Despre realismul duhovnicesc

Acum câţiva ani, când mai eram încă în ţară, am avut prilejul să vorbesc de mai multe ori cu Părintele Rafail Noica despre diferite lucruri, între care despre „realismul duhovnicesc” - sau despre smerenie ca „realism duhovnicesc” -, sintagmă pe care a folosit-o deja înaintea dânsului Părintele Galeriu, şi la care aderă şi Părintele Teofil Părăian şi alţi Părinţi duhovniceşti contemporani, pentru că ea se înscrie pe linia Sfinţilor Părinţi.

Locul meu

„Realismul duhovnicesc” despre care vorbesc aceşti Părinţi ai noştri se referă în primul rând la a-şi vedea omul locul său cu realism autentic (în Lumina divină, ar spune cineva), acolo unde trăieşte, în ceea ce face şi mai ales în ceea ce este. Cu cât avansează omul în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai netrebnic în faţa lui Dumnezeu (i.e. în Lumina lui Dumnezeu), ca acel Părinte din Pateric care zice: „Când eram mai tânăr, ziceam în sinea mea că poate ceva bun lucrez; iar acum dacă am îmbătrânit, văd că nu am nici un lucru bun în sinea mea.” (Matoi 3). Avva Matoi nu spune aceasta ca să se smerească pe sine în faţa altora, ci din realism duhovnicesc, adică pentru că aşa se vede pe sine în Lumina dumnezeiască.

Darurile lui Dumnezeu

O altă dificultate (nu doar contemporană, dar parcă răvăşitoare azi) pe care o rezolvă realismul duhovnicesc este cea legată de darurile omului. Fiecare om are oarecari daruri, şi pentru ele se luptă cu ispita de stânga (să şi le împroprieze ca şi cum ar fi ale lui în mod individual) şi cu ispita de dreapta (le neagă din aşa-zisă smerenie, ca să nu se mândrească cu ele). Realismul duhovnicesc este acea atitudine sufletească care admite şi primeşte darul ca din mâna lui Dumnezeu. Astfel, nici nu se mândreşte, nici nu fuge de responsabilitate: Da, am primit un dar de ... (isteţime, îndemânare etc.), îl văd ca atare şi îl primesc ca din mâna lui Dumnezeu, şi aceasta mă obligă să fiu demn de acest dar, să-l lucrez spre folosul tot aproapelui etc.

Slăbiciunea firii omeneşti

Dar ce lumină pretind eu că am, ca să vorbesc despre cele ce se petrec în sufletul fratelui meu? Sunt eu văzător cu duhul? Cunosc eu inima fratelui meu, ca să pot să judec actele lui exterioare? Sfântul Marcu Ascetul spune: „Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 35) Nu, nu-mi voi aroga un discernământ duhovnicesc pe care nu-l am. Ci scăderile pe care le văd eu la aproapele meu le văd şi la mine: sunt lucrarea (personală) a slăbiciunii firii omeneşti de la Adam încoace. Omul s-a rupt de Dumnezeu, izvorul Vieţii şi a tot Binele, şi astfel a pierdut harul, s-a slăbănogit, s-a bolnăvit, s-a dat morţii. Această fire omenească bolnavă şi slăbănogită a luat-o şi a purtat-o Domnul Iisus Hristos în întregime (afară de păcat), şi a pus în ea putinţa de a învinge moartea şi boala şi slăbiciunea, în măsura în care omul lucrează harul primit la Botez. Când omul nu conlucrează cu acest har, el continuă să zacă sau să se afunde în slăbiciune, boală şi moarte. Acestea le vedem noi la noi înşine şi la aproapele nostru.

Pe această cale a realismului duhovnicesc mie mi se cuvine desigur să intru.

Pr. Iulian

P.S. Despre păcat, într-un alt bilet.

Logic şi semantic, limba română are o problemă cu superlativul.

Comparativul se formează cu morfemul « mai » (mai bun, mai rău, mai ticălos, mai nebun etc.). Avem apoi ceea ce numim un « superlativ relativ », adică un soi de « superlativ în relaţie cu » sau « superlativ-comparativ »: cel mai bun, cel mai rău, cel mai ticălos, cel mai nebun. Cu alte cuvinte, logic şi semantic, într-o enumerare comparativă (deoarece are pe « mai » în compoziţie), superlativul relativ este un fel de top în raport cu toate cele comparabile între ele. Este este deci un superlativ, dar unul « comparativ » sau « relativ », « în relaţie cu », iar nu în sine sau dincolo de comparaţie.

