Raportul dintre cultura religioasã si catehezã

François Bouschet

 

Preotul Profesor Fronçois Bouschet – nãscut la 15 martie 1947, în localitatea Domont (Franta) – este licentiat în Litere si Filosofie la Universiatea Sorbona (1969), în Filosofie si Masterat în Teologie la Institutul Catolic din Paris (1971), în Filosofie la Universitatea Scherbrooke (Quebec, 1973), diplomat de limba greacã la Scoala de Limbi Orientale Vechi din cadrul Institutului Catolic din Paris (1974), doctor în Stiintele si Istoria Religiilor la Universitatea Sorbona si doctor în Teologie la Institutul Catolic din Paris (cu lucrarea Eléments pour une Christologie de Kierkegaard comme question aux contemporains – 1996, publicatã în 1999).

A avut mai multe responsabilitãti pastorale: hirotonit preot la 20 decembrie 1975 pentru paraclisul liceului din Taverny (1975 - 1982), responsabil episcopal pentru predarea catehismului în institutiile publice din Episcopia de Pontoise (1982 - 1988), Vicar episcopal si responsabil diocezan pentru vocatii preotesti si monahale (1988 - 1993).

Din septembrie 1993 si pânã în prezent este director la Seminarul Universitar al Institutului Catolic din Paris, cea mai «selectã» scoalã teologicã francezã.

Activitatea universitarã si-a desfãsurat-o în mai multe facultãti: Facultatea de Arte din Quebec – predã filosofia (1969 - 1973) si teologia (1972) –, Institutul Catolic din Paris – profesor de Filosofie greacã la Facultatea de Filosofie (1975 - 1989), profesor de Teologie fundamentalã la Facultatea de Teologie (din 1978), profesor la Institutul Superior de Studii Ecumenice (1985 - 1988), profesor de Teologie fundamentalã si pastoralã la Institutul Superior de Pastoralã Cateheticã (1997 - 1999), director adjunct si profesor de Teologie a religiilor necrestine si Dialog inter-religios la Institutul Superior de Teologie a Religiilor (din 1999), profesor coordonator la Ciclul de Studii pentru Doctorat (din 2000).

Principalele cãrti publicate (în plus de peste 100 de articole stiintifice si participãri la cãrti colective):

L'ESPRIT DE PLOTIN. L'itinéraire de l'âme vers Dieu., Sherbrooke (Québec), Editions Naaman, 1976, 86p.,(C.R. dans les Nouvelles de l'Institut Catholique de Paris, décembre 1976, pp.37-39, par Jean Trouillard), (épuisé).

CAMUS LE MEDITERRANEEN, CAMUS L'ANCIEN., Sherbrooke (Québec), Editions Naaman, 1977, 126p., (C.R. dans Nouvelles de l'Institut Catholique de Paris, décembre 1977, pp.63-64, par Jean Goulet), (épuisé).

PHILOSOPHIE ET PLURALISME, Montréal-Paris, Bellarmin-Desclée, 1977, collection L'univers de la Philosophie n 6 : "Avant-propos", pp.9-19. "Idéologie pluraliste et travail de la Philosophie", pp.169-185 (éditeur et co-auteur).

LE SCANDALE DU MAL, Paris, Mame, 1987, 64 p., collection Première Bibliothèque de Connaissances Religieuses.

CROIRE, Paris, Cerf, 1991, 156 p., collection Foi Vivante n° 282. dans: Histoire chrétienne de la Littérature, L'Esprit des lettres de l'Antiquité à nos jours, Jean Duchesne dir., Paris, Flammarion, 1996, pp. 258-434, IIe Partie: "Le Moyen Age".

Faculté de Théologie et de Sciences Religieuses, Institut Catholique de Paris, La théologie dans l'histoire, sous la direction de Joseph Doré et François Bousquet, Paris, Beauchesne, 1997, Collection "Sciences Théologiques et Religieuses" n° 6. (pp. 243-259: Chapitre neuvième: "La nouveauté du Christ pour la pensée").

"L'horizon et le Souffle. Morale et foi chrétienne", dans: Une parole pour la vie. Hommage à Xavier Thévenot, Etudes réunies par Geneviève Médevielle et Mgr Joseph Doré, Paris, Cerf/Salvator, 1998, pp. 13-33.

LE CHRIST DE KIERKEGAARD, Devenir chrétien par passion d'exister, une question aux contemporains, Présentation de Mgr Joseph Doré, Paris, Desclée, 1999, 462 p., Collection Jésus et Jésus-Christ n° 76.

LA TRINITÉ, Paris, Editions de L'Atelier, 2000, 171 p., Collection Tout simplement n° 27.

D.S.


