Prea Sfintitul Kallistos Ware intr-o conferinta

Formarea teologicã în Scripturi si la Pãrinti

Episcop Kallistos (Ware)

Alte fotografii si o conferinta audio cu PS Kallistos

 

Cum concep Scripturile si Pãrintii Bisericii teologia? Care este, pentru ei, rolul teologului? Textul de fatã reprezintã largi fragmente dintr-o comunicare fãcutã la Cea de-a V-a Consultare Internationalã a Scolilor e Teologie Ortodoxã care s-a tinut la Halki (Turcia) în august 1994.

Prea Sfintitul Kallistos (Ware), 66 de ani, episcop de Diokleia si vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Tyathiera si Marea Britanie (Patriarhia Ecumenicã), predã teologia ortodoxã la Universitate Oxford. El este autorul mai multor cãrti apãrute în traducere româneascã: Istoria Bisericii Ortodoxe (Aldo Press, 1997), Ortodoxia, calea dreptei credinte (Trinitas, Iasi, 1993), Împãrãtia lãuntricã (Christiana, 1996) si Practica rugãciunii lui Iisus în traditia rãsãriteanã.


Dacã examinãm Biblia, suntem dintru început frapati de aceasta: niciunde în Vechiul Testament sau în Noul Testament nu figureazã cuvintele "teologie", "teologi", sau expresia "a face teologie". Într-adevãr, acesti termeni nu sunt literal scripturistici. Tot la fel, trebuie sã constatãm cã nici unul din Cei Doisprezece alesi de Hristos nu proveneau dintr-un asezãmânt superior de teologie.

Doar progresiv vocabula "teologie" si-a fãcut intrarea în discursul crestin. Apologetii celui de-al II-lea secol o priveau cu suspiciune, cãci, pentru ei, ea se referea, mai întâi si înainte de toate, la speculatiile gânditorilor religiosi pãgâni. Atenagora din Atena, bunãoarã, o utilizeazã o singurã datã în sens crestin, si anume pentru a desemna credinta în Sfânta Treime. Alexandrinii, precum Clement si, mai mult încã, Origen au fost cei care au introdus "teologia" în limbajul crestin. [...]

 

Vederea imediatã a Dumnezeului personal

Mai mult, sã remarcãm cã termenul despre care vorbim, lipsit de fericirea de a fi fost biblic si ne-inserat decât târziu în vocabularul crestin, a fost folosit de Pãrintii greci într-un sens foarte diferit de cel cunoscut astãzi. [...] În mod sigur, Pãrintii nu cunosteau sensul actual al cuvântului: expozeu sistematic al credintei crestine, fãcând apel la puterea inteligentei umane (pentru cã si inteligenta e un dar al lui Dumnezeu, care nu se cuvine a fi neglijat); ci pentru ei acest cuvânt însemna de asemeni, si mult mai profund, vederea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, vedere care înglobeazã nu doar ratiunea ci si totalitatea persoanei umane, adicã întelegerea duhovniceascã intuitivã (nous) si inima (kardia), în sensul biblic si patristic – iar nu modern – al termenului. Theologia nu este nimic altceva decât theoria, contemplatia: ea presupune o viatã în comuniune cu Dumnezeul cel viu, ea este intim legatã de rugãciune. Pentru a rãmâne autenticã, teologia trebuie sã fie liturgicã, doxologicã si misticã; într-un cuvânt, ea trebuie sã participe la cult.

Maniera în care Pãrintii întelegeau teologia este admirabil rezumatã de teologul grec contemporan Christos Yannaras: "În traditia Bisericii ortodoxe, teologia are un sens foarte diferit de cel pe care i-l dãm noi astãzi. Ea este un dar al lui Dumnezeu, rod al curãtiei interioare a vietii spirituale a crestinului. Teologia se identificã cu vederea lui Dumnezeu, cu vederea imediatã as unui Dumnezeu personal, cu experienta personalã a transfigurãrii creatiei prin harul necreat..." "Astfel, continuã el, teologia nu este o teorie a lumii sau un sistem metafizic, ci o expresie si o formulare a experientei Bisericii; nu o disciplinã intelectualã, ci o participare experimentalã, o împreunã-pãrtãsie". [...]

