Bătrânii de la Colciu

I. O noapte cu lună

Binecunoscutul scriitor al Bisericii Române, Ioanichie Bălan, povestește despre vizita sa la Muntele Athos și despre sfinții părinți ai schitului Colciu: „De-a lungul istoriei, Muntele Athos a fost pentru întreaga lume o veritabilă citadelă a afirmării și apărării credinței ortodoxe. Pentru mai bine de o mie de ani, Athosul a fost cea mai înaltă școală a creșterii și perfecționării monahismului ortodox, fără egal în vreo altă țară creștină. Athosul a dat Bisericii Ortodoxe sute de sfinți, ierarhi remarcabili, asceți, dascăli ai rugăciunii, monahi sfinți, scriitori bisericești și apologeți ai dreptei credințe și a Tradiției ortodoxe. Aici Dumnezeu este lăudat de mai bine de un mileniu, probabil mai mult decât oriunde altundeva pe pământ, iar rugăciunea este înălțată către Domnul în mai multe limbi, printre care și română. În fiecare noapte, de la miezul nopții până se crapă de ziuă, monahii atoniți se roagă din tot sufletul lor și slujesc Sf. Liturghie în sute de biserici și capele.”

     Dorința de a cunoaște mai de aproape Muntele Athos și de a purta convorbiri duhovnicești cu părinții aghioriți români ne-a îndemnat să pornim în pelerinaj spre acest munte binecuvântat și sfânt.

După o oprire de două zile la Tesalonic, oraș încreștinat de Sfântul Apostol Pavel, traversăm peninsula Halkidiki și de acolo, într-o mică ambarcațiune, călătorim încă două ore pe Marea Egee înspre portul atonit Daphne. Iată-ne în țara călugărilor ortodocși din lumea întreagă! Iată-ne în țara cea sfântă a Muntelui Athos! În port se află o mulțime de monahi și pelerini care au venit din ținuturi foarte îndepărtate. Preț de alte două ore, urcăm un drum șerpuit și ajungem la Karyes, capitala și centrul spiritual și administrativ al Muntelui, unde oprim pentru o noapte. Câțiva călugări români merg înaintea noastră. La miezul nopții, clopotele trezesc pe toți în Munte pentru slujba Utreniei. O atmosferă nemaiîntâlnită de liniște, de tihnă și sfințenie ne înconjoară... „Muntele Athos, Sfântul Munte, al doilea rai de pe pământ” spune un stih al Părinților aghioriți.

A doua zi, un grup de monahi români ies în pelerinaj de-a lungul potecilor ascunse ale Athosului, înspre schiturile și chiliile locuite de smeriții monahi ce au venit din România. Ne îndreptăm spre chilia Sfântul Gheorghe-Colciu – un drum care ne ia patru ore de mers, până la asfințit. Pentru început, rătăcim printr-o vale largă și însorită, acoperită cu păduri, livezi de măslini și viță-de-vie. Aceasta este Kapsala. În vremurile de odinioară, aici se nevoiau sute de isihaști, printre care și mulți români. Azi au rămas puțini. Chilii pustnicești apar ici-colo pe pajiști și în luminișuri de pădure. Unele sunt nelocuite și într-o stare de neglijare, datorită absenței monahilor. Altele sunt bine întreținute, înconjurate de livezi de măslini și lămâi și pomi de grape – semn că unele sunt încă locuite, că în ele candela privegherii nu este stinsă și că numele lui Dumnezeu este încă lăudat. La orizont pot fi văzute mănăstirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron și Filoteu, înăltându-și turnurile spre cer, iar dedesupt, la poalele muntelui, se dezvăluie marea cea misterioasă.

În chilia Sf. Gheorghe, deasupra golfului Colciu, locuiesc trei monahi români, sub îndrumarea ieroschimonahului Dionisie Ignat. Părinții ni se înfățișează, având multă dragoste și lacrimi în ochi. Ne închinăm în biserică, cântăm Domnului și Maicii Sale – protectoarea Sfântului Munte, ne dăm sărutul de bun-venit și rămânem aici peste noapte. O noapte cu lună, într-o tăcere inimaginabilă, ce trezește sufletul la rugăciune. Numai murmurul apei se aude slab jos, la poalele muntelui.

II. Schitul Colciu

     O mare parte a informațiilor noastre privitoare la istoria Colciului provine din scrierile bătrânului Ioan Șova, de la Chilia Sf. Gheorghe, a cărui lucrare, nepublicată, „O istorie pe scurt a chiliilor Sf. Gheorghe și Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” o vom parafraza în cele ce urmează.

Tradiția aghiorită reține faptul că schitul Colciu al Mănăstirii Vatopedu a fost ridicat prima oară de un creștin foarte bogat și evlavios din Italia, pe numa Kolchiu (pronunțat Colciu de greci), la începutul secolului al VII-lea. Atât schitul cât și multele chilii construite mai târziu în jurul lui au fost fie distruse, fie s-au degradat de mai multe ori de-a lungul veacurilor și au fost adesea reconstruite. Pe partea dinspre mare existau de asemenea sihăstrii și peșteri unde trăiau pustnicii isihaști.

     Schitul a fost construit pe cel mai înalt pisc spre sud de Vatopedu, de-a lungul țărmului estic al Athosului. Așezarea oferă un climat mai blând și mai uscat decât în alte locuri ale Athosului, nefiind expus vânturilor ce vin dinspre pădurile de castan, și sunt atât de dăunătoare bolnavilor de reumatism. Astăzi nu a mai rămas nimic din acest înfloritor schit de odinioară, cu excepția unui imens turn pătrat, supraetajat, ce este în totală ruină.

     Între chiliile care au existat se numără Chilia Sf. Treime, Chilia Sf. Apostoli, Chilia Sf. Ștefan, Chilia Tuturor Sfinților, Chilia Întâmpinarea Domnului, Chilia Sf. Arhangheli, Chilia Sf. Doctori fără de arginți Cosma și Damian, Chilia Sf. Gheorghe, Chilia Nașterii Înaintemergătorului și Chilia Sf. Ana. Dintre acestea, numai ultimele patru mai sunt astăzi locuite. Deși chiliile Sf. Ștefan și Sf. Arhangheli mai pot fi încă zărite, ele sunt abandonate. Tot ce a mai rămas din celelalte chilii sunt fundațiile și pajiști adânc îngropate în tufe de mure.

Poate cel mai renumit trăitor al Schitului Colciu a fost Sf. Agapie (prăznuit pe 1 martie), care locuit împreună cu bătrânul său îndrumător în Chilia Sf. Treime la mijlocul și sfârșitul secolului al XVIII-lea. În timpul unui atac al turcilor, Sf. Agapie a fost prins și ținut în lanțuri ca sclav timp de 12 ani. În tot acest timp, el i-a slujit cu atâta credință pe musulmanii care îl cumpăraseră, încât aceștia i-au îngăduit mai multă libertate decât oricărui alt sclav.

