Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu și om

 

Hristos a înviat! Stimați ascultători, ne întâlnim în seara aceasta în gândul și în dorința de a vă propune câteva gânduri în legătură cu raportul între Dumnezeu și om. Voi vorbi despre unele aspecte ale acestui raport între Dumnezeu și om. Ne-am propus aceasta pentru că mulți dintre cei ce se declară credincioși spun că ei cred într-o putere, într-o forță care conduce universul. Apoi sunt și unii dintre credincioși care spun că ei cred în Dumnezeu dar în general nu se raportează la Dumnezeu. Sunt mulți oameni care au în vedere pe Dumnezeu ca o idee, unii Îl au în vedere ca o posibilitate, alții ca o probabilitate, și sunt puțini aceia care cred cu adevărat în Dumnezeu și se raportează la Dumnezeu, care au o legătură cu Dumnezeu, care știu de Dumnezeu ca de o ființă personală cu care intrăm în legătură. Sunt mulți dintre credincioși care au o idee falsă despre Dumnezeu și care nu se raportează corect la Dumnezeu.

Mi-am propus să vorbesc despre legătura între Dumnezeu și om și între om și Dumnezeu, și voi prezenta această legătură de pe două poziții, și anume dinspre Dumnezeu spre om și dinspre om spre Dumnezeu. Voi vorbi deci despre legătura între Dumnezeu și om pornind de la faptul că Dumnezeu este o ființă personală, o ființă în trei persoane, Dumnezeul treimic, așa cum credem noi ca dreptmăritori creștini. Și voi prezenta această legătură ca o legătură a religiei, religie însemnând legătură, de la religo-religare care înseamnă a se lega, a fi o legătură. Și anume întâi voi prezenta această legătură așa cum se prezintă ea în slujbele noastre bisericești. De ce? Pentru că pentru noi ortodocșii, slujbele sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori creștini, ca creștini ortodocși. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credincioșilor în fața lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut și un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu.

Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt întruparea credinței noastre și sunt în același timp credința în lucrare, credința în Dumnezeu în lucrare. Nu se poate să stai la sfintele slujbe fără să ai conștiința că stai în fața lui Dumnezeu, așa încât sfintele slujbe sunt o aducere a lui Dumnezeu în conștiința noastră, în simțirea noastră. Sfintele slujbe sunt acelea care ne dau posibilitatea să stăm în fața lui Dumnezeu, să avem cunoștință de Dumnezeu, să trăim prezența lui Dumnezeu, să avem posibilitatea să ne raportăm la Dumnezeu. În felul acesta, stând la sfintele slujbe și participând la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, noi, ca dreptmăritori creștini, ne rugăm lui Dumnezeu și învățăm despre Dumnezeu. La sfintele slujbe avem posibilitatea să ne întâlnim cu Dumnezeu în conștiința noastră, să simțim legătura între noi și Dumnezeu. La sfintele slujbe am putea spune că ni se descoperă Dumnezeu, ni se descoperă prin rânduielile de slujbă ale sfintei noastre Biserici, învățăm ceva despre Dumnezeu ca să putem să trăim legătura noastră cu Dumnezeu.

Ce învățăm despre Dumnezeu la sfintele slujbe? De pildă la Sfânta Liturghie, care începe cu cuvintele "Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor", învățăm că Dumnezeu are o împărăție în această lume și că împărăția aceasta este pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii, Sfânta Liturghie fiind cea mai importantă dintre slujbele Bisericii noastre. În rugăciunea "Tatăl nostru" noi cerem de la Dumnezeu să vină împărăția Lui când zicem "vie împărăția Ta", și cerând să vină împărăția lui Dumnezeu noi nădăjduim în împlinirea acestei cereri și de fapt sunt puțini acei credincioși care știu că cererea aceasta ni se împlinește cu fiecare Sfântă Liturghie. Pentru că în cuprinsul Sfintei Liturghii noi suntem în cuprinsul împărăției lui Dumnezeu care se desfășoară, ni se face cunoscută în prezența noastră împreună cu noi. La Sfânta Liturghie noi facem ceea ce fac îngerii în cer, aducem închinare lui Dumnezeu. De aceea rânduiala Bisericii noastre este ca în cadrul Sfintei Liturghii și în cadrul sfintelor slujbe în general, noi să avem conștiința prezenței lui Dumnezeu, ni se spune ceva despre Dumnezeu. Și anume între altele ni se spune că lui Dumnezeu I se cuvine "toată mărirea, cinstea și închinăciunea", "Că Ție se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor". Din aceasta înțelegem că Dumnezeu este mai presus de noi și că noi trebuie să-I aducem închinare și Îi aducem închinarea cea după putere, conștienți fiind însă că lui Dumnezeu I se cuvine mult mai mult decât Îi oferim noi, decât putem noi să-I oferim. Că lui Dumnezeu I se cuvine "toată mărirea, cinstea și închinăciunea", lui Dumnezeu-Tatăl, lui Dumnezeu-Fiul și lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, iar aceasta nu numai în clipa de față - în orice caz în clipa de față, căci zicem "acum" - ci și totdeauna și pururea și în vecii vecilor. Din această închinare, mărire și cinste noi Îi aducem lui Dumnezeu închinarea, cinstea și mărirea cea după puterea noastră.

