Responsabilitatea apostolică și dimensiunea mondială a Ortodoxiei

Prea Fericitul Anastasie, Arhiepiscop de Tirana, Durres și a toată Albania

 

 

Al III-lea mileniu creștin își face apariția cu o viteză a omenirii spre o mai mare interdependență globală. Fiecare căutare a păcii, a adevărului, a drepturilor omului și a dreptății ia dimensiuni mondiale. Știința, economia, mass-media, sportul și arta se dezvoltă în interiorul unei sfere care îmbrățișează întregul neam omenesc. Problema cea mai critică în lumea de azi este cum putem noi să trecem de la o comunitate cu o simplă interdependență la o comunitate de dragoste și încredere reciprocă. La un nivel personal, problemele existențiale continuă să afecteze adânc toate popoarele. Este evident faptul că în ciuda dezvoltării uimitoare a lor, tehnologia și știința nu pot pe deplin să satisfacă umanitatea. Într-o analiză finală, cele mai mari probleme cu care se confruntă popoarele continuă să fie de natură religioasă.

Cei care îl urmează pe Hristos, "Omul - Suprem", care cred că dragostea învinge totul, pot juca un rol decisiv în această problemă universală. Noi, ortodocșii, a căror credință și identitate într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică a rămas neatinsă, avem o responsabilitate și misiune aparte.

 

1. Pluralitatea religioasă, care oferă răspunsuri diferite problemei noastre religioase, este unul dintre cele mai importante fenomene din lumea de azi. Statisticile mondiale privind aderarea religioasă, în ciuda marii lor relativități, aduc o importantă lumină în problema noastră. La sfârșitul deceniului trecut, creștinii formau aproximativ 32.9 % din populația mondială, musulmanii 17.06 %, hindușii 13.15 %, budiștii 6.24 %, adepți ai religiilor primitive, tradiționale 1.97 %, adepți ai religiilor noi 2.22 %, cei care se declară atei 4.48 % și cei care se consideră agnostici 16.23 %.

În secolul al XX-lea numărul celor care se etichetetază ca și "atei" a crescut de 1000 de ori, în timp ce numărul agnosticilor a crescut de 273 de ori. Desigur, repet, oricine poate pune la îndoială aceste statistici religioase. Ca și o indicație, aceste cifre ar trebui luate în considerare cu mare grijă. Deși nu este timpul potrivit pentru a continua cu mai multe analize statistice și cu mai multeinterpretări, să spunem totuși că creșterea impresoinantă a statisticilor se datorează factorilor variați, incluzând și diferența mare privind ritmul nașterilor dintre popoarele musulmane și cele creștine, ritmul mare de nașteri în majoritatea țărilor aficane și asiatice, care sunt de obicei necreștine, influența regimurilor ateiste și creșterea secularizării în câteva regiuni din emisfera nordică, tradițional creștină.

Problema religioasă cu siguranță nu și-a pierdut influența și chiar continuă să prindă formă în viețile multor societăți. În țările dezvoltate economic, religia s-a îndepărtat într-o formă a individualului. Principala problemă cu care se confruntă misiunile la începutul secolului al XX-lea este secularizarea și menținerea unui dialog prietenos cu vecinătatea seculară care viețuiește cu noi, dar care nu aparține nici unei comunități organizate anti-religios.

Faptul că noi creștinii formăm o minoritate (32.9 % din totalul populației) nu diminuează importanța rolului nostru. Minoritățile au dus la progres și reînnoire spirituală. Desigur, întrebarea e în ce măsură comunitățiile creștine ar trebui să formeze minorități creative și inspirate în cadrul problemei universale de astăzi? Sau comunitățiile noastre își pierd puterea și chiar și propria lor identitate și propriul lor mesaj deoarece încearcă să se compromită cu dominarea, cu punctele de vedere ale lumii contemporane.