După un timp, Sf. Agapie a fost eliberat din sclavie în mod miraculos, printr-o minune a Maicii Domnului. El a fugit în secret și s-a întors în Sfântul Munte, la bătrânul său. Acesta l-a certat cu asprime pe Sf. Agapie pentru că fugise și l-a trimis înapoi, ca să nu pricinuiască o pierdere turcului care-l stăpânea. Ca un adevărat fiu al ascultării, Sf. Agapie s-a reîntors la stăpânul său fără să obiecteze. Când a sosit și i-a povestit stăpânului său tot ce se întâmplase, turcul și familia lui au fost uluiți de virtutea Sf. Agapie și l-au ținut în și mai mare respect și onoare. Ascultarea călugărului sfânt a servit ca început pentru convertirea stăpânului său la creștinism și după câtva timp, stăpânul său, împreună cu doi dintre fiii săi au venit cu Sf. Agapie la Muntele Athos, unde au primit tunderea în monahism din mâinile lui. Ei și-au sfârșit zilele acolo, în mireasma faptelor lor ascetice, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Singura dată când Colciu a fost lipsit de prezența monahilor a fost după răscoala greacă din 1821. În acea vreme, grecii, tineri și vârstnici, s-au ridicat împotriva stăpânitorilor musulmani. Când s-a descoperit că niște călugări greci atoniți se înrolaseră în armata antiotomană, turcii au lovit cu putere în călugării atoniți și timp de mulți ani au torturat cu cruzime locuitorii peninsulei. În perioada aceea toți monahii, inclusiv cei de la Colciu, fie au fugit, fie au fost martirizați. Istoria amintește că monahii de la Colciu erau înghesuiți în saci (atâția călugări câți putea să cuprindă un sac), care erau pe urmă strâns legați, târâți pe vărful Colciu și lăsați să se rostogolească asemenea bolovanilor în josul văii, în mare. Turcii aduceau apoi iar sacii pe deal și repetau această tortură inumană. Acestea și încă alte astfel de torturi au dus la abandonarea în mare parte a Sfântului Munte în 1821.

Spre sfârșitul secolului al 18-lea, Sfântul Munte a început să treacă printr-o renaștere spirituală. Câțiva monahi s-au strecurat înapoi la Colciu, dar nu înainte de venirea bătrânului Ilie Vulpe în Chilia Nașterii Înaintemergătorului, astfel încât întreaga regiune a început să înflorească spiritual, în adevăratul sens al cuvântului.

III. Bătrânul Ilie Vulpe (U8 decembrie 1928)

     Bătrânul Ilie s-a născut în România, la Brăghicea, în regiunea Orhei (Basarabia) în 1851, fiul lui Ilie și Melania Vulpe. Ca și copil, el a fost botezat Eutimie și a primit o educație aleasă, fiind crescut în tradiția ortodoxă a țării sale. Părinții săi erau producători de vinuri. El a fost educat într-o școală particulară, într-o perioadă în care cărțile erau încă scrise cu litere slavone.

În 1877 a servit în armată și a lucrat la transportul proviziilor. La puțin timp după întoarcerea acasă, el a intrat în Mănăstirea Frumoasa, în care a stat numai un singur an, înainte de a pleca la Muntele Athos, unde a venit în vara lui 1879.

După vizitarea mănăstirilor atonite, el s-a stabilit în nou-înființatul schit isihast Lacu, sub protecția Chiliei Maicii Domnului, împreună cu întemeietorul schitului, schimonahul Iustin. Aici el a fost tuns în monahism, primind numele Ilie, și a fost repede hirotonit diacon și apoi preot în 1880. În total, el a stat la Lacu 10 ani.

     În 1889, părintele Ilie s-a mutat la Schitul Vigla, mai departe, înspre sud (lângă schitul Prodromu) și s-a așezat într-o altă chilie închinată Maicii Domnului, unde a rămas timp de 5 ani, împreună cu trei ucenici, dintre care doi veniseră cu el de la Schitul Lacu.

Era în 1894, când Părintele Ilie, deja binecunoscut drept un experimentat părinte duhovnicesc și practicant al Rugăciunii lui Iisus, a venit la Colciu și s-a stabilit Chilia Nașterii Înaintemergătorului, cu cei 3 ucenici.

Când a restaurat coliba, s-au adunat în jurul lui 5 discipoli – Eutimie, Andrei, Paisie, Gherasim și Ioan Guțu – alcătuind o renumită familie duhovnicească. Ascetismul ieroschimonahului Ilie consta în tăcere și rugăciune neîncetată, și a devenit cunoscut ca un lucrător al rugăciunii inimii. El urma rânduiala Bisericii și săvârșea Sf. Liturghie cu multă smerenie. Când slujea în zilele săptămânii, cu excepția Sfintei Euharistii, el mânca numai prescură, primind alt fel de hrană numai sâmbăta și duminica. Când nu săvârșea Sfintele Taine, el mânca numai o dată pe zi, excepție făcând miercurea și vinerea, când nu mânca nimic. Dormea foarte puțin și citea zilnic din Sfintele Scripturi și omiliile Sfinților Părinți.

Pentru smerenia și ascetismul său, dragostea divină și harul Sfântului Duh s-a sălășluit cu prisosință în inima acestui părinte. Ieroschimonahul Ilie Vulpe a fost un părinte iubitor și blând, renumit pretutindeni în Athos pentru că era ospitalier, milos, sincer ca un copil și înțelept în cuvânt.

     Pentru mai bine de 30 de ani, părintele Ilie a fost unul dintre cei mai experimentați părinți duhovnicești din Muntele Athos, pregătind și îndrumând pe calea Mântuirii sute de fii duhovnicești – români, greci, ruși, bulgari și sârbi. Cu toții îl căutau și se foloseau de cuvintele sale. Dacă vedea că cineva se rușinează înaintea lui, el îl încuraja imediat, spunându-i: „Îndrăznește, fiule, căci și eu, la rândul meu sunt un păcătos!” Astfel el a adus multe suflete la pocăință.

Câteodată, el își sfătuia discipolii, spunând: „Fiii mei, nu uitați că ne aflăm în Sfântul Munte, unde Maica Domnului ne-a chemat să facem fapte bune. Neîncetat să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii și a întregului neam creștinesc!”

Altă dată a zis: „Părinților, nu uitați cuvântul din Pateric, pe care avva Iosif l-a rostit către avva Lot: ‚Nu poți să te faci călugăr de nu te vei face ca focul, arzând tot.’ Așa trebuie inimile noastre să ardă de dragostea pentru Hristos.”

Odată a venit la el pentru spovedanie un călugăr și i-a zis: „Părinte, dați-mi binecuvântare să mă fac nebun pentru Hristos!” Dar bătrânul i-a răspuns, zâmbind: „Nu-ți ajunge că deja ești nebun? Vrei să continui să fii un nebun?” Atunci monahul s-a rușinat și a făcut o închinăciune înaintea lui, zicând: „Iertați-mă, cinstite părinte, căci am păcătuit!” Dar bătrânul, sărutându-l, i-a dat drumul în pace.

     Cuviosul părinte Ilie Vulpe s-a nevoit în Sfântul Munte timp de 50 de ani, slăvindu-l pe Dumnezeu zi și noapte și învățând mulți fii duhovnicești. Apoi, văzându-și sfârșitul apropiindu-se, i-a binecuvântat pe toți. A adormit întru Domnul în pace, în 8 decembrie 1928 și a fost deplâns și condus la mormânt de mulți călugări atoniți.

