BISERICA ORTODOXÃ SI MILENIUL AL III-LEA
http://www.balamand.edu.lb/theology/ZizioulasLecture.htm

Mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului (Patriarhia Ecumenicã)
Cuvântare tinutã la Mãnãstirea Balamand (Liban), 4 decembrie 1999

 

Prea Sfintitul Ioan Zizioulas al Pergamului

I.

Este o mare onoare pentru mine si o plãcere deosebitã să fiu invitat pentru a tine o cuvântare si a mã adresa vouã în aceastã institutie si în aceastã searã. În mod particular, as dori sã-i multumesc pentru aceastã interventie decanului Facultãtii de teologie, un fost student al Facultãtii de teologie din Thesalonic. Întotdeauna am admirat aceastã institutie. Este într-adevãr unul dintre cele mai importante centre teologice din întreaga lume ortodoxã.

Sfintia Sa, Patriarhul Antiohiei, Ignatius IV Harizim, împreunã cu ceilalti vestiti ierarhi ai Patriarhatului cu corpul profesoral si cu studentii au reusit sã aducã un nou spirit acestei Facultãti de teologie pentru a-i lãrgi orizonturile si a-i servi Bisericii în cel mai bun mod în zilele noastre.

Întreaga bisericã ortodoxã îi este pe deplin recunoscãtoare Patriarhatului din Antiohia pentru contributia adusã bunãstãrii spirituale a ortodoxismului, prin astfel de institutii.

Sfârsitul sec. al XX-lea si apropierea mileniului trei fac parte din conceptiile noastre conventionale cu privire la trecerea timpului si în acest sens ele nu au o semnificatie importantã pentru noi crestinii. Faptul cã odatã cu aceastã ocazie vor avea loc multe festivitãti în întreaga lume, n-ar trebui sã mã ducã cu gândul cã orice schimbare a anului calendaristic are o semnificatie particularã din moment ce pentru noi schimbãrile în timp sunt legate numai de evenimentele istorice importante ale salvãrii pe care le sãrbãtorim liturgic prin sãrbãtorile religioase ale bisericii.

Totusi chiar si în cazul unor asemenea schimbãri conventionale ale timpului, crestinii ar trebui sã mediteze. Acest lucru trebuie fãcut nu doar individual de cãtre fiecare persoanã, ci si de bisericã privitã ca un întreg care trebuie sã profite de aceastã ocazie pentru a medita, a se autocritica si autoexamina.

Tocmai în acest spirit propun sã supuneti consideratiilor dumneavoastrã anumite reflectii asupra modului în care biserica crestinã îsi întelege serviciul si mãrturia la începutul noului mileniu.

Cel fel de lume am mostenit de la secolul XX si de la mileniul care se sfârseste? Ce fel de probleme si posibilitãti ne asteaptã? La ce este martorã Biserica Ortodoxã în contextul lumii întregi asa cum se aratã ea la începutul mileniului III?

II.

Dacã privim în urma noastrã la cele douã mii de ani ce au trecut din istoria crestinã vom fi coplesiti atât de bucurii cât si de dezamãgiri. Motivele bucuriei si a satisfactiei sunt urmãtoarele:

  1. Supravietuirea Bisericii. Acesta este fãrã doar si poate o simplã chestiune care trebuie acceptatã. Biserica s-a nãscut într-o lume ostilã si a suferit grave persecutii, nu numai în viata secolului I dar si în zilele noastre, În ciuda lor ea încã existã. Cuvintele Sfântului Paul "murim si totusi încã suntem în viatã" reflectã pe deplin istoria bisericii, cel putin pânã în prezent. Cum se poate explica acest lucru? Poate prin pur noroc si împrejurare istoricã cum ar spune un rationalist.

    Pentru noi credinciosii, rãspunsul se aflã în cuvintele Domnului nostru care sunã astfel: "nici mãcar portile iadului nu vor împinge biserica". Fie ce-o fi, noi nu putem face altceva decât sã fim recunoscãtori lui Dumnezeu pentru cã am putut apãra o existentã bisericii timp de douã secole.

  2. Faptul cã traditiile fundamentale si structura bisericii s-au pãstrat în ciuda implicãrii bisericii în atâtea influente culturale în care se aflã. Chiar si în aceasta este un mare miracol. Biserica trãieste în lume fãrã a-i apartine acesteia. Frontierele dintre bisericã si lume sunt întotdeauna greu de stabilit. Aceasta va fi întotdeauna problema fundamentalã a bisericii, si anume pãstrarea identitãtii sale fãrã a se retrage în ghetou.

  3. Faptul cã biserica a avut o influentã asupra culturii s-a întâmplat nu numai în Imperiul Bizantin sau în Occidentul din Evul Mediu. S-a întâmplat, de asemenea, si în timpurile moderne când în vest, Biserica a fost oficial si accentuat datã la o parte, fiind considerat factor irelevant în creatia culturii umaniste. Multe din valorile umaniste si spirituale ale societãtii moderne nu sunt altceva decât principii crestine de manierã moralã. Biserica n-a fost chiar asa de neinteresantã pentru viata umanã precum oamenii si-ar dori sã fie.