 

2. În călătoria noastră spre interdependența universală, noi ortodocșii nu avem motiv să fim surprinși de această dezvoltare mondială. Biserica noastră repetă neîncetat și doxologic că "Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și cei ce locuiesc în ea" (Ps. 23.1). Noi ne rugăm de secole în Sfânta Liturghie: "Pentru pacea a toată lumea", iar imediat după sfințirea cinstitelor daruri spunem: "Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească pentru toată lumea" (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

Conștiința noastră eclezială se bazează pe credința că Dumnezeu, Tatăl slavei, L-a așezat pe Hristos Cel Înviat "mai presus decât toată începătoria și stăpânia și puterea și domnia și decât tot numele ce se numește, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. Și toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți." (Ef.1.21-23) Cuvântul cheie repetat în epistola către Efeseni ca de altfel și în alte epistole ale Sfântului Pavel, care însumează cadrul și viziunea Bisericii, este "ta panta" (toate).

Biserica ar trebui să iradieze și să ofere tot ceea ce ea deține pentru dragostea lumii întregi, transformând ta panta (toate). Întrega lume și toată creația - nu numai umanitatea, dar chiar întreg universul - sunt chemate să participe împreună cu Biserica la restaurarea care a fost desăvârșită prin lucrarea lui Hristos și să redescopere scopul ei de a-L slăvi pe Dumnezeu. Rugăciunea ortodoxă, spiritualitatea și lupta ascetică năzuiește spre această viziune eshatologică.

Un sfânt al timpurilor noastre, Siluan de la Muntele Athos, a rezumat această conștiință eclezială când s-a rugat "Doamne, dă tuturor oamenilor de pe pământ să ajungă să cunoască iubirea Ta... și dulceața Duhului Sfânt ca să uite suferința de pe pământ, să părăsească tot răul, să se lipească de Tine cu iubire și să trăiască în pace, făcând voia Ta , pentru slava Ta".

 

3. Biserica Ortodoxă e chemată să-și dea mărturia sa apostolică în cinci domenii de bază:

a) fostele societăți comuniste, ateiste unde ignoranța credinței creștine rămâne mare.

b) societățile secularizate din Vestul Europei și din America de Nord unde confuzia religioasă crește.

c) leagănul tradițional al Bisericii din Est din interiorul societăților musulmane.

d) mediile compozite ale lumii dezvoltate - în special din Africa și Asia - unde noi și importante deschideri ortodoxe au fost realizate în timpul ultimelor decenii.

e) al V-lea domeniu este mișcarea ecumenică contemporană creștină, căreia noi ortodocșii îi oferim o prezență teologică, liturgică și ecleziologică care contribuie la dezvoltarea lumii moderne creștine. Rezultatele acestei mărturii sunt imense în întreaga misiune creștină și i-au ajutat pe creștinii din Vest să-și revizuiască atitudinea lor spirituală. Acest domeniu include și întâlniri cu oameni de alte credințe.

Ca să rămânem credincioși responsabilității apostolice creștine și dimensiunii mondiale, noi ortodocșii ar trebui să dăm o mărturie unită pe toate fronturile, cu o îndrăzneală profetică, cu o luptă ascetică și cu un curaj martiric. Noi trebuie să ne supunem plini de credință ultimei porunci a Domnului Înviat date tocmai înainte de Înălțarea Sa, consemnată de sfântul apostol și evanghelist Luca: "Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudea și în Samaria și până la marginea pământului" (Fapt. 1.8).

Bazându-mă pe jumătate de secol de experiență personală în cadrul Bisericii, începând ca student și continuând ca și profesor și preot, pot să spun că principalul obstacol în împlinirea acestei porunci stă în aceste cuvinte: "până la marginea pământului".

 

Mai mult de 40 de ani au trecut de când renașterea conștiinței misionare a început în Biserica Ortodoxă modernă. În această perioadă de 40 de ani de efort și luptă, cel mai mare obstacol în dezvoltarea unei misiuni mondiale poate fi rezumată în proverbul "Când curtea casei tale este uscată, nu turna apă în afară". Această simplă expresie, șoptită ca briza unei logici vii, a năruit acea scânteie inițială în multe inimi. Și astăzi, mulți clerici și mireni continuă să o repete.

Această logică ține comunitățiile noastre absorbite în propriile lor nevoi, lăsându-i să uite să trăiască responsabilitatea apostolică a Ortodoxiei în dimensiunea ei mondială. Ca să te lupți cu această atitudine, care a fost și continuă să fie puternic însămânțată în subconștientul Ortodoxiei, e necesar să dezvolți o apologie biblică, liturgică și istorică. Vreau să rezum cinci puncte teologice fundamentale care exprimă atitudinea ortodoxă autentică față de misiuni.

