Tatal nostru.
Care esti în Ceruri.
Sfintească-se Numele Tău.
Vie Împărătia Ta.
Facă-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.
Si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri.
Si nu ne duce pe noi în ispită.
Ci ne izbăbeste de cel rău.

Tatal nostru este rugaciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Săi si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face să pătrundem în rugaciunea lui Iisus, care constituie însăsi fiinta ei. Căci trebuie să întelegem că toată bogătia liturgică a Bisericii, toată mostenirea ei ascetică si duhovnicească nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos. Biserica nu ne opreste la ea însăsi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatăl, în Duhul Sfânt.

Există în Evanghelie două versiuni ale rugăciunii "Tatal nostru", cea de la Luca (11, 2-4) si cea de la Matei (6, 9-13). Varianta după Matei, mai lungă si deja liturgică, a fost adoptată încă din primele veacuri ale Bisericii.

Primele două cereri din "Tatal nostru" se regăsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogă si care trebuie să-i fi fost familiar lui Iisus. Înrădăcinată într-o istorie precisă, aceea a Primului Testament, rugăciunea "Tatăl nostru" o deschide, o depăseste, o desăvârseste.

Primul cuvânt al rugăciunii pe care ne-o dă Iisus si pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Său, este, într-adevăr, "Tată": Pater imon, "Tată al nostru".

Să ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevărat primul: "Tată". Este un cuvânt care sună ciudat pentru omul zilelor noastre.

Omul de astăzi este orfan. El nu are rădăcini în afara spatiului si a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimută si se îndreaptă spre nicăieri.

I s-a spus că paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdă si "represivă" si chiar este astfel dacă ea nu dă un sens spiritual vietii: atâtia "tati" nu sunt nimic altceva decât niste reproducători.

I s-a spus că "Dumnezeu Tatăl" este dusmanul libertătii sale, un fel de spion ceresc, un Tată sadic. Si de ce să n-o mărturisim, crestinătatea istorică, în Orient ca si în Occident, într-o epocă sau alta, a dovedit, chiar dacă numai trecător, această acuzatie.

Prin urmare, multi se îndreaptă astăzi spre spiritualitătile asiatice care promovează un scientism al interioritătii, unde divinul, impersonal, te face să te gândesti mai degrabă la o imensă matrice cosmică. Da, suntem "orfani". Incestul si homosexualitatea, cele două indicii ale absentei tatălui, bântuie societatea noastră. Moartea tatălui se înscrie în frica de celălalt.

De aceea astăzi sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învată această rugăciune care începe tocmai prin cuvântul "Tată".

Acest "tată" transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de "sânul Tatălui", toată Biblia evocă "adâncurile milei Sale", rahamim acest Tată este matricial, El îsi "simte" copiii, asa cum si-i "simte" o mamă cu toată fiinta sa, cu carnea si cu măruntaiele sale.

Totusi: Tată. Rezultatul, asa cum sugerează această simbolistică, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili să mergem spre celălalt.

Astfel: Tată. Ce înseamnă acest cuvânt pentru viata noastră de zi cu zi? Înseamnă că niciodată, dar niciodată nu suntem orfani, pierduti, lăsati în voia fortelor si determinărilor acestei lumi. Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp. Acest univers aparent nelimitat - însă timpul a început cu "big-bang"-ul, iar spatiul este curbat, spune Einstein - acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatălui.

Nebuloasele si atomii - care sunt tot nebuloase - Îl iubesc impersonal pe Tatăl, prin însăsi existenta lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem să-I răspundem în mod constient, să-I exprimăm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legătura personală cu Tatăl, devine mai nobil si mai măret decât lumea întreagă.

Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatălui. Momentele aparent efemere ale vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, "ne-au pulsat venele de existentă", se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatălui.

Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din străfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iată ce trebuie simtit foarte puternic, zi de zi, si o spun mai ales celor tineri: e bine să trăiesti; a trăi este un har, o slavă, toată existenta e o binecuvântare.

Cred că în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credinciosi - cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioară, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilă "Viată si destin" - se regăseste acest sentiment de bunătate si de frumusete profundă a fiintelor si a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârsită, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunată la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afectiunea dintre părinti si copii, lucru rar în literatura occidentală contemporană.

Teologia, spiritualitatea noastră, stiu bine că nu se poate întemnita această taină a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne revelează că acest abis - de care vorbeste si India - este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndrăznim să îngânăm:"Abba, Tată" - un cuvânt de o nesfârsită tandrete copilărească, de o încredere plină de respect, iată tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne revelează faptul că acest paradox nu există numai în relatia Tatălui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însusi este originea fără origine si Celălalt filial si Suflarea de viată si de iubire care se odihneste în Celălalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El.