  4. Biserica Ortodoxã are multe motive pentru a-i fi recunoscãtori lui Dumnezeu. Noi n-am fost niciodatã puternici din punct de vedere politic, exceptie fãcând poate Imperiul Bizantin sau unele tãri moderne unde marea majoritate a populatiei e ortodoxã. Dar chiar si în acele cazuri, noi am dezvoltat de bunãvoie institutiile precum ar fi ascetismul ca sã ne amintim cã biserica nu apartine lumii. În general, zilele de suferintã si umilintã au întrecut în numãr zilele de glorie si putere secularã în istoria ortodoxã. Biserica noastrã se poate mândri mai mult cu martirii si ascetii lui decât puterea pe care a detinut-o în lume. Nu putem decât sã-i multumim lui Dumnezeu pentru acest lucru. Dupã cum si cuvintele lui Paul exprimã: "Puterea lui Dumnezeu e perfectionatã în slãbiciune".

    Cu deosebire în secolul XX, Biserica Ortodoxã are bune motive pentru care sã-i multumeascã Domnului nostru cã teologia ortodoxã a prins din nou rãdãcini patristice, realizând importanta lex orandi-ului si în mod particular al Sfintei Împãrtãsiri si a redescoperit spiritul Duhovnicilor unsi printr-o renastere monasticã de dimensiuni impresionante. La toate acestea au fost martori în timpul Miscãrii Ecumenice, în care martorul ortodoxismului a fost foarte puternic în ciuda participãrii noastre slabe la ea.

Cât despre dezamãgiri si esecuri, mã tem cã existã foarte multe lucruri de regretat.

  1. Este un esec pentru adevãrata si profunda încrestinare a lumii. Misiunea Bisericii nu a fost atât de insuficientã ca în cazul ortodoxiei, sau esentila, necrestine, asa cum s-a întâmplat cu multul zel misionar si activitãtile vestului crestin. Am amestecat evanghelia cu valorile nationale si culturale a unui timp particular. ªi nu am reusit sã realizãm o adevãratã inculturare a Bisericii. În multe cazuri, misiunile noastre crestine s-au confundat cu impunerea crestinismului unor persoane anumite fãrã a tine seama de particularitãtile culturale. Crestinãtatea n-a iubit fiintele umane asa precum le iubeste Domnul si ar trebui sã ne parã rãu de aceasta.

  2. Existã o diviziune tragicã a crestinãtãtii în sine. În special mileniul al II-lea asistã la polemica si ura dintre crestini neauziti anterior în istorie. E un mic sunet în încercarea de a dovedi cine sã fie învinovãtit de aceasta. Pustnicii ne-au învãtat dintotdeauna cã ar trebui întotdeauna sã ne învinovãtim noi însine de pãcatele celorlalti. Existã astãzi tendinta printre ortodocsi de a accentua responsabilitatea crestinilor din apus pentru pãcatul despãrtirii si pentru rãutãtile fãcute bisericii ortodoxe de fratii nostri ortodocsi. Desigur, istoria este clarã în a asista la multã agresivitate împotriva ortodoxiei din partea celor din apus. Destul de adâncã în realitatea tragicã a despãrtirii crestine se aflã inabilitatea ortodoxiei de a învinge si creste deasupra psihologiei polemice într-un adevãrat spirit de iertare si iubire. Cel de-al II-lea mileniu a fost aproape o perioadã regretabilã a istoriei bisericesti.

  3. A fost un insucces în a interpreta evanghelia în termeni existentiali. Fundamentalismul, confesionalismul si conservatorismul au atacat biblia si dogmele bisericii, transformându-le în formule pentru a fi mai mult pãstrate decât trãite si experimentate. Dogma si etica au fost separate. ªi la fel s-a întâmplat si cu lex crendi si lex orandi. Credinta si teologia au devenit douã diferite domenii. De fapt cu cât o persoanã este mai religioasã, cu atât mai putin este el sau ea teologicã. Deosebiri similare s-au întâlnit între dogmã si legea canonicã sau între eclesiologie si administratia bisericii. Episcopii au devenit administratori si este aproape o descalificare pentru ei dacã se întâmplã a fi teologi. Aceasta duce la marginalizarea teologiei din viata normalã, chiar si din viata bisericeascã.

  4. Specific pentru ortodoxia noastrã este infiltrarea Bisericii de cãtre nationalism si câteodatã. de etno-filogenic. Ideea de autocefalie a devenit autocefalism, aceasta este un mijloc de a servi interesele nationale si filogenetice, folosindu-ne de bisericã pentru acest scop. Situatia cu diaspora ortodoxã din sec. XX este într-o continuã si deschisã încãlcare a eclesiologiei ortodoxe. Ar putea fi o micã îndoialã de care noi nu putem fi mândri si fericiti cu un asemenea caz, desi din fericire pãrem sã fim binecuvântati în modul cel mai ceremonios.