 

Patru repere

Desi termenul "teologie" nu se gãseste în Biblie, existã numeroase texte scripturistice care evocã ceea ce este în adevãr teologia. Sã examinãm câteva dintre ele:

I. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vãzut vreodatã; Fiul cel Unul-Nãscut, care este în sânul Tatãlui, Acela L-a fãcut cunoscut" (In. 1, 18).

II. "Acum însã, dupã ce ati cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabã dupã ce ati fost cunoscuti de Dumnezeu" (Col. 4, 9).

III. "Vedem acum ca prin oglindã, în ghiciturã" (I Cor. 13, 12).

IV. "Fericiti cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mat. 5, 8).

V. "Fiti în pace si cunoasteti cã eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10).

Aceste cinci texte se rezumã în patru cuvinte cheie: charisma, mysterion, katharsis si hesychia. Sã le studiem pe rând pe fiecare. [...]

 

(I) Charisma – Un dar al Harului

Teologia este un dar al lui Dumnezeu, un dar liber si dincolo de vreun merit, un dar al Harului (charisma). Sfântul Talasie Libianul, contemporanul si prietenul sfântului Maxim Mãrturisitorul, vorbeste pe bunã dreptate de "dorinta tuturor dorintelor, harul teologiei". În alti termeni, teologia nu vizeazã, în mod simplu, cercetarea vietii dumnezeuiesti, ci mai degrabã rãspunsul nostru la auto-descoperirea lui Dumnezeu (In. 1, 18). Teologia este mai putin o cãutare si o examinare a lui Dumnezeu de cãtre om – ea este mai degrabã o examinare a omului de cãtre Dumnezeu.

În consecintã, teologia se sprijinã pe o initiativã a cãrei origine este mai degrabã divinã decât umanã: Dumnezeu nu este niciodatã obiectul pasiv al cunoasterii noastre; El este întotdeauna subiectul activ. Lucrurile pot fi formulate si într-un mod diferit: teologia este o întelepciune, nu o simplã cercetare eruditã si o achizitionare de cunostinte, ci o întelepciune. Totusi, adevãrata întelepciune este Hristos Însusi, Întelepciunea vie si ipostaticã, "puterea lui Dumnezeu si întelepciunea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 24). Hristos Însusi este teologie, El este teologul, iar nu suntem teologi decât în virtutea harismei (charisma) pe care o primim de la El. Adevãratul teolog este theodidaktos, învãtat de Dumnezeu. [...]

La minimum, aceasta înseamnã cã teologia presupune o credintã personalã. Sigur, ratiunea umanã este esentialã pentru a face teologie de o manierã coerentã; însã e nu poate sã se exerseze efectiv decât în interiorul credintei. Credo ut intelligam, spunea Anselm de Canterbury: "cred pentru a întelege".

 

(II) Mysterion – "Taina teologiei"

Sfântul Vasile cel Mare si sfântul Grigorie Teologul folosesc adesea expresia "taina teologiei". Este important sã ne amintim aici de adevãratul sens teologic al cuvântului "tainã" (mysterion). O "tainã" nu este pur si simplu o problemã nerezolvatã, o enigmã încurcatã, ci ceva care desi se descoperã cu adevãrat întelegerii noastre, totusi nu se descoperã complet, pentru cã se înrãdãcineazã în infinitatea lui Dumnezeu.

Teologia este o tainã pentru cã, dupã cum spune sfântul Talasie, "ea transcende mintea noastrã", pentru a exprima, în limbaj uman, ceea ce se situeazã cu totul dincolo de orice întelegere omeneascã. Pentru Pãrintele John Meyendorff este "în acelasi timp contemplare a lui Dumnezeu si expresie a inexprimabilului". Sau, dupã T. S. Eliot, este un "raid asupra negrãitului". Fiecare afirmatie teologicã – remarca sfântul Vasile – depãseste întelegerea celui ce o enuntã... Cãci întelegerea noastrã este slabã, iar limba noastrã lasã si ea de dorit". Pentru Capadocieni, în momentul în care teologia uitã limitele inevitabile ale întelegerii omenesti si înlocuieste inefabilul Cuvânt al lui Dumnezeu cu logica omeneascã, theologia se denatureazã si se depreciazã pânã la nivel de technologia.