În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, această mare taină a unitătii si a diferentei. Si noi, după chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.

Numai că în Dumnezeu, între Originea si al Său Celălalt filial, în Duhul unificator, răspunsul iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absolută, în timp ce noi avem nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca să mergem spre Lumină si în acelasi timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care păzeste porcii si care ar vrea să mănânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim că Tatăl, nu numai că ne asteaptă, dar chiar vine în întâmpinarea noastră.

Lumea nu este o închisoare, ci un "pasaj obscur", pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O operă pe care o scriem împreună cu Dumnezeu. Dacă toate sunt binecuvântate de Tatăl, trebuie să stim la rândul nostru să-L binecuvântăm în toate lucrurile.

Ar trebui să încercăm să regăsim, să reînnoim si înainte de toate să interiorizăm toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le dă Biserica si care ne asimilează binecuvântărilor, "binefacerilor" divine din primele capitole ale "Facerii": "Si a văzut Dumnezeu că este bine", tob, care înseamnă "bun si frumos", Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin "frumos". Maxim Mărturisitorul ne învată să facem, cu fiecare privire atentă, contemplativă, o experientă treimică asupra lucrurilor: simplul fapt că un lucru există, că se odihneste în fiintă, ne trimite la Tatăl, "făcător al cerului si al pământului, al tuturor celor văzute si nevăzute..." (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul că putem să-l întelegem, să descoperim în el o structură uimitor de "inteligentă" ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatălui, iar aceea că lucrul e frumos se integrează în mod dinamic într-o ordine, tinde către o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viată făcătoare, despre care Serghei Bulgakov spunea că e personificarea frumusetii. Să învătăm să descifrăm astfel în lucrurile Paternitătii lui Dumnezeu, pe Tatăl "Cel cu două mâini", pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatăl, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa.

Totusi, experienta treimică cea mai importantă se înscrie în acel imon care-l urmează pe Pater, în al doilea cuvânt al rugăciunii: "Tată-al nostru".

Din acest "nostru" as vrea să retin două lucruri.

Primul constă în aceea că trebuie să învătăm să descoperim "taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui". Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este că omul îsi arogă o putere absolută asupra omului. Ideologiile pretind că pot explica omul, că-l pot reduce la concepte ca cel de rasă, clasă, etnie, religie, cultură. Iar ideologii, "cei care stiu", se simt îndreptătiti, pentru binele umanitătii, spun ei, să manipuleze, să conditioneze, să întemniteze, să tortureze si să ucidă oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stăpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnă "concept" în germană).

Dimpotrivă, trebuie să întelegem că celălalt, oricare ar fi el, chiar dacă e un vames, o desfrânată, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu să traducem), celălalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatălui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi.

Nici o altă definitie mai bună decât că este de nedefinit. Să învătăm să nu mai blestemăm, să învătăm să nu mai dispretuim: "Nu este altă virtute decât aceea de a nu dispretui", spunea un Părinte al pustiei.

Celălalt este chip, în întregime chip. Si în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru că acest chip este si cuvânt, să încerc să răspund, să devin responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca si în societate, în relatiile noastre cu ceilalti crestini, ca si în viata politică. Amintiti-vă: să nu dispretuiti!

Cealaltă problemă pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legată de prima, este relatia dintre Biserică si umanitate: "Tatăl nostru", acest "nostru" înseamnă oare numai Biserica unde suntem toti "mădulare unii altora", un singur trup, o singură fiintă în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbă de foc la Cincizecime? Însă Cuvântul, spune prologul lui Ioan, "este lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume". Se poate traduce si astfel: "... care, venind în lume, luminează pe toti oamenii". Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile si din toate timpurile. Înviind, El le-a dăruit tuturor viată.

Biserica înseamnă toti cei care, mai mult sau mai putin numerosi, nu contează, ajung să descopere toate acestea, care intră în mod constient în această lumină si care aduc multumire. Pentru ei si pentru toti ceilalti. Biserica este "preotia împărătească", "poporul sfânt" menit să se roage, să mărturisească, să lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu stim unde se sfârseste ea, căci Euharistia este dată "pentru viata lumii".

Nu e fir de iarbă care să crească în afara Bisericii, nu e constelatie să nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axă a lumii. Nu există un singur om care să nu aibă o legătură de taină cu Tatăl care Îl crează, cu Hristos, "omul maxim", cu Duhul de viată făcător. Nu există om fără o aspiratie spre bunătate, o tresărire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii.