Iatã ce m mostenit noi din trecut, de 2 milenii de istorie bisericeascã, o parte oferindu-se motive de a fi multumiti, pe când cealaltã parte ne dã motive de cãintã. O dare de seamã a acestor 2 pãrti va fi de mare ajutor pe când ne apropiem de noul mileniu. Problemele pe care aceastã nouã perioadã le aduce, vor cere multã meditare asupra trecutului nostru.

III.

Care vor fi cele mai importante probleme în noul mileniu?

Suntem cu totii familiarizati acum cu vestita teorie a unui teoretician politic american contemporan care vede în noul mileniu perioada a ceea ce descrie el ca fiind "o ciocnire între culturi". Chiar dacã are sau nu dreptate în predictiile sale, rãmâne adevãrat pentru bisericã cã una dintre principalele probleme cu care va avea de înfruntat va fi si cred cã va fi întotdeauna, cea a inculturatiei. Ce va face Biserica cu privire la aceastã problemã?

Când a fost predicatã evanghelia crestinã la greci, s-a confruntat cu o culturã care nu era doar diferitã, cineva ar putea spune, ci total opusã, care a creat din punct de vedere istoric evanghelia - si anume cultura semiticã. Istoricii dovedesc mãsura cu care cultura elenisticã a infiltrat iudaismul în timpul lui Iisus. Dar un studiu al perioadei patristice ne dezvãluie faptul cã inculturarea evangheliei în lumea anticã a greco-romanilor nu era prin urmare o sarcinã usoarã.

Problema nu era doar prin ce mijloace sã înlocuiesti politeismul cu credinta biblicã într-un singur Dumnezeu. Ea continuã mult mai adânc, atingând chiar etosul si starea de spirit si chiar punctul de vedere al lumii asupra culturii grecesti. Dupã cum reiese din reactia filosofilor greci din primul secol, ca Celsus si neo-platonisti, nu puteai asimila conceptia pe care crestinãtatea a adus-o incluzând credinta în Întruparea lui Dumnezeu si în Învierea Sa dupã moarte. La un nivel mult mai adânc, inculturarea crestinãtãtii în perioada patristicã s-a împiedicat la punctul de vedere al populatiei grecesti ce dãdea prioritate la "unul", unitatea universului si miscãrile sale ciclice si obisnuite, pe socoteala "multi", aceasta însemnând fiintele speciale si concrete, ajungând la punctul de a privi "multi" ca fiind identic cu cãderea sau cu pãcatul. Cu alte cuvinte o evanghelie ce poartã cu ea respectul pentru istorie ca având un mult mai mare neinteres decât începutul lecturilor, a trebuit sã devinã o parte din cultura ce a suspectat istoria si a privit începutul lucrurilor mai hotãrât decât sfârsitul sau eshatonul. Inculturarea a avut loc încã din acel timp.

Pãrerile pot diferi printre învãtati, indiferent dacã a fost o inculturare reusitã, demnã de încredere pentru evanghelie, sau dupã cum Harnack noteazã " o elenizare acutã" a acesteia. Desigur, din punctul de vedere al traditiei noastre ortodoxe, ce s-a întâmplat în era patristicã a fost într-adevãr o inculturare reusitã, atâta timp cât puritatea evangheliei nu s-a pierdut prin aceasta. Ce s-a întâmplat prin urmare în era patristicã poate fi propus, cel putin din punct de vedere ortodox, nu ca un model pentru a fi copiat, dar cu sigurantã ca un exemplu din care putem trage câteva lectii pentru situatia de astãzi.

Care ar putea fi aceste concluzii?

În primul rând, trebuie sã notãm faptul cã Biserica din acel timp dãdea atentie slãbiciunilor culturii grecesti si observa faptul cã aceastã culturã îsi epuizase posibilitãtile sale. Acest diagnostic al sfârsitului societãtii lor a permis Pãrintilor Bisericesti, atât celor greci cât si celor latini sã punã evanghelia într-o situatie criticã fatã de cultura veche si sã propunã alternative acesteia. Situatia în care suntem astãzi nu este diferitã din acest punct de vedere, numai cã Biserica nu poate sta vis-a-vis de cultura sa atât timp cât în oarecare mãsurã a contribuit la creatia sa. În orice caz, ceea ce biserica ar trebui sã noteze astãzi este cã trãim la sfârsitul unei culturi istorice modelatã de iluminism, si cã evanghelia ar trebui desprinsã de aceasta si sã fie prezentatã ca o alternativã a acestei culturi. Dacã biserica nu reuseste sã facã aceasta, altii ar putea interveni în a rãspunde la nevoile omului în perioada prezentã de tranzitie, dupã cum mã tem cã deja o fac. În peroada patristicã faptul cã biserica intrã într-un dialog continuu cu cultura ce o înconjoarã, îi împiedicã pe altii de a pãtrunde în ea. Trebuie sã subliniem din aceastã lectie cã biserica din zilele noastre joacã un rol important în a dialoga cu cultura predominantã la nivelul cel mai adânc, dacã este sã evitãm marginalizarea.

