varianta cu diacritice românesti a acestei pagini

Sfântul Antonie, mostenitor al focului Cincizecimii

Pãrintele Matta el-Maskin

 

Douã mari evenimente în viata Bisericii:

La prima vedere, pare a nu exista vreo legãturã fundamentalã între cele douã evenimente. Dar dacã noi luãm în consideratie elementele cauzale si consecintele, noi vom putea discerne existenta unei relatii profunde, asa de profundã, încât în definitiv noi vom descoperi cã ele nu sunt decât unul singur de-a lungul timpului.

Coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care au izvorât puterile mãrturisirii pentru Hristos, din Iudeea pânã la capãtul pãmântului. Cât despre influenta directã a acestei coborâri asupra credinciosilor însisi, ea s-a manifestat sub forma unei schimbãri radicale, în favoarea unei vieti comunitare între toti credinciosii cu pretul functionãrii familiilor lor la sânul Bisericii. Atunci s-au vãzut persoane care se lepãdau public de proprietãtile lor în favoarea conducãtorilor comunitãtii, si-anume apostolii. Altii vindeau bunurile lor personale si le încredintau pretul. Consecinta - sau poate chiar motivatia profundã - a fost consacrarea întregii vieti în slujba Bisericii, atât în interior cât si în exterior. Astfel a apãrut forma primei Biserici: un grup de consacrati care au primit sãrãcia de bunã voie , ducând o viatã de comuniune.

Dacã reflectãm bine, este cu totul surprinzãtor sã vedem cum a fost posibil la acesti iudei îndrãgostiti de bani si de proprietãti, atasati de comert, câstig si capital, sã renunte, sã vândã totul, sã punã totul la picioarele apostolilor si sã devinã într-o clipã sãraci si lipsiti!

De asemenea dacã noi privim de aproape cum în ciuda obiceiurilor iudaice privitoare la sistemul tribal, la importanta acordatã genealogiilor, la autoritatea patriarhalã si la dreptul întâiului nãscut, ei au acceptat integrarea familiilor lor în sânul Bisericii sub o paternitate nouã si cu o înrudire spiritualã nouã unde toti devin fratii tuturor si unde mostenirea cea pãmânteascã si patrimoniul cedeazã locul realitãtilor nevãzute, dacã noi vom privi de aproape aceasta, noi vom fi atunci convinsi cã existã acolo o fortã superioarã naturii umane, acea trimisã de Hristos la zece zile dupã înãltarea Sa în persoana Duhului Sfânt: "Veti lua putere venind Duhul Sfânt peste voi" (Fapte 1, 8).

Trebuie acum sã recunoastem cã aceastã nouã putere spiritualã pe care au primit-o credinciosii a avut ca prim efect o schimbare radicalã în natura umanã pentru ceea ce înseamnã raporturile sale cu banii, familia, structura socialã activitatea cotidianã. ªi ce naturã! Natura iudaicã îndãrãtnicã si fatã de care au esuat toate mijloacele anterioare trimise de Dumnezeu pentru a o educa spiritual, atât prin dragoste, iertare, purtare de grijã si abundenta bunurilor pãmântesti si a minunilor arãtate, cât si prin severitatea , violenta, deportarea în exil; toate acestea n-au reusit sã provoace nici cea mai micã urnire a temperamentului iudaic cãtre comportamentul spiritual autentic.

Acelasi temperament, aceeasi naturã s-a supus imediat Duhului Sfânt si a devenit un exemplu surprinzãtor de renuntare, de mortificare, de detasare si de consacrare lui Dumnezeu a trupului, a inimi si a duhului.

Dar ceea ce noi dorim sã subliniem este forma luatã de Biserica primarã: ceea ce s-a întâmplat plecând de la ziua Cincizecimii era un rãspuns absolut si liber la actiunea Duhului Sfânt în inimi. Biserica a debutat fãrã nici o organizare sau planificare. Duhul Sfânt lucra mai întâi în fiecare inimã si oricine primea lucrarea Duhului se ducea sã vândã totul si chiar pe el însusi si venea sã se uneascã cu Biserica.