Multi vor zice, în ziua judecătii, coplesiti de bucurie: "Doamne, când Te-am văzut flămând, si Te-am săturat... străin si Te-am primit, gol si Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut bolnav sau în temnită si am venit la Tine?"

Si vor auzi răspunzând: "Adevărat vă spun vouă, că de câte ori ati făcut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati făcut". Dar oare noi facem astfel?

De aceea, în viata noastră de zi cu zi, să nu facem din Biserică o sectă, un ghetou.

Să stim să căutăm peste tot germenii vietii. Să stim să-i primim în gândirea, în iubirea noastră si să-i aducem în Rugăciune, în Biserică.

Care esti în Ceruri

"Cerurile", aici, arată caracterul inaccesibil, abisal al Tatălui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absenta, este asa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu putin înainte: inteligenta îsi măsoară propriile limite, auzind în acelasi timp murmurul, tot mai îndepărtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmează momentul când orice activitate mentală se opreste, omul se reculege si tace, el devine asteptare pură. Trebuie să existe în viata noastră de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tăcută. Părintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stăpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfăsurându-se ametitor înaintea lui.

Trebuie să stii uneori să te opresti si să asculti linistea, să te bucuri de ea, să te uimesti, să te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasă, într-o cameră unde ai rămas singur, într-o biserică deschisă dintr-un oras mare, la o plimbare în pădure, poate apărea la lectura Evangheliei, pe care trebuie să ne străduim să o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ti merge la suflet, care te pătrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te opresti, într-o asteptare tăcută, uneori împlinită.

Dar de ce tocmai Cerul trebuie să slujească drept simbol pentru transcendentă? De bună seamă pentru că azurul profund - mai ales în tările mediteraneene - este dincolo de puterea noastră de cuprindere si în acelasi timp pretutindeni prezent, învăluind totul si pătrunzându-l cu lumina sa.

În limbile arhaice divinitatea este desemnată printr-un cuvânt care înseamnă "cer sclipitor".

Trebuie să stii să privesti cerul, să te lasi inundat de el, purificat până în străfundul sufletului. De ce atâtia tineri, care nu merg niciodată la biserică, escaladează aceste locuri înalte, care sunt muntii, dacă nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mările meridionale unde apa si cerul se confundă într-o sferă de plenitudine, de un albastru pur?

"A fost regăsită. Ce? Eternitatea. Este marea contopită cu soarele".

Totusi, revolutia tulburătoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol si nesfârsit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par să-si mai găsească locul. Cerul însufletit al Psalmilor si al cărtii lui Iov a devenit absentă întunecată.

Nesăbuitul de Nietzsche Îl caută în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pământul o ia razna neluat în seamă, unde nu mai există sus si jos si unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emotia dată de azurul sclipitor riscă să se transforme într-un divertisment de vacantă. Altundeva trebuie regăsit cerul divin.

Altundeva? În "inimă", ne spun ascetii. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncă, unde toată fiinta noastră se adună si se deschide într-un abis de lumină: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul.

Una dintre lucrările noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obisnuim să trăim în capul si în simtul nostru, cu inima stinsă. Or, numai ea poarte fi creuzetul unde se metamorfozează inteligenta si dorinta, si chiar dacă nu ajungem până la abisul de lumină, de acolo pot tâsni scântei si o tresărire puternică si dulce ne va aprinde inima.

Trebuie să regăsim sensul acestei emotii ne-emotionale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibratii linistite, dar care răscoleste întreaga fiintă, când ochii se umplu de lacrimi de uimire si recunostintă într-o tandrete ontologică, o liniste împărtăsită, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba călugărilor, ci lucrarea smerită a tuturor, si as adăuga că este si o problemă de cultură.

În Pavilionul cancerosilor de Soljenitsîn, o tânără, responsabilă a unui serviciu dintr-un spital, îsi întreabă seful, pe "bătrânul doctor", de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacientii si legată de ea, siguranta diagnosticului. El îi răspunde că a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei si că dragostea, dacă e acel dar atât de rar de a sti că un altul există, poate cu adevărat să spargă o "inimă de piatră" si s-o transforme într-o "inimă de carne".

Dar, adaugă "bătrânul doctor", sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente să se retragă, să se închidă în el să amutească pe dinăuntru, să-si linistească inima până la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafata căruia se reflectă luna si stelele. Linistea si pacea fac posibilă venirea Tatălui "care este în ceruri" si pe oglinda inimii astfel cercetată se înscrie adevărul fiintelor si al lucrurilor.

Si este si o chestiune de cultură. Avem nevoie de muzică, de poeme, de romane, de cântece, de o întreagă artă, chiar si una comună, care să ne trezească fortele inimii.

Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmează granita sinuoasă dintre iubire si moarte, dintre revoltă si slăvire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân si Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ - noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvăluie taina ei, ci dispare în desert, în chip de gazelă. De aici înainte Magmân este hărăzit rătăcirii si căutării. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusete, dar nu de o frumusete de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat si poate de comuniune, de acea "frumusete care crează orice comuniune", spune Dionisie Areopagitul.

Iar Sfântul Ioan Scărarul vorbeste de acea "cântare profană, care duce la bucuria interioară, la dragostea dumnezeiască, la lacrimile de sfintenie". Geniul crestinismului este în mod tainic, "filocalic", iar "filocalie" înseamnă "iubire de frumos" si frumusetea nu trebuie rezervată cultului, ascezei, ea trebuie să strălucească si în cultură.

Sfintească-se Numele Tău

Din veac Tatăl se denumeste în Verbul, prin Cuvântul Său. Si Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele si pentru a-L sfinti până la capăt, căci Numele este prezenta, "despărtită" si în acelasi timp "strălucitoare" adică sfântă. "Sfintirea Numelui" nu însemna, în vremea lui Hristos, cinstea si lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vietii, adică martiriul. Iisus a sfintit Numele până la Cruce si Numele L-a sfintit pe El până la Înviere. Iisus cel răstignit este "Unul din Sfânta Treime" răstignit, spune Liturghia bizantină. Iisus cel răstignit este Dumnezeu cel răstignit.

Acolo, în acea golire totală de pe cruce se revelează Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Si acest Nume este iubire, "Dumnezeu este iubire", spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alătură în suferinta, revolta, disperarea si agonia noastră. "Părinte, dacă e cu putintă, fă să treacă de la Mine paharul acesta". "Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?"

Astfel că, de acum încolo, între suferinta noastră si neant, între revolta, disperarea, agonia noastră si între neant, se asează Dumnezeu cel întrupat si răstignit si Acesta, înviind, ne deschide nebănuite căi de lumină.

Pentru a "sfinti Numele" noi nu trebuie decât să ne refugiem la crucea lui Hristos.

Martiriul crestin este o experientă mistică în care un bărbat sau o femeie, adesea oameni obisnuiti, se încredintează lui Hristos, cu o încredere smerită, exact în momentul celei mai intense suferinte. Si se întâmplă atunci că îl năpădeste bucuria învierii.

Sunt multe feluri de a fi martir: "... fericiti cei prigoniti pentru dreptate... fericiti veti fi când vă vor ocărî..." Sau, poate banal, boala, decăderea, pierderea celor apropiati, trădarea, singurătatea, moartea.

Întâi de toate, trebuie să combatem suferinta, cu atentie delicată, atât la aproapele cât si la noi însine.

Occidentul modern a făcut mult în acest sens si e bine. Căci suferinta poate fi obscură, fără sens, insuportabilă; de aceea atât de des ea desparte, obsedează, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderată si dacă o trăim în credintă, ea poate să facă din trup o chilie de mânăstire, să ne detaseze si să ne deschidă.

Dar trebuie să mă rog mai ales ca să-mi trăiesc suferinta ultimă si să mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca să vină atunci în mine "sfintirea Numelui" si chiar, dacă este voia lui Dumnezeu, ca ea să strălucească în mine, ca si cum as împlini ceea ce lipseste din suferintele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate că atunci, în acea spaimă si oroare va pătrunde o lumină si eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai "Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?", ci si "Părinte, în mâinile Tale îmi încredintez duhul Meu".

Vorbesc la persoana întâi, nu stiu despre ceilalti, nu există decât cazuri particulare. Crestinismul nu înseamnă să stii totul. Poate că înseamnă să nu stii nimic, dar să ai, totusi, încredere. În legătură cu "sfintirea Numelui", as vrea să adaug două lucruri:

Primul este că Numele invocă si evocă Prezenta. El nu o stăpâneste, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep să iubească îsi schimbă între ei numele si fiecare se gândeste adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplă, si este infinit mai puternic - căci cel putin suntem siguri de iubirea Lui - în legătura noastră cu Hristos.

Cunoastem mai mult sau mai putin ceea ce se cheamă "Rugăciunea lui Iisus", "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", pronuntată odată cu respiratia. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: "Kyrie eleison", "Doamne miluieste", "Doamne ajută-mă, spre ajutorul meu ia aminte", "Cum stii Tu si cum vrei Tu...", "Slavă Tie, Dumnezeul nostru, slavă Tie" etc.