În al doilea rând, Pãrintii greci nu au luat pur si simplu o pãrere criticã asupra culturii elenice, dar au intrat destul de adânc în ea si au întemeiat legãturi creative cu premisele lor. Aceasta a luat variate forme. La nivelul culturii, de exemplu, s-au acceptat multe lucruri si s-au crestinizat ca si sãrbãtori naturale, ritualuri de tot felul. La nivelul filosofic, toate întrebãrile adunate de greci erau privite ca legitime, mai presus de orice preocupare ontologicã a gândirii grecesti, care a fost în mare mãsurã strãinã Sf. Scripturi si culturii semitice. Terminologia filosoficã a fost prompt împrumutatã si folositã în teologie. Limba greacã a fost adoptatã în unele pãrti nevorbitoare de limbã greacã, în timp ce folosirea latinii în vest nu a prezentat niciodatã o problemã pentru unitatea Bisericii.

Toate acestea nu au avut loc pe socoteala Evangheliei. Orientarea eshatologicã a Sf. Scripturi a fost pãstratã prin evenimentele Învierii, reprezentarea iconicã a Împãrãtiei în Euharistie, puternicul accemnt plasat pe comunitate si monasticism, ca o formã de protest împotriva secularizãrii, etc. Cu alte cuvinte poate si trebuie sã foloseascã toate formele unei culturi date, cu conditia ca aspectele principale ale conceptiei biblice sã fie mentinute. Biserica în aceste situatii trebuie sã-si dea seama de ceea ce este important si trebuie sã mentinã aceasta cu orice pret. Aceasta nu este o sarcinã atât de usoarã pe cât istoria epocii patristice o aratp, Ea subliniazã importanta crucialã a teologiei în toate formele. Teologia trebuie sã încerce sã atingã convergenta în ceea ce priveste aspectele esentiale ale Evangheliei, care trebuie mentinute, cu toate cã sunt exprimate în forme culturale diferite, fãrã cunostintã teologicã si sensibilitate poate foarte usor periculos.

Atât de mult despre istorie. Teologia, pe de altã parte, la nivelul doctrinei se înrudeste cu izvorul printr-o Hristologie conditionatã pnevmatologic este o cerere (revendicare, pretentie) a doctrinei Întrupãrii. Prin asumarea si împãrtirea pe deplin a firii umane, Dumnezeu în persoana lui Hristos, a hotãrât ca Biserica Sa sã-i permitã mereu intrarea pe deplin în orice culturã. Faptul cã Fiul lui Dumnezeu a intrat într-o anumitã culturã care este (o reprezintã) mediul evreiesc sau iudaic, al unui timp anumnit în istorie, poate fi usor considerat cã El a sfintit, doar o parte (un detaliu) chemând astfel ca toate celelalte culturi sã fie convertite la aceasta. Într-adevãr, o Hristologie care nu este conditionatã pnevmatologic, poate conduce la o asemenea concluzie. În orice caz pnevmatologia se îndreaptã spre o Hristologie, care este eshatologicã si prin urmare cuprinzãtoare. Hristosul Duhului nu este un individ (o persoanã) imaginarã, în El însusi, El are un trup. El este primul nãscut printre frati. ªi aceasta poate fi extinsã pânã la considerarea Lui ca un "Hristos cosmic" si ca anacephaleosis a toate. Nu existã neam si culturã în care El sã fie irelevant. Datoritã Sf. Duh El poate fi în toate locurile si în toate timpurile. Acest accent pus pe Pnevmatologie, cu referire la nu este acelasi cu cel întâlnit atât de des în zilele noastre, dupã care într-un fel sau altul toate culturile contineau (aveau) prezenta Sf. Duh. O Pnevmatologie care este separatã de Hristologie, este la fel de rea ca o Hristologie fãrã Pnevmatologie. Sf. Duh este prezent peste tot. El zboarã (se poartã) oriunde doreste si umple toate lucrurile, dupã cum zice rugãciunea închinatã Lui. Dar El niciodatã nu sãvârseste ceva fãrã Hristos sau independent de El. El primeste de la Hristos si se îndreaptã spre El. Nu existã "economia Sf. Duh". Existã numai economia Fiului implicã inevitabil întruparea lui Hristos (aceasta fiind în alte forme decât cea istoricã). În loc sã-L facem pe Sf. Duh o persoanã divinã care lucreazã separat de Hristos, mai bine sã-L privim ca o persoanã ce-L face pe Hristos cuprinzãtor (accesibil). În Duhul lui Hristos înceteazã de a mai fii iudeu sau grec: "În Hristos nu mai este nici iudeu, nici elin..." în timp ce într-un anumit sens existã toate acestea deodatã (în acelasi timp). Duhul îi permite lui Hristos sã intre iarãsi si iarãsi în orice culturã si sã si-o asume, purificând-o (curãtind-o), cãci ceea ce este semnificativ în cele din urmã este descoperit în Hristos. Toate acestea permit o varietate de expresii (exprimãri) culturale ale aceluiasi Hristos.