A deveni membru al Bisericii primare implica vinderea tuturor bunurilor sale, tatã sau o mamã, un frate sau o sorã, un fiu sau o fiicã refuza sã primeascã credinta, credinciosul trebuia sã se separe de acestia sã lase totul si sã vinã singur sã se uneascã cu Biserica. Aici Biserica era identificatã cu Hristos Īnsusi: "Noi am lãsat toate si Ti-am urmat Tie" (Mt. 19, 27) Cãci Duhul Sfânt era, în mod tainic, în sânul comunitãtii puternic prezent.

Aceasta este prima miscare suscitatã de Duhul Sfânt Īnsusi în inima acestor simpli credinciosi, identicã cu cea realizatã de Domnul Hristos în inima primilor

Sãi ucenici; o retragere totalã din lume, abandonarea tuturor lucrurilor pentru a urma Lui.

Dar Biserica n-a putut pãstra aceastã nouã situatie socio-economicã. Ceea ce sa petrecut la început cu spontaneitatea Duhului si rãspunsul imediat al credinciosilor nu era decât o imagine a ceea ce se va petrece la sfârsitul timpului, ca o prelungire luminoasã a Īmpãrãtiei care va veni, unde omul va trãi detasat de toate, sub împãrãtirea lui Dumnezeu care va avea grijã de toate.

Dar i-a veni greu Duhului Sfânt sã vadã Biserica sperând aceastã formã eshatologicã si sã vadã inima omului cã pierde acest rãspuns liber la invitatia la Īmpãrãtie, detasându-se de tot si pãrãsind lumea în mod absolut. Cãci acest demers spiritual, rezultat direct al Duhului Sfânt, este, în sine, o mãrturisire datã Domnului Iisus Hristos si o împlinire continuã a Evangheliei. Pentru aceasta Duhul a continuat sã lucreze în inimi, ca sã suscite acest rãspuns cãtre renuntarea totalã, mortificarea completã si retragerea din lume, dar într-un mod personal si nu comunitar, care n-a fost pentru aceasta mai putin intensã, mai putin strãlucitoare: atunci se asista la gesturile "faimoase" ale martirilor care exprimau cu mai multã vigoare continuitatea puterii Duhului Sfânt rãspândit în inima credinciosilor. Aceastã reactie, împinsã la paroxism, a vãdit capacitatea de renuntare si mortificare latentã a inimii Bisericii, ca un rãspuns net la chemarea de a învinge lumea prin credinta în cele nevãzute.

Chiar înainte ca persecutia starea martirilor sã fi luat sfârsit o nouã formã de rãspuns la chemarea Duhului Sfânt a apãrut, destul de asemãnãtoare martirului, dar trãitã zi de zi de-a lungul întregii vieti: monahismul, care nu este nimic altceva decât renuntarea la tot si purtarea crucii în fiecare zi. A slãvi vocatia monasticã înseamnã a o prezenta astfel.

Dacã veti vrea sã fiti mai moderat, veti spune cã este un rãspuns, nimic mai mult decât un rãspuns la entuziasmul credinta simple si pasnice pe care Duhul Sfânt o aprinde din focul sãu tainic. Atunci persoana pãrãseste totul si pleacã singurã, pentru apune în practicã credinta sa, nãdejdea si dragostea sa cãtre Dumnezeu.

Noi am vãzut cã credinta Bisericii primare a început în acelasi mod. Se pãrãsea totul, se vindeca tot ce aveai, se renunta la tot, se lãsã chiar si membru familiei pentru a se uni si consacra Bisericii, sau mai exact pentru a merge pe urmele Domnului. Noi am vãzut cã martiriul ia aceeasi formã, desi pentru un timp mai scurt.

Monahismul este deci continuarea, fãrã alterare a credintei primitive. Noi regãsim în "Viata "sfântului Antonie chiar aceastã semnificatie: "Mergând la bisericã, dupã obiceiul sãu, el gândea în sinea lui, medita mergând cum apostolii pãrãsirã totul pentru a urma pe Domnul, cum dupã Faptele Apostolilor, credinciosii vindeau bunurile lor, aduceau pretul de pe ele, îl puneau la picioarele apostolilor" (Viata lui Antonie 2).

