Toate încercările prin care trece omul sunt pentru ca el să se întărească ("Ce nu mă distruge mă face mai puternic" - Nietzsche...), pentru ca să se "încerce"/verifice şi să se "rafineze"/purifice (precum aurul trecut prin focul cuptoarelor, după cuvântul Scripturii), pentru ca vasul sufletului să se lărgească, ca să poată primi şi mai mult har de la Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Precum aurarul aruncă aurul în topitorie este lasat a se încerca şi curaţi prin foc, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos." (Cuvânt la Duminica Slăbănogului)

Chiar pentru binele pe care îl facem vedem că primim adeseori rău înapoi, şi astfel, în lipsa cunoaşterii "legii duhovniceşti", putem să ne smintim, să deznădăjduim. Sfântul Marcu Ascetul explică acest folos al încercărilor. El explică că cel mai adesea binele pe care îl facem nu este unul întărit, adică nu este unul făcut în întregime din dragoste adevărată, ci amestecat cu puţină dorinţă de slavă deşartă, sau cu dorinţa de a primi răsplată pentru binele acela etc. De aceea, spune el în "Despre legea duhovnicească, în 200 de capete", binele pe care îl facem se încearcă, se verifică prin focul încercărilor, "căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă" (c.65). Şi explică: "Nu zice că se poate câstiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită." (c.66).

Încercările pe care omul le suferă în viaţă nu sunt semnul sau "dovada" sadismului lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, a iubirii lui Dumnezeu. Şi în măsura în care creştinul ştie/învaţă acest lucru, această "lege duhovnicească", în aceeaşi măsură el trage folos din încercările care-i vin în viaţă.

* * *

Textul de mai jos este transcrierea exactă a unei discuţii private pe Yahoo!Messenger, între un tânăr (numit aici "tânarul meu") şi "o prietenă" de-a lui. Discuţia a avut loc acum câţiva ani, numele lor (de fapt, ID'urile) sunt anonimizate şi totul este publicat cu acordul celui în cauză.

Am ezitat mult timp să public această confesiune foarte intimă a unui tânăr pradă unui teribil chin sufletesc, care credea că e sfârşitul lumii când nu era decât o "eclipsă de soare" (reală totuşi...). Dată fiind situaţia aceasta sufletească, textul pare că frizează blasfemul, deşi eu tind să zic că în spatele cuvintelor e ascunsă rugăciunea...Sfârşitul "confesiunii" tânărului din acest text, şi mai ales mărturia vieţii lui de mai apoi şi de azi m-au făcut să cred că cele de mai jos sunt un fel de "săptămână a patimilor", personală, în care se întrevede învierea.

Cititi restul biletului...

Despre realismul duhovnicesc

Acum câţiva ani, când mai eram încă în ţară, am avut prilejul să vorbesc de mai multe ori cu Părintele Rafail Noica despre diferite lucruri, între care despre „realismul duhovnicesc” - sau despre smerenie ca „realism duhovnicesc” -, sintagmă pe care a folosit-o deja înaintea dânsului Părintele Galeriu, şi la care aderă şi Părintele Teofil Părăian şi alţi Părinţi duhovniceşti contemporani, pentru că ea se înscrie pe linia Sfinţilor Părinţi.

Locul meu

„Realismul duhovnicesc” despre care vorbesc aceşti Părinţi ai noştri se referă în primul rând la a-şi vedea omul locul său cu realism autentic (în Lumina divină, ar spune cineva), acolo unde trăieşte, în ceea ce face şi mai ales în ceea ce este. Cu cât avansează omul în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai netrebnic în faţa lui Dumnezeu (i.e. în Lumina lui Dumnezeu), ca acel Părinte din Pateric care zice: „Când eram mai tânăr, ziceam în sinea mea că poate ceva bun lucrez; iar acum dacă am îmbătrânit, văd că nu am nici un lucru bun în sinea mea.” (Matoi 3). Avva Matoi nu spune aceasta ca să se smerească pe sine în faţa altora, ci din realism duhovnicesc, adică pentru că aşa se vede pe sine în Lumina dumnezeiască.