Mai departe aflăm că Dumnezeu are o stăpânire, o împărăție, căci zicem: "Că a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția și puterea și mărirea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor". Încă o cunoștință despre împărăția lui Dumnezeu și despre legătura noastră cu Dumnezeu, care are stăpânire peste noi, are împărăție, are putere și mărire. Chiar dacă nu am ști multe lucruri despre Dumnezeu, noi putem învăța la Sfânta Liturghie și faptul că Dumnezeu este bun și iubitor de oameni, căci zicem: "Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor". Prin urmare, aflăm, știm și suntem încredințați că Dumnezeu este "bun și iubitor de oameni". Noi știm din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos Însuși a spus că Dumnezeu este bun (Matei 19, 17). Știm din Sfânta Evanghelie că Dumnezeu a iubit lumea, că L-a trimis pe Fiul Său pentru mântuirea lumii. Chiar se spune că "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16). Așadar, când e vorba să ne raportăm la Dumnezeu e foarte important să știm că Dumnezeu e bun și că Dumnezeu este iubitor de oameni, și că fiind El bun și iubitor de oameni, noi trebuie să-I aducem mărire, "Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm". Ne întâlnim cu Dumnezeu Cel bun și iubitor de oameni și pentru că e bun și iubitor de oameni - și asta să n-o uităm niciodată - Îi aducem mărire pentru bunătatea Lui și pentru iubirea Lui de oameni.

Mai departe spunem, vorbind cu Dumnezeu - pentru că la sfintele slujbe noi nu studiem despre Dumnezeu, nu învățăm despre Dumnezeu, ci învățăm rugându-ne, dacă învățăm și e bine să și învățăm, dar nu trebuie să ne ducem la sfintele slujbe cu gândul de a studia, ci cu gândul de a ne însuși anumite idei mântuitoare, ca să ne putem raporta la Dumnezeu - că Dumnezeu e milostiv și iubitor de oameni: "Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești, și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor". Aflăm deasemenea, ne încredințăm, stăruim în convingerea că Dumnezeu este sfânt, căci se spune: "Că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor".

Dar Dumnezeu Cel sfânt este sfânt și Își comunică sfințenia Lui și credincioșilor, și mărturisim și aceasta la sfintele slujbe și mai ales la Sfânta Liturghie când zicem: "Că Tu ești sfințirea noastră și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh". Pomenim de mila și de harul și de îndurările Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, și zicem: "Cu harul, cu îndurările și cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care împreună ești binecuvântat, cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor". Cuvintele le adresăm lui Dumnezeu-Tatăl și pomenim mila, harul și îndurările Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, Dumnezeu adevărat și om adevărat - așa Îl mărturisim în cuprinsul Simbolului credinței - și la Sfânta Liturghie mărturisim harul, mila și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pomenim totodată și pe Sfântul Duh, care este bun și făcător de viață: "Cu preasfântul și bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor".

Iată câte lucruri putem învăța despre Dumnezeu rugându-ne, avându-L pe Dumnezeu în față. Nu ni se spune: să știți că Dumnezeu e bun și iubitor de oameni, să știți că Dumnezeu e milostiv și iubitor de oameni, să știți că Dumnezeu e sfânt, să știți că Dumnezeu este sfințirea noastră, ci suntem angajați în legătura aceasta prin mărturisirea faptului că Dumnezeu e bun și iubitor de oameni, și pentru aceasta Îi ducem mărire, că Dumnezeu e milostiv și iubitor de oameni și noi Îi înălțăm mărire, că Dumnezeu e sfânt - "Că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție mărie înălțăm" -, că Dumnezeu este sfințirea noastră și Îi aducem mărire.

Apoi mai sunt și alte ziceri de la sfintele slujbe, de la alte sfinte slujbe, în care se spune de pildă: "Că al Tău este a ne milui și a ne mântui pe noi". Deci Doamne, pe Tine Te înțelegem ca unul care ai ca lucrare, ca acțiune, să miluiești și să mântuiești, dar nu să miluiești și să mântuiești numai în general, ci să miluiești și să ne mântuiești pe noi, "Că al Tău este a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, și Ție mărire Îți înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh". Sau "Că Dumnezeul milei și al îndurărilor și al iubirii de oameni ești, și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh". Iată câte lucruri importante se spun la sfintele slujbe, vorbind cu Dumnezeu în prezența noastră și în prezența noastră în fața lui Dumnezeu. De aceea ziceam că sfintele slujbe Îl aduc pe Dumnezeu în conștiința noastră, în simțirea noastră, în fața noastră. Sigur că cineva care se duce la slujbă numai cu gând de a se informa, poate să se ducă de două de trei ori și după aceea știe ce se face acolo. Ori noi ne ducem la sfintele slujbe, care se repetă în fiecare zi - și ne ducem când putem să ne ducem -, însă nu ne plictisim niciodată deși știm ce se petrece acolo, pentru că noi ne ducem să slujim. Orice credincios trebuie să știe că el nu este simplu spectator la o slujbă dumnezeiască, că el nu este un simplu asistent la slujba dumnezeiască, ci este un slujitor. Orice credincios care ia parte la sfintele slujbe trebuie să aibă conștiința că el slujește, nu se duce să vadă o slujbă, să audă o slujbă, ci se duce să facă o slujbă. În Biserica noastră nu slujesc numai preoții, numai arhiereii, numai diaconii, numai cântăreții bisericești, ci slujesc toți credincioșii care iau parte la sfintele slujbe. Cred că ați observat faptul că de fiecare dată când pomenim ceva despre Dumnezeu, că e bun și iubitor de oameni, zicem "și Ție mărire Îți înălțăm", pentru că ești bun și iubitor de oameni. Când pomenim mila și iubirea de oameni a lui Dumnezeu spunem: "Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm". Facem ceva în fața măreției lui Dumnezeu.