Flacãra aprinsã în inima lui Antonie era continuarea Focului depus în inima Bisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original decât în mãsura în care este efectul acestui foc de neatins al Duhului Sfânt, care a pus pe primi crestini, în ziua Cincizecimii, sã pãrãseascã lumea pentru a forma prima Bisericã, apoi a reînceput sã ardã cu flãcãri epoca martirilor, pentru a vãdi puterea credintei Bisericii si care dupã aceea s-a fixat în viata cãlugãrilor pentru a reînsufleti inima Bisericii de fervoarea (entuziasmul, zel) credintei primare fondatã pe jertfa de sine si pe renuntarea totalã la lume. Viata monasticã a devenit într-un fel ca o suitã de pilsalei ale Duhului Sfânt pe care Biserica le primeste departe de lume, din desert si locuri aride, pentru a fi însufletit totul în timpul zilelor.

Cu venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, Biserica a intrat într-o stare de efervescentã spiritualã în situatia de a fu coplesitã de harisme dumnezeiesti în plenitudine, atât cât natura umanã putea sã suporte si în mãsura receptivitãtii sale ea impulsurile Duhului, la inspiratiile sale si la iluminãrile sale. Astfel a început vestirea Evangheliei si mãrturisirea datã Domnului Iisus pânã la capãtul pãmântului.

Aceastã mãrturisire se sprijinea pe semne, minuni, miracole care însoteau pe credinciosi si care depãseau natura umanã ca o fortã pusã la îndemâna omului, pentru a mãrturisi despre aceastã fortã însãsi, despre izvorul sãu si originea sa : "Bãrbati israeliti, de ce vã mirati de acest lucru, sau de ce stati cu ochii atintiti la noi, ca si cum cu a noastrã putere sau cucernicie l-am fi fãcut pe acesta sã umble". Dumnezeul lui Avraam si a lui Isaac si al lui Iacov, Dumnezeul pãrintilor nostri a slãvit pe Fiul sãu Iisus...ªi prin credinta în numele lui, pe acesta pe care îl vedeti si îl cunoasteti, l-a întãrit numele lui Iisus si credinta cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastrã, a tuturor"(Fapte 3,12-16).

Semnele si minunile au continuat astfel sã sustinã mãrturisirea si predica apostolilor, pânã ce a venit epoca martirilor. Atunci vestirea Evangheliei si mãrturisirea (martyria) datã Domnului Iisus a început sã se manifeste fãrã miracole, ca o fortã superioarã minunii, mai puternicã decât viata pãmânteascã în întregime. Exemplul unui credincios recent convertit, care accepta public martiriul, care îndura cele mai grele feluri de torturi si de moarte, în numele lui Iisus si pentru Iisus, acest exemplu exprima cu cea mai mare evidentã sensul credintei în Hristos si puterea Sa. Martiriul era în sine suficient pentru a aduce pe cei ce asistau sã creadã în Domnul Iisus. Guvernatorul însusi si cãlãi terminau adesea prin a le fi fricã si prin a crede. Ce fiintã umanã poate sã se stãpâneascã la vederea unei mame ca Doulaguie, care oferea pe cei 7 tineri ai sãi spre martiriu, care-i încuraja si dupã care se oferi pe ea însãsi sabiei, din dragoste pentru Hristos?

Astfel, martiriul a apãrut ca un nou punct de sprijin pentru vestirea Evangheliei si mãrturisirea datã Domnului Iisus, dupã exemplul miracolelor si minunilor din epoca apocalipticã . Puterea martirilor nu era în sine un miracol, cãci ea nu se manifesta în afara naturi umane cum era cea a miracolului. Vindecarea neputinciosului sau învierea Tavitei nu era urmarea unei puteri naturale existente în Petru, ci mai degrabã a unei puteri care îi venea de altundeva, prin invocare, rugãciune si credintã. Martiriul dimpotrivã, este o putere echivalentã cu miracolul, dar unitã cu natura umanã.

Martirul primeste o putere identicã cu cea a miracolului, dar în natura sa însãsi, ca aceastã putere, prezentã în el, sã-l ajute sã mãrturiseascã credinta în viata viitoare, nu numai pentru a vindeca bolile celorlalti, ci mai degrabã lipsa lor de credintã. Martirul primeste de la Duhul o putere care sãvârseste minuni, care ãl aratã în propia sa persoanã, ca si cum ar fi devenit propriul sãu bun. Prin ea (prin puterea aceasta)el moare lui însusi pentru a trãi pentru ceilalti si pentru a face sã prevaleze (sã învingã), înaintea lui însusi, înaintea lui Dumnezeu si înaintea celor care sunt de fatã moarte pentru Hristos asupra vietii fãrã Hristos si pentru a mãrturisi astfel cã "pentru mine viata este Hristos si moartea un câstig" (Filip 1.21)

Martirul, prin forta mãrturisirii sale proclamã ca o credintã vie l-a cuprins, cã o putere dumnezeiascã vie s-a unit cu natura sa. Valoarea acestei forte va fi vãditã de vãrsarea sângelui, în momentul în care trupul va cãdea pe pãmânt, mãrturisirea, devenitã atunci concretã si evidentã, se va adãuga Evangheliei, ca o putere de viatã dumnezeiascã unitã cu natura umanã, confirmatã prin moartea pentru adevãr, mãrturie adevãratã pe care Biserica este fondatã si creste.