O mare daunã a fost adusã Evangheliei, atunci când misiunea Bisericii a fost înteleasã ca o promovare, si chiar foarte des ca o impunere, a unei anumite culturi. Aceasta nu înseamnã cã Evanghelia, pentru a fi predicatã, trebuie separatã total de formele culturale. Ea înseamnã mai degrab, cã misiunea ar trebui sã respecte libertatea poporului de a exprima adevãrul în propriul lor fel, cu conditia ca, conceptia fundamentalã sau cea a lumii sã rãmânã cea propovãduitã de Evanghelie. Prin urmare pretinde discernãmânt, un discernãmânt pe care Duhul îl oferã prin întelepciune teologicã, prin Ortodoxie în sensul original. Rolul Bisericii, în fiecare este prin urmare de cea mai mare importantã si constã în supravegherea si asigurarea cã noile forme culturale întruchipeazã si nu distrug conceptia fundamentalã existentialã, pe care Evanghelia lui Hristos o aduce lumii. Pentru culturã, este o problemã foarte complexã, si aceasta nu poate fi întotdeauna distinsã de conceptia lumii pe care o exprimã. Teologia trebuie sã înzestreze biserica cu directiile fundamentale care îi vor da posibilitatea sã hotãrascã (sã decidã) într-o situatie datã în care formele culturale întruchipeazã adevãrata Evanghelie si care exprimã de fapt "altã evanghelie". În orice caz, Biserica trebuie sã aplice un criteriu teologic si nu unul etic simplu, care poate fi deseori identic cu cel cultural. În orice caz, întrebãrilor de exemplu: dacã magia sau poligamia, si opusul lor, monogamia, constituie probleme etice în contextul cultural din Africa, sau se înrudesc cu conceptia fundamentalã a Evangheliei, este posibil de rãspuns numai în cazul în care noi cunoastem în ce constã aceastã conceptie. Aceasta este ceea ce constiinta (întelepciunea) teologicã a Bisericii poate sã ne aducã la cunostintã.

Prin urmare, întrebãrile fundamentale sau finale privind modul de a fi pe care Hristos îl reprezintã în Duh vor fi extrem de importante în noul mileniu când crestinãtãtii va fi încã o datã crucialã pentru existenta Bisericii.

În noul mileniu va fi provocatã de anumiti factori pe care Biserica trebuie sã-i ia în considerare. Acestia sunt:

Problema credintelor non-crestine. Ne miscãm foarte repede într-o lume pluralisticã religioasã. Cum ar trebui sã reactioneze Biserica la aceasta? Primul lucru pe care crestinismul trebuie sã-l facã este sã abandoneze metodele lui misionare agresive din timpurile trecute. Evanghelizarea ar trebui sã nu implice constrângerea de nici un fel, nici chiar fãcutã în cel mai delicat mod. În al II-lea rând teologia crestinã trebuie sã reconsidere pozitia ei, a ceea ce poate fi considerat, asa numitul pluralism religios. Din punct de vedere istoric pãrerile diferite au fost exprimate si practicate cu privire la acest lucru. Pãrarea ce a predominat în trecut a fost una hristonomisticã: numai acei ce cred în Hristos pot fi mântuiti. Aceastã pãrere a predominat mai ales printre Protestanti, asa numiti "Barthian approach". Existã o pãrere ce a inspirat multe miscãri misionare în Vest, în ultimele secole. Aceastã pãrere a fost contestatã în interiorul teologiei protestante în timpurile noastre. Sunt astãzi teologi protestanti care vor sã sustinã ideea a ceea ce poate fi numit "Hristos cosmic", a unei Hristologii largi, capabilã sã includã în termenul "Hristos" pe cei din alte religii care constienti sau inconstienti sunt în cãutarea a ceea ce noi crestinii numim "Hristos". Aceastã mãrire a Hristologiei pare sã fie favoritã mai ales printre crestinii protestanti, care trãiesc în zone ca India, Japonia, etc., unde crestinismul este în minoritate. Ei cred cã în situatia lor, traditionalul, atitudinea Hristocentricã relativ îngustã, restrânsã nu are sens.

