Motto: Sublim si dramatic e să fii
scriitor în Basarabia.

Mă întâlneam pentru a doua oară cu Chisinăul într-un răstimp de cinci ani si-aveam aceleasi emotii de neexplicat, poate datorită acelui element surpriză ce se întâmplă să apară într­o asemenea împrejurare, de a trece Prutul într­o dimineată de august, a te furisa printre codrii, livezi si podgorii până acolo în orasul de pe cele sapte coline care te asteaptă să-i fii oaspete, iar mai apoi să te întâlnesti si să discuti cu oameni pe care ti se pare că îi cunosti dintotdeauna si de care te atasezi pe nesimtite. Mi-era vie încă în minte prima mea descindere la Chisinău, într-un sfârsit cetos si ostil de noiembrie din 1994, când veneam aici pentru a participa la un seminar international pe probleme electorale în organizarea IFES, si mă surprindea că eram cazat, împreună cu alti participanti la seminar, la Hotel Codru, a cărui rezonantă lingvistică îmi sugera milenara noastră haiducie, în contrast cu primirea nu prea afectuoasă ce ni se făcea la Aeroport, unde ni s-a solicitat să completăm niste formulare în limba rusă despre scopul vizitei si sumele de bani ce le aveam, negresit valuta si, dacă aveam, modul în care ne propuneam să o cheltuim. “Pistol? Dolari?” “Net! Nu am”. “Dobrâi noci”.

Acum însă era în plină vară si veneam la Chisinău la invitatia Departamentului de cultură al Primăriei pentru a participa la manifestările dedicate limbii. Iar dacă atunci, în noiembrie, suferisem că în zborul acela de noapte nu putusem vedea meandrele Prutului, de data aceasta o puteam face, căci ne deplasam cu un autoturism, un Mercedes de 20 de locuri, având cu noi n mai putin de patru mii de cărti, în cea mai mare parte donate de Consiliul municipal Alba-Iulia bibliotecii ce poartă numele orasului Marii Uniri, deschisă cu un an mai înainte la Chisinău. Am călătorit o noapte întreagă de-a lungul Muresului si Târnavei, am trecut în miez de noapte prin Secuime, ca mai apoi să ne strecurăm prin defileul Bistritei spre Patria de demult a Bourilor, încât spre dimineată să întâlnim strălucirea de clestar a Siretului. După ce întâlnim în cale Bacăul, rulăm spre Vaslui, ca să ne închinăm la monumentul lui Stefan în semn de veneratie, si-o luăm spre Husi si vama Albita, cercetând cu privirea locurile, satele în toată splendoarea si sărăcia lor până la Prutul străjuit de maluri înalte, cu fâsii de granită în regulă si oameni de strajă vigilenti. Aveam o oarecare neliniste, căci nu prea eram cu toate actele în regulă, ne lipsea de pildă aprobarea Departamentului Cultelor pentru cărtile religioase, si mai aveam dosite prin cele 30-40 de cutii de carton câteva zeci de cărti de istorie a României si alte câteva zeci de volume cu tematică ideologică interzise la Chisinău după ratiunea puterii politice instalată în Republica Moldova, rezultat al dezmembrării Uniunii Sovietice. După ce am primit viza grănicerilor de dincoace de Prut, de cum am trecut podul, ce l-au semănat poetii de pe cele două maluri cu flori, a trebuit să facem fată la nu mai putin de sapte filtre. M-am întrebat atunci de unde au atâtia bani confratii basarabeni să-si plătească grănicerii într­o perioadă de mare recesiune economică, de ce atâta prudentă la granita lor de vest. E adevărat că nu mai e ca în 1940, lipsesc armele grele, tancurile, tunurile si mitralierele – ele se află dincolo de Nistru în posesia Armatei a 14-a sechestrată de către separatisti, dar si asa e suspectă rigoarea cu care îsi fac datoria, sau se prefac că sunt rigurosi.