Putem inventa si altele. În viata de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a "sfinti Numele", de a sfinti totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternitătii peste fiinte si lucruri, de a descifra o situatie cu ajutorul Lui. Căci Dumnezeu ne vorbeste continuu prin fiinte, lucruri, întâlniri... Numele se revelează la fel de complex ca si un diamant cu mii de fatete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situatii...

Desigur, nu este vorba, la cei mai multi dintre noi, de invocarea continuă a Numelui, ci măcar să facem să tâsnească din când în când un strigăt de ajutor, sau de mărire a lui Dumnezeu. Problema este să nu uităm de Dumnezeu. Căci uitarea este cel mai mare păcat, spun cei duhovnicesti. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Si atunci, dintr-o dată, trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacă numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Să strigăm către El, către Dumnezeu cel viu si nu să amutim în fata zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? "Tu m-ai luat drept tintă" - îl citez pe Iov. "Vei înceta Tu, în sfârsit, să mă privesti spre a-mi da timp să-mi înghit saliva?" (iarăsi Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Călăuzeste-mă, luminează-mă. Nu voia mea, ci voia Ta. Si în bucurie, sau pur si simplu în plăcerea smerită de a exista: slavă Tie, Doamne, slavă Tie. Atunci ne dăm seama că avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat... Invocarea Numelui: rugăciunea celor care nu au timp să se roage.

Celălalt lucru pe care as vrea să-l spun în legătură cu "sfintirea Numelui" este că nu există, pentru Iisus, o separare statică între sacru si profan, nu există reguli care să despartă curatul de necurat. Viata noastră de zi cu zi se miscă între Kiddouch haschem, "sfintirea Numelui" si Hilloul haschem, "profanarea Numelui" si hotarul este într-o continuă miscare, el trece prin inima noastră, prin gura care grăieste din prisosul inimii, prin privire.

Totul poate fi sfintit, de vreme ce, spune Zaharia, "orice vas va fi închinat Domnului", iar "cinstea si slava" popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelentă "bun" sau "rău"; pentru un pedagog, un judecător si pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legăturii cu ceilalti.

Si dacă tehnica ne eliberează si ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante si de stereotipiile intelectuale, este pentru ca să putem regăsi posibilitatea de a sfinti Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligentei încorporate în masini (lucru imposibil în afara unei revolutii culturale).

Vie Împărătia Ta

După Tatăl si Cuvântul prin care acesta se revelează, iată-L si pe Duhul Sfânt. Căci o variantă foarte veche a Evangheliei după Luca înlocuieste "Vie Împărătia Ta" prin "vie Duhul Tău cel Sfânt".

Să vină Duhul tău cel Sfânt si să ne împărtăsească de Împărătia Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tău, lumina Ta, viata Ta, puterea Ta, bucuria Ta... toate acestea înseamnă un singur lucru.

Împărătia, cerul nou si pământul nou sunt cerul si pământul înnoite în Hristos, pătrunse de harul Duhului, care este viata curată, eliberată de sub stăpânirea mortii. Lumea în Hristos constituie adevăratul "rug aprins", spune Maxim Mărturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgură si cenusă, învelisul opacitătii si al urii noastre, al oricărei complicităti cu puterile haosului, ale întunericului.

"Vie împărătia ta" înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepărtând zgura si cenusa. Căci Împărătia a cărei venire o cerem este deja în mod tainic prezentă, fiecare celebrare euharistică anticipează Parusia si există în viata fiecăruia clipe euharistice, scântei din Parusie.

Nu trebuie să ne temem de aceste momente, de această plenitudine - "pleroforia" - de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugăciune tăcută, de rugăciune dincolo de rugăciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere senină, când lumina celei de-a opta zi tâsneste într-o intuire a adevărului, a frumusetii, sau într-o adevărată întâlnire; să descoperi "oceanul interior al unei priviri" si "pe celălalt ca pe o minune", spunea patriarhul Athenagoras, sau ca să-l cităm tot pe el, să te alături, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, după chinurile agoniei, când fata unui mort se înseninează si când, notează Franz Rosenzweig, "individul renuntând la cele din urmă rămăsite ale individualitătii sale si întorcându-se la origini, Sinele se trezeste la unicitatea ultimă, la singurătatea ultimă..."

În toate aceste momente, si se cunosc si multe altele, Împărătia ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai pasti, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, si chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pământul e sfânt, e o taină, si stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti.