Aduc aici înainte faptul că Sfântul Isaac Sirul spune că "încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Pe Dumnezeu Îl cunoști numai în măsura în care te minunezi de Dumnezeu și de lucrurile lui Dumnezeu. Psalmistul zice: "Cât de minunate-s lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut" (Psalm 103). Dacă se minunează de lucrurile lui Dumnezeu, cu atât mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuși care le-a făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracțiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinței, un Dumnezeu în fața Căruia noi stăm și ne minunăm de Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaștem. Și de aceea zice Sfântul Isaac Sirul: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu acela care nu se minunează de Dumnezeu". Noi în măsura în care cunoaștem ceva din mărețiile lui Dumnezeu ne minunăm de Dumnezeu.

În Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări" (Ioan 16, 14). Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune în două locuri despre vuietul Duhului. Și anume în convorbirea între Domnul Hristos și un fariseu pe nume Nicodim se spune că Domnul Hristos a spus: "Vântul suflă unde vrea și tu auzi vuietul lui dar nu știi de unde vine și încotro se duce" (Ioan 3, 8). Prezența Duhului Sfânt se arată într-un vuiet, așa cum prezența vântului tot într-un vuiet se arată. Iar vuietul Duhului este preamărirea lui Dumnezeu. În alt loc, tot din Sfânta Evanghelie de la Ioan, se spune că Domnul Hristos a zis: "Cel căruia îi este sete să vină la Mine și să bea". Și adaugă: "Că râuri de apă vie vor curge din ființa celui credincios" (Ioan 7, 38). Și se vede că acolo unde sunt râuri, acolo este și un vuiet, vuietul râurilor. Poți să-ți dai seama că e în apropiere un râu fără să-l vezi, din vuietul râului. În cartea Faptelor Sfinților Apostoli este scris despre pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli, că s-a auzit "o suflare ca de vijelie care vine repede" (Fapte 2, 2), s-a auzit un zgomot, tot un vuiet. Dacă ne gândim bine că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt "El pe Mine Mă va preamări", și că în cartea Faptelor Sfinților Apostoli în legătură cu pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli se spune că Sfinții Apostoli au vorbit în limbi necunoscute lor - mai înainte - dar înțelese de cei care le ascultau - se spune că oamenii care ascultau cuvintele Sfinților Apostoli, în limbi necunoscute Sfinților Apostoli și cunoscute de cei care le ascultau, mărturiseau: "Îi auzim pe ei spunând măririle lui Dumnezeu" (Fapte 2, 11) sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu -, ne dăm seama că de fapt vuietul Duhului - despre care vorbește Domnul Hristos când Îl aseamănă pe Duhul Sfânt cu vântul care are un vuiet, cu râurile care deasemenea scot un vuiet - sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre în care aducem mărire lui Dumnezeu: "Că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm". Mărirea pe care I-o aducem noi lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt - pentru că a zis Domnul Hristos: "El pe Mine Mă va preamări" - este de fapt lucrarea aceasta de preamărire a lui Dumnezeu, deci este vuietul Duhului pe care îl auzim și la care participăm și noi înșine când Îl preamărim pe Dumnezeu și zicem de pildă: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ție Îți mulțumim Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru", sau când zicem: "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui". Sau când zicem cuvintele: "Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", când spunem cu simțire și cu rostire cuvintele acestea, cu participare - mie îmi place să spun că aceste cuvinte sunt tunetul pământului, că dacă este un tunet al cerului pe care-l auzim și care mărturisește și el despre mărețiile lui Dumnezeu, există și un tunet al pământului și tunetul pământului sunt cuvintele acestea: "Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale".

Așa încât la dumnezeieștile slujbe ale Bisericii noastre noi aflăm despre Dumnezeu că e bun, că e iubitor de oameni, că e milostiv, că e sfânt, că e sfințirea noastră și pentru toate acestea de fiecare dată Îi aducem mărire lui Dumnezeu, avem o angajare în raportarea noastră față de Dumnezeu. Și asta înseamnă că cei care absentează de la sfintele slujbe nu aduc mărire lui Dumnezeu, nu participă la vuietul Duhului, nu participă la preamărirea lui Dumnezeu, așa cum participă cei care iau parte la sfintele slujbe. Și bineînțeles că neparticipând la acestea, nu-i pot închipui pe Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi, cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem", noi, noi păcătoșii, noi credincioșii, cum suntem, buni, răi, cum suntem, îi închipuim la sfintele slujbe pe Heruvimi, ființele cerești care sunt în legătură cu Dumnezeu, în apropierea imediată a lui Dumnezeu. Și noi Îi aducem Preasfintei Treimi, lui Dumnezeu Celui în Treime, Celei de viață Făcătoare Treimi, întreit-sfântă cântare. Și de aceea, pentru că Îi aducem întreit-sfântă cântare, pentru că zicem "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot", de aceea noi îi închipuim pe Heruvimi și facem aici pe pământ lucru ceresc. Pentru că o slujbă dumnezeiască în locașul lui Dumnezeu care este sfânta biserică și care este de fapt cerul cel de pe pământ - m-aș bucura mult să reținem lucrul acesta, că sfânta biserică, privită ca locaș de închinare a lui Dumnezeu în care se fac sfintele slujbe și mai ales Sfânta Liturghie, este cerul cel de pe pământ, și nu poate ajunge cineva în cerul mai presus de lumea aceasta decât în măsura în care ia parte la slujbele dumnezeiești în cerul cel de pe pământ. Nu are ce căuta cineva în cer dacă nu merge în sfânta biserică.