În fine, avem ceea ce numim « superlativul absolut », care se formează cu morfemele « foarte », « tare », « extrem de », « extraordinar de », « nemaipomenit de » etc. Desigur, logic şi semantic, acest superlativ nu este deloc/nicidecum absolut, deoarece el permite minţii conceperea diferitelor grade de intensitate înăuntrul lui, chiar dacă aceste grade nu sunt exprimate în mod expres în scriere. Astfel:

• « foarte bun » indică într-adevăr un superlativ, dar nu unul absolut: mai mulţi elevi pot să fie « foarte buni », doar că expresia face un superlativ necomparativ.

• la fel pentru « extrem de bun », « extraordinar de bun », « nemaipomenit de bun » etc. - deşi sunt superlative tari, ele nu anunţă un caracter de unicitate care ar da absolutul, ci doar plasează trăsătura descrisă într-o sferă a superlativului, necomparativ.

Structura semantică a unei limbi nu este « inocentă »; ea stă în relaţie cu viziunea vorbitorului (gânditorului) acelei limbi despre lume, stă în relaţie cu conceptele şi noţiunile în care omul îşi gândeşte existenţa, aproape fără să îşi mai dea seama. Gândim « nativ » în limba noastră, şi structurile semantice ale limbii nuanţează în mod « natural » (sau « inconştient ») conceptele şi noţiunile, adică ne structurează gândirea.

Astfel, sensul autentic al unor noţiuni sau concepte gândite primordial într-o limbă, poate fi afectat prin traducerea sau transpunerea într-o altă limbă.

Aici mă interesează desigur înţelesurile creştinismului ortodox.

Postul Mare este o perioadă a pocăinţei, adică a întoarcerii fiului risipitor către tatăl iubitor – a întoarcerii minţii din rătăcirea celor lumeşti la Dumnezeu. Din atmosfera acestei călătorii către înviere fac parte rugăciuni precum Canonul cel Mare al sfântului Andrei Criteanul ori Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Vorbind despre starea de păcătoşenie, de boală şi slăbiciune a firii umane, cântările/imnele folosesc adesea expresii de genul: [eu sunt] « cel mai păcătos », « cel mai rău », « cel mai ticălos », « cel mai nebun ». Folosim un comparativ, în lipsa unui superlativ absolut real (i.e. non-comparativ). Comparativul însă nu ne este de folos sufletesc – pentru că, implicit, în facem şi pe fratele nostru păcătos, adică îl judecăm; iar dacă totuşi în folosim, în lipsă de altceva, ni se cuvine să-l înţelegem în Tradiţia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi.

Mult mai aproape de înţelesul duhovnicesc al Părinţilor suntem atunci când referim aceste cuvinte doar la noi, necomparativ: « singur eu sunt ticălos » etc. Realitatea duhovnicească care este cu adevărat importantă pentru creştin este aceea că omul stă în toată clipa în faţa lui Dumnezeu. Şi Mântuitorul ne arată în parabola vameşului şi a fariseului că nu atunci când se compară pe sine ca fariseul, ci atunci când se vede doar pe sine păcătos (în afară de orice comparaţie) ca vameşul, atunci omul stă în faţa lui Dumnezeu cu adevărat, şi este plăcut şi primit. De aceea, vameşul nu zice « Dumnezeule, milostiv fii mie, celui mai mare dintre păcătoşi », ci « Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului » – expresie care devine pentru noi un fel de superlativ necomparativ, esenţial pentru viaţa duhovnicească sănătoasă.