După ce ne-am descotorosit si de ultimul politist întâlnit în cale, care ne-a solicitat cărti de povesti pentru copiii săi, si ne-a părut rău tuturor că nu ne gândiserăm si la o asemenea oportunitate, ne-am văzut de drum, plăcându-ne să ne considerăm o trupă de comando, îndreptându-ne cu oarecare precautie pe o sosea de beton cu trafic aproape zero, semn evident al unei recesiuni cvasitotale a Republicii Moldova, altădată provincia românească Basarabia.

La biblioteca Alba-Iulia de pe bulevardul cu acelasi nume ne asteaptă doamna Elena, sefa bibliotecii, împreună cu celelalte trei salariate. În curând sosesc aici Iulian Filip, seful Departamentului de cultură al Primăriei, scriitorul Ianos Turcanu si misteriosul Tudor Bodrug, omul care si-a pus la dispozitie casa pentru a lua fiintă această bibliotecă. Bucuria e mare, entuziasmul e general, căci încă patru mii de cărti ce intră în fondul bibliotecii nu înseamnă putin, adăugându-se celor 12 mii existente, citite într-un singur an de sapte mii de cititori, cu precădere tineri. Mă uit la Iulian Filip care tine la piept recenta editie a Noului Testament de la Bălgrad, retipărit de către Arhiepiscopia din Alba-Iulia, care a făcut Chisinăului o importantă donatie de carte religioasă, si-mi dau seama cât e de surprins si emotionat pentru acest dar. Îl aud spunând ceva de adevărul din cuvinte, de interrelatia comunicare-dezvoltare si imbecila stagnare a societătii limbilor de lemn, ca aceea folosită actualmente de către politicienii din Moldova (ex-sovietică). Aflăm de la el că cu toate eforturile făcute de orasele Cluj, Târgu-Mures, Târgoviste, Ploiesti, Alba-Iulia si alte comunităti civile generoase care aduc carte la Chisinău, raportul dintre cartea română si cea rusească a fost în anul trecut de 2 la 17, iar acum decalajul a crescut la 2 la 20, în domeniul publicisticii situatia fiind mult mai rea.

Vizitând biblioteca în intimitatea ei casnică, am rămas plăcut surprins de organizarea ei modernă si functională, de mesajul profund patriotic, atât de necesar, ce-l transmit cititorului citatele de pe panourile din holul de la intrare si sălile de lectură. Pe un asemenea panou de la intrare pe cititor îl întâmpină harta Daciei si a României Mari sub care se află două citate, mai întâi din Eminescu, la care se adaugă memorabilele versuri ale lui Vasile Alecsandri: “Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română…”, cărora li se adaugă o concluzie în formularea lui George Cosbuc: “Limba e singura avere comună a unui popor”.

Mai apoi, după ce am vizitat si celelalte biblioteci din oras (o parte din ele), si am descoperit cele două librării Humanitas, în care se aflau si manuale scolare, greu accesibile însă omului de rând datorită pretului foarte ridicat al acestora, mi-am zis că e bine, că acum cinci ani am văzut în librăriile din Chisinău operele lui Lenin alături de cele ale lui Tolstoi si Hemingway, în vreme ce cartea română nu reprezenta nici zece la sută. Dar ce mă impresionase cel mai neplăcut nu era acest procent, cât acea veche si dezastruoasă încercare tipic bolsevică de a produce confuzia valorilor prin asociere, asezând o carte a ideologiei comuniste alături de marile valori ale culturii universale. Însă, o zi mai târziu, văzând Târgul de carte de la Palatul Republicii, mă încerca o dezamăgire si mai mare, căci pentru a cumpăra cartea lui Emil Galaicu-Păun “Poezia de după poezie”, am fost nevoit să apelez la un translator. Asta mi se întâmplase si în urmă cu cinci ani în holul Hotelului Codru când Pravda moscovită înnegrea taraba standului de presă, în vreme ce la Chisinău publicatiile tipărite la Bucuresti lipseau cu desăvârsire si lipsesc în continuare. Cred că nimic nu justifică lipsa de la Uniunea Scriitorilor din Chisinău a unor reviste de cultură tipărite în tară. Marile edituri si redactiile unor reviste ale Uniunii Scriitorilor din marile orase ale tării ar putea trimite bibliotecilor mari din Chisinău si Uniunii Scriitorilor din Moldova cărtile si revistele de care e mare foame acolo, chiar dacă bravii nostri confrati n-o spun si n-o declară, căci dacă cei vârstnici, care au dobândit libertatea si au reusit să introducă grafia latină si să oficializeze limba română, să înfiinteze institutii vii de cultură, să schimbe denumirile bulevardelor si străzilor cu nume ce valorifică elementul national si nu în ultimul rând să realizeze acea mică Alee a Clasicilor din Parcul Central, acum e rândul tinerilor si timpul unei primeniri ce întârzie să aibă loc în mod evident si programatic în Basarabia.

