ELENA DULGHERU

AMEN. – UN FILM PENTRU CULTIVAREA AMNEZIEI DE MASĂ

 

Primul lucru care izbește în legătură cu filmul lui Costa-Gavras este afișul: o cruce cu brațele frânte și transformate în zvastică - un simbol frânt și apoi transformat într-un alt simbol: creștinismul (sau Biserica catolică) transformate sau, mai bine zis, puse în slujba nazismului – avem de-a face, așadar, cu un film ideologic! Al doilea lucru izbitor este puternica mediatizare (internă și internațională), de tipul și la nivelul unui eveniment politic (!) de amploare sau de scandal, iar nu al unui film, fie el și superproducție sau oscarizat. Chiar și caietul de presă, masiv și realizat în condiții grafice excepționale și aparent bogat documentat, atestă că producătorii au alocat o parte semnificativă din buget (și din atenția lor) publicității.

Așadar, ideologie și promovare de imagine… Ghici ciupercă ce-i? Cunoaștem lecția, ea avea alt nume în istoria recentă, pe care, din păcate, o uităm prea ușor: să ne fie rușine dacă am dormit la ședințele de învățământ ideologic!

Bun. Ideologie să fie, dar să știm și noi care! Filmul se dorește (chiar din declarațiile regizorului) “o demascare a indiferenței papalității față de ororile comise de Germania fascistă în timpul Celui de-al doilea război mondial”, privind deportarea și masacrarea evreilor (nu și a slavilor, țiganilor, etc.).

Pentru a-și realiza intenția, cei doi scenariști (Costa-Gavras și Jean-Claude Grumberg) apelează la o piesă de circumstanță, Vicarul, a germanului Rolf Hochhuth, scrisă și reprezentată în anii ’60, în perioada unei puternice campanii anticlericale desfășurate de socialiști. Se știe că atât stângismul, dominant în gândirea anilor ’60, cât și ecourile apropiate ale Procesului de la Nürnberg au generat o serie de filme și de creații literare, pe drept cuvânt, demascatoare ale ororilor nazismului și ale Celui de-al doilea război mondial, în genere. Trebuia să li se spună lucrurilor pe nume și li s-a spus. De atunci, tinerii Germaniei postbelice au fost educați, în mod constant, într-un sentiment de toleranță rasială și de culpă față de propria istorie recentă. S-au declanșat mișcări pacifiste în întreaga lume. S-au creat muzee ale Holocaustului, o mulțime de mărturii și documente au îngrozit omenirea de tragismele, până atunci (în anii ’60) necunoscute ale ultimului război mondial. Ce aduce nou filmul lui Costa-Gavras? Ce aduce el în plus, ca viziune, față de filmele create de ruși, de italieni, de francezi, polonezi în anii ‘60-’70? Din păcate, Amen. nu aduce decât schematism, lipsă de viață și de adevăr istoric.

Dar de aici și până la incriminarea Bisericii, a Vaticanului și a Papei Pius al XII-lea este o cale lungă și întortocheată (mai bine zis, strâmbă), o cale ce ocolește voit adevărul istoriei. Din păcate, regizorul atât de scrupulos în privința fidelității costumelor, nu merge mai departe de textul piesei.

Înainte de a deschide dosarele istoriei (și în ce măsură o putem face obiectiv în spațiul unui articol de o jumătate de pagină?), nu se poate să nu observăm simplismul cu care este redată fresca socio-politică a vremii: filmul nu conține planuri și acțiuni secundare, nu există aspecte divergente ale realității istorice. Personajele sunt personaje-simbol, ca în teatrul de idei din care se inspiră scenariul, așa că legătura lor cu realitatea este doar cea din mintea scenariștilor și a dramaturgului Hochhuth. Faptele sunt simple, lineare și atât de ușor lizibile, încât și un școlar ar simți că sunt cusute cu ață albă…
 


    


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2002, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.