Bătrânul Ilie a devenit înaintea sfârșitului său un îndrumător spiritual al monahilor de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mulți discipoli s-au adunat în jurul lui, inclusiv bătrânul Ioan Guțu, care a fost de asemenea și cel mai longeviv dintre ei toți și contemporanul nostru.

IV. Bătrânul Ioan Guțu (U5 decembrie 1996)

     Bătrânul Ioan Guțu s-a născut la Popești în regiunea Soroca (Basarabia) în 1906. A mers la Școală în satul său natal urmând cele patru clase primare, potrivit obiceiului vremii sale. Se pare că a fost înclinat înspre monahism de la o vârstă tânără și a auzit de bătrânul Ilie. În 1925, după ce a primit binecuvântarea tatălui său, a plecat spre Athos și a mers direct la schitul Colciu. Tatăl său l-a vizitat mai târziu la Colciu și i-a spus: „Asigură-te că vei muri aici!” Această dorință a fost îndeplinită de ascultătorul fiu, care nu a părăsit „chilia pocăinței sale” până la moarte, 70 de ani mai târziu.

El a devenit discipolul bătrânului Ilie și după aceea, după moartea acestuia, a unora dintre ceilalți discipoli ai bătrânului Ilie. A fost tuns în monahism doi ani după sosirea sa, în 1927, hirotonit diacon în 1929 (după moartea bătrânului Ilie) și apoi preot, în 1931. Ultimul dintre ucenicii bătrânului a decedat în 1951, și pentru următorii 40 de ani, el a rămas într-o singurătate deplină, până la sosirea părintelui Augustin în 1990, care încă mai trăiește și astăzi în Chilie.

Părintele Augustin are multe lucruri de amintit despre părintele său duhovnicesc, bătrânul Ioan. Odată, luând parte la hramul Chiliei Sf. Gheorghe din apropiere, părinții vorbeau după slujbă, dar părintele Ioan stătea tăcut. Un grec i-a cerut un cuvânt de folos, iar părintele Ioan a răspuns, citându-i pe Părinții Pustiei: „Dacă nu poți trage folos din tăcerea mea, atunci nici din cuvântul meu nu vei trage folos.”

Altă dată, când altcineva i-a cerut un cuvânt de folos, a spus: „Eu sunt un om simplu și nu am cuvinte de folos. Cer și eu de la alții mai sporiți sfat și povățuire duhovnicească. Dar dacă vom împlini făgăduințele călugărești și vom săvârși călătoria vieții așa cum am început-o, să avem nădejde de mântuire!”

El a iubit slujbele Bisericii și rânduiala rugăciunii. A urmat neabătut ciclul zilnic al slujbelor și era mereu adâncit în rugăciunea inimii. Își petrecea nopțile în rugăciune, fie în chilia sa, fie în capelă. Adesea se auzeau din chilia sa zgomote și certuri, dar bătrânului Ioan nu-i plăcea să vorbească despre aceste întâmplări. Ucenicul său Ilarion Dincă (care astăzi locuiește în Chilia Sf. Ipatie a Mănăstirii Vatopedu) mărturisește c㠄dacă părintele Ioan nu ar fi privegheat o noapte, ar fi fost ispitit de diavol.” Dormea cel mult trei ore într-o noapte, și aceasta stând pe scaun.

Bătrânul Ioan avea darul rugăciunii. O pereche din Tesalonic erau avansați în vârstă și nu aveau nici un copil. Prin rugăciunile părintelui Ioan, le-a fost dăruită o fetiță. Altă dată, izvorul de la chilie a secat și, la insistențele ucenicului său, părintele Ioan s-a rugat pentru apă. Curând cișmeaua s-a umplut și n-a mai secat niciodată.

„Pe scurt”, spune părintele Augustin, „era un model de umilință în toate: hainele sale, mâncarea, chilia, vorba... în toate.”

Întrebat care sunt faptele bune care se potrivesc cel mai bine cu iubirea, părintele Ioan a spus: „Să-i iubim pe toți în mod egal, dar să începem cu frica de Dumnezeu și să sfârșim cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Mai multă rugăciune, mai multă smerenie, mai multă dragoste de Dumnezeu ne vor conduce cu ușurință spre Împărăția Cerurilor... Să ne rugăm unii pentru alții și să sperăm că Dumnezeu nu ne va părăsi... Totuși, noi nu ne putem mântui fără ispite, răbdare și pocăință.

Privirea părintelui Ioan era senină și cuvintele sale erau calme. „Cineva trebuia să practice multă răbdare pentru a-l asculta”, a spus ucenicul său. El avea mâini mari și purta întotdeauna haine modeste. A suferit mult, mai ales în spre sfârșitul vieții sale, când picioarele sale s-au umflat și sângerau uneori în timpul privegherilor lui de toată noaptea, dar el nu s-a plâns și-a neglijat niciodată programul său de rugăciune, și a refuzat să consulte medici. De asemenea, Dumnezeu l-a învrednicit să-și cunoască dinainte ceasul morții sale, pe care l-a dezvăluit ucenicului său, cu două luni înainte.

Duminica, 3 decembrie 1996, părintele Ioan s'a impartășit cu Sfintele Taine. Marți, la Ceasul al Nouălea, a fost spovedit de părintele Dionisie Ignat, după care el a cerut iertare de la comunitatea Chiliei Sf. Gheorghe.

Bătrânul Dionisie Ignat mărturisește pentru bătrânul Ioan: „A venit la Muntele Athos în decembrie 1926. Când a venit, părintele duhovnicesc pe care l-a întâlnit a fost părintele Ilie, dar în scurt timp toți acești bătrâni au murit, și el a rămas singur timp de aproape 20 de ani.

Noi am trăit cu părintele Ioan ca frații. Nu era nici o deosebire între cele două chilii ale noastre. Noi întotdeauna țineam toate praznicele împreună.

A fost un foarte bun monah, și era foarte strict și riguros în trăi ca monah. Au încercat alții să locuiască cu el, dar au fost incapabili. El era numai un preot, nu și duhovnic. De când a murit ultimul părinte duhovnicesc în chilie, el nu a mai slujit niciodată, din smerenie.

La început, istoric vorbind, monahilor le era dată preoția ca un ajutor în viața lor spirituală. Dar un adevărat monah, fie el preot sau nu, în cele din urmă va dori numai să fie cu Hristos. Un exemplu pot fi uriașele mănăstiri din Egiptul antic, care aveau doar unul sau doi preoți. Toți monahii încearcă și practică să atingă adevăratul har al Rugăciunii lui Iisus. Dar acesta, deși imposibil de atins pentru aceia ce trăiesc în lume (chiar dacă unii o mai practică), este dat doar câtorva monahi, și doar celor mai smeriți. Părinții din vechime spuneau că dacă cineva primește acest har, el trebuie să trăiască de unul singur.

Părintele Ioan a mers pe calea cea obișnuită a călugărului atonit. În Postul Mare, în primele trei zile ale primei săptămâni, el nu mânca, iar apoi mânca o dată la două zile. Dar el nu a spus nimănui altcuiva ceea ce făcea. Era un secret. El ținea la modelul și rânduiala viețuirii monahale. Biserica are tot ceea ce este necesar pentru Mântuirea noastră. Trebuie numai să împlinim ceea ce ea ne spune. El a făcut aceasta mai mult ca oricine altcineva din ziua de azi, dintre cei pe care eu i-am întâlnit sau cunoscut.