E reconfortant să intri în sediul Uniunii Scriitorilor din Chisinău. Acesta îti sugerează impresia că te-ai afla la Cluj, la Timisoara sau la Oradea, poate la Iasi sau Constanta, dar are ceva si din atmosfera de altădată de pe Calea Victoriei din Bucuresti, mai ales grădina de vară, nu si subsolul cu sala de conferinte, o catacombă îngustă si întunecoasă, în care protocolul se face si acum în limba rusă într­o naturală trecere de la dulcea limbă maternă la cea de ocupatie si mai apoi de cultură, în care au studiat si s-au format ca intelectuali majoritatea scriitorilor basarabeni, acestia făcându-si studiile de obicei la Moscova sau Leningrad, asimilând valorile culturii române în conditiile gulagului generat de dictatura comunistă. Aici, Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii, un Goliat blajin si ospitalier, măsurat la vorbă, e mereu dispus să dea musafirilor săi informatii, într­o comunicare dulce, dar parcimonioasă, căci acum nu-i timp de stat la taclale, la nouă va începe Simpozionul dedicat creatiei si personalitătii lui Lucian Blaga, o emblemă a culturii române moderne la Chisinău. Aici, în spatiosul birou al lui Mihai Cimpoi, înainte cu un sfert de oră de a începe lucrările simpozionului amintit, si-a făcut aparitia un preot cu înfătisare comună, dar cu privirea stranie si care năzuia să spună scriitorilor din tară povestea lui. Mihai Cimpoi a trebuit să-l refuze, căci era deja târziu, dar eu m-am oferit să-l ascult. Când a aflat că vin de la Alba-Iulia, i s-au umezit ochii si m-a cuprins voiniceste în brate. Mi-a spus că e preot în parohia de cartier de la Aeroport, unde face de două ori oficiul religios, o dată pentru rusi si o dată pentru români, iar rusii îl întreabă mereu: “Pacemu tî ne gavaris pa ruscumy iazâc?”, de ce nu face slujba o singură dată pentru toti, în limba rusă, doar si moldovenii stiu ruseste… I-am strâns mâna butucănoasă si aspră în semn că îi împărtăseam suferinta. Desi era de dimineată, ciudatul preot mirosea usor a băutură, dar asta ce mai contează când esti patriot si-ti aperi limba si neamul. Dar această “ciudată” slujire nu-mi era cu totul străină, o întâlnisem cu cinci ani în urmă la mănăstirea Căpriana si, o zi mai târziu, la slujba e sfintire a bustului poetului Nichita Stănescu de pe Aleea Clasicilor, unde au venit să cădelniteze cei doi mitropoliti, unul pro Bucuresti si celălalt pro Moscovit. Asa s-a risipit nelinistea mea la afirmatia lui Mihai Cimpoi din deschiderea Simpozionului Lucian Blaga, că trebuie “să fie clar pentru toti că noi nu avem două limbi si două culturi, ci una singură” si e timpul să se termine cu complexul de inferioritate a asa-numitelor culturi minore, dar si cu defăimarea si umilirea limbii noastre. Evident, ne aflam la un seminar Lucian Blaga, cea mai elocventă dovadă a universalitătii culturii române, despre care au vorbit cu elocintă si convingere reputatul Ion Pop si poetul Adrian Popescu, dar si criticul Eugen Simion care a venit de la Bucuresti pentru a evoca personalitatea artistică a lui Nichita Stănescu, dintre criticii basarabeni remarcându-se Eugen Galaicu-Păun si cunoscuta de acum Ana Bantos. Respectul pentru valoare si promovarea acesteia constituie la Chisinău o prioritate promovată cu tenacitate, si e mai usor când există suportul moral (mai rar material) al confratilor din tară. Principiul vaselor comunicante, al unui sincronism fără granite e metoda de bază, concretizată în întâlnirile periodice ale scriitorilor de aici cu cei din centrele culturale de dincoace de Prut. Un asemenea exemplu de vointă si tenacitate putea fi remarcat si în acest an în continutul manifestărilor organizate de Uniunea Scriitorilor de la Chisinău dedicate limbii si culturii nationale de data aceasta într­o trilaterală: Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu. Au vorbit despre “dulcea limbă a neamului” în fata statuii lui Stefan cel Mare si mai apoi la bustul lui Nichita Stănescu politicieni si scriitori. L-am auzit pe presedintele Parlamentului spunând: “Noi vorbim, să fie clar pentru toti, limba română, care e privită încă cu incertitudine”, si când făcea această afirmatie de fată eram noi toti si domnul Petre Lucinski, presedintele Republicii; aveam senzatia că dumnealui e convins că spune ceva important si de care era foarte mândru. Lipsit de emfază si mai convingător si-a rostit cuvântul despre pretuirea limbii primarul Chisinăului, Serafim Urecheanu, un om pragmatic, care a refuzat sefia Parlamentului pentru a fi mai de folos altfel. El propune mijloace concrete pentru “perfectionarea vorbitorilor de limbă română si acoperirea golului spiritual cu ajutor românesc”. O jumătate de oră mai târziu, la bustul de bronz al poetului Nichita Stănescu, presedintele Lucinski avea să-si dea arama pe fată, propunând să se facă o statuie si lui Andrei Lupan, poet proletcultist de tristă amintire. Reactia lui Mihai Cimpoi a fost promptă, reală si vehementă: “O asemenea statuie să o faceti dumneavoastră si să o puneti în ograda Partidului Agrar”.