 

În calitate de teolog universitar, pe de o parte, si preot diocezan angajat pentru mult timp în pastorala scolarã, pe de altã parte, raportul dintre cultura religioasã si catehezã mi s-a pãrut întotdeauna un subiect important, despre care este convenabil sã avem idei precise si o practicã coerentã, pentru un mai bun anunt al credintei.

Nu trebuie amestecat totul. Dimpotrivã, este vorba de a distinge pentru a uni si de a uni fãrã a confunda, dacã ar trebui sã facem aici o aplicatie derivatã dar pertinentã a principiului sinodului de la Calcedon asupra raportului dintre persoana lui Hristos si natura sa umanã si divinã. O comunitate educativã a cãrei inspiratie este fundamental evanghelicã posedã resurse ce trebuie luate în consideratie mai cu seamã chiar în momentul în care diverse pericole trebuie evitate.

Parcursul reflexiei pe care o propun se va desfãsura în doi timpi :

I – O lãmurire de ansamblu :

* mai întâi, ce trebuie înteles prin culturã, culturã religioasã, culturã crestinã ?

* mai apoi, care sunt diferentele si care sunt punctele de întâlnire dintre cultura religioasã si catehezã ?

II – O reflexie asupra :

* pe de o parte, câtorva sarcini urgente care ni se impun pentru a situa mai bine impactul credintei în culturã, sarcini luate în considerare în functie de preocuparea catehezei ;

* pe de altã parte, dar foarte succint, despre locul pe care îl putem ocupa, modest dar real, în timpul prezent al culturii contemporane.

I – CULTURA RELIGIOASÃ si CATEHEZA : lãmurire de ansamblu

Cu sigurantã, multi îsi pun întrebarea : ce pot face pentru a asigura aceste douã functiuni, si cu ce mijloace ? Dar o problemã preliminarã trebuie lãmuritã : în fond, care este distinctia între cele douã ? Si, prin urmare, care este raportul lor ? Aceasta nu este atât de simplu, si de altfel necesitatea este cea care face legea, sau mai degrabã gestiunea sãrãciei. Deja suntem foarte multumiti de a avea o orã obligatorie, fãrã a avea, cu toate acestea de ce sã fim satisfãcuti. Fãrã a vorbi despre dificultãtile mai precise : se poate constata cã existã locuri unde cateheza supãrã, nu prin lipsa de pedagogie în a întâlni viata copiilor sau a tinerilor, ci pentru cã lipseste orice memorie crestinã fãrã de care « experienta » credintei nu se poate construi pentru o lungã duratã (si de altfel, unii pãrinti nu ezitã sã spunã în maniera lor cã « ei nu mai stiu nimic... ») ; dar, de asemenea, existã locuri în care, ne mai stiindu-se ce se poate face pentru a asigura cateheza, se limiteazã asupra culturii religioase, cu riscul de a înlocui cuvântul mãrturisitor implicându-se în ceea ce se numeste un învãtãmânt « neutru », care oferã un minim de cunostinte, dar rãmâne la distantã fatã de efervescenta însãsi a credintei.

Dar sã revenim la marile distinctii care circumscriu terenul.

 

1. Culturã, culturã religioasã, culturã crestinã

1) Existã culturã si culturã. Luatã în acceptiunea sa filosoficã, conceptul de culturã este fundamental : este activitatea prin care omul mediazã sau umanizeazã lumea, începând cu propria sa naturã. Omul devine om si umanizeazã natura si istoria prin limbaj sãu, prin munca sa, prin cele o mie si una de activitãti sau maniere de a fi si de a înfãptui. Cultura marcheazã transcendenta omului fatã de animal : lumea nu îi este datã omului gata confectionatã, nici propria sa umanitate, care are nevoie de educatie si ucenicii. Transformându-si lumea, omul se transformã pe el însusi.

Acestea fiind spuse, un al doilea sens al cuvântului culturã apare în întelesul în care filosofii secolului al XVII-lea opuneau omul incult, « sãlbaticul », omului cultivat. Acesta din urmã, dincolo de « politeturi », stãpâneste limbajul si stiintele utile promovãrii sale sociale. Aici, cultura va distinge o elitã de mase.

Un al treilea sens al cuvântului culturã, determinant, este cel ce se impune în mod particular în etnologie:  cultura este maniera de a fi om a unui grup uman particular, diferentiat de alte societãti : un întreg ansamblu de practici care merg de la manierele de a se îmbrãca, de a gãti, de a construi asezãrile, la valorile filosofice si religioase ale grupului, trecând prin limbaj care cimenteazã totul. Vedem cã aici cultura nu are nici o conotatie elitistã : ea este ceea ce permite integrarea socialã, un scop care se gãseste, de asemenea, în actul educativ.