Există o tendință de a ne căuta mântuirea în lucruri exotice, aceasta în timp ce ignorăm lucrurile care ne sunt aproape și pe care le putem face cu mare profit spiritual. Există puțini care sunt aleși în mod special de Dumnezeu, iar acești aleși adesea acționează pe căi ascunse. Dar pentru majoritatea oamenilor, trebuie parcurs drumul cel obișnuit.

     În 1990 a venit părintele Augustin. Chiar dacă în ultimii ani, părintele Ioan a fost foarte bolnav, el a ținut la standardul său de viață monahală până la ultima sa suflare – aceasta înseamnă Rugăciunea lui Iisus, privegherile ș.a. – cel mai important lucru pentru un monah. El a fost cel mai riguros împlinitor al vieții monastice pe care l-am cunoscut vreodată, un monah dintre cei mai buni și un om foarte sârguincios și bun.”

În ziua morții bătrânului Ioan, el și-a pierdut capacitatea de a vorbi, însă mintea sa era lucidă. Mai târziu, când discipolul său a mers să țină privegherea pentru Sf. Nicolae, părintele Ioan a adormit întru Domnul. Era 5/18 decembrie, pomenirea Sf. Sava cel Sfințit, în 1996.

V. Bătrânul Ghedeon Chelaru ( U30 august 1979)

„Statutul Chiliei Sf. Gheorghe”, scrie părintele Ioan Șova, „este îndeaproape legat astăzi de numele schimonahului Ghedeon.” Bătrânul Ghedeon a fost primul părinte duhovnicesc al bătrânului Dionisie Ignat, și totodată un foarte experimentat monah, sfătuitor și practicant al Rugăciunii lui Iisus.

     S-a născut în 1894, la Gădinți, în Moldova, într-o familie evlavioasă (tatăl său Constantin era citeț în biserică), și botezat cu numele de Gheorghe. După parcurgerea obișnuitelor 4 clase primare într-o școală din satul său natal, tânărul Gheorghe a lucrat timp de patru ani în palatul prințului Bogdan din Gădinți, iar apoi a servit în armată timp de încă patru ani.

În timpul acela, țara era în război cu germanii – era pe vremea Primului Război Mondial – și tot regimentul său era pe front. Totuși, la intervenția prințului Bogdan, sergentul Gheorghe Chelaru a rămas în spatele frontului, ca funcționar. Aproape toți colegii săi au pierit pe front. După ce a fost eliberat din armată, și văzând că a fost ținut în viață prin Pronia lui Dumnezeu, a decis să se facă monah și a pornit imediat spre Sfântul Munte. Aceasta fu în 1920. După ce a ajuns s-a îndreptat spre Chilia Sf. Gheorghe a Schitului Capsala (care se află la nord de capitala atonită Karyes), la binecunoscutul bătrân Gherasim Sperchez.

     După ce a petrecut cinci ani primind o formare spirituală atonită tradițională, sub privirile atente ale bătrânului său Gherasim, tânărul Gheorghe a fost tuns în monahism cu numele de Ghedeon. La puțină vreme după aceasta, în 1925, a plecat în România pentru a strânge fonduri pentru Chilie. În decursul următorilor 4 ani, eforturile părintelui Ghedeon s-au dovedit de mare succes, căci la întoarcerea sa în Muntele Athos a adus cu sine 600000 de lei și i-a dat imediat, alături de pomelnice, bătrânului său Gherasim.

     În acea vreme, părintele Gherasim conducea de asemenea și Chilia Sf. Tikon din Zadonsk din Capsala. Luând în considerare multe lucruri, cum ar fi condițiile de viață de aglomerare din Chilia Sf. Gheorghe, maturitatea spirituală a promițătorului său discipol, și faptul că toți ceilalți monahi care locuiau cu el erau din Transilvania, pe când părintele Ghedeon era din Moldova, bătrânul Gherasim i-a dat părintelui Ghedeon Chilia Sf. Tikon în 1929.

     La puțin timp după aceasta, părintele Ghedeon a cunoscut doi tineri monahi care erau frați și trăiau o viață de sărăcie, dificultăți și ascetism în Chilia Buneivestiri a Mănăstirii Pantocrator: ieromonahul Ghimnazie și ierodiaconul Dionisie Ignat. Aceștia doi au văzut imediat că părintele Ghedeon este un bun vlăstar duhovnicesc al bătrânului Gherasim Sperchez și l-au întrebat pe părintele Ghedeon dacă ar putea să vină să locuiască cu el în Chilia Sf. Tikon. Părintele Ghedeon a fost sfătuit de bătrânul Antipa Dinescu, care trăia în apropiere, în Chilia Buneivestiri a Mănăstirii Stavronikita, să-i primească pe cei doi frați, iar în 1933 aceștia i s-au părintelui Ghedeon. În timp, părintele Ghedeon devenea tot mai renumit ca un monah experimentat iar Chilia Sf. Tikon din Zadonsk s-a mărit pentru a include 10 monahi.

     Din moment ce Chilia Sf. Tikon era prea mică și săracă în resurse pentru a adăposti atâția frați, părintele Ghedeon a decis să se mute iar, într-o chilie mai încăpătoare. După căutări, el s-a decis asupra Chiliei Sf. Gheorghe din Colciu, deținută de Mănăstirea Vatopedu, și a fost achiziționată în 1937.

     Chilia Sf. Gheorghe era compusă din două clădiri: una în față, cuprinzând biserica veche (ridicată în 1613) și a doua, cu două etaje, se afla în spate. Ambele edificii se prăbușeau. A început reconstrucția primei structuri și s-a încheiat pe parcursul următorilor ani, cu mari eforturi și probleme. Materialele erau aduse de foarte departe cu vaporul și cu măgari, și întreaga muncă de reconstrucție în piatră, lemn și ciment a fost realizată manual.

     După ce biserica a fost restaurată, a fost extinsă printr-o nouă construcție, conținând o trapeză încăpătoare, o bucătărie și o cameră pentru lucrul în lemn, care conținea de asemenea o presă de măsline, un cuptor mare de cărămidă și o cămară. În spatele primului etaj a fost construită o cămară largă pentru alimente. Apoi, deasupra bisericii și a noilor clădiri ce erau atașate acesteia, un al doilea etaj a fost înălțat, ce servea atât ca reședință pentru monahi cât și ca arhondaric.

     Providența a făcut ca bătrânul Ghedeon să nu fie în stare a lua parte prea mult la această reconstrucție. S-a întors în România în 1940 cu intenția de a strânge ceva bani pentru viitoare extinderi ale edificiilor, să a fost prins aici de Cel de al Doilea Război Mondial. El a fost în stare să se întoarcă în Sfântul Munte abia în 1963, și atunci fără fonduri. Din nefericire, cunoaștem prea puțin despre viața lui din timpul acestor 23 de ani. Aceștia au fost ani în care naziștii, și mai târziu comuniștii, au tulburat pământul românesc. Fiind un monah și mai ales un preot, sarcina sa nu a fost una ușoară.