 

1. Niciunde în Sfânta Scriptură nu poate fi găsită expresia "Când curtea casei tale este uscată, nu turna apă în afară". În mod contrar textul evanghelic pe care noi îl auzim la botezul nostru spune "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile..." (Mat. 28.18-19). Aceasta este o poruncă clară pe care Hristos a dat-o tuturor ucenicilor Săi și tuturor membrilor Bisericii Sale. Dacă primii creștini n-ar fi ascultat, astăzi n-ar fi existat o lume creștină. Creștinismul ar fi rămas o erezie evreiască dacă ar fi supraviețuit cât de cât. Porunca "Drept aceea mergeți" este o consecință a poruncii iubirii în dimensiunea ei autentică și mondială. Desigur, ascultarea acestei porunci prezintă multe dificultăți, incluzând pierderea oricărui fel de securitate. Dar ar putea fi o poruncă mai puțin obligatorie pentru că prezintă dificultăți? Este oare ușor pentru cineva să fie smerit, curat sau să ierte și să-și iubească dușmanii? Sau să îndrăznim să lăsăm la o parte poruncile lui Hristos pentru simplul fapt că sunt dificile? Cu un asemenea argument toată Sfânta Scriptură ar fi dată la o parte.

Rugăciunea fundamentală pe care Hristos a pus-o pe buzele noastre și pe care noi o repetăm de multe ori în zi este "vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ". După interpretarea sfântului Ioan Gură de Aur "El a spus: facă-se voia Ta în mine sau în noi, dar pe toată suprafața pământului". Pentru ca Împărăția Sa să vină și pentru ca Voia Sa să fie împlinită în tot pământul, toți membrii Trupului Său, care alcătuiesc Biserica, trebuie să participe.

 

2. Viața liturgică ortodoxă se mișcă neîncetat în jurul Întrupării Cuvântului dar mai ales în jurul sărbătorilor de Paști și Rusalii. Paștele nu este pur și simplu apogeul ciclului nostru de sărbători, ci el pătrunde în întreg cultul și etosul ortodox. În fiecare duminică noi trăim iarăși evenimentul Învierii și îl lăudăm cu un duh de bucurie. Porunca amintită anterior e în strânsă legătură cu Învierea Domnului: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergeți..." pentru această rațiune, propovăduiți "la toate neamurile" și la toată creația. Înainte de Înviere și de împlinirea operei Sale de mântuire, Domnul nu a dat voie ucenicilor Săi să treacă dincolo de Israel. El le-a poruncit: "în calea păgânilor să nu mergeți" (Mat. 10.5), pentru că ucenicii încă nu cunoșteau taina patimii și învierii Sale, prin care a răscumpărat toate. După Învierea Sa El nu a mai îngrădit propovăduirea Sa la celelalte neamuri.

Învierea a constituit punctul de plecare pentru răspândirea misiunii apostolilor din Israel la toate neamurile. Aceia care continuă să se miște doar între granițele unui nou Israel plin de har, Biserica creștină, se comportă ca și cum trăiesc în zilele dinainte de Înviere.

La fel oamenii trăiesc în zilele dinainte de Rusalii. Pogorârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii a rupt toate barierele etnice și lingvistice și a răspândit orizontul propovăduirii creștine dincolo de orice țară, cum ar fi Iudeea, sau dincolo de orice alt loc creștin de astăzi. Propovăduirea s-a răspândit în toată lumea. Darul limbilor e dat astfel încât cuvântul Domnului să poată ajunge la toată lumea. Darul Duhului Sfânt nu e oferit în Biserica Primară ca un dar pentru indivizi, ci e dat pentru întrega lume, pentru întrega creație. Actul Cincizecimii accentuează continuu caracterul universal al Bisericii.

Este o contradicție ce șochează, prin urmare, când noi ortodocșii insistăm că suntem Biserica Cincizecimii, pe de-o parte, și totuși rămânem închiși în cercurile noastre de teamă și aversiune în a promulga responsabilitatea noastră globală și apostolică, adoptând în locul acesteia o mentalitate provincială. Cum ar putea fi o Biserică cu adevărat ortodoxă dacă ea neagă practic consecințele imediate ale Învierii și Pogorârii Duhului Sfânt?