Această formulă – « Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului » – este de altfel şi forma primară din care s-a născut rugăciunea de toată vremea a cinului monahal, Rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

De asemenea, Rugăciunea Sfântului Efrem ne aduce acelaşi înţeles, când cerem să ne vedem doar greşalele proprii (nu şi pe ale aproapelui): « Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. »

În final, iată o apoftegmă a Părinţilor pustiei, edificatoare pentru cele de mai sus:

« Odată au mers nişte oameni mireni în Thebaida la un bătrân, luând cu dânşii un om îndrăcit, ca să-l poftească pe acel bătrân să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-l izbăvească de această muncă diavolească. Iar bătrânul fiind poftit de dânşii, a început a se ruga cu osârdie lui Dumnezeu pentru dânsul, şi după ce a săvârşit rugăciunea, a grăit necuratului duh care era într’acel om şi a zis: Ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu! Zis-a lui duhul cel necurat din om: Voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a lui bătrânul: Întreabă şi zi ce ai de zis! Şi a zis diavolul: Aceasta voi să te întreb, şi să-mi spui mie: Ce sânt caprele şi ce sânt oile? Răspuns-a lui bătrânul: Caprele eu sânt, iar oile Dumnezeu le ştie. Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis: Iată, pentru smerenia ta ies! Şi îndată în acel ceas a ieşit, iar omul a rămas sănătos, şi aşa s’a dus la casa lui, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu. » (Patericul egiptean - cap.X de la Părinţii fără nume: Despre smerenie).

Nu am a mă compara cu nimeni; stau în faţa lui Dumnezeu cu mintea zicând: « Caprele eu sunt, iar oile Dumnezeu le ştie ».

Urări creştine de Anul Nou

Am primit azi un SMS frumos de Anul Nou (Reţetă de Revelion), şi apoi alte urări de la credincioşi din parohie, prieteni, cunoscuţi, preoţi etc.

M-am gândit că poate cu timpul (şi cu sugestiile voastre) va ieşi o colecţie frumoasă:

Reţetă de Revelion

Se ia binecuvântare,
se adaug-un strop de soare,
şi o pulbere de stele;
se amestecă-ntre ele.
Se mai pune bunătate,
şi iertare de păcate.
Iar iubire?...
Cât cuprinde!
Şi de la Domnul Hristos
Să aveţi un an frumos.
Mulţumire pentru toate:
Mulţi ani cu sănătate!

[culeasă de la Pr. Nicolae F.]
 

Urări de Anul Nou (de la Pr. Ilie T.)

• Să ai un an nou plin de Iubirea care zideşte fiinţa şi înnobilează omul.
  La mulţi ani şi buni!
   
• La mulţi ani şi buni!
  Domnul să înveşnicească în viaţa şi sufletul tău lumină, bucurie şi linişte sporitoare de nădejdi întotdeauna reînnoite!
   
• La mulţi ani şi buni!
  Domnul să-ţi străjuiască inima cu sfinţenie şi dragoste spre împlinire, creştere şi desăvârşire launtrică!
   
• Să vă dea Bunul Dumnezeu sănătate pe calea vieţii, înţelepciune în cuvant şi oameni sinceri alături!
  La mulţi ani şi buni!
   
• Noul an, încă mititel şi plăpând, să aducă belşug de credinţă şi bucurie în suflet!
  Domnul să vă dea sanatate şi împliniri!
  La mulţi ani şi buni!
   

De pe internet

• Fie ca sărbătorile de iarnă să vă aducă linişte, căldură şi armonie în suflet, şi un An Nou plin de împliniri!
   
• Fie ca bucuria şi liniştea aduse de sfintele sărbători să vă însoţească pe tot parcursul anului ce va urma.
   
• Vă dorim tuturor să fiţi lumini în noul an, să fiţi mai buni, mai fericiţi şi mai aproape de Domnul, Lumina lumii. Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă facă o binecuvântare pentru ceilalţi!
   
• Dragi steluţe de nea,
  Duceţi voi urarea mea
  De mulţi ani cu sănătate,
  Pace-n suflet şi, în toate,
  Harul Domnului să fie!
  2008 steluţe de bucurie!
   
• Un An Nou încununat cu infinte desfătări Cereşti şi să aveţi parte de tot ceea ce poate fi mai frumos şi mai binecuvântat ! La Împliniţi Ani !
   

++

Expresii şi cuvinte compuse din imnografia şi literatura (veche) ortodoxă, cel mai adesea provenind din limba greacă

Recunoaştem aceste expresii pentru faptul că ele formează „una”, că, chiar atunci când sunt scrise despărţite, ele pot fi, la fel de bine, scrise cu liniuţă, sau chiar legate (ex.: Prea Cuvioase / Prea-Cuvioase / Preacuvioase). Totuşi, scrierea lor în limba română actuală rămâne neuniformă, variată.