     Când, în cele din urmă, a fost în stare să se întoarcă, în 1963 (care era aniversarea a 1000 de ani de la moartea Sf. Atanasie Athonitul), el era aproape de vârsta de 70 de ani, slab și bolnăvicios, dar înflorise duhovnicește mai mult ca oricând. El a ajuns renumit ca un mare bătrân printre monahii aghioriți.

     În acest timp, erau numai 5 monahi în Chilia Sf. Gheorghe: starețul Ghedeon, ieromonahul Ghimnazie Ignat, ieromonahul Dionisie Ignat (care începuse să preia tot mai multe sarcini, ca preot slujitor și duhovnic în absența bătrânului Ghedeon), monahul Agatanghel și monahul Arsenie. Nu mult după venirea bătrânului Ghedeon, trei dintre aceștia au murit – părintele Ghimnazie în 1965, părintele Arsenie în 1967 și părintele Agatanghel în 1971 – și au rămas numai bătrânul Ghedeon și părintele Dionisie. Oricum, în octombrie 1977, monahii Ioan Șova și Ilarion Dincă au sosit din România.

     Din 1974 până la moartea sa, bătrânul Ghedeon a fost foarte bolnav. Numai cu mare dificultate putea să mai vină în biserică și la trapeză sau să facă o scurtă plimbare prin curtea chiliei. În restul timpului el rămânea în chilia sa și adesea citea Psaltirea. Oricum, vocea sa era încă bună, și el continua să cânte la cliros.

     Bătrânul Ghedeon a fost o mare comoară de sfaturi și instrucțiuni pentru aceia care veneau la el. El a cinstit mult typiconul vieții monastice din Sfântul Munte, l-a împlinit atât cât i-au permis puterile sale, și mereu îi încuraja pe ceilalți să-l iubească și să trăiască conform lui. În mod special, el se străduia să-și păstreze rânduiala sa de seară de metanii și rugăciuni, spunând că, spiritual, ele sunt tot atât de prețioase ca aurul. El avea multă răbdare și blândețe și interzicea categoric orice bârfire sau acuzare a altora. Cuvinte ca „binecuvintează-mă și mă iart㔠sau „și aceasta va trece” erau în mod constant pe buzele sale. Când chiar și o mică neînțelegere era între frații de la Chilie, el imediat începea slujba Paraclisului Maicii Domnului, pe care el o considera protectoarea lui și grabnic-ajutătoare (așa cum fac toți adevărații monahi atoniți), și se ruga pentru ca pacea să revină. Ori de câte ori nu se afla în biserică sau în odaia sa citind Psaltirea, spunea continuu Rugăciunea lui Iisus.

     Simțind iminentul său sfârșit, bătrânul Ghedeon a început să primească Sfânta Împărtășanie le fiecare două săptămâni. În ciuda vârstei sale înaintate și a bolii, el s-a limitat strict la mâncarea de post timp de trei zile înainte de fiecare împărtășire cu Sfintele Taine. Cu trei luni înainte de moarte, bătrânul Ghedeon s-a simțit iar foarte bolnav și nu mai putea veni la masă ori în biserică. Nu putea nici măcar ieși la plimbare și gusta aerul curat. Părintele Dionisie a început să-i aducă Sfintele Daruri sus în chilia lui.

     În 10 iunie, părintele Ilarion Dincă a plecat la Chilia Sf. Ipatie, pentru a fi alături de bătrânul Dometie Trihenea.

     În 28 august, părintele Dionisie a mers să se roage înainte icoanei „Grabnica Ajutătoare” a Maicii Domnului la mănăstirea Dochiaru, și s-a întors la Chilia Sf. Gheorghe a doua zi. În 29 august, de sărbătoarea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, părintele Dionisie a slujit iar Sf. Liturghie. Bătrânul Ghedeon nu a consumat nici un fel de hrană toată ziua. În acea seară a rămas treaz întreaga noapte și în jurul orei Utreniei a început să respire cu greutate. Aceasta a continuat până în jurul orei 2 după-amiază, când, după ce trăise o viață lungă în păstrarea cu credință a rânduielii mult-iubitei sale viețuiri monastice atonite, și-a dat în sfârșit sufletul în mâinile Domnului.

A doua zi, 31 august 1979, a fost înmormântat, și 7 preoți au luat parte la ceremonie. Părinții rămași la Chilie au zâmbit la aceasta și s-au gândit cât ar fi fost de mulțumit bătrânul cu ea – îi plăcuse foarte mult să se roage la slujbele bisericești cu multă lume.

VI. Tinerețea bătrânilor Ghimnazie și Dionisie de la Colciu

     Bătrânii Ghimnazie și Dionisie s-au născut în comuna Vorniceni, în județul Botoșani, fii ai lui Ioan și Casandra Ignat. În familie au fost opt frați și surori. Dintre aceștia, fiul cel mai vârstnic, Gheorghe (viitorul batrân Ghimnazie) și cel mai mic, Dimitrie (viitorul bătrân Dionisie) vor deveni monahi.

     Bătrânul Ioan Șova scrie: „Tatăl lor a fost un bărbat de o evlavie extremă, care adesea mergea împreună cu toată familia să se închine la mănăstirile din apropiere. Iată un exemplu grăitor în ce privește marea sa credință: odată mergea în pelerinaj la moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și, necunoscând drumul, întreba pe toți câți întâlnea. După un timp, pe când încă era la trei sau patru ore distanță de Suceava, mireasma mirului sfințit veni la nările sale. Urmă mirosul și descoperi că l-a dus direct la moaștele Sf. Ioan.”

Această mare evlavie s-a transmis copiilor. Ei nu lipseau niciodată de la biserică duminica sau de sărbători. Când copiii lui aveau trebuință de ceva, el făcea seara multe metanii și se ruga cerând ajutorul lui Dumnezeu. În felul acesta, ei primeau întotdeauna ceea ce aveau nevoie.

Gheorghe s-a născut în 1899. A mers la școală timp de 5 ani în satul său natal și a fost un elev foarte bun, în special la matematică. În perioada aceea, satul  avea mare nevoie de un contabil, deci primarul satului l-a sfătuit să urmeze școala de comerț. Totuși, pe când se pregătea să intre la examenul de admitere, alții l-au sfătuit să nu urmeze această școală, iar el s-a întors acasă.

Dimitrie s-a născut în 1909 și a urmat patru clase la școala din sat. În 1911, tatăl a murit, iar Gheorghe, fiind cel mai în vărstă dintre frați, deveni capul familiei.

Fiind încă un copil, Gheorghe a abandonat jocurile copilăriei și s-a dedicat rugăciunii, metaniilor și citirii din Viețile Sfinților. În conformitate cu aceasta, el a decis ulterior să devină monah. Totuși, familia s-a opus deciziei lui. Un respectat bătrân al satului pe nume Costache Iepure i-a spus că el auzise despre viața monahală că este grea. În plus, Costache adăugă că, dacă Gheorghe vroia să se facă monah, atunci el trebuia să fie un exemplu veritabil de monah, astfel încât satul să fie mândru de el și să nu facă numele familiei sale de ocară.