 

3. Vorbim mult despre spiritualitatea ortodoxă. Din păcate deseori uităm că această spiritualitate este inseparabil legată de întrega lume, de experiența apostolică. Spiritualitatea creștină își pierde autenticitatea când aceste elemente ale apostolicității și spiritualității se pierd. Teologia care a dat naștere spiritualității ortodoxe a venit dintr-un mediu misionar. Noul Testament, care formează fundația sigură a spiritualității ortodoxe, este o carte misionară scrisă de apostoli înt-un cadru misionar foarte clar.

Punctul central al vieții spirituale rămân cuvintele Domnului nostru: "Rămâneți în Mine și Eu în voi... Dacă păziți cuvintele Mele, veți rămâne întru iubirea Mea" (Ioan 15.4.10). A trăi în Hristos înseamnă a gândi, a simți, a dori totceea ce El dorește, simte, gândește. Aceasta implică a avea "gândul lui Hristos" și "dragostea lui Hristos" (1Cor. 2.16). Și totuși cum vede Domnul lumea? Desigur, nu putem limita purtarea Sa de grijă la un singur oraș, la un singur popor sau chiar la așa numita lume creștină. Nu dorește El ca "tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină"? (1Tim. 2.4) El nu rămâne indiferent la miliardele de oameni care trăiesc "lipsiți de nădejde și fără de Dumnezeu în lume" (Ef. 2.12). Astfel ce tip de spiritualitate ortodoxă poate să înflorească fără această nădejde, fără acest sens al responsabilității pentru viața lumii?

Spiritualitatea sfântului Pavel poate fi rezumată în cuvintele acestuia: "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2.20). Misiunea sa a fost o dorință interioară și neclintită: "Căci dacă vestesc Evangelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!" (1 Cor. 9.16). El a simțit "dator sunt și elinilor și barbarilor și învățaților și neînvățaților" (Rom. 1.14). El a fost sub datoria de a face cunoscut darul neprețuit ce l-a primit, experiența trăirii Domnului Înviat. Mistica ortodoxă nu a izolat omul de comunitatea eclezială și de orice sensibilitate istorică. De exemplu, rugăciunea inimii se concentreză asupra numelui Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu. Ea îl aduce pe Hristos "care s-a îmbrăcat în întregul Adam" (cântarea a 3-a din Canonul Schimbării la Față a Domnului) în adâncul inimii, după măsura cu care a fost altoită în Trupul mistic al lui Hristos prin Botez și sfânta Euharistie.Experiența mistică ortodoxă, pătrunsă de gândirea biblică, păstreză un sens mondial și intens al istoriei. Reprezentanți renumiți ai acestei experiențe, cum ar fi sfântul Grigorie Palama, au trăit această cale la modul cel mai creativ - cu o gândire teologică profundă, în asceză, apărând adevărurile dogmatice, luptând pentru dreptate socială și îndrumând poporul lui Hristos. Sfântul Grigore nici măcar nu a evitat conflictul cu musulmanii, lăsând unul dintre cele mai frumoase texte ale dialogului islamo-creștin. Experiența mântuirii creștine universale și datoria Bisericii de-a o împărtăși fiecărei ființe umane, rămâne centrul și criteriul spiritualității ortodoxe, aceasta, după multe secole de tradiție ortodoxă.

 

4. "Da, dar ce putem spune noi de multele probleme interne cărora Biserica noastră trebuie să le facă față?", insistă mulți ortodocși. Să ne amintim pe scurt că, atunci când apostolii Petru, Pavel și Andrei au venit în Europa, problemele Bisericii din Ierusalim și Palestina au rămas nerezolvate. În secolul al IX-lea când frații tesaloniceni, sfinții Chiril și Metodie își croiau un drum printre popoarele slave, Biserica bizantină se confrunta cu numeroase probleme și schimbări interne și externe. Imaginați-vă ce dezastru ar fi avut loc dacă ei nu ar fi venit. Dacă popoarele slave care erau în căutarea identității lor, n-ar fi auzit de credința ortodoxă, era posibil ca ele să fi adoptat islamul. În acest caz, istoria nu numai a Rusiei, dar chiar a Europei și a lumii întregi ar fi fost complet diferită astăzi.

