ELENA DULGHERU

“ANTIM IVIREANUL”: MARTIRIU ȘI FILM

 

“Fiți atenți că faceți un film despre un mucenic! Filmarea lui va fi o mucenicie!”
(Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul României)

 

O adevărată surpriză ne-a oferit Cinemateca Română pe 27 octombrie a.c., găzduind premiera unui film... prea puțin așteptat, din simplul motiv că, dintr-o neobișnuită discreție a realizatorilor, se știau prea puține despre acest proiect. Astfel încât șansa mea de a fi prezentă la neașteptata sărbătoare am considerat-o drept un cadou, un semn(al) fericit, că în lumea filmului se mai întâmplă ceva pe o direcție spiritualmente antientropică. Mai ales că, la numai câteva sute de metri avea loc “o paradă a efectelor speciale nemaivăzute până acum”, animată de vipuri ale televiziunii autohtone, “lansarea inflamabil㔠și fără concurență a apocalipticului spărgător de box-office, Regatul de foc.

Fără fast de efecte speciale, purtând marca producătoare a Georgiei și oblăduirea discretă, dar însuflețită a Patriarhiei Române, filmul “răsăritean” al regizorului Ghiuli Ciohonelidze, Antim Ivireanul / Antim Iverleli (scenariul: Vaja Ghigașvili) se lansa ca o încununare “lumească”(?) a zece ani de la canonizarea marelui martir al Bisericii Ortodoxe Române, prăznuită în aceeași zi la Mănăstirea bucureșteană întemeiată de acesta și care ayi îi poartă numele. Prezența la proiecție a Patriarhului României, eveniment rarissim la Cinematecă, a impresionat prin aceeași discreție, Prea Fericirea sa evitând podiumul vorbitorilor și preferând o atitudine neoficială, angajată însă în duh, ca a unuia dintre părinții de suflet ai filmului – după cum ne-au mărturisit și regizorul, și unul din membrii echipei de filmare. Descinderea reverendei albe în mica “cetate a artei a 7-a” o considerăm, în același timp, un semn proniator spre o dublă deschidere: lărgirea spectrului vieții ecleziale înspre agora lumii, pe de o parte, dar și creșterea exigenței (și a alfabetizării) spirituale a creațiilor cinematografice, pe de alta. Poate că pilda Sfântului Antim, cărturar creștin de anvergură al unui “iluminism românesc”, ca și înalta ținută morală și culturală a vetrelor monahale de odinioară, evocate cu multă forță de expresie pe peliculă, vor da și altor cineaști din spațiul creștin răsăritean imboldul și curajul necesare pentru a evoca destine și personalități remarcabile (de care nu ducem lipsă!) ale istoriei Bisericii și Cetăților noastre...

“Fiți atenți că faceți un film despre un mucenic! Filmarea lui va fi o mucenicie!” – i-a avertizat Prea Fericitul, înaintea primului tur de manivelă. Și așa a fost – ne-o confirmă echipa de realizatori. Într-adevăr, a trebuit să treacă zece ani de la inițierea proiectului, pentru ca acesta să ajungă pe ecrane... Este un “drum al pătimirii” comparabil doar cu “mucenicia” filmului Andrei Rubliov (incluzând și timpul de “detenție” a peliculei tarkovskiene). Singura deosebire este că acum, în “postcomunism”, pretextele financiare camuflează foarte bine motivele ideologice și politice... Iar Părintele Patriarh nu s-a înșelat...

Ca structură, filmul este o epopee. El urmărește destinul protagonistului său, din copilărie și până pe “drumul Golgotei”, profilat pe fresca istoriei cu care, pe măsura maturizării și a urcușului pe treptele cârmuirii bisericești, va interfera tot mai mult și mai dramatic, ceea ce îl va conduce la finalul martiric cunoscut. Există personalități care, prin puterea spiritului iubitor de Adevăr, prin credință, voință și jertfă, forțează istoria, întorcând-o “cu fața” spre Dumnezeu. “Întâlnirea” cu Adevărul este usturătoare pentru cei deprinși cu întunericul minciunii, fapt pentru care bravul provocator al sfintei întâlniri va avea de plătit cu viața... Dar efectele ei (în cazul nostru, cu miile de pagini tipărite în românește și cu primul Liturghier în limba română din Valahia, dăruite nouă de Sfântul Antim) sunt irevesibile și istoria atestă meritul marelui ierarh de a fi introdus definitiv limba română în slujba bisericească. Iată de ce sfântul cărturar nici nu a putut fi iertat de cei pentru care cristalizarea conștiinței de sine a neamului românesc era un păcat și o piedică în dominarea acestuia. Odată cu îndepărtarea de la tron și uciderea de către turci a Sfântului Constantin Brâncoveanu (†1716), Ierarhul din Iviria cade în dizgrație și devine victimă a acelorași uneltitori, sfârșind prin același martiriu ca și domnitorul pe care îl slujise, la numai doi ani după moartea acestuia.

Dar nu mi-am propus să țin un curs de istorie, cu toate că un excurs este obligatoriu pentru a înțelege atât textul filmului, cât și importanța existenței și a cunoașterii lui, aici și acum, ci să-i urmez firul narativ, pentru a mă apropia de substanța sa intrinsecă.