În pofida responsabilităților sale de cap de familie, Gheorghe nu a fost scutit de serviciul militar. După ce și-a încheiat serviciul în armată, el a hotărât să plece într-o mănăstire, însă nu știa unde anume să meargă. Andrei, cumnatul său, i-a spus că știe de un schit des vizitat, numit Măgura, mai sus de Târgu Ocna, nu departe de Cireșoaia, unde avuseseră loc teribile lupte cu nemții. Îndată, Gheorghe scrise o frumoasă scrisoare starețului de la Măgura, spunând că ar vrea să ajungă călugăr, dacă acesta din urmă îl va primi. Răspunsul veni repede: „Vino, frate Gheorghe, căci am mare nevoie!”

VII. Începuturile monastice ale fraților

     În toamna anului 1922, Gheorghe porni spre Schitul Măgura. Starețul, vazându-i sârguința, l-a tuns în monahism, cu numale de Ghimnazie în prima Duminică a Postului Mare în 1923. Fiind un om excepțional, având mare zel pentru viața monastică și pentru slujbele Bisericii, a fost hirotonit diacon în 1924, deși era încă relativ tânăr.

     La Schitul Măgura se afla o mică icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mulțime nenumărată de oameni veneau în special din Transilvania la biserica Schitului pentru miruire și avuseseră loc multe vindecări. În timpul acesta, Maria, sora cea mai mare a părintelui Ghimnazie, s-a simțit rău. Aceasta avea o umflătură mare, de mărimea palmei ei, pe abdomen, și cheltuise o mulțime de bani pe doctori, fără vreun rezultat. Părintele Ghimnazie a slujit de trei ori slujba miruirii și i-a trimis ei făină și ulei de măsline și – minune a Maicii Domnului! – sora sa Maria s-a vindecat de boala ei.

     Programul de viață al părintelui Ghimnazie de la Schitul Măgura era foarte strict. La miezul nopții, el se trezea pentru canonul său de la chilie, iar după aceea, la 3:00, mergea la Utrenie. El făcea multe metanii și închinăciuni și postea des: lunea, miercurea vinerea el nu mânca nimic. În timp ce lucra rugăciunea cea neîntreruptă, el efectua munci fizice grele, cum ar fi încărcarea fânului cosit. În timp, el a devenit unul dintre conducătorii Schitului Măgura. Cunoștea bine întregul ciclu al slujbelor Bisericii. Citea și recitea toate cărțile din biblioteca schitului.

Între timp, fratele său mai mic, Dimitrie, plin și el de dorință arzătoare pentru viața monastică, l-a urmat pe părintele Ghimnazie la Schitul Măgura în 1923, pe când era în vârstă de 14 ani. Starețul a decis să-l accepte, dar în același timp să-l trimită la școală. Astfel că, timp de doi ani, Dimitrie a învățat la Școala Profesională din Târgu Ocna și adesea vizita Schitul.

În 1926 a fost o mare dezordine din pricina schimbării calendarului bisericesc, ceea ce a cauzat separare printre credincioși. Părintele Ghimnazie, Dimitrie și alți doi au plecat la Muntele Athos. Auziseră zvonuri despre viața excesiv de dificilă de acolo – că pâinea nu se putea găsi și că monahii trăiau cu frunze – dar auziseră de asemenea că monahismul prospera acolo.

Bătrânul Dionisie îl va descrie mai târziu astfel: „Am mers întâi într-o mănăstire românească în 1923, pe când aveam 14 ani. Starețul m-a trimis la școală. În 1924, au schimbat calendarul. Starețul spunea că grecii au trecut la calendarul papal. În 1925, România a schimbat și ea calendarul. Starețul spunea că trebuie să trecem și noi la noul calendar, iar aceasta este în regulă, pentru că este o chestiune administrativă și nu una dogmatică. Însă în mănăstirile din România a fost o mare dispută și mulți au plecat la Muntele Athos.”

Bătrânul Ioan Șova scrie: „S-au îmbarcat la Constanța pe un elegant vas românesc și au ajuns în Pireu. Au stat acolo timp de trei zile și s-au urcat pe o mică barcă stricată, ce era aproape mereu lovită de valuri. După multe aventuri, și după ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele Sfânt la portul Daphne, unde, spre mirarea lor, găsiră pâine.”

VIII. Sfântul Munte Athos

     În data de 6 septembrie 1926, au venit ca oaspeți în Chilia Sf. Gheorghe a părintelui Gherasim Sperchez, de la Schitul Capsala, nu departe de Karyes.

Bătrânul Dionisie descrie sosirea lor astfel: „Am venit în 1926 cu încă trei părinți, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sf. Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Nașterii Maicii Domnului și îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte liniște pe Muntele Athos.”

Neîncetat rugându-se, ei au pribegit prin Sfântul Munte. La Schitul Prodromu, egumenul Anikita le-a spus că după ce vor fi terminat să se roage la locurile sfinte din Munte, să se întoarcă, căci atunci, poate, îi va primi în schit. Oricum, între timp a fost numit un alt egumen, iar acesta le-a spus că sunt alți monahi care vor să intre în schit, dar momentan lipsesc; aceștia trebuie să se întoarcă, înainte ca el să ia vreo decizie.

    Deoarece se întâmplă des ca cineva să devină un bun monah atunci când începe prin a locui cu un străin, părintele Ghimnazie a decis că fratele Dimitrie ar trebui să facă așa. De aceea l-a trimis la părintele Serafim, la Biserica Intrării în Templu a Născătoarei de Dumnezeu, lângă Karyes, mai jos de Schitul Sf. Andrei. Aceasta a fost în noiembrie 1926, și fratele Dimitrie a stat acolo până în iulie 1927. În acest timp, părintele Ghimnazie lucra la Mănăstirea Iviron.

În iulie 1927, Chilia Buneivestiri de lângă Mănăstirea Pantocrator ajunse de vânzare și fu achiziționată de părintele Ghimnazie și fratele Dimitrie, împreună cu un alt călugăr, părintele Sebastian. Ei au împrumutat 5000 de drahme de la un anume părinte Mihail, care era negustor la Karyes.

Bătrânul Dionisie spune despre aceasta: „Cumpăraserăm Chilia Buneivestiri din Capsala, împrumutând niște bani, și ne luă trei ani de muncă pentru a-i returna. Pentru fiecare zi de lucru câștigam 20 de drahme. În acele vremuri, cu atâta se puteau cumpăra doar două pâini. Era foarte greu de trăit. Era extrem de dificil să te ții de programul zilnic de slujbe și să mai faci și altceva pe lângă aceasta. Dar în acest timp m-am simțit mai aproape de Dumnezeu decât oricând altcândva, căci era atât de greu și trebuia să ne încredințăm atât de mult voii lui Dumnezeu. Am locuit în această chilie timp de cinci ani. În 1927, am fost tuns monah, iar fratele meu (Ghimnazie) a fost hirotonit ieromonah. În 1931, am fost hirotonit ierodiacon.”

Au stat la Colciu la Chilia Buneivestiri până în 1933. Chilia era săracă în mijloace materiale, deci amândoi trebuiau să lucreze în Mănăstirea Iviron, în timp de părintele Sebastian rămânea la chilie. Aici, la Chilia Buneivestiri, au avut multe ispite din partea vrăjmașului. Dracii le apăreau sub diferite forme vizibile și auditive, pentru a-i înfricoșa ca să abandoneze rânduiala lor de la chilie și viața strictă pe care o urmau în mod constant. Uneori dracii apăreau sub formă de câini turbați și se năpusteau la ei, lătrând. Părintele Ghimnazie, oricum, se ruga și slujea des Sf. Liturghie, iar dracii au dispărut. În acest timp, părintele Ghimnazie a căzut bolnav, totuși el nu și-a schimbat modul său aspru de viață.