Acest din urmã sens este reluat de Declaratia despre Biserica în lumea acestui timp a Conciliului Vatican II : « În sens larg, cuvântul “culturã” desemneazã toate mijloacele prin care omul desãvârseste si dezvoltã multiplele capacitãti ale spiritului si corpului sãu, se strãduieste sã supunã universul prin cunoastere si prin muncã, umanizeazã viata socialã, atât viata familialã cât si ansamblul vietii civile, gratie progresului de deprinderi si de institutii; în sfârsit, traduce, comunicã si pãstreazã în operele sale de-a lungul timpului, marile experienta spirituale si aspiratiile majore ale omului, cu scopul de a folosi progresului unui cât mai mare numãr si chiar întregului neam omenesc. » (Gaudium et spes, § 53, 2).

Iatã-ne oricum avertizati, când este vorba despre culturã religioasã : aceasta nu este transmiterea unei învãtãturi pentru elite ; ea este mai ales introducere în experienta împãrtãsitã de adunarea credinciosilor în Bisericã, ori care ar fi calea lor.

2) Aici trebuie sã fim avizati asupra unei a doua distinctii : nu existã doar culturã si culturã, dar existã în cultura însãsi douã elemente ce nu trebuie separate : memoria si judecata.

Primul element este evident : ceea ce reuneste oamenii într-o culturã, ceea ce le dã o anumitã comunitate de maniere de a fi, de a face, de a vorbi, este mai întâi si înaintea a orice memoria lor comunã. Este acea memorie împãrtãsitã care unificã continuturile unei culturi; si, în mod reciproc, se accede la o culturã accezând la memoria sa. Aceasta este valabil si pentru cultura religioasã. Care dintre noi, vizitând o bisericã cu un grup de copii, nu s-a sesizat de incapacitatea lor de a citi ceea ce era scris în piatrã si în luminã (în orientarea si dispozitia arhitecturii, în sculpturi si în vitralii etc.). Ceea ce era destinat unui popor analfabet, dar capabil sã descifreze toatã aceastã minunãtie, a devenit mut dacã nu este explicat. Atunci când este o rupturã de memorie, aceasta interzice toatã recunoasterea, dacã fiecare generatie nu se îngrijeste de ceea care îi urmeazã. De asemenea, un minim de limbaj comun este necesar, si trebuie neapãrat sã primim la credinciosii dinaintea noastrã cuvintele specifice credintei, pentru a învãta sã ne orientãm într-un astfel de spatiu.

Dar cunostinta nu este totul. Într-adevãr, fiecare crede prea usor cã dobândirea unei culturi se opreste la memorizarea sau la învãtarea continuturilor sale. Sunt uitate alegerile, deciziile, încercãrile si erorile, pe scurt, libertatea si viata cugetatã care le-au construit încetul cu încetul. Cultura, departe de a fi o memorie automaticã sau mecanicã, este de asemenea inteligentã creatoare si facultate de adaptare, capacitate inovatoare; pe scurt, ea nu este doar memorie ci si judecatã. Evident, aceasta este valabil si pentru cultura religioasã : a transmite cuiva o culturã nu este doar a-i transmite o memorie – este a-l face capabil de judecatã în deplinã cunostintã si libertate. De exemplu, a da o culturã matematicã, este a abilita la cãutarea de solutii, nu doar la a compila niste rezultate. Este la fel pentru crestin, în cultura credintei sale. Memoria fãrã judecatã este o suprafatã fãrã profunzime, o cantitate fãrã calitate. Crestin nu este doar cel ce cunoaste elementele traditiei sale, ci cel care este apt sã judece lucrurile credintei pornind de la credintã.

3) Vom veghea încã sã nu facem vreo confuzie între cultura religioasã si cultura crestinã. Riscãm adeseori în Franta sã confundãm aceste douã concepte: prin lipsã de recul si pentru cã crestinismul este la noi o religie dominantã. Totusi, diferenta este mare, în mãsura în care raportul islamului sau al hinduismului, de exemplu, cu societatea globalã în care se dezvoltã, este foarte diferit de raportul crestinismului cu societatea. În religiile « etnice » si în cele care blocheazã împreunã religiosul si civilul sau politicul, totul este indisolubil amestecat. Cât priveste crestinismul, el nu este nici o legitimizare a unei stãri de lucruri sociale, nici o utopie criticã ruptã de societate. El logodeste si contestã deodatã, de-a lungul timpurilor si sub cinci continente, culturile crestinilor în diversitatea lor. El logodeste si uneste valorile si umanitatea acestor culturi, si contestã în ele, în numele evangheliei, ceea ce ele pot ascunde ca inuman. Cu atât mai mult asadar nu se poate numi « culturã religioasã » o simplã cunostintã despre religii, de parcã toate ar fi fãrã distinctie asemãnãtoare (deoarece dacã toate meritã a fi cunoscute ca apartinând omului, cu aceeasi seriozitate si cu aceeasi obiectivitate, ele nu propun aceeasi apropiere de Dumnezeu, de om si de viatã, iar aceste mize trebuie cugetate cu inteligentã si libertate), nici nu se poate introduce într-o culturã specific crestinã fãrã ca aceasta sã nu fie inevitabil invitatã a ne aduce la a ne pune întrebãri asupra societãtii si valorilor sale si asupra alegerilor vietii personale a fiecãruia.

