1. Copii ajung în bratele lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu. Înteleptii îl înteleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copii îl au, ca pe un tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copii sunt în Adevăr, pe când înteleptii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditatii, manuscris dactilografiat, pag. 26]

2. Căsătoria are multe motive să fie taină. Când familia nu va mai fi întemeiată pe taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate. [pag. 33]

3. Deosebirea, marea deosebire între noi si Iisus, e că Iisus n-avea vină, pe când noi toti avem vină. Si iarăsi, cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apărat de ea, n-a stricat nevinovătia Sa, n-a amenintat stăpânirea omenească ce-L răstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L răstigneau, si-L huleau după ce L-au răstignit.

Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate cărările, cum să scăpăm de cruce , cum să ne strigăm nevinovătia, cum să ne ascundem păcatele si să strigăm în gura mare, cruce grea avem de dus.

Ne numim crestini, dar ducem crucea târâs si am fi buni bucurosi să scăpăm de ea. Noi facem de rusine Crucea lui Hristos, dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de rusine. Căci să fim drepti : nouă încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini si în picioare, si încă nu si-a bătut nimeni joc de noi, cum si-a bătut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pătimi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea noastră, asa cum le-a răbdat Hristos, tot pentru a noastră mântuire. Nu este o altă cale de mântuire, de ispăsire a păcatelor, decât calea Crucii. Dacă ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea. [pag. 45]

4. În crestinism omul e ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talantii - talentele, sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului. Omul e nelinistit, câtă vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viata nu e un scop în sine; numai un mijloc; e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Multi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare să se trezească într-o doctrină fără libertatea vointei, deci fără conceptul specific al responsabilitătii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce si-a dat Dumnezeu? Si cum să nu răspunzi, dacă n-ai făcut ce ti s-a dat să faci? [pag. 85]

5. Blândetea si smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îsi răsfrânge blândetea si smerenia Sa prin noi si asa se face liniste, altfel nu se face. Dar ce să întelegem că toată odihna lui Iisus, care n-avea loc unde să-si plece capul, si pe care nu l-a văzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glăsuieste traditia, toată odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii si sfâsiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picură ca apa si încă o zguduire în suflet, când avea Iuda să-L vândă.

Si totusi Iisus avea o “odihnă”, odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise si se va împlini deplin, oricât vor scrâsni împotrivă portile iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gură de Aur, care mărturiseste că: “mai multe sunt furturile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.

Linistea, odihna, nu ti-o dă decât dorul de a îmbrătisa destinul Său, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poti fi blând si smerit cu inima, până nu iesi din tine si te muti în Iisus. În tine esti trufas si tulburat, în Iisus esti blând si smerit si odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjitilor si vamesilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viată. [pag.93, 94]

6. Un locuit de Dumnezeu e strămutat în alte evidente ale existentei. Prezenta lui provoacă lumea si-o antrenează într-un conflict de limită. Lumea nu mai are ce-i face, decât să omoare mărturisitorii, amăgindu-se, că prin aceasta a scăpat de realitatea ce-i contrazicea si-i mustra linistea. [pag. 97]

7. În toată lumea nu găsesti un lucru mai usor de făcut decât păcatele si iarăsi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela păcatul?, când petrece în el. De aceea păcătuim cu usurintă, dar ne pocăim anevoie! Altă privintă care te împiedică de la spovedit e că judecă preotii, esti nemultumit de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă să mergi păcatele tale.” [pag. 108]

8. Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce ati făcut pentru preoti, ca să fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un copil măcar pe care să-l închinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti că vina o poartă numai ei, preotii ? Si sunt fii vostri. Cum i-ati născut, asa-i aveti. Ce le băgati de vină? Tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu. Poporul îsi are în toate privintele povătuitorii pe care îi merită! Nu mai stati cu gânduri ucigase împotriva copiilor, că nu stiti în calea cărui dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă, si ai să dai seamă, ci nasteti copii cu gândul să fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]

9. Nu stiu pe lume o biruintă mai mare, ca aceea de a te lepăda de tine si a ajunge liber: “e trăirea libertătii spiritului”. Adevărul vă face liberi. Deci, întelegem că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încoltiti de iluzii si striviti sub rotile necesitătii fără iesire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplă aceasta? Când îl cunoastem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaste numai în iubirea si bucuria pe care o simtim când renuntăm la eul nostru si ne aflăm fată către fată cu Dânsul.

Noi nu făgăduim să-L urmăm pe Iisus în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl, si prin simpla noastră hotărâre Providenta divină realizează treptat această dorintă a noastră. Asa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aici noi eram o sumă de dorinte si aranjamente pământesti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viata noastră. Deci Crucea e la acest loc al hotărârii, linia înaintea dorintelor noastre omenesti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezisul. Providenta, urmărind interesul nostru vesnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simtim ca o experientă de cruce, trebuie să treacă putină vreme de reculegere ca să pricepem “că asa cum s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în îngustimea noastră. Suferinta aceasta care ne simplifică treptat viata, care pune conditia crucii în fată, e simbolul nesfârsitei posibilităti de desăvârsire. [pag. 121, 122]

10. Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate găsi leac tămăduitor al suferintei, desi Sfânta Scriptură e plină de ele. El asteaptă usurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbusit pe unul din cei invidiati. Capătul urii lui e să vadă pe cel invidiat, din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără si se mânie. Multumind pentru darurile primite si mai mult se cătrăneste de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrece invidiosul prin răutatea năravului lui? Ce sălbăticie nu depăseste el prin cruzimea lui? Câinii, cărora li se aruncă o coajă se domesticesc. Leii cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidiosii însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire si atentie.