Să fim bine întelesi. Există o apropiere narcisistă, grotesc sau tragic avidă de plăcere, de pofta de a fi. Aici se combină cele două patimi de căpătâi, lăcomia trupului si mândria cugetului... omul riscă atunci să se descompună, cum spunea Kirkegaard, în "mici eternităti de plăcere". Din fiinte si lucruri, el nu vede - si aici limbajul este semnificativ - decât ceea ce cade sub incidenta simturilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plăcerea, bucuria de a fi, resimtite cu o anumită distantare interioară, cu recunostintă, în respectul pentru fiinte si lucruri si în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepătimasă, în sensul ascetic al cuvântului "patimă", adică neidolatră. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împărătiei... Ritmul respiratiei - "să respiri, o, nevăzut poem!", spune Rilke -, mireasma pământului după furtună, nesfârsita, isihasta răsucire si dezrăsucire a valurilor si a nebuloaselor, "cântarea cântărilor" unei mari si nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împărătiei.

Actul creator care generează frumusetea si iradiază viată si iubire, surâsul unui copil foarte mic, care îsi descoperă existenta în mirosul, privirea si vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împărătiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos - care se rezumă în iubirea de Dumnezeu si în iubirea pentru aproapele si pentru tine însuti: e atât de greu să te accepti - si totusi: "iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti" -, poruncile lui Hristos ne apar ca niste căi ale responsabilitătii si comuniunii.

Revelatia Împărătiei constă cu adevărat în aceea că nimic nu este mai presus de persoană si de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevăr, frumusete, încetează de a mai fi niste legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastră, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzătoare.

Si dacă nu reusesti să "păzesti poruncile", nu te considera niciodată pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rusinea si decăderea ta, se află Hristos. Întoarce-te către El, lasă-L să te iubească, să-ti dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjesti la suprafată, inima e cea care trebuie să se transforme.

Nici măcar nu trebuie să începi prin a încerca să-L iubesti pe Dumnezeu, ci numai să întelegi că El te iubeste. Si dacă iubirii i se răspunde cu iubire, dacă inima profundă se trezeste, atunci însăsi viata lui Hristos, adică suflarea Duhului va creste în tine. Va trebui numai, si chiar o vei dori de acum încolo, să îndepărtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupă izvorul din străfundul sufletului tău.

Va trebui, la un moment dat, să respiri mai profund decât aerul acestei lumi, "să respiri Duhul", cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine să întâlnească, să elibereze, să exprime geamătul creatiei, asteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune că e în lăuzie, în facere: cosmogeneză si, de la Întrupare încoace, hristogeneză (de ce n-am relua, în afara unei sistematizări contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie să se comporte ca un rege, un preot, un profet...

Facă-se voia Ta, precum în cer, asa si pe pământ

Voia lui Dumnezeu nu este o vointă juridică ci un influx de viată, ceea ce dă existentă si o înnoieste când aceasta se rătăceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însăsi, universul întreg sustinut de ideile-vointe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu si umanitate, pentru ca "toti oamenii să se mântuiască", subliniază întâia Epistolă către Timotei. De aceea trebuie "să ne rugăm zilnic pentru ca toti să se mântuiască"; să ne rugăm pentru toti cei "care nu stiu, nu vor sau nu pot să se roage" asa cum le cerea călugărilor săi patriarhul Iustinian al României.

Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasă si bună, cum spune Facerea, este cufundată în orori. Lumina există, citim în prologul lui Ioan, dar există si întunericul.

Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Si cum iubirea nu se poate impune fără să se nege pe sine, această atotputernicie - în stare să creeze fiinte care-o pot refuza - această atotputernicie este si o atotslăbiciune.

Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre lumină. Dumnezeu respectă libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Dar pentru ca ea să nu fie biruită de întuneric, El se întrupează si coboară în moarte, în iad, pentru ca să existe de aici înainte un loc unde vointa omului să se poată uni cu vointa divină. Acest loc e Hristos. În Hristos, vointa umană s-a alăturat cu durere si bucurie vointei Tatălui. Întru cel Înviat, stând la dreapta Tatălui, voia lui Dumnezeu se împlineste pe pământ, ca si în cer.

De aceea este de ajuns să aderăm la Hristos cu toată fiinta noastră. "Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastră si învătati-vă de la Mine că sunt blând si smerit cu inima si veti găsi odihnă sufletelor voastre. Că jugul Meu e bun si povara Mea este usoară" (Mt. 11, 28-30). Împărătia unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer asa si pe pământ "nu este din această lume" si nu în istorie se va realiza ea. Rugăciunea pentru a se face voia lui Dumnezeu ne dă astfel, despre politică, o nuantă de ironie, de realism si răbdare, ea laicizează exercitiul puterii, relativizează ideologiile si entuziasmele istoriei - istoria fortelor colective, în sens marxist. Într-o primă etapă, nu visăm să transformăm societatea în paradis, ci luptăm, pentru ca ea să nu devină un iad, să-i mentinem echilibrele necesare, că e vorba de "separarea puterilor" a lui Montesquieu, sau de checks and balance, din conceptia anglo-saxonă - si protestantă - despre Stat. Omul rugăciunii si al sperantei evită pe cât se poate, atât cinismul conservatorilor, buna gestionare a relelor zise inevitabile (pentru ceilalti!), cât si amărăciunea revolutionarilor, pe care în mod sigur îi dezamăgesc revolutiile, cele nefăcute, ca si cele prea bine făcute. El stie că nu se va sfârsi niciodată cu prostia si cu ura, dar nu e un motiv să se resemneze.

