pentru a desemna credinta în Sfânta Treime. Alexandrinii, precum Clement si, mai mult încă, Origen au fost cei care au introdus "teologia" în limbajul crestin. [...]

Vederea imediată a Dumnezeului personal

Mai mult, să remarcăm că termenul despre care vorbim, lipsit de fericirea de a fi fost biblic si ne-inserat decât târziu în vocabularul crestin, a fost folosit de Părintii greci într-un sens foarte diferit de cel cunoscut astăzi. [...] În mod sigur, Părintii nu cunosteau sensul actual al cuvântului: expozeu sistematic al credintei crestine, făcând apel la puterea inteligentei umane (pentru că si inteligenta e un dar al lui Dumnezeu, care nu se cuvine a fi neglijat); ci pentru ei acest cuvânt însemna de asemeni, si mult mai profund, vederea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, vedere care înglobează nu doar ratiunea ci si totalitatea persoanei umane, adică întelegerea duhovnicească intuitivă (nous) si inima (kardia), în sensul biblic si patristic – iar nu modern – al termenului. Theologia nu este nimic altceva decât theoria, contemplatia: ea presupune o viată în comuniune cu Dumnezeul cel viu, ea este intim legată de rugăciune. Pentru a rămâne autentică, teologia trebuie să fie liturgică, doxologică si mistică; într-un cuvânt, ea trebuie să participe la cult.

Maniera în care Părintii întelegeau teologia este admirabil rezumată de teologul grec contemporan Christos Yannaras:

"În traditia Bisericii ortodoxe, teologia are un sens foarte diferit de cel pe care i-l dăm noi astăzi. Ea este un dar al lui Dumnezeu, rod al curătiei interioare a vietii spirituale a crestinului. Teologia se identifică cu vederea lui Dumnezeu, cu vederea imediată as unui Dumnezeu personal, cu experienta personală a transfigurării creatiei prin harul necreat..."

"Astfel, continuă el, teologia nu este o teorie a lumii sau un sistem metafizic, ci o expresie si o formulare a experientei Bisericii; nu o disciplină intelectuală, ci o participare experimentală, o împreună-părtăsie". [...]

Desi termenul "teologie" nu se găseste în Biblie, există numeroase texte scripturistice care evocă ceea ce este în adevăr teologia. Să examinăm câteva dintre ele:

I. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (In. 1, 18).
II. "Acum însă, după ce ati cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce ati fost cunoscuti de Dumnezeu" (Col. 4, 9).
III. "Vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură" (I Cor. 13, 12).
IV. "Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mat. 5, 8).
V. "Fiti în pace si cunoasteti că eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10).

Aceste cinci texte se rezumă în patru cuvinte cheie: charisma, mysterion, katharsis si hesychia. Să le studiem pe rând pe fiecare. [...]

I. Charisma – Un dar al Harului

Teologia este un dar al lui Dumnezeu, un dar liber si dincolo de vreun merit, un dar al Harului (charisma). Sfântul Talasie Libianul, contemporanul si prietenul sfântului Maxim Mărturisitorul, vorbeste pe bună dreptate de "dorinta tuturor dorintelor, harul teologiei". În alti termeni, teologia nu vizează, în mod simplu, cercetarea vietii dumnezeuiesti, ci mai degrabă răspunsul nostru la auto-descoperirea lui Dumnezeu (In. 1, 18). Teologia este mai putin o căutare si o examinare a lui Dumnezeu de către om – ea este mai degrabă o examinare a omului de către Dumnezeu.

În consecintă, teologia se sprijină pe o initiativă a cărei origine este mai degrabă divină decât umană: Dumnezeu nu este niciodată obiectul pasiv al cunoasterii noastre; El este întotdeauna subiectul activ. Lucrurile pot fi formulate si într-un mod diferit: teologia este o întelepciune, nu o simplă cercetare erudită si o achizitionare de cunostinte, ci o întelepciune. Totusi, adevărata întelepciune este Hristos Însusi, Întelepciunea vie si ipostatică, "puterea lui Dumnezeu si întelepciunea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 24). Hristos Însusi este teologie, El este teologul, iar nu suntem teologi decât în virtutea harismei (charisma) pe care o primim de la El. Adevăratul teolog este theodidaktos, învătat de Dumnezeu. [...]