Bătrânul Dionisie va relata mai târziu: „În 1933 am părăsit Chilia Buneivestiri pentru o altă chilie în Capsala, închinată Sfântului Tikon de Zadonsk. Egumenul Chiliei Bunavestire tocmai murise iar părintele Ghedeon (Chelaru), egumenul Chiliei Sf. Tikon de Zadonsk, ne-a rugat să mergem să locuim cu el.”

Părintele Ghedeon deveni acum părintele lor duhovnicesc, iar ei au locuit cu el timp de patru ani.

IX. Schitul Colciu

     În 1937, amândoi frații au venit cu părintele Ghedeon la Chilia Sf. Gheorghe la Colciu, un schit al Mănăstirii Vatopedi. Toți trei au lucrat cu mult zel și renunțare-de-sine la reconstrucția acestei chilii. Cu toată această muncă colosală, ei nu și-au abandonat nici măcar pentru o clipă rânduiala lor ascetică, adică slujbele bisericești, canonul de la chilie și lucrul în jurul schitului. Ei îndeplineau rânduiala bisericească urmând practica marilor mănăstiri, fără să omită nimic din Typicon.

Rugăciunile erau grupate astfel: Ceasul al Nouălea, Vecernia și Canonul Maicii Domnului erau cântate cu un ceas înainte de asfințit (când apune soarele în Sfântul Munte este miezul nopții, după ceasul bizantin). Pavecernița se citea imediat după masa de seară. La ora 8 dimineața după calculele bizantine, ceea ce este echivalent cu ora 2 dimineața, slujbele începeau: Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Ceasul al 3-lea, Ceasul al 6-lea, urmate de Sf. Liturghie. Un acatist se cânta după a șasea laudă a canonului de la Utrenie. Parastasul – o slujbă pentru comemorarea celor adormiți – se citea după-amiaza. Canonul de la chilie se făcea întotdeauna cu un ceas înainte de Ceasul al Nouălea, adică atunci când călugărul era liber.

     Chilia avea livezi de măslini – aproximativ 1000 de pomi – precum și viță-de-vie, portocali, lămâi, nuci, smochini, pruni, vișini etc. În grădină creșteau toate bucatele necesare: ceapă, usturoi, tomate, vinete, ardei iute, pătrunjel, țelină, varză, sfeclă, cartofi, fasole etc. Călugării vorbeau de grădina lor ca de „vaca monahului” (ceea ce înseamnă că grădina era sursa lor principală de hrană).

Printre toate muncile lor fizice și duhovnicești, Dumnezeu le trimitea de asemenea și consolări. În Chilia Sf. Gheorghe se află o icoană a Maicii Domnului de la Kazan, făcătoare de minuni, care acum se află în biserică. La început se afla într-una din chiliile monahilor și stătea pe o masă în mijlocul camerei cu două candele aprinse înaintea ei. După cum povestește bătrânul Ioan Șova, „odată camera a luat foc și întreaga pardoseală a ars, împreună cu mobila și cărțile; oricum, cadrul ferestrei, ușa, masa pe care stătea icoana și podeaua de sub masă au rămas intacte. Când părintele Dionisie a deschis ușa, încăperea era plină de fum sub presiune, care l-a lovit cu putere în față. Dar puțin după aceasta, când a fost în stare să privească înăuntru, el văzu icoana intactă iar candela de pe masă aprinsă, în timp ce chipul Maicii Domnului părea că zâmbește”.

Călugării începeau să se strângă în jurul lor, iar chilia reîncepu să prospere spiritual. În același timp, vrăjmașul, care nu doarme, nu a încetat să îi tulbure pe asceți.

    Când bătrânul Ghedeon a plecat în România în 1940 să strângă fonduri pentru continuarea reconstrucției chiliei, întoarcerea sa a fost împiedicată de Cel de-al Doilea Război Mondial și de venirea la putere a comuniștilor. Abia în 1963 el a fost în stare să se întoarcă, după mulți ani grei. Între timp, părintele Ghimnazie devenise un sfătuitor duhovnicesc al monahilor, iar părintele Dionisie preluase sarcina de a asculta confesiuni.

Vrăjmașul continua și aici să-i neliniștească pe asceți. Bătrânul Dionisie a zis: „Locuia lângă noi un frate Gavriil. Într-o zi, pe când se îndrepta spre biserică, dintr-o dată a început să strige și să arate înspre mare. Era prea departe de noi ca să îl auzim, deci ne-am dus la el și l-am întrebat pentru ce fusese toată acea gălăgie. A spus că atunci când clopotele au bătut pentru începerea slujbelor, văzuse demoni venind către ei dinspre mare ca un roi de albine – veneau să ispitească monahii când aceștia se adunau să se roage.”

„Altă dată, în timpul Privegherii, la momentul dintre sfârșitul Vecerniei și începutul celor 6 psalmi, toți cei din biserică stăteau jos ascultând o omilie ce se citea. Atunci unul dintre monahi, părintele Arsenie, remarcă o figură umbroasă, într-o haină neagră (nu putu să-i vadă chipul) care intră în biserică ținând în mână ceva asemănător unei cădelnițe. Când această arătare „tămâi” un monah în stasidion-ul său (strană monastică), monahul ațipea în timpul omiliei. Părintele Arsenie era teribil de îngrozit, iar când arătarea veni la locul său, el strigă din toate puterile. Bineînțeles că asta i-a trezit pe toți. Vedeți? Monahul este un soldat, luptând împotriva celui rău.”

X. Adormirea părintelui Ghimnazie (U1965)

    Cât timp a stat în Sfântul Munte, părintele Ghimnazie nu și-a abandonat niciodată obiceiul de a se trezi la miezul nopții și de a îndeplini o parte a canonului său, fie de mătănii, psalmi sau rugăciune. De asemenea, era foarte important pentru părintele Ghimnazie să doarmă în mici reprize, fiecare ținând de la două la trei ore, după care se trezea pentru a se ruga. În felul acesta, sufletul poate stăpâni trupul mult mai ușor.

Numărul minim tradițional de mătănii și închinăciuni pe care un călugăr atonit trebuie să le facă în timpul canonului său de la chilie, de care părintele Ghimnazie se ținea, este impresionant. Pentru monahii tunși numărul era de la 100 la 180 de mătănii și 1200 de închinăciuni, pe când pentru un monah din schima mare ca părintele Ghimnazie era de 150-300 de mătănii și 1200 de închinăciuni.

    Se vorbea puțin în chilie – numai cât trebuia pentru lucru sau probleme de natură duhovnicească. Nu se pălăvrăgea și nu se critica. Toți monahii lucrau la virtuțile active de a-și ține gândurile îndreptate spre Dumnezeu și rugăciunea pe buze. Pe lângă aceasta, părintele Ghimnazie se străduia să aibă prezența vie a lui Dumnezeu înaintea minții, în inima sa și în gândurile sale și lucrările sale.