Problemele interne există în fiecare Biserică și vor continua să existe. Acestea nu ar trebui să fie neglijate. Totuși problemele interne vor rămâne chiar dacă am lua în serios credința noastră, vom păstra toată Sfânta Evanghelie sau vom alege să adăugăm sau să scădem din poruncile ei după nevoile și prioritățiile erei noastre. Cea mai importantă problemă internă a noastră e dacă cu adevărat credem că Hristos este "Calea, Adevărul și Viața" (Ioan 14.6) pentru întreaga lume.

Înțelegerea responsabilității apostolice ortodoxe și a misiunii mondiale este de o importanță vitală pentru că ea extinde orizonturile noastre, extinde viziunile acelora către care îndreptăm efortul nostru misionar, și ne plasează pe drumul întregii viziuni a Bisericii și către scopul ei.

 

5. Izvorul misiunii externe, sau mai bine zis, a misiunii mondiale se leagă direct de conștiința noastră ecclezială. Noi repetăm continuu în timpul adunărilor liturgice "Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică". Noi considerăm această exprimare evidentă și deseori ne referim la ea în discuțiile noastre cu alte culte privind înțelesul Bisericii. Și totuși, cum putem noi să susținem acest crez în timp ce considerăm propria noastră parohie, propria noastră regiune drept unica noastră preocupare, ruptă total de întrega Biserică? Întrega Biserică, împreună cu toate problemele ei, trebuie să fie continuu înaintea noastră constituind esența rugăciunii noastre. Dacă dorim să trăim sincer într-un mod ortodox atunci când spunem "Biserica noastră", noi suntem datori să ne gândim la Biserică așa cum e amintită în Sfânta Euharistie "de la o margine până la alta a lumii".

Astfel, ce este Biserica? Noi nu suntem un grup de pioși care se străduiesc să-L urmeze pe Hristos. Noi suntem mădulare ale Trupului lui Hristos "care este Biserica, plinirea Celui ce plinește toate întru toți" (Ef. 1.23) Ce se săvârșește înlăuntrul nostru când primim Trupul și sângele lui Hristos? În această Taină, noi nu oferim doar o pocăință individuală, ci devenim celule vii ale trupului mistic al lui Hristos - oameni care gândesc, suferă, trăiesc ca și Hristos. În această înțelegere se constitue problema esnțială a conștiinței noastre ecleziale.

Fiecare comunitate eclezială are nevoie să participe la responsabilitatea globală a Bisericii rămânând în același timp și locală. În fiecare situație concretă, Biserica locală reprezintă ceva specific prin care îl slăvește și-L mărturisește pe Dumnezeu. În același timp, este de o necesitate esențială ca și elementul local împreună cu aspectul global să fie trăit într-o manieră proprie de către fiecare episcopie și parohie.

Biserica noastră este "apostolică" nu numai datorită succesiunii apostolice, dar și pentru că ea continuă opera apostolilor menținând duhul apostolic și flacăra ce propovăduiește Evanghelia la toată creația. Domnul a încredințat Bisericii continuarea operei Sale de răscumpărare și de mântuire a întregii lumi.

Concluzionăm aceste puncte teologice spunând că la fel cum pentru Biserica Ortodoxă este de neconceput să nu aibă o viață liturgică la fel este de neconceput să nu aibă o viață misionară. Izvorul renașterii misionare se datorează redescoperirii interesului Bisericii, dar și clarificării conștiinței noastre ecleziale. Misiunea nu este numai o practică externă, dar și o atitudine propriu-zis interioară care ne ajută să ne trăim credința ortodoxă într-un mod esențial în cadrul dimensiunii mondiale propriu-zise.

 

În a treia parte a acestei lucrări aș vrea să lămuresc cum cred eu că ar trebui să trăim responsabilitatea noastră apostolică în lumea de astăzi.