4) O ultimã remarcã : nu existã culturã crestinã juxtapusã altor culturi. Un ghetou de crestini est de negândit si imposibil : acesta nu va fi o bunã manierã de a apãra nu doar valorile la care tinem, dar nici credinta însãsi. Afirmatia mea meritã a fi justificatã, si o voi face astfel : a deveni crestin, si este o fortã de la început, nu are loc altundeva decât în culturile umane. Este un iudeu, sau un pãgân, un grec (în tipurile Sfântului Pavel), sau un gal, un celt, un guarani, un tamul sau un vietnamian, care devine crestin, în timpul misiunii si a conversiunii culturilor, care dureazã de la Sfântul Pavel pânã în zilele noastre. Este preferabil sã privim aceasta putin mai de aproape, deoarece multe mize se concentreazã azi în jurul acestei întrebãri. Dar noi vom intra prin aceasta în cel de al doilea punct.

 

2. Culturã religioasã si catehezã

Voi insista aici asupra a douã idei-fortã : cateheza este diferitã de cultura religioasã, si nu trebuie confundate ; dar de asemenea, cateheza nu trebuie separatã de culturã, deoarece credinta însãsi este interesatã de educarea omului, deci de cresterea umanitãtii sale.

Marea diferentã între catehet(ã) si acela sau aceea care transmite cultura religioasã (chiar dacã este vorba de aceeasi persoanã), rezidã în maniera în cale acesta se implicã în discursul pe care îl tine. În ambele cazuri, se face apel la inteligentã si la libertate ; dar dinspre partea culturii religioase insistenta este pusã pe informatie, în timp ce dinspre catehezã insistenta este pusã pe mãrturia personalã, care este de neînlocuit. Mãrturia nu este prozelitism, si tocmai respectul persoanelor, a valorilor, a convingerilor, face parte din mãrturisire. Este un fapt : nimeni nu ar fi devenit niciodatã crestin dacã nu ar fi întâlnit un crestin, niste crestini, fie ei apropiati sau oameni întâlniti din întâmplare, fie ei exemplari sau plini de defecte : dar, în fiecare caz, bãrbati si femei care tineau la cuvântul lor despre Hristos ca la o descoperire a libertãtii, a bucuriei, a unei vieti noi pe care o dã Cel urmat, în dubla recunoastere de a fi pãcãtosi si iertati. Martor este acela sau aceea care stie sã dovedeascã ce schimbã pentru el faptul de a încerca sã fii crestin ; este cel care nu renuntã la a spune orizontul si suflul pe care credinta i le dã. La fel, si aici cultura religioasã devine indispensabilã, trebuie descrisã diferenta crestinismului în viata concretã a oamenilor si în istoria culturii lor, fãrã iluzii sau mincinoase idealizãri, respectându-se disciplinele cunoasterii istorice.

Aceasta ne invitã sã privim mai îndeaproape, cum au fãcut Pãrintii nostri, pentru a conjuga cateheza si cultura, ucenicia credintei si privirea asupra timpului lor sau cunostinta propriei lor istorii. Douã modele originare sunt decisive aici : pe de o parte crestinismul Noului Testament în raportul sãu cu cultura iudaicã si cu cultura greacã ; pe de altã parte, procesul catehetic al primelor secole.

Modelul initial este normativ de la originile crestinismului : nu existã si nu au existat niciodatã crestini care sã nu fie decât numai crestini, de parcã n-ar fi de nicãieri. Existã evrei care devin crestini, apoi greci (sau gali etc.) care devin crestini. Ceea ce crestinismul a fãcut mai întâi cu iudaismul, va face pentru orice culturã : evenimentul Iisus Hristos împlineste si deschide iudaismul în acelasi timp ; îl asumã în profunzime si îl deschide, invitându-l sã trãiascã adevãrul particularitãtii sale în raport cu universalul uman. La fel cu trecerea la greci, crestinismul se uneste cu elenismul, dar pentru a-l purifica, al reînnoi, a-l transforma din interior.

Sã transpunem : esentialul, în traiectoria care duce de la cultura religioasã la catehezã, este de a ne conduce în primul rând la a lua în serios propria noastrã viatã de oameni (fie cã suntem educatorul, fie un tânãr) si, în al doilea rând, de a asculta apelul de convertire a ceea ce trebuie convertit. Dinspre cuvântul pronuntat, existã douã roluri : a informa si a mãrturisi ; dinspre auditoriu, existã douã posibilitãti : a se cultiva si a-si face alegerile.

