Cum se "scurge" viaţa noastră?
Seara, înainte să mă culc, mă gândesc la ziua ce a trecut şi-mi zic: "Oh, a mai trecut o zi din noi!" - Se "scurge" timpul? Se "scurge" viaţa?
Nu - timpul şi viaţa noastră curg în matca firii noastre omeneşti, curg între malurile, între limitele firii noastre, bolnave de la Adam încoace, şi pe care Noul Adam, Hristos, a venit să o vindece şi să o ridice la înălţimea Dumnezeirii. Dar până atunci această acceptare - cu realism, nu cu resemnare[1] - a slăbiciunii, a neputinţelor firii noastre omeneşti este începutul smereniei.
Smerenia nu este o smerire, adică o ocărâre de sine, deşi această dosădire, ocărâre, osândire de sine poate fi un mijloc către, o cârjă în drumul către smerenie. Ci smerenia este o stare de spirit, o conştiinţă a stării şi a locului propriu - realism duhovnicesc [2].
Iar această stare a inimii atrage harul. Aceasta este "inima înfrântă şi smerită" (Psalmul 50), cumva opusă inimii împietrite (faţă de lucrarea harului). Această inimă se face sălaş lucrării personale a harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Şi iată că această "matcă" a timpului meu şi a vieţii mele, această matcă care nu este alta decât inima mea slabă, se face primitoare a unei altfel de curgeri: curgerea harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!", ne bine-cuvântă preotul la Dumnezeiasca Liturghie.
Această simţire / percepere a tainei neputinţei proprii este şi începutul iubirii aproapelui: a înţelegerii pentru slăbiciunile aproapelui, a nejudecării / neosândirii aproapelui, a acoperirii neputinţelor aproapelui[3]. Taina propriei neputinţe devine taina / sacramentul aproapelui, Iubirea, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul a tot binele, începutul şi sfârşitul legii duhovniceşti: " Întâi ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut şi săvârşit altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul Sfânt."[4] Începutul este ceea ce ştim, ceea ce ne aducem aminte din legea iubirii: "Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; si cel de care nu-ţi aduci aminte, se va descoperi ţie. Şi să nu-ti dai cugetul fără judecată uitării."[5]
Aşa, pentru această poruncă a iubirii, harul vine şi ne luminează neputinţa.
Şi aşa curge viaţa noastră.
p.iulian
___________
[1] "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun aşa cum este) şi pesimism moral (nu-i cereţi să se îmbunătăţească) - cum vor naturiştii -, ci pesimism psihologic (omul nu e bun) şi optimism moral (poate fi îmbunătăţit de morală şi de religie)." (Nicolae Steinhardt,
Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.324)
[2] Am auzit această afirmaţie, sub aproape exact aceeaşi formă şi în mod independent în gura a trei mari duhovnici contemporani: Părintele Constantin Galeriu, părintele Rafail Noica, părintele Teofil Părăian.
[3] "Spuneau părinţii despre avva Macarie cel mare, că s-a făcut, precum este scris, dumnezeu pământesc. Că precum este Dumnezeu acoperind lumea, aşa s-a făcut şi avva Macarie acoperind greşelile ce le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut şi care le auzea, ca şi cum nu le-ar fi auzit." (Patericul egiptean, Pentru avva Macarie Egipteanul, 31)
[4] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 2.
[5] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 59.