1. Misiunea are nevoie de a fi retrăită ca o mișcare a libertății și iubirii în Hristos - o mișcare a eliberării de noi înșine și de mentalitățile noastre preconcepute, de temeri și prejudecăți, către acceptarea voii lui Dumnezeucu o credință din toată inima. Trebuie să fim gata a-L urma pe Dumnezeu, Care nu este Cel al plictiselii și mohorârii. Adevărata misiune este întodeauna legată de "ieșire" și de acceptarea pericolului. Această ieșire presupune părăsirea locului tău unde trăiești și unde te simți în siguranță. Ar trebui să facem așa pentru dragostea lui Dumnezeu și cu iubirea lui Hristos. Hristos Însuși, dragostea întrupată, a dezvăluit că oricine Îl urmează va descoperi că nimic nu este mai liber,mai puternic și mai mare ca dragostea dezinteresată. Vorbind cu El sau despre El cu voce tare sau în tăcere, în orice activitate a noastră, în rugăciune sau chiar în viața de zi cu zi, constituie lucrul cel mai prețuit și esențial pe care noi îl putem trăi. [...]

2. Misiunea întotdeauna va rămâne "o asimilare continuă a tainei Sfintei Cruci" - o iubire jerfitoare și o smerehnie în lupta împotriva egocentrismului individual și social. Trăirea crucii la un nivel personal deosebește experiența cretină de orice altă experiență. Totul începe și își atinge punctul culminant în această etapă a misiunii. În sfânta Cruce universalitatea și împlinirea se intersectează - universalitatea reprezentată prin brațul orizontal al Crucii, cu împlinirea, întrupată pe verticală. Sfânta Cruce rezumă dimensiunea mondială și responsabilitateta misionară a Ortodoxiei. În Orientul creștin idealul ascetic își află expresia caracteristică în monahism. Cu toate acestea noi nu îl putem limita la acesta. Acest ideal pătrunde în fiecare dimensiune a vieții și umple comunitatea creștină în forma variate. El constitue unul din imperativele absolute ale vieții creștine: "Împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mat. 11.12). În epoca noastră de prosperitate înșelătoare și de confort, în special în țările dezvoltate tehnologic, trebuie să redescoperim această "violență" spirituală, acest drum îngust al abstinenței și al curăției care completează descrierea darurilor Duhului Sfânt care începe cu dragostea (Gal. 5.22).

Pentru noul secol și mileniu nădăjduiesc ca și chemarea monahală să fie tot mai mult împletită cu responsabilitatea noastră apostolică și viceversa. Idealul ascetic, care determină o persoană să abandoneze totul și să-L urmeze pe Hristos cu o așteptare ashatologică intensă, poate fi armonizat cu misiunea care ea însăși emană așteptarea venirii Împărăției lui Dumnezeu la fiecare ființă umană din orice colț al lumii.

3. Misiunea trebuie să aibă de a face cu o continuă luptă pentru sfințenie. Cei mai activi misionari au fost sfinții care au trăit în trecut ca și în prezent, atât sfinți cunoscuți cât și sfinți necunoscuți. Sfinții au fost oameni care sau pocăit cu toată ființa lor, având un adânc simț al păcătoșeniei și slăbiciunii lor. Totuși înconjurați de mila și dragostea lui Dumnezeu ei au căutat curăția interioară și sinceritatea, unindu-și cugetele, atitudinile și voia lor cu voia divină. Prezența lor printre noi face prezența lui Dumnezeu-Omul evidentă. Ei iradiază o teofanie, dând cea mai hotărâtă și neclintită mărturie. Toți cei care luptă să trăiască în Hristos - și acest lucru îl fac toți sfinții - dețin totul, iubesc totul, stăpânesc totul și îmbrățișează cu dragostea lor, cu pocăința și cu rugăciunea lor întrega lume.Totul e pentru ei bun și ei fac bine tuturor.

Sfântul Siluan, pe care l-am amintit anterior, s-a rugat în singurătatea chiliei sale "Dacă aș putea ajuta ca o singură persoană să se mântuiască, aș binecuvânta pe Dumnezeu până la sfârșitul vieții. Dar inima mea suferă pentru întrega lume. Mă rog și vărs lacrimi pentru întrega lume pentru ca toți oamenii să se poată pocăi și cunoașta pe Dumnezeu și să trăiască în iubire, bucurându-se de libertatea lui Dumnezeu". Și ucenicul său, bătrânul Sofronie, scrie despre el: "Duhul Sfânt l-a învățat pe Siluan iubirea lui Dumnezeu și în acest fel l-a învrednicit de o trăire a dragostei adevărate, și [n.n. l-a învățat] să-și asume viața întregii umanității. Rugăciunea lui, care a atins cea mai mare măsură a intensității, a fost urmată de multe lacrimi de dragul lumii întregi. Acest lucru l-a înrudit pe el și l-a îndreptat spre întregul Adam. Pentru cineva care a trăit învierea sufletului său a fost firesc să recunoască în fiecare persoană pe fratele său veșnic". Câtă mărturie ortodoxă se găsește în astfel de rugăiuni ale sfinților!