Dacã miracolele si semnele primei perioade a Bisericii pot fi considerate ca o Evanghelie superioarã naturii umane dar proclamatã (vestitã) prin ea martiriul din epoca urmãtoare, devine o Evanghelie manifestatã în chiar interiorul acestei naturi umane ca un act în acelasi timp divin si uman, care depãseste natura dar care este unitã cu ea.

Dezvoltarea mãrturisirii pentru Hristos, pentru Evanghelie si pentru viata vesnicã s-au derulat deci în lume cu o precizie uimitoare:

A pãrãsi lumea pe plan fizic, aceasta e bine cunoscut. Pe plan interior, aceasta implicã transformarea naturii umane, zi dupã zi, dintr-o stare naturalã în care ea este moartã din cauza pãcatului, într-o stare supranaturalã, unde ea va trãi prin har, aceasta implicã apoi rãmânerea în permanentã în aceastã stare supranaturalã, oferindu-se jertfã vie si dând fãrã încetare mãrturie despre puterea divinã primitã de om în chiar inima naturii sale.

Viata monasticã reproduce cele douã acte precedente ale Duhului Sfânt: miracolul sãvârsit prin învierea cãlugãrului însusi si martiriului, care ridicã natura umanã deasupra ei însesi. Duhul Sfânt amplificã acolo permanenta cotidianã a trecerii de la moarte la viatã, si alegerea constant reînnoitã a acestei stãri care depãseste natura.

Cãlugãrul este un crestin care este mort dar care învie mãrturisind adevãrata înviere în toate zilele vietii sale.

Cãlugãrul primeste în natura sa moartã un dinamism supranatural care nu este altul decât sufletul vietii vesnice. Iatã de ce el suferã în toate zilele martiriul cu bucurie:

"Când persecutia încetã, dupã martiriul fericitului episcop Petru, Antonie pleacã din Alexandria si se retrase din nou în mãnãstirea sa :el era acolo în fiecare zi martir prin constiintã si al luptelor credintei. Asceza era mai intensã si mai riguroasã" (Viata Sfântului Antonie 47).

Cãlugãrul, lucrând în felul acesta, nu reprezintã decât o imagine autenticã a credintei perioadei de început, ca un act viu al Duhului Sfânt. Acest act inaugurat în ziua Cincizecimii prin coborârea limbilor de foc , traversã epoca martirilor în care se împurpurã de sânge si se stabili în afara lumii pentru a o echilibra si a mãrturisii împotriva ei.

Viata monasticã este deci ultima formã luatã de mãrturisirea credintei crestine, pusã de Duhul Sfânt în inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrinã particularã a crestinismului, nici o treaptã de perfectiune în credintã, ci o imagine vie a mãrturisirii crestine care rememoreazã sau reprezintã premisele credintei ca rãspuns la coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când toti pãrãseau bunurile lor, legãturile lor de rudenie si casa lor pentru a se uni cu apostolii, dupã învãtãtura Domnului. Viata monasticã reprezintã sau rememorezã de asemenea demersul credintei martirilor, când a trebuit sã mãrturiseascã pentru Hristos care si-a dus crucea si a suferit moarte în fata lumii întregi.

Viata monasticã este o mãrturie vie a credintei arzãtoare; ea reproduce fidel credinta si viata Bisericii primare. Ea este un model concret de viatã crestinã autenticã, totalmente conformã cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.

De asemenea când noi vorbim de viata monasticã, noi vorbim implicit de întreaga viatã crestinã autenticã; si când vorbim despre crestinismul adevãrat, noi ne gândim la viata monasticã ca una din realizãrile sale exemplare.

 

Traducere de Cosmin Bufnea, dupã:
Pere Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine apres la tradition arabe, Spiritualite Orientale (Nr. 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.