Referitor la calitățile sale artistice, care nu sunt puține și interferă dens cu straturile politic și duhovnicesc, trebuie, mai întâi, să remarc primul aspect care cucerește, și anume calitatea imaginii (semnată de excelenții directori de fotografie A. Maisuradze și I. Iozadze), caracterul ei spectacular, pe alocuri, cvasi-mistic, “de mare frescă istorică”. Un aport esențial la aceasta și-a adus plasticitatea aridă, cu aerul ei ancestral, a peisajului gruzin, în care dantelăriile de piatră albă ale bisericilor, sprijinind, parcă, albastrul cerului, par o continuare a stâncăriilor albe pe care sunt durate, dar și virtuțile celorlalte locații de filmare, toate, autentice – de la Palatul Mogoșoaia, până la minaretele actualului Istambul.

Tot de poetica imaginii ține și chipul uman. Expresivitatea nobilă a chipului georgian, de o frumusețe austeră și senzuală în același timp, purtătoare a unei armonii spiritualizate, de tipul canoanelor antice, a putut fi admirată într-o galerie de personaje, animate de o trăire cu nimic mai prejos, interpretate de mari actori ai ecranului gruzin.

Dar în cinema, autenticitatea obrazului este vădită de gest. Iar valențele spirituale dezvăluite de chip și-au dat deplina măsură în calitatea interpretării, cu deosebire în redarea mediului monahal medieval, axată pe înțelegerea mentalității și pe asumarea înălțimii de credință a înaintașilor, iar nu pe emfatica etalare a veșmintelor și pe gesturi de protocol (ca în atâtea filme românești mai vechi, altfel, formal educative, despre voievozii noștri). A putea aduce pe ecran rugăciunea nu poate decât cel ce o cultivă în suflet, până a o înscrie în ordinul firescului: emoția și concentrarea nu se învață, nu se mimează, ci se trăiesc. (De aceea, iar nu datorită prezumtivului deficit de spectaculozitate, ecranul i-a preferat întotdeauna pe “haiducii” de orice fel, eroilor civilizatori și marilor mistici).

La întrebarea mea: “Cum este posibil, din punct de vedere artistic, să aduci pe ecran evlavia, fără să cazi în desuetitudine și formalism?”, răspunsul lui Ghiuli Ciohonelidze a fost simplu și dezarmant: “Noi, gruzinii, suntem creștini de paisprezece secole, mergem la biserică… Pentru noi, lucrurile acestea țin de firesc”. Dacă nu aș fi văzut filmul, aș fi considerat că este un răspuns-șablon și i-aș fi replicat la fel, cu cei “două mii de ani de creștinism românesc”, care, vai, nu se mai regăsesc practic în nici o operă importantă și mediatizată din cultura noastră contemporană. Și mai amară a fost pentru mine continuarea replicii cineastului (al cărui bunic am aflat că a fost episcop al Bisericii Gruziei) : “Timp de șaptezeci de ani de comunism i-am arătat pe preoți ca pe niște caraghioși. Dar poporul a rămas credincios, chiar dacă era interzis să mergi la bisericㅔ. Alte cuvinte în aparență banale și de protocol, iarăși am înghițit în sec, nemărturisindu-i că la noi, în cinema, și astăzi preoții sunt înfățișați de regizorii cei mai en vogue conform aceluiași șablon comunist. Să fie, oare, arta în aparență cea mai avangardistă, minată de cea mai mare osificare intelectuală și lipsă de discernământ?

A nominaliza galeria de actori care au dat glas cucerniciei răsăritene medievale, dar și spasmelor epocii nu ne este ușor, nu atât datorită listei lungi a interpreților de plan secund, cât mai ales datorită mijloacelor foarte modeste de promovare a filmului, fapt care nu a îngăduit, deocamdată, editarea unui caiet de prezentare. Ca să parafrazez observația profetică a Patriarhului nostru, mucenicia (posibilă și în cadrul breslei, când gestul Îi este închinat lui Dumnezeu) nu e interesată de crearea unei “imagini publice” prin strategii de advertising, ci, chiar și atunci când se intersectează cu artele, de cu totul alte “imagini” și “strategii”.

Voi vorbi, pe scurt, numai de eroul principal, care polarizează în jurul său întreaga dramaturgie a filmului și este întruchipat, la cele trei vârste ale vieții, de trei actori diferiți. Copilul Andrei (numele interpretului mi-a rămas, din păcate, necunoscut), cel ce va fi devenit mai târziu monahul Antim are de traversat o pruncie greu lovită de vitregia istoriei (prin pierderea mamei, ucisă de turci), dar călăuzită de lumina credinței, apoi primește harul revărsat din plin, ca tânăr mire al Domnului, urmând să își asume cu dârzenie, până la jerftă, destinul de slujitor întru slava lui Dumnezeu al altui popor creștin, ca episcop de Râmnic și apoi mitropolit al Țării Românești. Tânărul și luminosul monah Antim e întruchipat de Lașel Okroșidze, un actor capabil să redea simultan sensibilitatea și fermitatea, curajul și dăruirea, având valențe certe pentru interpretarea unor personaje de mare puritate și încărcătură spirituală. “Vârsta maturității” și a arhieriei poartă chiar semnătura regizorului – actor de notorietate, având la activ peste șaizeci de roluri, impunător prin sobrietate, concentrare și putere de convingere.

Cu mâna sigură a artistului ajuns la clasicismul artei sale, cu sufletul atașat de tăinuitul colț de lume, de ethos și de timp pe care-l evocă, Ghiuli Ciohonelidze dă viață vibrantei – și foarte actualei, pentru cine știe a citi printre rânduri - lecții politice, “manageriale” și duhovnicești a marelui cărturar al neamului românesc.

Iar a face un film despre un martir, despre martiriu - iată un moment dintre cele mai rare (iată una din probele cele mai grele și mai evitate) din istoria cinematografului.
 

    


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2002, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.