Despre realismul duhovnicesc

Acum câţiva ani, când mai eram încă în ţară, am avut prilejul să vorbesc de mai multe ori cu Părintele Rafail Noica despre diferite lucruri, între care despre „realismul duhovnicesc” - sau despre smerenie ca „realism duhovnicesc” -, sintagmă pe care a folosit-o deja înaintea dânsului Părintele Galeriu, şi la care aderă şi Părintele Teofil Părăian şi alţi Părinţi duhovniceşti contemporani, pentru că ea se înscrie pe linia Sfinţilor Părinţi.

Locul meu

„Realismul duhovnicesc” despre care vorbesc aceşti Părinţi ai noştri se referă în primul rând la a-şi vedea omul locul său cu realism autentic (în Lumina divină, ar spune cineva), acolo unde trăieşte, în ceea ce face şi mai ales în ceea ce este. Cu cât avansează omul în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai netrebnic în faţa lui Dumnezeu (i.e. în Lumina lui Dumnezeu), ca acel Părinte din Pateric care zice: „Când eram mai tânăr, ziceam în sinea mea că poate ceva bun lucrez; iar acum dacă am îmbătrânit, văd că nu am nici un lucru bun în sinea mea.” (Matoi 3). Avva Matoi nu spune aceasta ca să se smerească pe sine în faţa altora, ci din realism duhovnicesc, adică pentru că aşa se vede pe sine în Lumina dumnezeiască.

Darurile lui Dumnezeu

O altă dificultate (nu doar contemporană, dar parcă răvăşitoare azi) pe care o rezolvă realismul duhovnicesc este cea legată de darurile omului. Fiecare om are oarecari daruri, şi pentru ele se luptă cu ispita de stânga (să şi le împroprieze ca şi cum ar fi ale lui în mod individual) şi cu ispita de dreapta (le neagă din aşa-zisă smerenie, ca să nu se mândrească cu ele). Realismul duhovnicesc este acea atitudine sufletească care admite şi primeşte darul ca din mâna lui Dumnezeu. Astfel, nici nu se mândreşte, nici nu fuge de responsabilitate: Da, am primit un dar de ... (isteţime, îndemânare etc.), îl văd ca atare şi îl primesc ca din mâna lui Dumnezeu, şi aceasta mă obligă să fiu demn de acest dar, să-l lucrez spre folosul tot aproapelui etc.

Slăbiciunea firii omeneşti

Dar ce lumină pretind eu că am, ca să vorbesc despre cele ce se petrec în sufletul fratelui meu? Sunt eu văzător cu duhul? Cunosc eu inima fratelui meu, ca să pot să judec actele lui exterioare? Sfântul Marcu Ascetul spune: „Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în 200 de capete, 35) Nu, nu-mi voi aroga un discernământ duhovnicesc pe care nu-l am. Ci scăderile pe care le văd eu la aproapele meu le văd şi la mine: sunt lucrarea (personală) a slăbiciunii firii omeneşti de la Adam încoace. Omul s-a rupt de Dumnezeu, izvorul Vieţii şi a tot Binele, şi astfel a pierdut harul, s-a slăbănogit, s-a bolnăvit, s-a dat morţii. Această fire omenească bolnavă şi slăbănogită a luat-o şi a purtat-o Domnul Iisus Hristos în întregime (afară de păcat), şi a pus în ea putinţa de a învinge moartea şi boala şi slăbiciunea, în măsura în care omul lucrează harul primit la Botez. Când omul nu conlucrează cu acest har, el continuă să zacă sau să se afunde în slăbiciune, boală şi moarte. Acestea le vedem noi la noi înşine şi la aproapele nostru.

Pe această cale a realismului duhovnicesc mie mi se cuvine desigur să intru.

Pr. Iulian

P.S. Despre păcat, într-un alt bilet.

Logic şi semantic, limba română are o problemă cu superlativul.

Comparativul se formează cu morfemul « mai » (mai bun, mai rău, mai ticălos, mai nebun etc.). Avem apoi ceea ce numim un « superlativ relativ », adică un soi de « superlativ în relaţie cu » sau « superlativ-comparativ »: cel mai bun, cel mai rău, cel mai ticălos, cel mai nebun. Cu alte cuvinte, logic şi semantic, într-o enumerare comparativă (deoarece are pe « mai » în compoziţie), superlativul relativ este un fel de top în raport cu toate cele comparabile între ele. Este este deci un superlativ, dar unul « comparativ » sau « relativ », « în relaţie cu », iar nu în sine sau dincolo de comparaţie.