Darurile lui Dumnezeu

O altă dificultate (nu doar contemporană, dar parcă răvăşitoare azi) pe care o rezolvă realismul duhovnicesc este cea legată de darurile omului. Fiecare om are oarecari daruri, şi pentru ele se luptă cu ispita de stânga (să şi le împroprieze ca şi cum ar fi ale lui în mod individual) şi cu ispita de dreapta (le neagă din aşa-zisă smerenie, ca să nu se mândrească cu ele). Realismul duhovnicesc este acea atitudine sufletească care admite şi primeşte darul ca din mâna lui Dumnezeu. Astfel, nici nu se mândreşte, nici nu fuge de responsabilitate: Da, am primit un dar de ... (isteţime, îndemânare etc.), îl văd ca atare şi îl primesc ca din mâna lui Dumnezeu, şi aceasta mă obligă să fiu demn de acest dar, să-l lucrez spre folosul tot aproapelui etc.

Slăbiciunea firii omeneşti

Dar ce lumină pretind eu că am, ca să vorbesc despre cele ce se petrec în sufletul fratelui meu? Sunt eu văzător cu duhul? Cunosc eu inima fratelui meu, ca să pot să judec actele lui exterioare? Sfântul Marcu Ascetul spune: „Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 35) Nu, nu-mi voi aroga un discernământ duhovnicesc pe care nu-l am. Ci scăderile pe care le văd eu la aproapele meu le văd şi la mine: sunt lucrarea (personală) a slăbiciunii firii omeneşti de la Adam încoace. Omul s-a rupt de Dumnezeu, izvorul Vieţii şi a tot Binele, şi astfel a pierdut harul, s-a slăbănogit, s-a bolnăvit, s-a dat morţii. Această fire omenească bolnavă şi slăbănogită a luat-o şi a purtat-o Domnul Iisus Hristos în întregime (afară de păcat), şi a pus în ea putinţa de a învinge moartea şi boala şi slăbiciunea, în măsura în care omul lucrează harul primit la Botez. Când omul nu conlucrează cu acest har, el continuă să zacă sau să se afunde în slăbiciune, boală şi moarte. Acestea le vedem noi la noi înşine şi la aproapele nostru.

Pe această cale a realismului duhovnicesc mie mi se cuvine desigur să intru.

Pr. Iulian

P.S. Despre păcat, într-un alt bilet.

Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce auzi

Cu acest proverb - "Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce auzi" (nr.5495 în Apa trece, pietrele rămân) - s-a întâmplat un fenomen interesant şi mai ales important, care apare şi în cazul altor proverbe, anume că a fost preluat, completat şi dezvoltat de un mare duhovnic ortodox - Părintele Paisie Olaru († 18 octombrie 1990). Părintele Paisie Olaru nu a fost însă un om al scrisului, aşa încât zicerea părintelui este povestită de alţii sau redată după vreo înregistrare audio, sub două forme:

1.
"Să nu faci tot ce poţi,
să nu crezi tot ce auzi
şi să nu spui tot ce ştii!"
[aceasta este forma cea mai cunoscută]

2.
"Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poţi
Să nu spui tot ce ştii
Să nu dai tot ce ai."

Această a doua formă apare în volumul Părintele Paisie de la Sihla (fragmente) - volum apărut la Editura Bizantină (Bucureşti); ediţia a II-a, cu un Cuvânt introductiv de Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei. Totuşi, nici aici şi nici în Părintele Paisie Duhovnicul (volum de ziceri, apoftegme şi relatări, editat de Părintele Ioanichie Bălan şi apărut la Editura Trinitas, Colectia "Credinţă şi cultură" nr.1, în anul 1993) zicerea nu este explicată de Părintele Paisie. De aceea voi îndrăzni câteva cuvinte, de la mine.

Cititi restul biletului...