Cel de al doilea model, este cel al catehezei primelor secole, care continea întotdeauna cel putin trei operatii.

Prima operatie : proclamarea credintei (ceea ce în teologie se numeste kerygma) : un bãrbat sau o femeie întâlneste într-o zi un apropiat sau un prieten care îi vorbeste despre Vestea cea Bunã a lui Hristos, acest Iisus în care crestinii recunosc pe Fiul lui Dumnezeu, mort si înviat pentru noi. Aceasta nu se imagineazã : singura posibilitate este de a primi acest anunt din partea crestinilor care se înscriu într-o traditie de credintã. În acelasi timp, acest anunt îi face sã perceapã pe cei ce nu sunt crestini cã existã oameni care trãiesc si fac lucruri în functie de un anumit Duh, care este cel al lui Iisus si a Tatãlui Sãu.

A doua operatie : procesul de « didahie » sau de ucenicie a crestinismului. Dacã se priveste de aproape scrierile Pãrintilor, era vorba, pentru cel ce se convertea, de a achizitiona întelepciunea grupului crestin (adicã cunoasterea, în practicã, a continuturilor Crezului), dar articulând-o cu propria lor experientã, în cultura lor. În general este un comentariu al valorilor deja trãite de catehumen, reperând în aceste valori ceea ce are o consonantã crestinã. Aici, esentialul constã în a pune bine raportul între credintã si viatã, stiind cã Duhul lucra deja chiar în umanitatea celui nou convertit, care învatã sã « discearnã duhurile ». Vedem aici exigenta catehezei, care este aceea de a-i regãsi pe oameni în realitatea a ceea ce sunt, cu grija de a lua în serios ceea ce ei trãiesc deja în mijlocul alor lor, si de a trãi pânã la capãt. Când avem de fãcut o catehezã crestinã, noi îi învãtãm pe tineri sã uneascã ceea ce reprezintã pentru ei interesul vietii lor si inspiratia evanghelicã.

A treia operatie : Pãrintii o numesc « mistagogie ». Este o introducere în rugãciune si în celebrarea liturgicã. Dupã ce a fost cufundat în experienta crestinã, se opreste pentru a multumi, a prinde puteri, si a reporni în urmarea lui Hristos.

Sã transpunem : iatã cum poate fi trãit raportul dintre catehezã si culturã : sunt articulate un anunt crestin specific si continuarea culturii si a valorilor deja trãite. Existã într-adevãr un moment de cunoastere, deoarece credinta crestinã este istoricã ; în istoria noastrã Dumnezeu ne vine în întâmpinare prin întruparea Fiului si prin suflul Duhului Sãu. Dacã nu cunoastem « istoria familiei », nu stim pe ce se sprijinã credinta : a recunoaste cã existã în istorie, si nu în altã parte, ceva care este mai mult decât istoria. Dar apoi, este nevoie, pentru a sesiza în ce constã privirea credintei, de mãrturisire si de un schimb viu între crestini.

Pentru a încheia sintetic aceastã primã parte, pe scurt, în scolile noastre trebuie sã asigurãm aceasta fãrã a o omite pe cealaltã, bineînteles cu mijloacele de care dispunem, dar care sunt adeseori mult mai importante decât gândeam mai întâi : a face posibilã cultura religioasã, care oferã cunoastere si judecatã, dar a favoriza, de asemenea, de altfel cateheza în care cuvântul martorului care se angajeazã în ceea ce spune este capital.

 

II – Mãsuri urgente si locul de Tinut

Doresc, pe de parte sã-mi exprim sentimentul (opinia) asupra mãsurilor urgente care se impun pentru o mai bunã situare a impactului credintei în culturã ; pe de altã parte sã reamintesc, în doar câteva cuvinte, care sunt resursele, modeste si efective, ale credintei noastre, pentru ca scoala (catolicã) sã-si pãstreze locul sãu în actualul univers cultural.

  1. Mãsuri urgente pentru o mai bunã situare a impactului credintei în culturã.

Mi se pare cã cinci sunt problemele care meritã o atentie particularã din partea celor care constituie partea activã în anuntului de credintã adresat tinerilor, si din partea fiecãrei comunitãti educative al cãrei caracter propriu este acela de a se recunoaste, fiecare în manierã proprie, iluminatã de Evanghelie. Nimeni nu este lipsit de mijloacele necesare pentru a face fatã grijilor noastre din acest moment. Este vorba de :

Ceea ce impresioneazã poate cel mai mult pe cei mai vârstnici dintre credinciosi, este numãrul de tineri fãrã un trecut crestin. Ei sunt aici, avem contacte cu ei ; se pare cã sunt într-adevãr doritori de ceva, o interventie sau o cãutare schitatã. Dar de îndatã ce se pronuntã un cuvânt din « tribul » crestin, iatã cã acesta nu le evocã nimic, dar absolut nimic. Fãrã a mai vorbi de bruiajele (azimute) de concepte, de imagini, de simboluri crestine pe care le produce mass media. Astfel vedem cã apare din partea pãrintilor, a educatorilor si chiar din partea publicului – ceea ce este o noutate – o cerere de culturã religioasã. Trebuie onoratã ceastã cerere, s-a spus, nevoia este evidentã. Dar nu oricum.