În fine, avem ceea ce numim « superlativul absolut », care se formează cu morfemele « foarte », « tare », « extrem de », « extraordinar de », « nemaipomenit de » etc. Desigur, logic şi semantic, acest superlativ nu este deloc/nicidecum absolut, deoarece el permite minţii conceperea diferitelor grade de intensitate înăuntrul lui, chiar dacă aceste grade nu sunt exprimate în mod expres în scriere. Astfel:

• « foarte bun » indică într-adevăr un superlativ, dar nu unul absolut: mai mulţi elevi pot să fie « foarte buni », doar că expresia face un superlativ necomparativ.

• la fel pentru « extrem de bun », « extraordinar de bun », « nemaipomenit de bun » etc. - deşi sunt superlative tari, ele nu anunţă un caracter de unicitate care ar da absolutul, ci doar plasează trăsătura descrisă într-o sferă a superlativului, necomparativ.

Structura semantică a unei limbi nu este « inocentă »; ea stă în relaţie cu viziunea vorbitorului (gânditorului) acelei limbi despre lume, stă în relaţie cu conceptele şi noţiunile în care omul îşi gândeşte existenţa, aproape fără să îşi mai dea seama. Gândim « nativ » în limba noastră, şi structurile semantice ale limbii nuanţează în mod « natural » (sau « inconştient ») conceptele şi noţiunile, adică ne structurează gândirea.

Astfel, sensul autentic al unor noţiuni sau concepte gândite primordial într-o limbă, poate fi afectat prin traducerea sau transpunerea într-o altă limbă.

Aici mă interesează desigur înţelesurile creştinismului ortodox.

Postul Mare este o perioadă a pocăinţei, adică a întoarcerii fiului risipitor către tatăl iubitor – a întoarcerii minţii din rătăcirea celor lumeşti la Dumnezeu. Din atmosfera acestei călătorii către înviere fac parte rugăciuni precum Canonul cel Mare al sfântului Andrei Criteanul ori Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.

Vorbind despre starea de păcătoşenie, de boală şi slăbiciune a firii umane, cântările/imnele folosesc adesea expresii de genul: [eu sunt] « cel mai păcătos », « cel mai rău », « cel mai ticălos », « cel mai nebun ». Folosim un comparativ, în lipsa unui superlativ absolut real (i.e. non-comparativ). Comparativul însă nu ne este de folos sufletesc – pentru că, implicit, în facem şi pe fratele nostru păcătos, adică îl judecăm; iar dacă totuşi în folosim, în lipsă de altceva, ni se cuvine să-l înţelegem în Tradiţia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi.

Mult mai aproape de înţelesul duhovnicesc al Părinţilor suntem atunci când referim aceste cuvinte doar la noi, necomparativ: « singur eu sunt ticălos » etc. Realitatea duhovnicească care este cu adevărat importantă pentru creştin este aceea că omul stă în toată clipa în faţa lui Dumnezeu. Şi Mântuitorul ne arată în parabola vameşului şi a fariseului că nu atunci când se compară pe sine ca fariseul, ci atunci când se vede doar pe sine păcătos (în afară de orice comparaţie) ca vameşul, atunci omul stă în faţa lui Dumnezeu cu adevărat, şi este plăcut şi primit. De aceea, vameşul nu zice « Dumnezeule, milostiv fii mie, celui mai mare dintre păcătoşi », ci « Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului » – expresie care devine pentru noi un fel de superlativ necomparativ, esenţial pentru viaţa duhovnicească sănătoasă.

Această formulă – « Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului » – este de altfel şi forma primară din care s-a născut rugăciunea de toată vremea a cinului monahal, Rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

De asemenea, Rugăciunea Sfântului Efrem ne aduce acelaşi înţeles, când cerem să ne vedem doar greşalele proprii (nu şi pe ale aproapelui): « Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. »

În final, iată o apoftegmă a Părinţilor pustiei, edificatoare pentru cele de mai sus:

« Odată au mers nişte oameni mireni în Thebaida la un bătrân, luând cu dânşii un om îndrăcit, ca să-l poftească pe acel bătrân să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-l izbăvească de această muncă diavolească. Iar bătrânul fiind poftit de dânşii, a început a se ruga cu osârdie lui Dumnezeu pentru dânsul, şi după ce a săvârşit rugăciunea, a grăit necuratului duh care era într’acel om şi a zis: Ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu! Zis-a lui duhul cel necurat din om: Voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a lui bătrânul: Întreabă şi zi ce ai de zis! Şi a zis diavolul: Aceasta voi să te întreb, şi să-mi spui mie: Ce sânt caprele şi ce sânt oile? Răspuns-a lui bătrânul: Caprele eu sânt, iar oile Dumnezeu le ştie. Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis: Iată, pentru smerenia ta ies! Şi îndată în acel ceas a ieşit, iar omul a rămas sănătos, şi aşa s’a dus la casa lui, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu. » (Patericul egiptean - cap.X de la Părinţii fără nume: Despre smerenie).

Nu am a mă compara cu nimeni; stau în faţa lui Dumnezeu cu mintea zicând: « Caprele eu sunt, iar oile Dumnezeu le ştie ».