Rănile invidiei sunt adânci si ascunse si ele nu suferă vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbă, în ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate să scape si să ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însusi. Tu, invidiosule, dusmanul tău e cu tine, vrăjmasul ti-e continuu în inimă, primejdia e închisă în adâncul tău : esti legat cu un lant neîndurat, esti prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor. A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu si a ură pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac. [pag. 129, 130]

11. Durerea nu e obiect sănătos de meditatie. De durere trebuie să scapi, să o depăsesti, să fi deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vârtejul ei si te închide dinspre toată lumea si dinspre orice lume. E parcă o prelungire a iadului după tine. Cu cât orizontul tău e mai îngust si mai îngust de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate să fie mai mare ca la toată lumea. [pag. 159]

12. A făcut Iisus minuni si oamenii cred că, cele mai mari sunt cele care privesc sănătatea trupului. Dar marea minune a Învierii din morti, e ceea ce mărturisim când zicem: “Astept învierea mortilor si viata veacului ce va să vie”. Abia atunci va scăpa firea omului de slăbănogie. Până atunci are putinta de a scăpa de păcate. Si aceasta e mai mare minune decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele si acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.

Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouă, preotilor ne-a dat Iisus numai jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă jumătate, însusi să o îndeplinească, când va înceta desăvârsit slăbănogia omului "la înviere". Dar a doua nu se dobândeste fără prima. [pag. 214, 215]

13. Sufletul ce cugetă la mărturisire, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fără grijă, fiind în întuneric. Când lipseste mai marele nostru, să avem măcar chipul lui în minte si despre tot ce am sti că s-ar scârbi, de ar fi de fată, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn si orice alta de la acestea să ne întoarcem. Atunci cunoastem cu adevărat, cum e ascultarea noastră. Numai copii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor. Ceilalti însă, o socot o pagubă.

Cel ce-si vădeste Păstorului său serpii ispitelor, credinta adevărată dovedeste; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

Cine va ajunge la cuget curat, ascultă desăvârsit pe Părintele său, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn spre o altă viată îi va fi.

Cel ce uneori ascultă pe părintele său, si alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odată ierburi tămăduitoare, altădată var nestins. Căci zice: “unul zidim si altul stricând, ce au folosit? fără numai osteneală în zadar!”

Să nu ne speriem văzând că si după mărturisire nu se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea, decât cu trufia. [pag. 215, 216]

14. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-si schimbe purtările. Socotiti si voi, care de cine să asculte întâi?

Să nu dati vina pe Dumnezeu, că El ne uscă pământul de sub picioare si vlaga din oase. Să nu-i faceti nedreptatea aceasta!

Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu păcatele noastre si ele sunt urmări si plata îndesată pentru păcate, până vom întelege la îmblăteală, ne iau de nas, ca să ne săturăm odată de ele. [pag. 218]

15. Dacă veti avea si răbdare în necazuri, să stiti că veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacă veti avea si puterea de a multumi în necazuri, atunci străluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]

16. Eu nu vă dau canoane ca ceilalti preoti, mătănii, rugăciuni, post, ci îndemn să vă schimbati purtările si să-i multumiti lui Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, căci Sfânta Biserică si Sfânta Împărtăsanie le stiti, dar faptul acesta l-am găsit de cuviintă să vi-l spun mai mult.

Vreau să vă schimb lacrimile voastre în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vă purtările, vă ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]

17. Multi ati mărturisit păcatele voastre si totusi cugetul vă mai mustră. Oare de ce? De aceea, ori că n-ati primit leacul după mărimea ranei, ori că l-ati primit, dar nu l-ati făcut. Si vă mai mustră cugetul chiar si după ce ati împlinit toată “pocania” si după ce veti fi ispăsit păcatele acelea, pentru că mai sunt păcate nemărturisite si până ce nu le vei mărturisi toate si nu vei ispăsi de bună voie toate, nu vei avea pace cu pârâsul tău. Căci cugetul nostru, când ne mustră, să stiti că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învăta tainele lui Dumnezeu si ne-ar răpi în rai încă de pe pământ, dar nu poate de multimea si greutatea păcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustră, că doară, doară ne va apuca lucrul ispăsirii, lucrul curătirii. [pag. 282, 283]

18. Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Stiind Dumnezeu nătângia noastră nu ne va lăsa părăsiti în întunericul necunostintei, ci ne trimite necazuri sau pocanie fără voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi si orice altă suferintă.

Ispăsirea de nevoi e de obicei mai aspră ca ispăsirea de bună voie, pentru că si păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintă, te porti împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu spre ispăsire, să strici si să întorci spre mai mare osândă, căci toate le poate Dumnezeu fără tine, dar să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuiesti fără mâna lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridică, dacă tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, că te cercetează mereu si atât de mult te roagă! [pag. 283, 284]

Selectie de Pr. Ioan Velcherean