Stimați ascultători, rânduielile noastre de slujbă sunt în așa fel făcute ca să ne putem raporta la Dumnezeu, și cei care slujesc lui Dumnezeu nu se mulțumesc numai cu ceea ce aduc ei lui Dumnezeu, cu măririle lui Dumnezeu pe care le pot înțelege, cât le pot înțelege și le pot aduce cât le pot aduce, ci ei doresc ca și alții să preamărească pe Dumnezeu. De aceea când e vorba de ectenia catehumenilor, în ecfonisul ecteniei pentru cei chemați, spunem "Ca și aceștia să preamărească preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh". Deci nu numai noi, ci și aceia care se pregătesc pentru luminare, pentru Botez, și aceia să preamărească preacinstitul și de mare cuviință numele lui Dumnezeu. Sau ne rugăm lui Dumnezeu zicând: "Și ne dă nouă cu o gură și o inimă a mări și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh".

Considerații de felul acesta ne duc la încredințarea că Dumnezeu vine către noi și că omul merge către Dumnezeu, că Dumnezeu îl are în vedere pe om și omul trebuie să-L aibă în vedere pe Dumnezeu. Cine nu se raportează la Dumnezeu așa cum ne îndrumează sfintele slujbe, rânduielile de slujbă ale Bisericii noastre, acela de fapt este cumva înafară de Dumnezeu. Sunt mulți dintre credincioși care se numesc credincioși, dar nu știu cât sunt de credincioși. Nu iau parte la sfintele slujbe, la Sfânta Liturghie, și spun că se roagă ei și acasă. Nu știu cât se roagă acasă, dar în orice caz nu-i destul să te rogi acasă, ci trebuie să iei parte la sfintele slujbe ca să fii în vuietul Duhului, ca să aduci mărire lui Dumnezeu după putere. Unii zic: "Părinte, și așa mintea mea nu stă acolo la rugăciune". Și la aceștia le spun eu de obicei: dragă, dacă mintea ți se duce de la rugăciune, uite, vreau eu ca mintea să ți se ducă de la rugăciune din biserică, nu din altă parte.

Stimați ascultători, între alte rânduieli de slujbă este și aceea ca înainte de a se rosti rugăciunea "Tatăl nostru", care de fapt e o rugăciune care ne-a lăsat-o Domnul nostru Iisus Hristos, rugăciunea pe care o cunosc și copii și oameni mari, și să știți că sunt mulți care nu o cunosc, cel puțin la mine la spovedit vin și oameni care nu știu "Tatăl nostru" și sunt oameni, poate și intelectuali unii dintre ei - le mai și zic câteodată, dacă zic că știu "Tatăl nostru", zic: spune-l; și își dă seama omul până la urmă că nu-l știe. Rugăciunea aceasta "Tatăl nostru", care este o rugăciune de mare însemnătate, și mai ales dacă o medităm - dacă o spunem repede nu o înțelegem nici noi - dar dacă o medităm, dacă aprofundăm cuprinsul ei, rugăciunea "Tatăl nostru" este de mare însemnătate. Și la Sfânta Liturghie este rânduială ca înainte de rugăciunea "Tatăl nostru" să se spună o altă rugăciune. Și nu numai la Sfânta Liturghie ci la încă o slujbă, la sfânta cununie, la slujba celor care se cunună în vederea căsătoriei, se spune către Dumnezeu așa: "Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, și a zice: Tatăl nostru Care ești în ceruri...". Prin urmare ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea o învrednicire specială să spunem rugăciunea "Tatăl nostru". De ce? Pentru că se poate spune această rugăciune și cu osândă. Asta o înțelegem din rugăciunea premergătoare rugăciunii "Tatăl nostru": "Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne - zicem lui Dumnezeu Stăpân, nu Tată -, cu îndrăznire - deci să îndrăznim -, fără de osândă - pentru că s-ar putea întâmpla să fim și osândiți spunând rugăciunea "Tatăl nostru" -, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, și a zice" "Tatăl nostru".

Asta arată că dacă noi nu ne comportăm ca fii ai lui Dumnezeu ne osândim spunând rugăciunea "Tatăl nostru" și mai ales se osândesc aceia care nu iartă pe cei care le greșesc, căci a zis Domnul Hristos să spunem: "Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri". Noi știm din Sfânta Evanghelie că Dumnezeu ne primește pe noi ca pe fii ai Săi. Mai întâi de toate, dacă Domnul Hristos ne-a lăsat rugăciunea aceasta în care Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, știm că noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Nu se insistă foarte mult în rânduielile noastre de slujbă asupra faptului că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, deși noi credem lucrul acesta. Și anume știm că suntem fii ai lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ne-a primit pe noi ca să fim fii ai Lui. De obicei se spune că noi suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a primit pe noi ca făpturi ale Sale ca să fim fii ai Lui. Și așa este, dar nu e numai așa. Ne-a primit Dumnezeu ca să fim fii ai Lui și în alt sens. Dumnezeu Însuși Se unește cu noi ca să putem noi deveni fii ai Lui. Sfântul Simeon Noul Teolog într-unul din imnele sale se minunează de Dumnezeu - pentru că L-a cunoscut pe Dumnezeu, și cine cunoaște pe Dumnezeu se minunează de Dumnezeu - și zice așa, vorbind cu Dumnezeu:

Cum de foc ești ce țâșnește, și ești val răcoritor?
Cum de arzi și-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameși îngeri și-ntunericul lumină?
Cum de scoți din iad și cum de curățești pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum mi-o aprinzi?
Cum de Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor, rănindu-i, cum de iarăși îi împaci?
Cum de rabzi și suferi Doamne, cum nu răsplătești îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină numai Ție Ți se-arată?
Cum fiind așa departe, vezi ce facem fiecare,
Doamne, robilor Tăi dă-le, îndelunga Ta răbdare!

Iată niște cuvinte în care se arată că înfierea, faptul de a fi fii ai lui Dumnezeu se realizează nu printr-o declarare a omului ca fiu al lui Dumnezeu, ci se realizează prin o unire a lui Dumnezeu cu omul: "Cum Te împreuni cu robii - noi suntem robi -, fii ai Tatălui de-i faci?", cum pe robi îi faci fii? Împreunându-Te, unindu-Te cu ei.