În teologia Romano-Catolicã, pãrerea ce a predominat din punct de vedere istoric este accentuatã prin întoarcere la Sf. Ciprian (de fapt origine ce poate fi stabilitã la Origen în secolul al III-lea), extra ecclesiam nulla salus sau nu existã salvare în afara Bisericii. Prin termenul "Bisericã" se sugera, în trecut, Biserica Romano-Catolicã, punct de vedere modificat radical în secolul nostru, cu precãdere de la cel de-al doilea Consiliu de la Vatican, prin ideea de grade de comuniune: cei ce apartin Bisericii Romei sunt în plinã comuniune cu Biserica, în timp ce aceia aflati în afara Bisericii Romano-Catolice apartin numai partial "Templului lui Hristos". Cu privire la religiile non-crestine, teologia romano-catolicã începe sã promoveze o pozitie deschisã vis-a-vis de fenomenul de pluralism religios. O comisie internationalã a Vaticanului a publicat foarte recent un raport extrem de detaliat în legãturã cu relatia dintre crestinism si celelalte religii, în timp ce cãrti cum ar fi cea a fostului profesor de la Universitatea Gregorianã din Roma, Jaques Dupuis sugereazã o apropiere de pluralismul religios ca fenomen ce apartine lui Dumnezeu; iatã cât de departe s-a ajuns.

Teologia ortodoxã nu s-a pronuntat oficial din acest punct de vedere. Sunt dintre aceia care îsi mentin pozitiile rigide asemãnãtoare cu cele ale Romano-Catolicilor si Protestantilor diun trecut. De asemenea existã puncte de vedere care pot fi clasificate pe douã categorii: una dintre ele este bazatã pe Pnevmatologie. Cealaltã este bazatã pe Eshatologie. Prima face o distinctie clarã între lucrarea lui Hristos si rolul Duhului Sfânt în istoria mântuirii. Potrivit acestor distinctii ia ca punct de reper, mai mult sau mai putin, ideea teologului rus Vladimir Lossky, aceea a "douã iconomii", cea a lui Hristos si cea a Duhului Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt dupã aceastã pãrere, nu este limitatã Bisericii si crestinilor, ci se extinde asupra întregii umanitãtii si creatii. Din aceastã cauzã celelalte religii nu sunt în afara sferei de actiune a Duhului Sfânt, cu toate cã se poate spune cã ei se aflã în afara lui Hristos.

Pãrerea eshatologicã, pe de altã parte, e bazatã pe un argument diferit. Înainte de judecata de apoi nimeni nu poate spune cu certitudine absolutã cine nu apartine lui Hristos si nu este mântuit. De remarcat aici este cuvântul "nu". Acest argument nu implicã faptul cã ar fi vorba de agnosticism si neclaritate cu privire la Hristos si Bisericã, drept calea spre Dumnezeu si mântuire.

Agnosticismul se referã numai la cei ce nu cred în Hristos si nu sunt membrii ai Bisericii Sale. Aceastã pozitie permite o atitudine pozitivã cu privire la non-crestini si are o mai mare credibilitate decât argumentul Pnevmatologiei. Este de fapt rezonabil numai pentru Biserica Crestinã sã trãiascã sub obscuritatea istoriei si sã lase lui Dumnezeu sã-si descopere judecata finalã în ceea ce priveste mântuirea tuturor. Aceasta însã nu relativizeazã pe Hristos sau Bisericã. Din câte stim, Biserica, drept Trupul lui Hristos, este singura cale sigurã spre Dumnezeu, stabilind relatia optimã a omului cu Dumnezeu. De aceea noi crestinii nu potem propune o cale mai bunã decât cea pe care o stim. Suntem neclintiti în aceastã credintã. Dar numai la judecata de apoi a lui Dumnezeu putem vedea, chiar si dintre crestini, cine va fi mântuit. O asemenea pozitie este diferitã fatã de sincretismul religios.

În sincretism, presupunerea acceptatã de toate pãrtile participante este aceea cã fiecare religie are ceva pozitiv cu care sã contribuie. ªi se aduc, sã spunem asa, variatele contributii pe care le fac, ajungându-se la o totalitate, la un întreg, urcându-se în fapt spre un fel de nouã religie. Iatã ce înseamnã sincretismul.

Într-o interpretare non-sincretistã, fiecare religie poate recunoaste elemente pozitive într-o altã religie, dar vede si judecã aceste elemente în lumina propriei sale credinte si, bineînteles, nu ca pe o parte componentã a unei noi religii. Aceasta conduce spre cel de-al treilea punct de vedere al meu, privind ceea ce crestinãtatea ar trebui sã facã în legãturã cu pluralismul religios al vremii noastre.

Dupã ce se exclude total ideea instaurãrii vreunei noi religii, transformând pluralismul religios în sicretism religios, simulând atitudinea de respingere pe baza a ceea ce tocmai s-a spus, singurul lucrul inteligen si corect pe care crestinãtatea trebuie sã-l facã este acela de a intra în dialog cu alte credinte. Un astfel de dialog ar trebuie sã fie constructiv, neputând fi un dialog inter-religios în detrimentul convingerilor religioase. Crestinismul trebuie sã-si aprofundeze si sã-si întãreascã teologia, nu sã o înece într-un fel de agnosticism ori relativism. Dialogul nu înseamnã indiferentã fatã de adevãr si relativizare.