În acelasi timp, trebuie să spunem, odată cu Serghei Bulgakov, că "istoria nu este un culoar vid". Această imensă fortă de viată, de viată adevărată pe care Învierea a adus-o în lume si care se revarsă din potirul euharistic si din rugăciunile sfintilor, nu lucrează numai în destinele individuale. Societatea si cultura, si ele sunt dimensiuni ale persoanei si ale relatiei interpersonale.

Crestinătatea a încercat o sfintire a culturii, nu fără succes, dar a îngrădit din ce în ce mai mult libertatea. Astăzi tine de biserică să se elibereze de nostalgii, de vointe de putere, pentru a deveni sau a redeveni acel pământ tainic de unde se vor ridica pădurile viitorului. Nu singură de altfel, ci în colaborare cu toate cercetările convergente, cu cele crestine întâi de toate, cu toate asteptările si intuitiile culturii contemporane: fie că e vorba de noile reflectii despre drepturile omului, de acea metanoia abia schitată a unei filosofii în care ceea ce nu este lucrătură a neantului se ocupă de relatie si de chip, fie că e vorba despre deschiderile stiintei sau despre critica economismului.

Odată cu prăbusirea ideologiilor si cu evolutia nihilismului, vine vremea unui crestinism creator. Gânditori altfel necrestini, ca Gramsci si Foucault, ne-au sugerat că adevărata infrastructură a istoriei este cultura. Iar noi stim bine, cultura, cu conditia să nu devină un fals, se hrăneste din spiritual. Ea ca si în tectonica "plăcilor": e suficient ca plăcile cele mai profunde ale scoartei terestre să se miste cu câtiva milimetri pentru ca la suprafată să aibă loc cutremure. Adevăratele revolutii sunt revolutiile spiritului, spunea Berdiaev.

"Revolutia constiintelor", spune astăzi episcopul Irineu al Cretei. Gânditorii religiosi, mai ales francezi si rusi din prima jumătate a secolului, au deschis drumuri, au adus o inspiratie.

În anii care vin va trebui să apară initiative si propuneri crestine în chiar interiorul societătii civile si al culturii. Va fi important că însisi crestinii, pe cât posibil în grupuri sau sustinuti de comunitătile bisericesti, să propună noi atitudini, să inventeze noi forme de viată si de muncă în profesia lor, la scoală, la tribunal, în spitale, în cartierele urâteniei si ale mizeriei, unde încolteste violenta...

Nu va exista niciodată, decât poate ca un ideal si ca un catalizator, o "civilizatie a iubirii". Va exista întotdeauna, în viata colectivă, un fond de impulsuri irationale, pe care trebuie să stim să le stăpânim, să le folosim, să le controlăm (si aici machiavelicii moderati si lucizi fac mai mult decât naivii mânjiti cu sentimentalisme).

Numai sfintenia este cea care poate vindeca răul din rădăcină. Dar sfintenia trebuie, ca si Evanghelia, să introducă în societate o tensiune, un ferment sau o rană care să constituie însusi locul libertătii spiritului. Si dacă nu poate exista o "civilizatie a comuniunii" depline si definitive, trebuie să deschidem neobosit aceea ce se numeste în Franta, pe poduri si sosele, "căi de mică comunicatie"!

Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastră, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie să facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin muncă, într-o civilizatie pe cât posibil cinstită (e un punct asupra căruia voi reveni). Totusi, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce mă tine în viată. Or, faptul de a continua să trăiesc presupune o întrepătrundere incredibilă de circumstante favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. As fi putut sau ar fi trebuit să mor de atâtea ori: război, accident, cancer, insuficientă cardiacă, tentativă de sinucidere - sau mai stiu eu ce? O persoană sau alta, al cărei chip, voce sau rugăciune pentru mine reprezintă si ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care as vrea să-l apăr si să-l ghidez în viată, îmi scapă cu desăvârsire.