Aș vrea să aduc în legătură cu aceasta înainte un cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul. În cartea Sfântului Maxim Mărturisitorul numită "Ambigua" - e o carte în care se tâlcuiesc texte din Sfântul Grigore de Nyssa și din Sfântul Grigorie Teologul - Sfântul Maxim Mărturisitorul, aducând aminte de Melchisedec, de o apariție să zicem așa enigmatică din Vechiul Testament - un rege care s-a întâlnit cu patriarhul Avraam și căruia patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război - Melchisedec acesta, care înseamnă "rege al dreptății" și care era rege al Salemului și era și rege al păcii, despre el nu se spune nimic, nici că ar fi avut părinți - nu se spune nimic despre părinții lui - și nu se spune nimic nici despre sfârșitul zilelor lui. Și Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, vorbind despre acest Melchisedec, spune că a fost fără tată și fără mamă, fără spiță de neam și mai spune că acest Melchisedec fără tată, fără mamă și fără spiță de neam, era mai mare decât preoții evreilor (Evrei 7, 3). Sfântul Maxim Mărturisitorul având în vedere cele spuse de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, spune că într-adevăr, Melchisedec nu a avut tată și mamă, dar nu în înțelesul că nu s-a născut din niște părinți pământești, ci în înțelesul că a fost așa de ridicat peste nivelul părinților lui, încât nu mai avea nici o legătură cu părinții lui, ci toată legătura lui era cu Dumnezeu. Și s-ar putea spune despre el că era împreună cu Dumnezeu fără de început, prin măreția vieții lui. Și mai departe spune că acest Melchisedec n-a avut sfârșit al zilelor nu în înțelesul că nu a murit și el la vremea lui, ci în înțelesul că așa era de lipit de Dumnezeu încât se poate spune despre el că era veșnic ca Dumnezeu. Bineînțeles, acestea sunt lucruri de excepție, noi nu ne putem gândi la așa ceva, dar ne putem gândi la faptul că omul unit cu Dumnezeu trăiește din Dumnezeu și că Dumnezeu Se revarsă în om. În felul acesta se înțelege îndumnezeirea omului despre care vorbesc unii dintre părinții cei duhovnicești.

Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă că Dumnezeu Se comunică omului și că îi comunică omului din ceea ce este El, îl face pe om părtaș la dumnezeirea Lui. Părinții cei duhovnicești care au vorbit despre această minunăție, despre acest lucru pe care noi nu-l putem înțelege pentru că nu-l trăim - lucrurile cele sfinte, lucrurile cele deosebite numai în măsura în care le trăim le putem gândi -, zic, printr-o comparație, că așa cum fierul care arde în foc primește însușirile focului fără să-și schimbe calitatea de fier, dar arde și el ca focul, mistuiește și el ca focul lucrurile pe care le atinge, până când are în el puterea focului, tot așa și omul care se unește cu Dumnezeu, în care Dumnezeu Se revarsă, se îndumnezeiește și primește ceva din ceea ce este Dumnezeu. Aceasta este o raportare, o participare a omului la Dumnezeu.

Însă Domnul Hristos a avut în vedere și alte aspecte ale legăturii cu Dumnezeu când L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind Tatăl celor credincioși. Căci zice: "Care dintre voi, tată fiind, de îi va cere fiul său pâine, el îi va da piatră; sau de-i va cere fiul său pește, el îi va da șarpe; sau de-i va cere fiul său un ou, el îi va da scorpie?" Și adaugă: "Dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13). Asta înseamnă că noi trebuie să ne gândim la Dumnezeu, noi credincioșii, ca la Tatăl nostru care e mai bun decât părinții noștri cei pământești. Tatăl nostru poate că ar putea avea și niște ezitări în ceea ce ne privește pe noi, dar Tatăl Cel ceresc nu poate avea, pentru că El e bun și iubitor de oameni. Dacă noi suntem răi și putem face cele bune, Tatăl nostru Cel din ceruri cu atât mai mult poate să facă cele bune pentru noi. "Că al Tău este a ne milui și a ne mântui pe noi" zicem noi. "Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești" zicem noi și credem aceasta. Și pentru că credem aceasta, o și mărturisim, și mărturisind lucrul acesta noi trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu, nu când facem rele și ca să rămânem în cele rele, ci dacă am făcut cele rele - și trecutul oricum e irecuperabil, degeaba vrem noi să schimbăm ce am făcut, trecutul nostru nu-l mai putem schimba, dar Dumnezeu îl poate schimba. Și dacă ne raportăm la Dumnezeu în felul acesta, noi credem în bunătatea lui Dumnezeu care iartă păcatele pentru jertfa Mântuitorului. Pentru sângele vărsat pe cruce al Mântuitorului iartă păcatele noastre.