Dimpotrivã, înseamnã convingere, si fãrã încãpãtânare, fidelitate combinatã cu deschidere spre comunicare. Dialogul este un pas dincolo de tolerantã. Implicã recunoasterea faptului cã celãlalt, diferitul, existã nu numai pentru ca pur si simplu sã existe - aceasta însemnând toleranta - ci existã ca cineva care are ceva sã-mi spunã, ceea ce trebuie sã ascult cu seriozitate si sã transpun dupã propriile mele convingeri si sã judec acest lucru sub si în lumina acestor convingeri.

Dar ce-mi va spune celãlalt într-un astfel de dialog? Un dialog nu are nevoie numai de parteneri, are de asemenea un subiect. Despre ce ar vorbi partenerii implicati în acest dialog? Se va discuta despre politicã si rolul religiei în diferitele conflicte nationale si din lume? Aceasta va fi, pentru unii, în special politicieni, un lucru folositor si binevenit. Dar este putin probabil ca un astfel de subiect sã fie constructiv. Rezultatul va fi negativ - mai mult ca sigur. Din acest motiv, sugerez ca dialogul cu religiile despre care vorbim sã aibã subiecte diferite. Ar trebui sã ne plaseze înaintea subiectelor arzãtoare ale umanitãtii deoarece ne apropiem de mileniul trei. Religia nu este despre religie, cu atât ai putin despre religii. Religia este cu oamenii si relatia lor cu Dumnezeu si de asemenea religia reprezintã pentru oameni legãturile cu semenii. Religia trebuie sã înfrunte provocãrile timpurilor noastre.

Aceste provocãri includ, pentru cã intrãm în mileniul trei, printre altele si pe acelea ale tehnologiei si globalizãrii. Lumea se schimbã total. Cu totii stim asta. Sunt lucruri bune care pot fi spuse, dar existã si pericole serioase în legãturã cu aceastã revolutionalizare a lumii. Nu putem rãmâne indiferenti în fata acestei situatii.

Marea problemã a secolului care vine va fi globalizarea si aceasta ar fi cum sã împaci pe cei putini cu cei multi, cum sã eviti formarea unitãtii universale pe seama diversitãtii locale; cum sã accepti diferentele, nu sã existi pur si simplu ca sã fi tolerat, ci sã contribui în beneficiul umanitãtii. Trebuie sã luãm pozitie în aceastã problemã. Trebuie sã ne explicãm credinta si sã oferim solutii acestei probleme a globalizãrii. Trebuie sã ne informãm credinciosii si sã actionãm în concordantã în formarea unei constiinte universale în legãturã cu aceastã problemã.

De asemenea existã si provocarea ecologicã. Aceasta este probabil cea mai serioasã problemã cu care se confruntã astãzi umanitatea. Crestinãtatea acordã mare importantã pentru criza ecologicã. Aceasta se recunoaste de toti. De asemenea este o pozitie care contribuie foarte mult la solutionarea acestei probleme. Un dialog pe marginea unui astfel de subiect ar putea aduce la masa tratativelor chiar si pe aceia implicati în conflicte nationale si politice. Pluralismul religios poate fi folosit în mod constructiv aducând astfel consecinte benefice în multe alte domenii.

ªi în final existã provocarea stiintelor, în special aceea din partea stiintelor biologice. Aproape cã nu mai existã nimeni care în zilele noastre sã nu fie alarmat de noutãtile privind descoperirile fãcute în biologie si geneticã. Nu mai departe de ieri, în timp ce veneam aici, am citit într-un ziar, în avion, cã savantii au reusirt sã cartografieze cromozomii, ceea ce face posibilã însãsi manipularea vietii. Bineînteles cã nu putem, privi cu indiferentã ceea ce se întâmplã. Acesta este un subiect care cere si este atât de nouã, încât o asemenea imagine este obligatã sã fie o chestiune (problemã) extrem de complexã.

Dar este destul de naiv, permiteti-mi sã spun cã problema Bioeticii poate sã fie pur si simplu o chestiune de legislatie (a legislatiei) de stat. Opinia lumii trebuie formatã si religia este un factor major în formarea si informarea constiintei umane.

Nici un dialog teologic nu poate avea efect dacã nu adreseazã probleme de acest fel.

În fata acestor provocãri ce ar trebui sã facã Biserica Ortodoxã? Cum ar trebui sã reactioneze si cu ce ar trebui sã contribuie? Aici sunt niste pãreri personale în ceea ce priveste aceastã întrebare crucialã: 1. Teologia ortodoxã trebuie sã revizuiascã (revadã) limbajul. Noi am mostenit o traditie dogmaticã bogatã si trebuie sã o pãstrãm cu credintã si sã nu schimbãm nimic la ea. Probabil cã nu avem nevoie de dogme noi, dar aceasta nu înseamnã cã trebuie sã conservãm dogmele ca pe niste comori arheologice. Cu sigurantã cã avem nevoie de o interpretare a dogmelor noastre în termeni existentiali. De exemplu, ce înseamnã pentru omul zilelor noastre cã Dumnezeu este trinitate. Aduce la luminã problreme cum ar fi acelea create de individualism, universalism, care marcheazã prezenta noastrã culturã. Ce poate sã spunã un ecleziarh al bisericii catolice despre problema globalizãrii, care începe sã domine ordinea de zi a lumii dupã cum am observat noi. Putem sã mentionãm orice dogmã a bisericii noastre din moment ce nu este nici una care nu spune ceva despre problemele actuale ale umanitãtii.