Acesta este motivul pentru care teologia noastrã trebuie sã se exprime întotdeauna "de o manierã enigmaticã", ("ca-n ghiciturã" – I Cor. 13, 12). Trebuie sã mânuim antinomia si paradoxul, cãci violentãm limbajul uman depãsindu-i limitele. În încercarea de a circumscrie – chiar imperfect – plenitudinea adevãrului dumnezeiesc, ne vedem constrânsi sã ne contrazicem, în aparentã, în afirmatii. Pe bunã dreptate descrie cardinalul Newman opera teologicã ca fiind "rezultatul pozitiv al spusului si al ne-spusului".

Deoarece domeniul teologiei este cel al tainei dumnezeiesti, discursul nostru trebuie sã fie în acelasi timp negativ si pozitiv, apofatic si catafatic. Ne contrabalansãm afirmatiile prin negatii, cãci negatiile ne dau posibilitatea de a atinge, prin rugãciune si prin cult, întunericul luminos de pe Sinai. O teologie lipsitã de aceastã dimensiune apofaticã se transformã într-o simplã "tehnologie", dupã cuvântul Capadocienilor. Ar fi o gresealã sã credem cã calea catafaticã si calea apofaticã constituie fiecare în parte o alternativã în care fiecare termen îsi este suficient lui însusi, în afara celuilalt: cele douã cãi nu se exclud reciproc ci se întrepãtrund, ele nu se succed una alteia ci coincid în timp una cu cealaltã; una o presupune pe cealaltã si nu existã o teologie autenticã care sã nu fie si catafaticã si apofaticã. "Spusul" si ne-spusul" se articuleazã într-o singurã si aceeasi miscare.

 

(III) Katharsis – O angajare personalã întru sfintenie

Pentru cã teologia este o vedere a lui Dumnezeu, si doar cel curat cu inima poate sã-L vadã pe Dumnezeu (Mt. 5, 8), nu existã o teologie autenticã fãrã curãtire (katharsis). Desi teologia rãmâne întotdeauna un har de la Dumnezeu, acest dar liber reclamã, din partea omului o împreunã-lucrare totalã, o synergeia voitã: "Cãci noi împreunã-lucrãtori cu Dumnezeu suntem" (I Cor. 3, 9). În acest sens, orice teologie este "teantropicã". Cooperarea omului nu este altceva decât convertirea noastrã, deschiderea inimilor noastre iubirii lui Dumnezeu, transfigurarea totalã a vietii noastre prin Duhul Sfânt care îsi face sãlas în noi. Teologia este un bios, un "mod de viatã", care înglobeazã totul. O teologie, pentru a fi autenticã, presupune o angajare personalã întru sfintenie; singurii adevãrati teologi sunt sfintii.

Astfel, calificarea teologiei drept "stiintã", precum geologia sau zoologia, este o rãtãcire periculoasã. Sigur, o angajare personalã este necesarã chiar si în geologie sau zoologie; unii sustin cã observatorul este indisociabil de experientã. Cu toate acestea, în geologie sau în zoologie este suficient în general sã aduni fapte obiective cu o maximã precizie, pentru ca mai apoi sã le analizezi cu o perspicacitate cãreia i se adaugã o rigoare impartialã. Moralitatea personalã a geologului sau a zoologului nu intrã în discutie.

Ceea ce nu este cazul în teologie: aceasta atinge fiinta umanã în totalitatea ei si reclamã de la fiecare o transformare personalã radicalã. Teologia este, cu toate acestea, "stiintificã" în sensul cã si ea tinde cãtre precizia si rigoarea intelectualã. Contrar a ceea ce comportamentul multor crestini ne-ar putea face sã credem, o gândire neclarã, greoaie si înceatã nu slujeste cu nimic Împãrãtiei lui Dumnezeu. Diavolul este cel care apreciazã confuzia si imprecizia; dimpotrivã, luciditatea, transparenta si limpezimea sunt marca Duhului Sfânt. Totusi, în teologie precizia si rigoarea intelectualã nu sunt niciodatã suficiente în ele însele. Ni se mai cere si o comuniune cu Dumnezeu, o iubire personalã de Dumnezeu – acestea sunt cerintele fundamentale. [...]