La minimum, aceasta înseamnă că teologia presupune o credintă personală. Sigur, ratiunea umană este esentială pentru a face teologie de o manieră coerentă; însă e nu poate să se exerseze efectiv decât în interiorul credintei. Credo ut intelligam, spunea Anselm de Canterbury: "cred pentru a întelege".

II. Mysterion – „Taina teologiei”

Sfântul Vasile cel Mare si sfântul Grigorie Teologul folosesc adesea expresia "taina teologiei". Este important să ne amintim aici de adevăratul sens teologic al cuvântului "taină" (mysterion). O "taină" nu este pur si simplu o problemă nerezolvată, o enigmă încurcată, ci ceva care desi se descoperă cu adevărat întelegerii noastre, totusi nu se descoperă complet, pentru că se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu.

Teologia este o taină pentru că, după cum spune sfântul Talasie, "ea transcende mintea noastră", pentru a exprima, în limbaj uman, ceea ce se situează cu totul dincolo de orice întelegere omenească. Pentru Părintele John Meyendorff este "în acelasi timp contemplare a lui Dumnezeu si expresie a inexprimabilului". Sau, după T. S. Eliot, este un "raid asupra negrăitului". Fiecare afirmatie teologică – remarca sfântul Vasile – depăseste întelegerea celui ce o enuntă... Căci întelegerea noastră este slabă, iar limba noastră lasă si ea de dorit. Pentru Capadocieni, în momentul în care teologia uită limitele inevitabile ale întelegerii omenesti si înlocuieste inefabilul Cuvânt al lui Dumnezeu cu logica omenească, theologia se denaturează si se depreciază până la nivel de technologia.

Acesta este motivul pentru care teologia noastră trebuie să se exprime întotdeauna "de o manieră enigmatică", ("ca-n ghicitură" – I Cor. 13, 12). Trebuie să mânuim antinomia si paradoxul, căci violentăm limbajul uman depăsindu-i limitele. În încercarea de a circumscrie – chiar imperfect – plenitudinea adevărului dumnezeiesc, ne vedem constrânsi să ne contrazicem, în aparentă, în afirmatii. Pe bună dreptate descrie cardinalul Newman opera teologică ca fiind "rezultatul pozitiv al spusului si al ne-spusului".

Deoarece domeniul teologiei este cel al tainei dumnezeiesti, discursul nostru trebuie să fie în acelasi timp negativ si pozitiv, apofatic si catafatic. Ne contrabalansăm afirmatiile prin negatii, căci negatiile ne dau posibilitatea de a atinge, prin rugăciune si prin cult, întunericul luminos de pe Sinai. O teologie lipsită de această dimensiune apofatică se transformă într-o simplă "tehnologie", după cuvântul Capadocienilor. Ar fi o greseală să credem că calea catafatică si calea apofatică constituie fiecare în parte o alternativă în care fiecare termen îsi este suficient lui însusi, în afara celuilalt: cele două căi nu se exclud reciproc ci se întrepătrund, ele nu se succed una alteia ci coincid în timp una cu cealaltă; una o presupune pe cealaltă si nu există o teologie autentică care să nu fie si catafatică si apofatică. "Spusul" si „ne-spusul" se articulează într-o singură si aceeasi miscare.

III. Katharsis – O angajare personală întru sfințenie

Pentru că teologia este o vedere a lui Dumnezeu, si doar cel curat cu inima poate să-L vadă pe Dumnezeu (Mt. 5, 8), nu există o teologie autentică fără curătire (katharsis). Desi teologia rămâne întotdeauna un har de la Dumnezeu, acest dar liber reclamă, din partea omului o împreună-lucrare totală, o synergeia voită: "Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem" (I Cor. 3, 9). În acest sens, orice teologie este "teantropică". Cooperarea omului nu este altceva decât convertirea noastră, deschiderea inimilor noastre iubirii lui Dumnezeu, transfigurarea totală a vietii noastre prin Duhul Sfânt care îsi face sălas în noi. Teologia este un bios, un "mod de viată", care înglobează totul. O teologie, pentru a fi autentică, presupune o angajare personală întru sfintenie; singurii adevărati teologi sunt sfintii.

