3 poeme de Gheorghe Nistea

 

 

 

Luminã si neant

 

Vrãjmasã sarica timpului!

De când printre lespezi necioplite sãlãsluiesc fiinte,

De când fiare adastã în vizuine.

Prin mediana izvoarelor nu transpirã venin…

Înleznit de pãduri ruginite, precum lãncii pierdute în timp,

Zori lãptosi, tesuti cu ierburi amare, leagã

Cu pietre albe, tocite, netãgãduite de vulturi: vesnicia.

În vreme ce furtunile se sting de teama rãsãritului,

Ca un semn, el cautã zorii, prin roua

Ce tânjeste dupã întruparea curcubeului,

Umbrele gropilor cresc în adânc, de cum mijeste lumina,

Orbitor e albul caselor, când de zenit reazãmã cazmaua,

El, corãbierul, purtând cãtre maluri hoiturile lumii.

Gladiator, dincolo de sânge, spaimã a pãmântului

Cu ochii lui culege zâmbete din flori,

Sus, sufletul sãu uneste necontenit frontiere…

Dusman al lacrimei, mester în negurã luminând,

Nevinovat de freamãtul sângelui îndrãgostitilor…

Oasele înspicã: sperantã,

Când copii nevinovati, cuprinsi de rãni,

De la o margine la alta a lumii el poartã,

Cu trupul cufundat în amurgul stingher.

Aprinde, atunci, noaptea în noi lumânãri.

Dupã popasul din zori în locul acela se-adunã luminã….

Urneste clopotul el mare omenescul suspin.

Tortã si cântec sublim la împãcare.

O vrajã aprinde crinii de curând înfloriti.

 

 

Iubita si rechinii

 

Pãrea un zâmbet marea peste sâni de fatã

Un univers tãiat la nesfârsit de riduri

Cutremurul imens ne cheamã ca-ntr-o vatrã

Sã alinãm durerea în spatiul fãrã ziduri.

Rechinii în apa verde se înecau de sete

Cu dinti frumosi si tari ne viscoleau prin sânge

Noi suflecati la suflet stiam doru-nainte

Si universul trist credea cã ne vom stinge.

Un univers în care clipim la trupuri goi

Când umbrele înalte vin negre si tot cresc

De sare în amurg e sângele în noi

Cã pescãrusii fug si rar se mai ivesc.

Era frumoasã încã cu trupul gol în mare

Pãru-i cãdea pe spate ca mierea-n avalansã

Sâni-i vibrau prin apã ca douã felinare

Când buzele-i în arcadã îmi mai dãdeau o sansã.

Din nou rechinii pãsãri cu bot abil ne latrã,

Nici un rechin din cârduri n-avea mãseaua spartã,

Cu doru nostru-n valuri setea clãdesc în gurã,

Nu vor uita de hranã, desi nu-i marea moartã.

Ce sare ne îmbracã în spatiul dintre zãri,

Fluxul urias cãdea din cer prin vamã,

O insulã-n sperantã tot mai râvneam prin nãri

Cã nu stiu cum? iubita pãrea cã se destramã.

Mereu îndepãrtati vâslim cu lava-ncinsã

Cãtre liane rosii înfinpte-n cer cu marea,

Cu pleopale spre infinit iubita îi mai strigã

Când eu abia m-acomodez cu zarea.

Dansu-n bãtãi de inimi si valuri era lung,

Momeala grea prin trupuri se-mpreuna sperând,

Ipotenuza zãrilor ardea în noi prelung,

Furtunile-n delir veneau prin largul prund.

Trãiam departele de-aproape si începutul de sfârsit,

Câte-un rechin mai iscusit chema iubita seacã

Cutremurul iubitei noi tot am mai vâslit

Cã dorul cel curat în lume nu se-înceacã.

Eu mai stiam sã mor în marea înspicatã

Cã fluviile lumii toate aici se varsã,

Dar în sfârsit si moartea se teme de viatã

De când pe rugul nostru a fost odatã arsã.

 

 

 

Bãtrânul tatã

 

În tãrmuri lucesc vasele albe ale mortilor,

Ce vânt prin mãduva imaginarã!

Crucile timpului se apleacã cãtre neant,

Ce tristã închinare!

Arde cerul în gândul lui tata,

În plugul ce-ntoarce pe dos cimitirul,

Ai, frate, cât foc stins în pântecul pãmântului!


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.