Stimați ascultători, numai în felul acesta ne putem gândi bine la Dumnezeu, dacă avem în vedere ceea ce ni se spune nouă despre Dumnezeu, întâi la sfintele slujbe. De ce la sfintele slujbe întâi? Pentru că adevăratul contact al nostru cu cele dumnezeiești sunt sfintele slujbe. Nu-i Biblia, nu-i Evanghelia, pentru că noi nu am început de la Evanghelie, ci noi am început credința noastră nu citind Evanghelia ci participând la sfintele slujbe, așa e rânduită Biserica noastră. Evanghelia e Hristos în mijlocul nostru în cadrul sfintelor slujbe, așa-i în Biserica Ortodoxă. Și atunci dacă vrem să aflăm ceva despre Dumnezeu și suntem atenți la sfintele slujbe, aflăm despre Dumnezeu, despre mărețiile lui Dumnezeu, aflăm câte ceva despre Dumnezeu și Îl cunoaștem pe Dumnezeu. După aceea venind de la sfintele slujbe la Evanghelie, citind Evanghelia și studiind Evanghelia, înțelegem cele ce se scriu în Evanghelie despre bunătatea lui Dumnezeu. Știm că Dumnezeu este iubire de pildă, și știm că Dumnezeu din iubire L-a trimis pe Fiul Său în lumea aceasta. Păi dacă știm lucrul acesta, noi nu avem motive să nu ne încredințăm de bunătatea lui Dumnezeu. Greșesc toți aceia care după ce au făcut păcate sunt preocupați de gândul că s-ar putea ca Dumnezeu pe ei să nici nu-i mai primească, să nu-i ierte. Dumnezeu nu poate să nu ierte. Omul poate să nu se facă vrednic de iertare, dar în clipa în care un om își dorește iertarea de la Dumnezeu și se apropie de Dumnezeu și părăsește păcatul, are condițiile iertării și Dumnezeu îl iartă.

Gândul acesta că Dumnezeu este Tatăl nostru și e binevoitor față de noi este un gând care a fost cuprins și în Vechiul Testament și mai ales în Psalmi. Să ne aducem aminte de pildă de Psalmul 102. În Psalmul 102 se spune printre altele așa: "Pe cât de sus este cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui spre cei ce se tem de Dânsul - bunătatea lui Dumnezeu. Cât de departe e răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre. Cum miluiește un tată pe fii săi, așa miluiește Domnul pe cei ce se tem de Dânsul". E ceva extraordinar să știi că bunătatea lui Dumnezeu este necuprinsă. Cât e de sus cerul deasupra pământului pe atât e de mare bunătatea lui Dumnezeu față de cei ce se tem de Dânsul. În rugăciunile de dezlegare de pildă, spunem că "mărirea Ta este nemăsurată și mila Ta este nemăsurată". "Pe cât este de mare mărirea Ta pe atât de mare este și mila Ta", spunem noi. Și toate ale lui Dumnezeu sunt infinite, sunt nemărginite, pentru că Dumnezeu Însuși este nemărginit și nu poate să fie Dumnezeu nemărginit și mărirea Lui să fie mărginită, nu poate să fie Dumnezeu nemărginit în mărire și să fie mărginit în milă. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite, prin urmare noi putem conta pe măreția lui Dumnezeu, pe bunătatea lui Dumnezeu, pe iubirea lui Dumnezeu, pe mila lui Dumnezeu, și contăm, pentru că de aceea zicem "Doamne miluiește-ne". De ce? Pentru că contăm pe mila lui Dumnezeu.

Numai că greșesc aceia care continuă să facă rău și apoi cheamă mila lui Dumnezeu. În Pateric se spune de pildă că era un frate într-o mănăstire, foarte ostenitor la rugăciune dar leneș la împlinirea celorlalte îndatoriri. Și atunci s-a arătat diavolul unui părinte și a zis: "O minune, cutare frate - era vorba de acela care era ostenitor la rugăciune dar leneș la împlinirea celorlalte datorii - mă strânge în brațe pururea făcând voile mele și apoi zice către Dumnezeu: <<Doamne, mântuiește-mă de cel rău>>". E vorba de faptul că mila lui Dumnezeu se dă oamenilor care se silesc să-I slujească lui Dumnezeu cu toate aspectele vieții lor, cu toate laturile vieții lor, cu toată ființa lor. Noi nu trebuie să fim mereu cu frica în sân, că oare ne iartă Dumnezeu, oare nu ne iartă, după ce am părăsit păcatul. Pentru că sigur ne iartă. Toate rânduielile de slujbă ale bisericii noastre cuprind rugăciuni de iertare și avem și o Sfânta Taină a iertării, Sfânta Taină a Pocăinței, prin care se dă iertarea păcatelor și e făcută anume ca să ni se dea iertarea păcatelor. Dar bineînțeles că iertarea păcatelor se dă în condițiile iertării. Dacă nu se împlinesc condițiile iertării, nu poate fi vorba de iertare. Condițiile iertării sunt în primul rând pocăința, pentru că pocăința înseamnă părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăiești când părăsești păcatul. Cine nu părăsește păcatul, acela nu este într-o stare de pocăință.