În aceeasi zi se dezvelea o placă omagială ce-l evoca pe scriitorul si omul de film Vlad Iovită, un simbol al rezistentei românesti în exil. El a învătat româneste citindu-l pe Eminescu în timp ce se afla la o scoală de coregrafie la Leningrad. Uniunea a pus la dispozitia celor care doreau să-l omagieze pe regretatul Iovită si să participe la slujba de pomenire si la sfintirea plăcii si a locului un autobuz destinat odinioară transportului de trupe de uscat, cedat acum societătii civile. Am luat loc pe bancheta din spate lângă un scriitor octogenar al cărui nume îmi scapă. Doream să intru în vorbă cu dumnealui pentru că Mihai Cimpoi ne spusese câte ceva despre starea dramatică a scriitorilor pensionari cărora “parale nu li se dau deloc”, în schimb pot avea norocul ca din când în când să găsească la sediul Uniunii Scriitorilor un kilogram de zahăr ori de făină, sau un litru de ulei, din ajutoarele primite prin intermediul diferitelor ambasade, campioana darurilor fiind până acum ambasada Ungariei. Nu mai stia, bătrânul scriitor, în care din cele zece provincii ale României, despre care învătase la scoală, se află Alba-Iulia, dacă “ghiavolii de rusi au răpit Basarabia…”. El îmi spune că la Chisinău românii reprezintă doar 42 la sută din populatie, cealaltă populatie, de 58 la sută, sunt rusi, ucraineni si turci, toti vorbitori de limba rusă. Parlamentul din Moldova a fost mai generos rusii decât în oricare teritoriu ex-sovietic, decretând odată cu oficializarea limbii române în institutii limba rusă ca limbă de comunicare între nationalităti, în vreme ce cei din tările baltice, din zona teritoriului musulman si din Armenia au fost foarte fermi: “Vă integrati, rămâneti, nu vă integrati, plecati!”. Moldova le dădea drepturi si le crea facilităti. Niciunde în republicile ex-sovietice nu o duc rusii mai bine decât în Moldova. De aceea, în ultimii ani, a venit aici si mafia rusă ce nu putea opera nestingherită în altă parte… “Ghiavolii de rusi” au acaparat de acum puterea economică si ne privesc sfidător, cu superioritate. În timpul slujbei de pomenire a regretatului Vlad Iovită am stat o vreme alături de scriitorul Gheorghe Vodă, care mi-a relatat cum se făcea că un scriitor de mare talent locuia într­o locuintă cu confort redus dintr-un cartier mărginas al Chisinăului, în vreme ce unei femei de serviciu, dacă era rusoaică, i se făcea fisă de specialist si primea locuintă confortabilă, pe cât posibil cât mai central. Ei bine, sentimentul acesta de frustrare îndelungată al populatiei băstinase e fermentul ce face vinul de viată lungă, si va veni timpul când basarabenii nu se vor mai jena de propria lor conditie. Deocamdată însă Moldova dintre Prut si Nistru trebuie să facă fată unui alt fel de asediu decât cel căruia îi căzuse pradă Basarabia în 1940, în urma acelui pact criminal Ribbentrop-Molotov, ale cărui urmări profunde si dramatice îsi vor manifesta efectele mult timp în Basarabia.