E timpul ca noi să redescoperim entuziasmul sfânt al sfinților, care la un moment dat au descoperit frumusețea nemărginită Celui care este Iubire, unicitatea Cuvântului și au socotit totul a fi "pagubă" (Filip. 3.8) tocmai ca să dobândeacă și să-L slujească pe Hristos. Astfel de oameni erau gata pentru cele mai curajoase și mai îndrăznețe sarcini, erau gata să meargă în locurile cele mai îndepărtate și să se confrunte cu cele mai mari pericole.

4. E timpul să vestim Evanghelia ca o "abundență de mulțumire și bucurie", pentru lumina, nădejdea și desăvârșirea vieții prin Învierea Sa (Col. 1.12-13). El ne chemă să devenim solii Săi (2 Cor. 5.20-21), soli pentru împărăția iubirii.

Această adâncă trăire a bucuriei care pulsează în inima credinciosului, nu poate fi păstrată în limitele înguste ale eului. Ea iradiază când oferă miezul secret pe care îl formează, Sfânta Evanghelie. Prin aceasta noi ne exprimăm mulțumirea Tatălui mai direct și mod existențial. Taina centrală a Bisericii, sfânta Liturghie, care recapitulează și rezumă doxologic credința sa, este sfânta Euharistie. Este o mulțumire trăită în sărbătoare. Cel mai puternic vin este vinul sfintei Euharistii, care ne îmbată cu dragostea cea dezinteresată și cu bucuria pe care nimeni și nimic nu o poate lua de la noi (Ioan 16.22).

Noi toți care ne împărtășim de Liturghie trebuie apoi să ne întoarcem la viața de zi cu zi gata să continuăm un alt fel de Liturghie "liturghie după Liturghie" (un motto pe care l-am propus la Etchzmiadzin în 1975). Această continuă liturghie trebuie să fie slujită pe altarul zilnic al responsabilității noastre personale, făcându-ne datoria acolo unde ne aflăm, având în vedere o perspectivă universală.

Atrasă constant de inspirația și puterea euharistică, misiunea devine o mișcare doxologică proclamând nădejdea finală pentru viitorul umanității și a întregului univers. Binecuvântați sunt aceia ale căror inimi și fațe sunt luminate de lumina Domnului, care privesc spre Iisus și merg împreună cu El, trăind prin puterea Învirii. Binecuvântați sunt aceia care au învățat să accepte crucea, disprețul și persecuția cu nădejde, de dragul lui Iisus. Binecuvântați sunt aceia care se bucură și sunt veseli "pentru dreptate" (Mat. 5.10). Binecuvântați sunt aceia care împărtășesc celor din jur bunătate, care împărtășesc celor disprețuiți și săraci ai lumii nădejdea lui Hristos - chiar și păcătoșilor precum și celor ce suferă în bogăția lor.

Iradierea acestei nădejdi pline de bucurie, o bucurie care covârșește încet și deplin păcatul, suferința și disprețul, e o caracteristică a unei vieți ortodoxe adevărate și a unei comunități creștine autentice de la începuturi. Este o bucurie - bucuria unei dragoste dezinteresate și bucuria prezenței permanente a lui Hristos cel Înviat - pe care Biserica o propovăduiește în lume.

 

Pe scurt, vă amintesc că lumea astăzi a devenit un oraș uriaș cu o interdependență a popoarelor într-o creștere constantă. Mai mult decât atât, există nevoia de a realiza responsabilitatea apostolică a Ortodoxiei în dimensiunea ei mondială. Trebuie să privim istoria și să înțelegem care e datoria noastră, într-o dimensiune mai largă, universală și completă. trebuie să lucrăm într-un loc și timp concret cu o viziune a întregului, cu o viziune ortodoxă universală și eshatologică. Întrega Biserică trebuie să mărturisească Evanghelia la toată lumea, atât celor de aproape cât și celor de departe. Ea trebuie să poarte de grijă tuturor ființelor umane și de orice reprezintă expresie a vieții umane.