Să știți că mie îmi place foarte mult să le spun la oameni, și le spun cu toată bucuria, că pocăința trebuie făcută cu fața spre viitor nu cu fața spre trecut, că trecutul este irecuperabil, nu ai ce-i mai face. Trecutul nu moare, numai Dumnezeu mai poate schimba în privința trecutului. Și toate ale noastre intră în componența noastră, și binele și răul se adaugă la ceea ce suntem noi. Noi nu putem să facem abstracție de ceea ce am fost. Fericitul Augustin spunea că "Tatăl omului mare este copilul". De ce? Pentru că copilul e încadrat în omul cel mare, nu poți ajunge mare fără să fi trecut prin starea de copil. Vin câteodată pe la noi pe la mănăstire copii și le spun că și eu am învățat "Îngerelul" când eram ca ei. Copii așa de șapte-opt ani. Zic: voi credeți că am fost vreodată și eu ca voi așa, și acum uitați cât sunt de mare! Am fost vreodată ca voi? Și ei zic: "Da!". Și zic: de unde știți voi că am fost? Și ei spun că niciodată nu poate ajunge cineva mare dacă nu a fost copil. Și așa este. Dar toate ale copilăriei, toate ale tinereții, toate ale adolescenței, toate ale vârstei celeilalte, de mijloc, toate se adună la bătrânețe. Și să știți că la bătrânețe omul e rezumatul propriei sale vieți. De altfel în fiecare clipă din viața noastră suntem și rezumatul vieții de până în clipa respectivă. Așa încât noi trebuie să facem pocăința cu fața spre viitor în înțelesul de a evita alte păcate pe care le putem evita, dar nu ca să răscumpărăm cumva păcatele pe care le-am făcut altădată, că noi nu avem ce-i aduce lui Dumnezeu ca să ne miluiască Dumnezeu în prezent pentru lucrurile pe care le-am făcut rău în trecut. Până la urmă tot la mila lui Dumnezeu rămânem, tot la mijlocirile Maicii Domnului și la mijlocirile sfinților rămânem, tot la ajutorul Bisericii prin Sfintele Taine, dar trebuie să fim cu grijă - le spun eu la oameni cam așa -, să astupăm trecutul negativ cu un trecut pozitiv, adică să depărtăm cele rele, în măsura în care trăim de acum încolo corect și frumos să îndepărtăm cele rele de odinioară, să le astupăm, să devenim altfel de oameni, să fie o graniță între trecutul nostru negativ și între prezentul nostru pozitiv, care până la urmă tot trecut devine.

Stimați ascultători, prin urmare e foarte important de a reține aceea că mila lui Dumnezeu este mare, și să nu uităm niciodată lucrul acesta, că Dumnezeu a depărtat de la noi fărădelegile noastre - tare mult îmi place mie asta - "cât e de departe răsăritul de apus". E o expresie foarte bine gândită. Să ne socotim pe noi între răsărit și apus, pentru că de fiecare dată suntem între răsărit și apus. Și fiind între răsărit și apus, este o distanță între noi și răsărit și între noi și apus. Și anume între noi și răsărit e o distanță jumătate cât este între răsărit și apus. De la noi până la apus e încă o jumătate de distanță - foarte bine gândită expresia asta. Zice: pe cât e de departe nu răsăritul de noi, nu apusul de noi, ci "Pe cât e de departe răsăritul de apus, atât a depărtat Domnul de la noi fărădelegile noastre. Cum miluiește un tată pe copii săi, așa miluiește Domnul pe cei ce se tem de Dânsul". Noi nu putem să neglijăm lucruri de felul acesta, gânduri de felul acesta când vorbim despre raportul între Dumnezeu și om, între om și Dumnezeu. Trebuie să avem în vedere lucrurile acestea. Adică și mila lui Dumnezeu pe de o parte, și schimbarea noastră spre bine pe de altă parte.

Am zis că cu toate că suntem fii ai lui Dumnezeu, Biserica noastră nu se ocupă prea mult de situația noastră de fii. Și pe noi ne numește - și noi înșine ne numim - "robi ai lui Dumnezeu". Robi nu în înțelesul de asupriți de Dumnezeu. Acuma mai nou, de când s-a tot făcut caz de sclavagism și de sclavie, le mai venea greu la unii preoți să spună "robii lui Dumnezeu", parcă ar fi vrut să spună altceva. Să știți că nu e corect. De ce? Pentru că noi pornim de la treapta cea mai de jos și nu înțelegem prin faptul de a fi robi ai lui Dumnezeu altceva decât a fi slujitori ai lui Dumnezeu și că Dumnezeu dispune de noi. Maica Domnului s-a numit pe sine "roaba Domnului", "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Luca 1, 38). Dacă Maica Domnului s-a numit pe sine roaba Domnului, apoi noi, oameni de rând, oare nu ne putem numi robi ai lui Dumnezeu? Sfântul Apostol Pavel s-a prezentat pe sine ca rob al lui Hristos, Hristodul. Sfântul Apostol Iacov s-a prezentat pe sine ca rob al lui Dumnezeu. Și ei au fost oameni deosebiți. Tot așa ne putem prezenta și noi, și e foarte bine să ne prezentăm, ca robi ai lui Dumnezeu. Zicem și noi ca Maica Domnului, Maica Domnului a zis "iată roaba Domnului" și noi zicem: "Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt fiul slujnicii Tale". E o raportare la Dumnezeu de pe poziția de rob, de pe poziția omului care se știe disponibil pentru Dumnezeu, care se știe slujitor al lui Dumnezeu, care se știe împreună-lucrător cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat omului cinstea de a fi împreună-lucrător al lui Dumnezeu.

Nu știu dacă ați citit careva din câți sunteți aici Filocalia volumul V, partea care cuprinde scrierile Sfântul Petru Damaschin. În scrierile Sfântului Petru Damaschin este o observație foarte importantă, și anume Sfântul Petru Damaschin spune că "Smerenia cu care suntem noi datori lui Dumnezeu este și atunci când faci bine". Pentru că știți că unii oameni cred că smerenia vine de pe urma conștiinței că ai făcut rău, de pe urma conștiinței că ai făcut păcate. Dar să știți că există două feluri de smerenie: există smerenia femeii păcătoase, care și-a recunoscut păcatele, sau smerenia vameșului din pilda vameșului și a fariseului, care spune "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului" (Luca 18, 13), adică avea conștiința păcătoșeniei. Dar există și o smerenie a Maicii Domnului. Maica Domnului a fost o persoană cu totul deosebită, noi credem că Maica Domnului nu a avut decât păcatul strămoșesc, alt păcat nu a avut. Și atunci și Maica Domnului a spus despre sine că "a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48), și ea și-a înțeles smerenia ca și condiție socială. Dar smerenia Maicii Domnului nu a fost smerenia de pe urma conștiinței păcătoșeniei, ci de pe urma conștiinței că este în legătură cu Dumnezeu, că-i slujește lui Dumnezeu. Sau smerenia Sfântului Ioan Botezătorul care spunea: "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micșorez" (Ioan 3, 30).