În limba greacă veche, desigur, ele sunt un singur cuvânt compus, ceea ce nu e mirare, având în vedere specificul limbii. Limba română, însă, este o limbă tânără, iar limba română scrisă este încă şi mai tânără (în caractere latine ea nu are decât 150 ani !). Această caracteristică a limbii române face ca:

• cei care o scriu să fie adesea ezitanţi (unii literaţi chiar acceptă o variaţie în scriere) în chestiunile mai dificile, cum sunt cele ale cuvintelor compuse
• limba să fie adesea ca un burete, care absoarbe sau acceptă relativ uşor intrarea altor noi cuvinte în staulul ei, şi cu atât mai mult atunci când sonoritatea lor nu e străină limbii

Dacă toate expresiile formate cu „atot-” s-au legat în timp devenind astăzi un singur cuvânt, corespondetul lor (aproape exact) cu „ a toate”, se mai scrie încă dezlegat: „a toate ştiutor”; „a toate văzător” etc.

Deşi limba română pare să permită multe încă, este rezonabil să ne întrebăm: ar fi util să avem o uniformizare a scrierii acestor cuvinte compuse?

Atot- / atoate...

• « ATOT » - Element de compunere însemnând "pe deplin", "complet", "desăvârşit", care serveşte la formarea unor adjective şi a unor substantive. [Var.: atoate-] - A3 + tot. (Sursa: DEX 1998.)

• « atót » - Dat. (înv.) al adj. pron. tot. Intră ca element de compunere într-o serie de termeni care indică atribute ale lui Dumnezeu, ale naturii sau ale altor entelehii; numai în mod umoristic se poate aplica persoanelor. Corespunde lat. omni-, sp. todo-. Cel de al doilea element poate fi puternic, răbdător, ştiutor, văzător etc. (Sursa: DER. - Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife 1958-1966.)

Cuvinte compuse:

• atotbiruitor / „a toate biruitor”
• atotcunoscător / „a toate cunoscător”
• atotcuprinzător / „a toate cuprinzător”
• atotputernic / „a toate puternic”
• atotţiitor / „a toate ţiitor”
• atotştiutor / „a toate ştiutor”
• atotlucrător / „a toate lucrător”
• atotpătrunzător / „a toate pătrunzător”
• atotvăzător / „a toate văzător”

Bună...

• bună credinţă
• bună lucrare
• bună mireasmă
• bună-vestire / Bunavestire

De o / De un...

"De o" şi "de un" se referă cel mai adesea în aceste expresii la unicitatea lucrării lui Dumnezeu prin cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Teologic, aceasta este bine exprimată de sfântul Atanasie cel Mare: "Tatăl lucrează prin Fiul în Duhul Sfânt".

• de o domnie
• de o lucrare
• de un scaun
• de o stăpânie

De Dumnezeu...

• de Dumnezeu cugetător
• de Dumnezeu cuvântător
• de Dumnezeu fericit
• de Dumnezeu grăitor
• de Dumnezeu insuflat
• de Dumnezeu iubitor
• de Dumnezeu înţelepţit
• de Dumnezeu învăţat
• de Dumnezeu luminat
• de Dumnezeu Născătoare
• de Dumnezeu purtătoare
• de Dumnezeu purtător
• de Dumnezeu revărsat
• de Dumnezeu răsplătit
• de Dumnezeu slăvit
• de Dumnezeu văzător

Împreună...

• împreună fără de început
• împreună liturghisitor
• împreună lucrător
• împreună moştenitor
• împreună pătimitor
• împreună vestitor
• împreună veşnic

Îndelung- / îndelungă...

• îndelung Răbdătorule
• îndelungă răbdare

Întâi...

• întâi născut

Mult...

• mult credincios
• mult înţelept
• mult învăţat
• mult milostiv

Prea...

• prea adevărat
• prea cucernic
• prea curat
• prea cuvios
• prea drept
• prea dulce
• prea fericit
• prea fierbinte
• prea frumos
• prea mare
• prea puternic
• prea putincios
• prea sfânt
• prea slăvit
• prea sfinţit
• prea strălucit

Pururea...

• pururea cugetător
• pururea curgător
• pururea fecioară
• pururea lucrător
• pururea veşnic

Habemus Papam - Avem Patriarh !