 

Pocãinta, asceza si rugãciunea

Cãlãtoria katharsis-ului, la care este invitat teologul, reclamã de la noi în principal trei lucruri:

1. Punctul de plecare este pocãinta, meta-noia, întoarcerea mintii, care trebuie înteleasã în sensul tare în care o precizeazã mitropolitul Daniel al Moldovei: "nu doar o trezire si o întoarcere a mintii, ci si o crizã care provoacã o re-orientare a persoanei sau a comunitãtii". Nu este deci nimic altceva fãrã numai o recentrare radicalã. De altfel, aceastã pocãintã nu constituie doar un simplu punct de plecare, ci nu înceteazã sã se repete pe tot parcursul vietii noastre pãmântesti: pânã la ultima suflare, nu i ne vom sustrage. [...]

2. Apoi, curãtirea reclamã de la noi askesis, un efort neobosit de ascezã în sensul cel mai larg al termenului, dupã cuvântul sfântului Grigorie Teologul: "Vrei sã devii un teolog?... Împlineste poruncile... Actiunea este fundamentul contemplatiei". Pentru a face teologie, spune sfântul Grigorie e Nyssa, viata noastrã trebuie sã corespundã cu credinta noastrã; nu existã "ortodoxie" fãrã "ortopraxie". Aceastã askesis, care ne împinge la lepãdarea eului egoist si la smerenie, nu este solitarã, ci eclezialã, cãci ea presupune o viatã în comunitate, întemeiatã pe tainele botezului si euharistiei. Cum exprimã Alexis Homiakov: "Nimeni nu se mântuieste prin sine însusi: mântuirea se opereazã în Bisericã, în fiecare din mãdularele ei, unite cu ea si unele cu altele".

3. Dar, mai presus de toate, nu existã progres pe calea katharsis-ului teologic fãrã rugãciune. Rugãciunea si teologia sunt intim legate. Amintind cuvintele spuse de tâlharul cel bun pe cruce – "Doamne, pomeneste-mã când vei veni întru Împãrãtia Ta" – sfântul Modest al Ierusalimului le calificã drept theologia, ceea ce este semnificativ, cãci aceste cuvinte sunt în acelasi timp o mãrturisire de credintã si o rugãciune. "Teolog este cel care se roagã" – aceastã frazã a lui Evagrie ar trebui sã-i facã pe crestini sã renunte a zice, cum o fac adesea, cã "eu nu sunt teolog"; cãci asta e în realitate echivalent cu a zice: "Eu nu mã rog si nici nu am în mod deosebit dorinta de a mã ruga".

Act de rugãciune si de cult, adevãrata teologie este întotdeauna doxologicã. A face teologie, în sensul în care Pãrintii întelegeau aceastã expresie, nu înseamnã altceva decât a mãri pe Dumnezeu prin laude si rugãciune, devenind noi însine un imn viu de laudã lui Dumnezeu. [...]

 

Cine deci îsi poate spune teolog?

Dacã teologia presupune toate acestea, ne putem întreba: Care dintre noi va mai avea curajul sã se lanseze în teologie? Care dintre noi va mai îndrãzni sã se numeascã pe sine teolog? Sfântul Grigorie Teologul ne pune în gardã cu privire la aceastã problemã: "Nu estt dat tuturor sã filosofeze despre Dumnezeu, cãci subiectul nu este vulgar sau trivial; si, voi adãuga, nici în fata oricãrui public, nici în orice moment, nici asupra oricãrui punct al doctrinei, ci în anumite momente, înaintea anumitor persoane si în anumite limite". [...]

"Nu la toti... Nu înaintea oricãrui public": în consecintã, în ce mãsurã o universitate sau un seminar, chiar moderne, furnizeazã un cadru adecvat pentru a preda sau studia teologia? Dupã experienta limitatã pe care o am eu, cea mai mare parte a universitãtilor si, prea adesea, cea mai mare parte a seminariilor nu sunt tocmai modele de sfintenie.