Deci Sfântul Petru Damaschin spune că cu cât cineva este mai mult lucrător împreună cu Dumnezeu, cu atât are motive să se smerească, pentru că Dumnezeu îl alege pe el ca să facă binele, ca să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu. Noi nu înțelegem un bine despărțit de Dumnezeu, ci știm că "toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor", deci orice lucru bun pe care îl facem, pe care îl putem face, este un lucru pe care îl facem împreună cu Dumnezeu. Faptele cele bune în concepția ortodoxă sunt fapte numite teandrice, adică în care Se unește Dumnezeu cu omul. "Theos" înseamnă Dumnezeu și "andros" înseamnă om, respectiv bărbat, teandric înseamnă ceva în care lucrează și Dumnezeu - Theos - și omul, bărbatul - andros.

Stimați ascultători, știind noi toate lucrurile acestea, putem să ne raportăm la Dumnezeu în mod corect, în mod firesc. Și în raportarea noastră față de Dumnezeu avem în vedere rugăciunea, ca mijloc de unire a omului cu Dumnezeu, în înțelesul că rugăciunea este "vorbirea omului cu Dumnezeu". Când ne rugăm vorbim cu Dumnezeu. Să știți că nu toți care se roagă vorbesc cu Dumnezeu, unii recită rugăciuni. Asta nu înseamnă că vorbesc cu Dumnezeu. Parcă v-am mai spus că cineva îmi spunea că citește Psaltirea în fiecare zi, că o poate citi în patru ceasuri. Păi, eu nu zic că nu o poate citi, dar sunt sigur că nu face altceva decât exerciții de citire. Poate că cu vremea va putea să o citească în trei ceasuri, dar nu e o realizare. Dumnezeu nu are nevoie de psaltirile noastre. Noi citim Psaltirea, citim psalmii și ne bucurăm că-i putem citi. Cel puțin mie -- v-am mai spus parcă altă dată - doi psalmi îmi plac așa de mult de parcă i-aș fi făcut eu. Psalmul 22: "Domnul este păstorul meu și nimica nu-mi lipsește" și psalmul 102: "Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui". Noi putem să ne alegem psalmi care să fie psalmii noștri. Putem să citim toți psalmii și e bine să-i citim, după rânduiala Bisericii, dar nu așa ca să facem un program. Că dacă facem numai un program, nu ajungem la rezultatele pe care le urmărim. Ne ostenim rugându-ne - și zicea cineva că "de atâta rugăciune nici nu te mai poți ruga". Asta înseamnă că ajungi să te obosești și obosind tu te silești totuși să faci rugăciuni, ca și când ți le-ar număra cineva, dar nu e corect. Corect este să-I slujești lui Dumnezeu conștient, cu bucurie și cu plăcere, și când te-ai ostenit să te odihnești. Mă întreba pe mine cineva - cred că ați citit în colaborarea mea la "Convorbiri duhovnicești" - că ce fac eu ca să-mi alung somnul. Și am zis că mă culc. E de fapt un fel de a-ți alunga somnul. Somnul ți l-a dat Dumnezeu nu să-l alungi, ci ți l-a dat Dumnezeu să te folosești de el. Doamne-ferește să ajungi să nu poți dormi. Eu când mă trezesc noaptea, primul gând e: Doamne, cum să fac ca să dorm mai departe? Nu cum să fac să nu dorm. De ce? Pentru că dacă nu dormi noaptea, apoi dormi ziua, sau ești tărbăcit, nici nu mai știi dacă ești cu cei care dorm sau cu cei care-s treji. Așa că toate lucrurile trebuie gândite bine și trebuie folosite bine. Noi ne rugăm lui Dumnezeu și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru somnul pe care ni l-a dat pentru a putea să ne refacem

Prin urmare, stimați ascultători, e bine să avem în vedere niște lucruri spre binele nostru. Dumnezeu nu vrea să ne încurce, vrea să ne ajute. Dumnezeu nu vrea să ne asuprească, vrea să ne mântuiască. Putem noi să ne asuprim singuri, prin diferite idei care ne vin în cap, să facem și una și alta, și le facem și le îmblătim și pe o parte și pe alta și până la urmă nu avem folosul care trebuie pentru că nu mergem pe calea care duce la ceea ce este bine. Noi să ne raportăm la Dumnezeu aducându-I mărire. Avem o viață conștientă. Se insistă foarte mult și mai ales acum în ultima vreme, toată lumea isihasm, isihasm, rugăciunea minții, rugăciunea inimii, rugăciunea de toată vremea. Da, sunt de acord, foarte bine că se gândesc oamenii la rugăciune, dar să știți că nu e numai rugăciunea de toată vremea, nu e numai rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", poate să se spună foarte bine și "Mărire Ție Doamne, mărire Ție", și "Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Și așa ne raportăm la Dumnezeu. Pentru că până la urmă rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" ne afirmă mai mult pe noi decât pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl afirmăm atunci când Îi aducem laudă lui Dumnezeu: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru".

Gânduri de felul acesta aș vrea să rămână aici după plecarea mea în legătură cu raportul nostru față de Dumnezeu, cu unele aspecte ale raportului nostru față de Dumnezeu. Adică pe de o parte să avem încredere în Dumnezeu care vine către noi ca Tată al nostru, care vrea să ne aibă ca fii ai lui, iar pe de altă parte să ne raportăm la Dumnezeu în calitate de fii și de robi ai Lui. Dumnezeu să ne ajute!

 

10 mai 1993


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.