Închei cu experiență personelă din Africa. După inaugurarea unei biserici dintr-o regiune montană din Kenya de Vest, un diacon mi-a spus încet: "Diaconia, fiica părintelui Pavel, a murit la amiază. Îi spui tu, te rog?" Am ajuns târziu noaptea la casa îndoliată. Micuța fată, suferind de boala malariei, stătea întinsă pe un pat mare, dormind parcă în pace. "Era un copil așa de bun; era întotdeauna cea care mă saluta prima", a șoptit tatăl necăjit. Am zis o scurtă rugăciune de înmormântare și am spus câteva cuvinte de mângâiere.

Mai târziu, în timp ce stăteam într-o cameră luminată a casei școlii unde eram instalați, ploaia cădea pe frunzele de bananieri și pe acoperișul de zinc. Am meditat în legătură cu cele întâmplate ziua. Am auztit o lovitură de tobă departe în noapte , la casa îndoliată. În oboseala mea mă întrebam de ce eram eu acolo. Diferite gânduri legate de misiunea mea mi-au umplut mintea - propovăduire, dragoste, educație, civilizație, pace, dezvoltare. Deodată, o lumină a fulgerat și esența materiei luminate mi-a umplut mintea. Noi aducem vestea cea bună, nădejdea Învierii. Fiecare ființă umană are o valoare unică. Ei vor învia din nou! În aceasta constă demnitatea umană, valoarea și nădejdea. Hristos a înviat! Noi îi învățăm pe ei să sărbătorească Învierea în taina Bisericii și le împărtășim gustul ei. Și într-un moment rapid am văzut o fetiță africană alergănd să mă salute, după cum îi era obiceiul, care m-a ajutat să înțeleg mai precis esența misiunii ortodoxe.

Noi trăim experiențe similare, dar în moduri diferite, în Albania. Prin salutul pascal "Hristos a înviat!" noi începem o nouă eră de democrație care a urmat experienței întunecate de trăire sub "umbra morții" timp de 23 de ani persecuție ateistă absolută, iar credința ortodoxă a răspuns plină de bucurie "Adevărat, a înviat!". Lumânarea de Paști a devenit simbolul libertății religioase împotriva violenței copleșitoare și simbolul drepturilor umne al tuturor popoarelor și al comunităților.

Aici e cheia pentru mărturisirea ortodoxă - de a umple oameni cu adevărul și nădejdea Învierii și să-i învățăm pe ei să o sărbătorească în cadrul Bisericii.

Când frații și surorile noastre tânjesc după bunuri materiale sau firmituri de civilizație, în depresiile lor și singurătatea lor, fie în colțurile ascunse ale Africii, fie în suburbiile marilor orașe din Europa și America, nu sunt cuvinte vagi de consolare, ei tânjesc, conștient sau inconștient, după demnitatea umană și nădejdea care va transcende moartea. În sfârșit, ei caută trăirea în Hristos, Dumnezeu-Omul desăvârșit, Singurul care e Calea, Adevărul și Viața. Destinul uman culminează în posibilitatea fiecărei persoane umane de a fi transfigurat de lumina Dumnezeului în Treime, ajungând la îndumnezeire prin har.

Fiecare, indiferent de vârstă sau clasă socială, sărac sau bogat, vestit sau neînsemnat, analfabet sau învățat, tânjește să sărbătorească Învierea în inima lui. Aici culminează împărtășirea prezenței ortodoxe și mărturisirea ei pascală.

 

traducere de Angela Nistor

 

Material preluat din "Credinta strabuna" (Alba-Iulia), prin amabilitatea redactiei (Pr. Ilie Trif si Cosmin Bufnea)

 


Puneti comentariile Dvs la aceste texte, sau la problematica acestor texte în FORUM-ul alãturat !


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mălăncioiu
Mari duhovnici | Legăturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.


Orthodox LinkExchange