Ne-am zbătut şi am dezbătut, ne-am interesat şi ne-am emoţionat; ne-am rugat. Şi astăzi, 12 septembrie 2007, pe-nserate, am primit patriarh: pe IPS Daniel.

Acum, dacă într-adevăr ne-am pus încrederea şi nădejdea în Dumnezeu, şi nu în voia şi părerea proprie, tulburarea şi pasiunile ar trebui să înceteze. - Măcar până la vreme, buni creştini aprinşi de opinii !

Cei doi principali candidaţi - IPS Bartolomeu Anania şi IPS Daniel Ciobotea - nu se află pentru prima dată faţă către faţă. Sunt amândoi personalităţi puternice şi autoritare. Şi poate că tocmai acest autoritarism al celor doi ierarhi cărturari să fie unul din firele voii lui Dumnezeu în cele văzute ale Bisericii Ortodoxe Române. După atâta vreme de prelungire a bolilor trecutului, BOR avea absolută nevoie de o mână autoritară, care să taie spinii şi să-i pună pe foc !

În rest, dincolo de instituţie, despre Biserica lui Hristos să nu avem teamă: "Porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18).

Doamne ajută.

GoogleFight.com - înfruntări Google... ortodoxe

Descoperiţi un intrument util (nu doar amuzant): GoogleFight.com

Sugestii de căutări / înfruntări ortodoxe :

• ortodoxie-ortodoxism
• Iisus-Isus şi "Iisus Hristos" - "Isus Cristos"
• sinod-conciliu
• proroc-prooroc
• Bunavestire (într-un cuvânt) - "Buna-Vestire" (în două cuvinte, unite sau nu cu liniuţă)
• agheasma-aghiasma , agheazma-aghiazma -> câştigător : agheasma, cum dau şi dicţionarele (vedeţi şi: Ce este agheasma)
• "Maica Domnului - Fecioara Maria" (despre Maica Domnului)

Dar sunt interesante şi alte căutări, care arată cât de mult-tânără, în dezvoltare şi căutare de personalitate este limba română !

Sigur, toate aceste căutări nu au valoare de regulă, ci doar arată "mişcarea" şi, poate, tendinţele limbii.

În fine, lupta dintre bine şi rău inclină deocamdată tot înspre bine - aviz pesimiştilor (şi altora, care se vor autosesiza) !

Gânduri bune în Noul An.

Ortodoxie şi ştiinţă. Două teorii despre originea speciei umane: omul coboară din maimuţă sau a fost creat de Dumnezeu?

Oamenii de ştiinţă lansează din când în când teorii care, vulgarizate, sau, dimpotrivă, ideologizate, seamănă dihonia între oameni "normali", care nu ştiu că, de fapt, orice stiinţă sau teorie ştiinţifică are ca bază, ca fundament, un sistem axiomatic necontradictoriu în sine (=o sumă de axiome care nu se contrazic între ele - asta fiind singura condiţie, pare incredibil, dar asta e!), pe care apoi prin experimente şi descoperiri se construieşte ceva ce are un aer foarte coerent.

Una gâlcevile dintre teologie şi ştiinţă este cea lansată de vulgarizarea / ideologizarea teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. Această gâlceavă a devenit aproape un scop în sine în mediile (neo-)protestante americane, şi relativ recent s-a transmis şi în cadrul inter-ortodox: în America, disputa din jurul scrierilor teologului ortodox Dr. Alexander Kalomiros, la noi mai-mica gâlceavă teologică creeată de unii în jurul scrierilor teologului ortodox român Pr. Dr. Doru Costache.

Au fost însă, în istoria acestor dispute, Părinţi, teologi ori scriitori creştini, care au preferat să evite gâlceava, adoptând fie "atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa; o lasă să-şi vadă de ale ei - cu nitică înţeleaptă desconsiderare" (v. Nicolae Steinhardt), fie cu un umor mai mult sau mai puţin înnţelept, mai mult sau mai puţin acid.

Una din aceste moste de umor pe marginea disputei dintre creaţionism şi evoluţionism este dată tot de Părintele Nicolae Steinhardt, după Leon Şestov. Iată zicerea memorabilă a acestuia din urmă: "Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu." (în: Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Cititi restul biletului...