  1. Ortodoxia trebuie sã înceapã sã rãspundã la întrebãri culturale nu cu etici, ci cu dogme.

  2. Biserica ortodoxã trebuie sã dea (sã ofere) din ce în ce mai mult din viata ei liturgicã, în special euharistia. Euharistia este rezumatul întregii realitãti, al salvãrii lumii, Trebuie sã aducem mai mult liturghia în discutia noilor probleme culturale. Pentru a face aceasta, trebuie în primul rând sã fim atenti la modul în care sãvârsim euharistia si cultul. Ritualul liturgic nu este simplu ci are o profundã semnificatie existentialã. Trebuie sã sãvârsim (celebrãm) liturghia cum se cuvine dacã e sã oferim ceva lumii semnificatiei existentiale.

    În al doilea rând trebuie sã interpretãm liturghia în termeni existentiali. Avem nevoie, cu alte cuvinte, de o dogmaticã liturgicã sau de o dogmaticã înteleasã si exprimatã în mod liturgic. Acesta va fi darul nostru oferit lumii în secolul XXI.

  3. Totodatã cu liturghia trebuie sã cultivãm traditia noastrã monasticã în adevãratul spirit al monasticismului, al pãrintilor din pustie.

    Este o remarcabilã revenire a monasticismului ortodox în timpurile noastre. Dar spiritul acelor pãrinti, care este spiritul învinuirii de sine sau al luãrii asupra siesi a pãcatelor lumii, este adeseori înlocuit, în monasticismul nostru, ce acela al unui entuziasm agrasiv care înãbusã chiar scopul ascetismului. Lumea va avea nevoie din ce în ce mai mult de spiritul unui monasticism autentic (veritabil).

Frati si surori în Christos!

Biserica ortodoxã intrã în al treilea mileniu fãrã nici o putere politicã sau economicã, dimpotrivã ea intrã cu o slãbiciune secularã, punându-se în discutie chiar supravietuirea ei în urmãtorul mileniu. Toate bisericile ortodoxe sunt în dificultate si vor fi mai mult în viitor. Puterea Ortodoxiei nu constã în nici o putere secularã, ea constã în traditia ei, deopotrivã dogmaticã si liturgicã. Numai cu conditia ca aceastã traditie sã fier interpretatã într-un mod care o va face relevantã nevoilor existentiale ale umanitãtii.

Nu mai este destul sã conservãm traditia noastrã. Strãmosii nostri au fãcut aceasta foarte bine. Noi nu trebuie sã facem Ortodoxia o religie exoticã la fel cum multi crestini din vest o abordeazã. Trebuie sã ne angajãm în interpretarea ei, în lumina (virtutea) celor mai importante probleme existentiale de azi si de mâine. Teologia este si va fi din ce în ce mai mult, pentru supravietuirea bisericii ortodoxe în noul mileniu. Teologia este tãria, puterea bisericii ortodoxe. Teologiei ortodoxe nu ar trebui sã-i fie fricã sã dialogheze cu nimeni. Datoria ei este sã se angajeze în dialog, este singurul mod pentru ca ea sã-si declare unicitatea, importanta si indispensabilitatea. Este singurul mod de a evita transformarea Bisericii Ortodoxe într-un ghetou în lumea de azi.

Noi celebrãm astãzi sfântul patron al acestei facultãti, Sfântul Ioan Damaschin, un sfânt local care a devenit un teolog universal. La fel ca în timpul lui, teologia ortodoxã este astãzi propovãduitã într-un context cultural nou crestin. ªi aceasta va continua sã fie în secolul care vine. Aceastã facultate promite cã contributia ei la atestarea Bisericii Ortodoxe va fi importantã în urmãtorii ani. Ne dorim ca ea sã fie o binecuvântare a Domnului, astfel încât împreunã cu restul fortelor teologice ortodoxe sã aducã o dovadã a adevãrului pe care Biserica Ortodoxã îl mãrturiseste unei lumi care va avea nevoie de el din ce în ce mai mult în mileniul urmãtor. S-a spus de cãtre un renumit bizantinolog englez cã sec. XXI va fi secolul ortodoxiei. Aceasta nu trebuie însã sã ne facã sã simtim mai profund intens imensa responsabilitate pusã pe umerii nostri slabi. Acestea au fost modestele mele gânduri pe care am vrut sã mi le prezint.

 


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.