    Părintele Ghimnazie avea o memorie foarte bună. Știa pe de rost toate Ceasurile, întreaga Psaltire, Acatistul Buneivestiri, Acatistul Mântuitorului, Paraclisul Maicii Domnului, multe tropare și alte rugăciuni. Timpul care-i rămânea după slujbe și canonul său de la chilie, și-l petrecea în lucrări în jurul chiliei.

În 1965, la doi ani după întoarcerea bătrânului Ghedeon din România, după ce luptase războiul cel drept ca un ostaș al lui Hristos, după ce trăise ca un mare monah ascet și slujitor al lui Hristos, ieroschimonahul Ghimnazie a trecut la Domnul la vârsta de 66 de ani. După o boală care l-a făcut să se stingă văzând cu ochii, el a fost adăugat corului sfinților Părinți atoniți în Împărăția lui Dumnezeu.

„Pentru aceia care trăiesc azi în Chilia Sf. Gheorghe”, scrie bătrânul Șova, „părintele Ghimnazie este un model către care noi trebuie să tindem a ne conforma. Pentru rugăciunile sale și pentru acelea ale tuturor sfinților aghioriți, să aibă bunul Dumnezeu milă de noi și să dobândim un colț de rai, avându-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului și pe toți sfinții, în special cei din Muntele Athos.”

XI. Bătrânul Dionisie Ignat

    Nu mult după adormirea întru Domnul a iubitului frate și co-nevoitor al părintelui Dionisie, ceilalți monahi din chilie au decedat și ei – părintele Arsenie în 1967 și părintele Agatanghel în 1971. Au mai rămas numai bătrânii Dionisie și Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinții Ioan Șova și Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sf. Ipatie cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deși câțiva monahi mai veneau din când în când și stăteau pentru puțin timp, bătrânii Dionisie și Ioan erau singurii monahi din chilie, până când bătrânul Iosif veni în Mănăstirea Vatopedi pentru a revigora viața cenobitică de acolo în 1989. Puțin după aceasta, noi aspiranți începură să vină la Vatopedi și în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 monahi care trăiesc în Chilia Sf. Gheorghe.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o nouă încercare veni asupra bătrânului Dionisie – își pierdu vederea. Deși asta era greu pentru el, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea și mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puțin timp după aceasta el deveni un prețuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi și în special pentru bătrânul Iosif, care văzu în el un tovarăș lucrător al rugăciunii, căruia el însuși i se putea confesa și de la care putea primi sfat.

Cu toate acestea, vrăjmașul a continuat să-l tulbure pe părintele Dionisie. În fiecare seară înaintea slujbelor, fratele care îi trezește pe toți ceilalți, bate mai întâi la ușa Bătrânului pentru o binecuvântare. Într-o seară, fratele veni și bătu, însă după aceea plecă la biserică fără să fi primit binecuvântarea. La puțin timp după aceasta, bătrânul Dionisie auzi o a doua bătaie în ușă. Crezând că este același frate, deschise ușa și, în ciuda cecității lui, văzu limpede un om cu o cârpă pe față. La început, nu realiză ce se petrece și întrebă: „Cine ești?” Omul îi spuse numele unuia cunoscut, însă Bătrânul înțelese imediat cine era la ușă. Făcându-și cruce, Bătrânul întrebă: „De ce nu spui rugăciunea când bați?” La asta, demonul răspunse: „De ce aș face-o? Voi călugării o spuneți?” Bătrânul Dionisie strigă: „Înapoia mea, Satană, pleacă de aici!” Vrăjmașul spuse: „Am să plec, dar mă voi întoarce!” și părăsi chilia. După asta, bătrânul Dionisie adună pe toți frații în biserică și le povesti toate câte s-au petrecut, încurajându-i să prețuiască și să respecte chiar și „micile” porunci ale vieții lor de zi cu zi.

XII. Sfaturile bătrânului Dionisie

Bătrânul Dionisie este privit în Athos ca unul dintre ultimii exponenți ai „vechii școli” de viață duhovnicească din Sfântul Munte. Mulți au criticat faptul că cea mai comună formulă de încurajare dată tovarășilor săi nevoitori este: „răbdare, răbdare și iar răbdare”. Iată însă o mostră mai detaliată din sfaturile sale duhovnicești:

ÎNTREBARE: Părinții spun că noi îl iubim pe Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui și prin dragostea față de aproapele nostru. Cum poate începe cineva să facă aceasta?

RĂSPUNS: La început, fugi de toate patimile. Dacă vrei să cultivi virtuțile trebuie să te smerești.

ÎNTREBARE: Cum se face aceasta?

RĂSPUNS: Dacă cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte virtuți vor veni. Fără smerenie nu se poate dobândi nimic, ca și o casă fără fundație. Când cineva este smerit, îi vede pe toți ceilalți ca sfinți. Harul vine și se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică armă a diavolilor împotriva noastră este să ne înalțe cugetul. A-l face pe om mândru este cea mai puternică armă a lor, și încearcă să facă asta cu noi încă din tinerețe, căci știu că cel mândru nu va merge la cer. Domnul spune că cel necurat nu poate intra în Împărăția Cerurilor. Odată, când Sf. Macarie cel Mare era afară, strângând ramuri de palmier în deșert, un demon l-a întâlnit și i-a spus: „Am o mare amărăciune căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce faci, fac și eu: tu postești, eu nu măcânc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodată. Într-un singur lucru mă întreci – în smerenie.”

ÎNTREBARE: Cum poate cineva să dobândească răbdare?

RĂSPUNS: Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerăbdători pentru că suntem mândri. Dumnezeu încearcă să ne învețe smerenia mai mult decât orice altceva.

ÎNTREBARE: Cum putem să ne întărim credința în Pronia lui Dumnezeu deasupra tuturor?

RĂSPUNS: Mai întâi, nu trebuie să ne încredem în noi înșine și trebuie să avem răbdare atunci când vin ispitele. După aceasta trebuie să lăsăm harul să lucreze.

ÎNTREBARE: Ce vreți să spuneți prin: „Trebuie să lăsăm harul să lucreze”?

RĂSPUNS: Când înțelegem că Dumnezeu este lângă noi. Dar pentru asta trebuie să avem o bună cunoștiință a imperfecțiunilor nostre.

ÎNTREBARE: Cum ar trebui să ne rugăm?

RĂSPUNS: Cu perseverență. E foarte important. Cu ajutorul rugăciunii, harul primit la Botez poate crește.

ÎNTREBARE: Sfinții Părinți spun că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm „în prezența lui Dumnezeu”. Cum putem cultiva aceasta?

RĂSPUNS: Rugându-ne din tot sufletul și și cu multă concentrare.

ÎNTREBARE: Ce se întâmplă dacă cineva este înconjurat de multe griji, care fac dificilă amintirea în prim-plan a lui Dumnezeu.

RĂSPUNS: Dacă ai smerenie și iubire ești în rugăciune. Este posibil să te rogi în situații dificile. Au existat sfinți aflați în ascultări dificile și s-au rugat, ca Sf. Calist al Constantinopolului. Dar aceasta este o stare foarte avansată. Pentru noi ascultarea cu dragoste este lucrarea noastră permanentă. Ascultarea duce la smerenie, iar smerenia duce la rugăciune.

 

Traducere si note: Mihnea Mustață

 (C) 2002


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2002, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.