Fragmentul de discutie prezentat mai jos face parte dintr-o întrevedere-dialog a teologului Christos Yannaras cu tinerii de la ASCOR Bucuresti (moderatori, cu cuvânt pretentios pentru cazul de fată, fiind părintele profesor Constantin Coman si Costion Nicolescu), cu prilejul vizitei controversatului teolog grec în România, în mai 1995. Conferintele si dialogurile sustinute atunci – cu exceptia dialogului din care a fost extras fragmentul prezentat aici, inedit deci – au fost strânse si publicate în toamna anului 1995 în volumul: Christos Yannaras, Ortodoxie si Occident, Ed. Bizantină, Bucuresti, 1995, 110 pp. (text îngrijit de Iulian Nistea).

Costion Nicolescu: Am citit diferite critici cu privire la neo-ortodoxie. Noi nu stim destul de bine că acesta este un adevărat curent în Grecia. Ei bine, aceste critici au privit mai ales o teorie de-a Dvs., anume cea a eros-ului dintre Dumnezeu si om. As vrea să vă întreb dacă este o perioadă trecută în viata Bisericii, în viata Dvs., si în ce măsură socotiti juste criticile Părintelui Patrick Ranson si ale altora?

Chrìstos Yannaràs: Nu stiu dacă aceste lucruri îi interesează si pe ceilalti, dar, da…, as începe prin a spune că termenul de neo-ortodoxie sau neo-ortodox au fost o inventie a jurnalistilor, la începutul anilor ’80.

Toată această poveste a început cu câtiva intelectuali care era marxisti si care au descoperit dintr-o dată ortodoxia, traditia spirituală a tării lor, Grecia. Ei s-au prezentat public mărturisind credinta ortodoxă, credinciosia fată de traditia ortodoxă etc., dar cu un limbaj care nu era limbajul Bisericii oficială, cum am spune. Ei bine, faptul că acesti intelectuali veneau din marxism a produs multă vâlvă printre jurnalisti, presă etc. Atunci jurnalistii s-au întrebat: “Cine sunt acestia care vorbesc un asemenea limbaj? – Părintele Vassilios (la Mănăstirea Stavronichita atunci, acum la Iviron), Panayotis Nellas, Yannaras. Ce sunt toti acestia? – Nu sunt ortodocsi, pentru că ortodox este Arhiepiscopul Serafim, de exemplu, si episcopii care vorbesc o limbă de lemn. Si-atunci acestia ce sunt? – Neo-ortodocsi.” Pentru aceasta am spus că termenul este o inventie a jurnalistilor.

Costion Nicolescu: A jurnalistilor ecleziastici?

Chrìstos Yannaràs: Nu-nu. A jurnalistilor presei profane, care vroiau să pună etichete, să plaseze lucrurile.

Apoi au existat si câtiva ortodocsi din Grecia – de exemplu Părintele Teoclit Dionisiatul de la Muntele Athos sau cei de la Orthodoxos Typos, jurnal ecleziastic considerat conservator în Grecia – care au început de ani de zile cu critici la adresa acestei miscări, a acestei scoli, a acestei tendinte, a acestui curent teologic pe care noi îl numim în Grecia “curent neo-palamit, neo-patristic”. Cei care au făcut critica credeau că toată această miscare reprezintă ceva nou, în timp ce adevărata ortodoxie se găseste în Dogmatica lui Chrìstos Andrutsos – nu stiu dacă numele vă spune ceva…

Costion Nicolescu: Da, a fost tradus de Părintele Stăniloae în anii ’30.

Chrìstos Yannaràs: Da, adică în tendinta academică clasică. Ei bine, ei aveau multe rezerve, întâi de toate în privinta apofatismului. Ei spuneau că apofatismul este periculos, pentru că duce la un agnosticism. Aveau de asemenea rezerve fată de utilizarea termenului eros în cadrul teologiei. Ei spuneau – si încă mai spun – că dacă utilizăm termenul eros producem confuzie în constiinta tineretului, cum că ar putea trece prin experienta trupească erotică pentru a ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu. Acestea au fost deci reactiile, însă aceste reactii nu aveau nici un fundament în afară de aceea că acesti oameni încercau să se exprime într­o limbă nu neapărat nouă dar adusă la zi, contemporană; ei nu aveau nici un fel de pretentie de a schimba ceva sau de a conduce către agnosticism si către justificarea prostitutiei ori către mai stiu eu ce. Eu cred că toată această poveste este o neîntelegere.

Notă

Din păcate pentru cititorul român neavizat, această poveste, această neîntelegere, a fost părtinitor prezentată într­o seamă de articole si recenzii de carte din România.

Disputa dintre Ch.Yannaras si părintele Teoclit Dionisiatul a fost nu întotdeauna principială si, într-un fel, s-ar putea spune, tipic grecească. Sunt edificatoare, în sustinerea acestei afirmatii, replicile evident exagerate pe care cei doi si le-au dat în punctul cel mai aprins al disputei lor: părintele Teoclit l-a acuzat pe Yannaras nici mai mult nici mai putin decât de… pornografie; iar Yannaras, în replică, a spus că celibatarismul l-a afectat atât de mult pe părintele Teoclit încât ar trebui să consulte un psihanalist…

Să mai spunem că rivalitatea dintre cei doi a fost si o rivalitate pentru autoritate spirituală pe acelasi teritoriu. În fapt, cearta a izbucnit atunci când Yannaras i-a “răpit” lui Teoclit fanii…

Într-un fericit sfârsit însă, e timpul s-o spunem, părintele Teoclit si Yannaras s-au întâlnit, si-au dat mâinile si s-au iertat reciproc.

Astfel, acest scandal teologic (si nu numai), în care a curs atâta cerneală si care a încins atâtea spirite, s-a încheiat, într-un moment când părintele Teoclit, bătrân, se apropia de apusul acestei vieti trecătoare, iar steaua de celebritate si popularitate a lui Yannaras era si ea pe apuse, lăsând loc în teologia grecească unei noi pleiade de teologi, tineri si de valoare, ucenici ai unor mari duhovnici ca Părintele Porfirie sau Părintele Paisie – adevărate instrumente ale Proniei, prin care Dumnezeu a impulsionat si reînviat viata spirituală si teologică a Greciei contemporane.

Traducere si prezentare Iulian Nistea.