Astfel, calificarea teologiei drept "stiintă", precum geologia sau zoologia, este o rătăcire periculoasă. Sigur, o angajare personală este necesară chiar si în geologie sau zoologie; unii sustin că observatorul este indisociabil de experientă. Cu toate acestea, în geologie sau în zoologie este suficient în general să aduni fapte obiective cu o maximă precizie, pentru ca mai apoi să le analizezi cu o perspicacitate căreia i se adaugă o rigoare impartială. Moralitatea personală a geologului sau a zoologului nu intră în discutie.

Ceea ce nu este cazul în teologie: aceasta atinge fiinta umană în totalitatea ei si reclamă de la fiecare o transformare personală radicală. Teologia este, cu toate acestea, "stiintifică" în sensul că si ea tinde către precizia si rigoarea intelectuală. Contrar a ceea ce comportamentul multor crestini ne-ar putea face să credem, o gândire neclară, greoaie si înceată nu slujeste cu nimic Împărătiei lui Dumnezeu. Diavolul este cel care apreciază confuzia si imprecizia; dimpotrivă, luciditatea, transparenta si limpezimea sunt marca Duhului Sfânt. Totusi, în teologie precizia si rigoarea intelectuală nu sunt niciodată suficiente în ele însele. Ni se mai cere si o comuniune cu Dumnezeu, o iubire personală de Dumnezeu – acestea sunt cerintele fundamentale. [...]

Pocăința, asceza si rugăciunea

Călătoria katharsis-ului, la care este invitat teologul, reclamă de la noi în principal trei lucruri:

1. Punctul de plecare este pocăinta, meta-noia, întoarcerea mintii, care trebuie înteleasă în sensul tare în care o precizează mitropolitul Daniel al Moldovei: "nu doar o trezire si o întoarcere a mintii, ci si o criză care provoacă o re-orientare a persoanei sau a comunitătii". Nu este deci nimic altceva fără numai o recentrare radicală. De altfel, această pocăintă nu constituie doar un simplu punct de plecare, ci nu încetează să se repete pe tot parcursul vietii noastre pământesti: până la ultima suflare, nu i ne vom sustrage. [...]
2. Apoi, curătirea reclamă de la noi askesis, un efort neobosit de asceză în sensul cel mai larg al termenului, după cuvântul sfântului Grigorie Teologul: "Vrei să devii un teolog?... Împlineste poruncile... Actiunea este fundamentul contemplatiei". Pentru a face teologie, spune sfântul Grigorie e Nyssa, viata noastră trebuie să corespundă cu credinta noastră; nu există "ortodoxie" fără "ortopraxie". Această askesis, care ne împinge la lepădarea eului egoist si la smerenie, nu este solitară, ci eclezială, căci ea presupune o viată în comunitate, întemeiată pe tainele botezului si euharistiei. Cum exprimă Alexis Homiakov: "Nimeni nu se mântuieste prin sine însusi: mântuirea se operează în Biserică, în fiecare din mădularele ei, unite cu ea si unele cu altele".
3. Dar, mai presus de toate, nu există progres pe calea katharsis-ului teologic fără rugăciune. Rugăciunea si teologia sunt intim legate. Amintind cuvintele spuse de tâlharul cel bun pe cruce – "Doamne, pomeneste-mă când vei veni întru Împărătia Ta" – sfântul Modest al Ierusalimului le califică drept theologia, ceea ce este semnificativ, căci aceste cuvinte sunt în acelasi timp o mărturisire de credintă si o rugăciune. "Teolog este cel care se roagă" – această frază a lui Evagrie ar trebui să-i facă pe crestini să renunte a zice, cum o fac adesea, că "eu nu sunt teolog"; căci asta e în realitate echivalent cu a zice: "Eu nu mă rog si nici nu am în mod deosebit dorinta de a mă ruga".

Act de rugăciune si de cult, adevărata teologie este întotdeauna doxologică. A face teologie, în sensul în care Părintii întelegeau această expresie, nu înseamnă altceva decât a mări pe Dumnezeu prin laude si rugăciune, devenind noi însine un imn viu de laudă lui Dumnezeu. [...]

Cine deci îsi poate spune teolog?

Dacă teologia presupune toate acestea, ne putem întreba: Care dintre noi va mai avea curajul să se lanseze în teologie? Care dintre noi va mai îndrăzni să se numească pe sine teolog? Sfântul Grigorie Teologul ne pune în gardă cu privire la această problemă: "Nu estt dat tuturor să filosofeze despre Dumnezeu, căci subiectul nu este vulgar sau trivial; si, voi adăuga, nici în fata oricărui public, nici în orice moment, nici asupra oricărui punct al doctrinei, ci în anumite momente, înaintea anumitor persoane si în anumite limite". [...]