A comunica o memorie crestinã, s-o repetãm încã o datã, nu este a inocula niste cunostinte, ci a abilita la o privire asupra aventurii umane si a timpurilor prezente în care se discerne lucrarea Duhului lui Iisus. Este a arãta pertinenta si reîntoarcerea de-a lungul istoriei a întrebãrii despre Dumnezeu, asa cum îi munceste ea pe crestini începând de la Hristos. Aceasta nu înseamnã a importa si a placa asupra epocii, sau asupra itinerarului personal al fiecãruia, niste solutii si rãspunsuri trecute. Înseamnã a arãta cum întrebãrile sunt deschise, si cum invitã la rãspunsuri noi si adaptate, pe drumurile pe care suntem chemati a le trasa împreunã, dupã cum pãrintii nostri au fãcut la timpul lor. A comunica o memorie crestinã, este în primul rând a indica permanenta actualitate a acestei vocatii a crestinilor de a umaniza lumea conform inimii lui Dumnezeu, urmându-l pe Hristos, si de a transforma umil fiecare viatã, legatã de o multime de alte vieti, în lucrare, în desfãsurare a darurilor si în solidaritate.

« Cultura crestinã » nu este o insulã în cultura prezentã, ci maniera evanghelicã, « stilul » propriu cu care luãm parte la aceastã culturã, un dozaj veritabil de « da » si « nu », de respingeri si de contestatie. Astãzi, a reda o culturã crestinã tinerilor, înseamnã de asemenea a elabora împreunã cu ei sub inspirarea evangheliei, elementele de judecatã ce permit o veritabilã libertate de a spune « nu », de a trãi bogãtiile si de a combate mizeriile propriei noastre culturi.

Discutând cu tinerii, sunt întotdeauna uimit de ceea ce s-ar putea numi « cultura » lor « în mozaic ». În special prin televiziune, dar si prin compartimentarea materiilor scolare, juxtapozate simplist în însiruirea programelor, sau atunci când ele vizeazã simpla achizitionare a cunostintelor sau a practicilor permitând plasarea în competitia pietei muncii, tinerii au viziunea unei lumi în bucãti. Ei cunosc o multime de lucruri despre o multime de subiecte, dar în toate sensurile, fãrã raporturi, fãrã a evalua importanta respectivã a elementelor ; în fond fãrã a li se fi dat mijloacele de a elabora propria lor întelepciune, de a se repera, de a se orienta pentru o lungã duratã.

Primul efort ce se cere a fi împlinit : a deveni capabili, si prin toate mijloacele, de a spune foarte repede esentialul prin cuvinte simple, fãcând diferentele cu credintele si cu « supa tele-radio-video » cu care suntem cu totii adãpati. Trebuie absolut fãcut în asa fel ca Hristos al Evangheliei sã aibe un raport cu ceea ce trãiesc ei, sau o întrebare realã care le este adresatã, si nu un obiect printre altele, adeseori imaginar, cu atât mai mult cu cât mass media dã din vasta lume un caleidoscop, fãcând un spectacol instantaneu si sclipitor. Avem datoria de a-i face sã înteleagã cã lumea nu este un spectacol, ci locul unde existãm si unde suntem chemati a exercita « meseria » de oameni, urmându-l pe Hristos care a intrat în aceastã lume, în mod atât de real si definitiv.

Aceastã reflectie se prelungeste aici printr-o altã constatare masivã. Tinerii au foarte adesea o primã sesizare a credintei ca un ansamblu de doctrine sau opinii contradictorii cu ceea ce învatã ei în altã parte. Cazul clasic este cel al Genezei, înteleasã ca un film de evenimente (bineînteles absurde privite prin prisma teoriei evolutioniste). Un alt exemplu este maniera în care profesorul de istorie, abordând Antichitatea, va vorbi tinerilor despre poporul evreu si religia sa, despre Biserica primitivã etc.