Despre felul în cere se apără interesele nationale pe teritoriul românesc dintre Prut si Nistru e suficient să constatăm că în vreme ce Rusia si-a construit la Chisinău pentru ambasadă o clădire mamut, un fel de Pentagon în care îsi desfăsoară activitatea cu stăruintă o armată de “diplomati”, Ambasada României, adăpostită într­o vilă cochetă, cu doar câtiva salariati, e de o ineficientă criminală, în aceasta reflectându-se de fapt acea apatie si indiferentă a guvernelor ce s-au în ultimii zece ani la Bucuresti. De aspectul acesta mi s plângea compozitorul Eugen Doga, autorul muzicii din cunoscutul film Tiganii, căruia i se promite de multi ani că va fi invitat să concerteze la Bucuresti, dar propunerile acestea nu s-au materializat niciodată, asa că de la prima promisiune si până acum a concertat de vreo douăzeci de ori la Moscova si Leningrad. Or, comportamentul acesta balcanic, de a nu ne tine de cuvânt nici fată de compatriotii nostri, adeseori oameni de cea mai bună calitate, pe care uneori îi privim cu emfază si superioritate, face mult rău natiunii române. De ce să ne mai mirăm atunci că vorbitorii de limbă română sunt ironizati si terorizati de către rusofoni, care au început să aibă si o puternică sustinere materială, iar pe omul ajuns în mizerie nu-l interesează cine-i dă sprijinul sau cine i-l promite pentru a se naste un nou Parlament si un nou Guvern de o imprevizibilă orientare.

Era ultima seară pe care o petreceam la Chisinău si încă nu reusisem să-i fac o vizită directorului Liceului româno-francez cu care mă cunoscusem cu cinci ani în urmă. El îmi vorbise atunci de presiunile unor politicieni de a schimba denumirea liceului. Se făcuse târziu si nu mai aveam cum să-l întâlnesc. Am căutat în schimb liceul si l-am găsit acolo, cu numele neschimbat, si am înteles că amicul meu mai era încă în viată. La întoarcerea la hotel am evitat parcul cu memorabila Alee a Clasicilor de teamă să nu fiu tâlhărit. Mi-era jenă de presentimentul acesta, dar uneori mi se întâmplă să-mi scadă curajul. Într­o jumătate de oră mă aflam din nou într­o cameră de hotel, cuprins de un teribil dor de Chisinău, căci în aceeasi noapte aveam să plecăm spre locurile noastre de bastină, cu gândul să revin… să revin… să revin…