"Nu la toti... Nu înaintea oricărui public": în consecintă, în ce măsură o universitate sau un seminar, chiar moderne, furnizează un cadru adecvat pentru a preda sau studia teologia? După experienta limitată pe care o am eu, cea mai mare parte a universitătilor si, prea adesea, cea mai mare parte a seminariilor nu sunt tocmai modele de sfintenie.

Cu toate acestea, distinctia tripartită a sfântului Grigorie Palama poate să ne redea curajul. El vorbeste mai întâi de sfinti, adică de cei care posedă, în plenitudine, experienta personală a lui Dumnezeu. În al doilea rând, spune el, se găsesc cei care nu au atins asemenea plenitudine, dar care se încredintează sfintilor. În fine, în al treilea rând figurează cei care nu au avut o experientă personală a lui Dumnezue si care nu se încredintează sfintilor. Cei din primul grup sunt, după Palama, adevăratii teologi. Cei din al doilea grup, cei care se încredintează sfintilor, pot si ei să fie buni teologi, desi la un nivel inferior si secundar. Cei din al treilea grup, cei care nu se încredintează sfintilor, sunt răi teologi; sau, mai exact, acestia din urmă nu sunt deloc teologi.

Aceasta mă linisteste. Stiu în ce măsură eu sunt departe de sfintenie. Dar, cel putin, mă străduiesc să fiu un teolog din al doilea grup: mă încredintez sfintilor si caut să dau mărturie fidelă de ceea ce sfintii au zis si au trăit. La acest nivel secundar, teologia nu este imposibilă, chiar într-o universitate modernă si secularizată: cu o precizie întru totul academică, transmitem mesajul sfintilor. Cel putin aceasta este ceea ce încerc eu să fac la Oxford.

IV. Hesychia – Pacea inimii

Ceea ce s-a spus asupra teologiei si a rugăciunii ne aduce la cea de-a patra temă: nu există teologie fără hesychia, fără pacea interioară, fără linistea inimii. "Fiti în pace (scholasate) si cunoasteti că Eu sunt Domnul" (Ps. 45, 10): teologia, ca cunoastere a lui Dumnezeu, presupune pacea, schole, hesychia. Să continuăm citatul din sfântul Grigorie Teologul pe care l-am examinat mai sus: "În ce ocazie este permis a filosofa despre Dumnezeu? Aceasta ne este permisă când am atins o stare de pare, si prin care suntem la adăpost de agitatia si întinările care vin din exterior... Pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu, trebuie să fii într-o stare de pace interioară".

Cu alte cuvinte, adevărata teologie este teologia mistică. Nimeni nu a exprimat acest lucru decât Vladimir Lossky: "Departe de a fi opuse, teologia si mistica se sustin si se completează reciproc. Una este imposibilă fără cealaltă: dacă experienta mistică este o punere în valoare personală a continutului credintei comune, ei bine, teologia este expresia, spre folosul tuturor, a ceea ce poate fi experimentat de către fiecare... Nu există deci mistică crestină fără teologie, dar mai ales nu există teologie fără mistică". [...]

O uimire plină de bucurie

Trebuie să mai adăugăm un singur lucru. Charisma, mysterion, katharsis si hesychia sunt toate necesare; însă nu mai putin necesară este si bucuria. Trebuie să ne dăruim teologiei cu frică de Dumnezeu, dar si cu o inimă plină de bucurie, cum spune sfântul Diadoh al Foticeii. Teologii nu au nici un motiv să se lase prinsi de tristete si de mahmureală. În istoria convertirii Rusiei, ceea ce lipsea religiilor diferitelor natiuni pe care trimisii printului Vladimir le vizitează era tocmai bucuria; si un simtământ de uimire plină de bucurie l-a făcut să se convertească pe print, când a asistat la Dumnezeiasca Liturghie, la Constantinopol, în marea biserică a Sfintei Întelepciuni (Sfânta Sofia). Ca teologi, să cultivăm deci si astăzi aceeasi uimire plină de bucurie, si vom constata că mărturisirea noastră aduce roade dincolo de orice închipuire.

*Alte fotografii si o conferinta audio cu PS Kallistos.

Traducere de Iulian Nistea, după SOP 193, decembrie 1994.