Lucrurile nu se vor rezolva în acest caz fãrã ca un dialog sã fie posibil, pentru a se repera, cu mãrturisitorii credintei, tratând inteligent întrebãrile ridicate. Santierul este vast pentru a face o mai bunã cunoastere a realitãtilor continute de credintã, cum se interpreteazã textele pentru a le citi si cu au fost scrise ; dar de asemenea pentru a destepta la o sãnãtoasã punere în perspectivã a însesi continuturilor manualelor scolare. Atuul pentru a nu aluneca aici, este cã toate acestea pot si trebuie sã se facã într-o manierã lipsitã de polemicã, respectând una dintre cele mai frumoase cereri a modernitãtii : etica cunoasterii. Si din nou, dincolo de punerea în contact cu un întreg material informativ, prin mijloace adecvate, punctul decisiv rãmâne acela al învãtãrii de a judeca si al autonomiei gândirii.

Corelativ, este necesar de a face sã aparã mai bine faptul cã crestinul nu este detinãtorul unei presupuse cunoasteri initiatice, nu este un supersavant scutit de a cãuta ca si altii sensul celor întâmplate, de a analiza situatiile, de a risca evaluãri. Trebuie arãtat mai bine cã credinta, în inima ei, ca si relatie cu Dumnezeu si cu altii, este nãdejde si caritate (iubire). Sub un alt aspect, trebuie arãtat cã credinta vie poartã, în ea însãsi, puterea de a chestiona toate lucrurile si de a repune în cauzã propriul sãu drum, pentru a o purifica si a o aduce întotdeauna responsabilã. Pe scurt, aici programul este de o mai bunã punere în valoare, prin toate mijloacele, a libertãtii de a crede, pentru a gândi si a actiona, când este vorba de a crede în Hristos.

Aceasta este valabil pentru toti, dar mai ales pentru tineri. Multe dintre obstacole vor cãdea când reevaluarea contemporanã a credintei va fi într-adevãr perceputã ca o adeziune personalã, în loc de a continua a reduce credinta la actul de a « accepta ca si adevãratã » oarecare formulã sau idee. Când se va vedea cã « a avea » sau « a nu avea » credintã sunt expresii profund inadecvate. Cã credinta este o cãlãtorie pe o cale împreunã cu altii. Cã adevãrul perceput nu este nici « ceva », nici o formulã, nici o idee, ci Cineva care vine în întâmpinarea noastrã. Asadar, acest Adevãr, care pentru noi poartã numele de Domnul, dã o axã cãii noastre chiar si atunci când suntem pãcãtosi si rãu credinciosi. Câti dintre pãrinti si dintre profesori nu ar fi fost într-o mai mare mãsurã actori ai catehezei si chiar al planului global al scolii, dacã ar fi perceput credinta ca fiind fermã, precisã, clarã si deschisã în acelasi timp, deoarece Biserica nu este o sectã a purilor si perfectilor, ci cortegiul ciungilor care gãsesc bucurie si libertate în a-l urma pe Hristos.

Acest al cincilea punct este de o considerabilã dificultate practicã. Primii crestini gãseau maniere de a se identifica si a se recunoaste. Azi, un licean poate trece timp de mai multe luni fãrã a sesiza cã un coleg sau o colegã din clasa sa este crestin. Totusi, aceasta nu trebuie sã ne conducã la reflexe identitare care nu ar fi altceva decât o repliere asupra noi însine.

Noi nu suntem proprietarii caritãtii, ai dreptãtii si nici chiar ai culturii. Duhul Sfânt, care diferentiazã, nu riscã de a fi luat de la oricine se angajeazã într-o misiune de umanizare, alãturi de oamenii timpului sãu. Deci ce oferã faptul de a fi crestin celui sau celei care si-a angajat viata într-o muncã de educatie ? Absolut nimic. Nimic deoarece sunt aceleasi dificultãti pedagogice, aceleasi constrângeri ale meseriei, aceleasi greutãti administrative. Si totusi, deoarece existã un orizont si un Suflu, toate aceste se pot trãi altfel, cu umilintã, cu rãbdare si cu tenacitate, transformând încetul cu încetul concretul. Trebuie pentru acesta si pentru totdeauna, pentru ca aceasta sã nu cadã în rutinã sau într-o tehnicã purã, în angoase corporative, ca meseria de dascãli sã fie exersatã de cei ce vãd în ea o adevãratã vocatie ; participând la o institutie care vede în tineri, si în fiecare dintre ei, un scop în sine – si nu inversul, mijloace pentru a face sã functioneze institutia, care devine astfel în mod ilicit un scop. Iatã-ne aici de aceastã datã : crestinii, rãspânditi în mijlocul lumii, neconsiderându-se mai buni decât altii, si neputând sã se laude cu nimic altceva decât cu credinta si nãdejdea lor, au a trãi constructia lumii prezente si a celei viitoare asemeni unei transformãri neîntrerupte, care singurã poate face posibil Suflul Duhului lui Iisus si al Tatãlui Sãu.