Cu toate acestea, distinctia tripartitã a sfântului Grigorie Palama poate sã ne redea curajul. El vorbeste mai întâi de sfinti, adicã de cei care posedã, în plenitudine, experienta personalã a lui Dumnezeu. În al doilea rând, spune el, se gãsesc cei care nu au atins asemenea plenitudine, dar care se încredinteazã sfintilor. În fine, în al treilea rând figureazã cei care nu au avut o experientã personalã a lui Dumnezue si care nu se încredinteazã sfintilor. Cei din primul grup sunt, dupã Palama, adevãratii teologi. Cei din al doilea grup, cei care se încredinteazã sfintilor, pot si ei sã fie buni teologi, desi la un nivel inferior si secundar. Cei din al treilea grup, cei care nu se încredinteazã sfintilor, sunt rãi teologi; sau, mai exact, acestia din urmã nu sunt deloc teologi.

Aceasta mã linisteste. Stiu în ce mãsurã eu sunt departe de sfintenie. Dar, cel putin, mã strãduiesc sã fiu un teolog din al doilea grup: mã încredintez sfintilor si caut sã dau mãrturie fidelã de ceea ce sfintii au zis si au trãit. La acest nivel secundar, teologia nu este imposibilã, chiar într-o universitate modernã si secularizatã: cu o precizie întru totul academicã, transmitem mesajul sfintilor. Cel putin aceasta este ceea ce încerc eu sã fac la Oxford.

 

(IV) Hesychia – Pacea inimii

Ceea ce s-a spus asupra teologiei si a rugãciunii ne aduce la cea de-a patra temã: nu existã teologie fãrã hesychia, fãrã pacea interioarã, fãrã linistea inimii. "Fiti în pace (scholasate) si cunoasteti cã Eu sunt Domnul" (Ps. 45, 10): teologia, ca cunoastere a lui Dumnezeu, presupune pacea, schole, hesychia. Sã continuãm citatul din sfântul Grigorie Teologul pe care l-am examinat mai sus: "În ce ocazie este permis a filosofa despre Dumnezeu? Aceasta ne este permisã când am atins o stare de pare, si prin care suntem la adãpost de agitatia si întinãrile care vin din exterior... Pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu, trebuie sã fii într-o stare de pace interioarã".

Cu alte cuvinte, adevãrata teologie este teologia misticã. Nimeni nu a exprimat acest lucru decât Vladimir Lossky: "Departe de a fi opuse, teologia si mistica se sustin si se completeazã reciproc. Una este imposibilã fãrã cealaltã: dacã experienta misticã este o punere în valoare personalã a continutului credintei comune, ei bine, teologia este expresia, spre folosul tuturor, a ceea ce poate fi experimentat de cãtre fiecare... Nu existã deci misticã crestinã fãrã teologie, dar mai ales nu existã teologie fãrã misticã". [...]

 

O uimire plinã de bucurie

Trebuie sã mai adãugãm un singur lucru. Charisma, mysterion, katharsis si hesychia sunt toate necesare; însã nu mai putin necesarã este si bucuria. Trebuie sã ne dãruim teologiei cu fricã de Dumnezeu, dar si cu o inimã plinã de bucurie, cum spune sfântul Diadoh al Foticeii. Teologii nu au nici un motiv sã se lase prinsi de tristete si de mahmurealã. În istoria convertirii Rusiei, ceea ce lipsea religiilor diferitelor natiuni pe care trimisii printului Vladimir le viziteazã era tocmai bucuria; si un simtãmânt de uimire plinã de bucurie l-a fãcut sã se converteascã pe print, când a asistat la Dumnezeiasca Liturghie, la Constantinopol, în marea bisericã a Sfintei Întelepciuni (Sfânta Sofia). Ca teologi, sã cultivãm deci si astãzi aceeasi uimire plinã de bucurie, si vom constata cã mãrturisirea noastrã aduce roade dincolo de orice închipuire.

Traducere de Iulian Nistea,
dupã SOP 193, decembrie 1994


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.