Ascunderea nu este bunã, si noi nu putem renunta la orizont : Biserica, între Învierea lui Hristos si cea dea a doua Sa venire, nu poate sã renunte la a se adresa tuturor, la a face cunoscut multimilor mântuirea care vine prin Hristos, la a întrupa si a face vizibile semnele Împãrãtiei, în special prin primirea lipsitilor si a sãracilor în duh si în umanitate. Educatia, pentru a deveni crestin, nu consistã în a se interesa doar de cei mai buni, ci de a face în asa fel ca toti si fiecare sã poatã scoate din ei însisi ceea ce este mai bun.

Acestea fiind spuse, crestinilor si tinerilor înspãimântati de a se descoperi atât de putin numerosi, le-as spune bucuros : nu luati numai pe umerii vostri ceea ce este obligatia / misiunea întregii Biserici. Nimeni nu este chemat la a face totul, ci numai la a face bine ceea ce este în puterea sa si la a-si fructifica darurile. Fiti mai întâi trãitori si slujitori. « A trãi bine acolo unde Dumnezeu ne-a vrut » : restul ne va fi dat prin credintã, si la mãsura Bisericii universale.

2. A pãstra un loc, modest dar real

Voi începe printr-o notã de modestie : cred cã, fãrã îndoialã, nu ar fi bine, în societatea noastrã actualã, sã vrem a juca în cultura crestinã toate rolurile de unificare pe care le cere vidul lãsat prin secularizarea necesarã si inevitabilã. Ar fi putin lung în spatiul care îmi rãmâne, a dezvolta câteva notatii despre fenomenul de secularizare a societãtii, deci asupra faptului cã noi suntem acum într-o societate ale cãrei regulatii fundamentale : drept, stiinte si tehnicã, medicinã, economie etc., nu mai au un fundament religios. Existã o secularizare care este legatã constitutiv pe de o parte de bani, pe de altã parte de tehnologie, douã realitãti care cu sigurantã nu sunt numaidecât « baptizabile ». Nu existã o manierã crestinã de a fabrica produse congelate, cum de asemenea nu existã matematici crestine. Dimpotrivã, mediatiile, si în primul rând mediatiile etice, sunt capitale : Cum vrem noi sã trãim uman într-o societate de economie comercialã si hiper-tehnologizatã ? Ce legãturã socialã vrem sã stabilim, care va fi locul de aliantã sau de solidaritate si de angajare a libertãtilor noastre, si în consecintã de acces la credintã ? O culturã crestinã este o culturã care are grijã de aceste mediatii umane, dupã cum si de locul unde Dumnezeu ne întâlneste si ne asteaptã, El care în Iisus a luat chip omenesc. Este în cel mai înalt grad important ca crestinii sã-si ocupe locul lor în dezbaterile culturale moderne, fiind capabili a produce propriile lor argumente de a spune în numele a ce, sau mai degrabã al Cui, cautã ei în directia ce le este proprie. Angajati într-o discutie asupra educatiei, foarte revelatoare a valorilor unora si altora, sã fim noi însine cu experienta si întrebãrile noastre, care le includ pe cele puse de Evanghelie.

Voi termina asadar prin cel de al doilea punct anuntat : existã azi un loc ce trebuie pãstrat, deoarece existã ceea ce am putea numi o « pertinentã culturalã » a crestinismului, o capacitate a acestuia de a inspira si a reuni, si nu doar de a diviza si a opri dezbaterea. Chestiunea este dificilã, deoarece e vorba întotdeauna, între crestinism si culturã, de cãsãtorie si de contestatie, o dozã de « da » si de « nu » – da pentru ceea ce sporeste omul, nu pentru ceea ce îl desfigureazã –, pe scurt, de un raport complex unde principalul este de a pune bine exigentele, ca de altfel în orice muncã educativã sau de învãtare a libertãtii. Trebuie spus aici cã crestinismul nu are impact în cultura unui om, a unei societãti, decât fãcând corp comun cu valorile sale. Aceastã încredere în valori, o dinamicã în exclusivitate spiritualã care vine din depãrtãri si duce cu sine dincolo de ceea ce se clarificã într-adevãr. Fãcând corp cu valorile unei culturi, crestinismul angajeazã în aceea culturã credibilitatea sa. Asadar, el poate fi, în acelasi timp, solidar si critic, si prin aceasta operator de transformãri.

Astfel este cu crestinismul si în plan individual, în educatie, precum si în catehezã : mai întâi trebuie sã-i iubim pe cei cãrora ne adresãm, si sã fim încrezãtori în posibilitãtile lor, cu riscul de a declansa posibile noutãti, inedite, în însãsi relatia angajatã cu ei. Acest interes si dezinteres, acest atasament detasat, aceastã grijã fatã de celãlalt, dar pentru a-l reda lui însusi, reveleazã aceeasi inspiratie, unde se întâlnesc ceea ce este mai bun din culturã si ceea ce este mai pur din credintã.

Traducere si prezentare de Dan Sãvan

(text publicat în revista Discobolul)


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.