Nu există decât două iesiri: fie spaima, si toate mijloacele de a o evita rămân fără succes, o stim bine. Fie rugăciunea: pâinea noastră cea pe care ne-o asigură o întreagă civilizatie - hrana, îmbrăcămintea, locuinta, securitatea, această pâine pe care ne-o dă acel fragil echilibru biologic sau psihologic, această pâine constând si în atâtea afecte si amprente din care se hrăneste sufletul nostru, recunoastem că o avem de la Tine: dă-ne-o nouă astăzi. Sau pur si simplu: dă-ne nouă ziua cea de astăzi. Sau dacă vrei să ne-o iei, ia-ne-o. Dacă este voia Ta, voi muri astăzi, sunt un slujitor nefolositor, eliberează-mă din acest joc ciudat si străin, în fond... Atunci Iov s-a sculat si si-a sfâsiat vesmântul, s-a ras pe cap si, căzând la pământ, s-a închinat si a rostit: "Gol am iesit din pântecele mamei mele si gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat!" (Iov 1, 20-21).

Astfel, să privim fiecare zi ca pe o zi de har. Si mai mult decât atât. Noi cerem astăzi această subzistentă, ca pe , adică pâinea Împărătiei. Or, pâinea Împărătiei este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai să primim orice pâine, orice mijloc de subzistentă, ca si cum ar fi Euharistia, adică împărtăsirea cu Trupul său, cu prezenta Sa. În mistica evreiească se spune că prezenta, numită schekhinah, este exilată, din cauza orbirii noastre, în taina fiintelor si a lucrurilor.

Sarcina zilnică a celui credincios este să descopere si să scoată la iveală scânteile Prezentei, pentru ca ele să regăsească focul originar, nu abandonând materia, ci transfigurând-o.

În A douăzeci si cincea oră de Virgil Gheorghiu vedem un tăran român mâncând cu gravitate, atentie si recunostintă, ca si cum s-ar împărtăsi. Când masa este sărbătoare a întâlnirii, aspectul euharistic sporeste. "Dati multumire pentru toate", spune Pavel (n.tr. euharistie = multumire).

Există un anumit mod de a ne spăla, de a ne îmbrăca, de a ne hrăni, cu hrană sau cu frumusete, un anumit fel de a-l întâmpina pe celălalt, un fel euharistic. Si cred că mai există un mod euharistic de a ne duce la bun sfârsit treburile zilnice, asa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleasi (în fond, textul rugăciunii Tatăl nostru vorbeste de pâine, nu de vin, iar pâinea contine ideea de necesitate); e nevoie de putină detasare si pur si simplu să nu uităm de Dumnezeu, chiar dacă nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea si, la limită, incapacitatea noastră de a dărui.

Ajută-ne să descoperim în fiintele, lucrurile si situatiile actuale, chipul si cuvântul lui Hristos Cel Care vine.

Traditia ortodoxă ne învată invocarea Sfântului Duh înaintea oricărei treburi de oarecare importantă, iar la sfârsitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am asteptat-o din partea femeii - desigur, în zadar, căci si femeia simte nevoia să fie mângâiată -, ea este deja cu totul în Împărătia lui Dumnezeu si ne ajută să trecem si noi pe celălalt mal, ea este, într-o persoană creată, sinteza tuturor formelor de tandrete si frumusete. Faptul de a cere pâine sugerează ceea ce ar trebui să fie legătura noastră cu pământul, căci pâinea înseamnă pământul muncit de om. Omul, sau va distruge pământul, sau va face din el o Euharistie.

Pământul nu este o divinitate, tehnica a smuls ideea de persoană din pântecele pământului-mamă. Dar nu este nici numai un ansamblu de energii ce pot fi folosite orbeste, la risc; astăzi întelegem bine acest lucru. În ceea ce priveste legătura omului cu pământul, crestinii trebuie să propună o altă atitudine, nu aceea a unui economism sau ecologism, oarbe si una si cealaltă, ci pe aceea a unei responsabilităti iubitoare si, încetul cu încetul, transfiguratoare. "Terra-mamă, sora noastră", cum minunat spunea sfântul Francisc de Asissi. Sora noastră, logodnica noastră, pe care trebuie s-o întâmpinăm cu un respect nemărginit, pentru ca ea să ne dea nu numai pâinea cea de toate zilele, ci pâinea cea plămădită cu toată mireasma Împărătiei.

Cererea de pâine, dacă vrem s-o spunem fără inconstientă sau ipocrizie, ne impune o altă exigentă: aceea de a împărti cu celălalt. Comuniunea euharistică este o părtăsie, este inseparabilă de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gură de Aur. Socialismul ateu, comunismul persecutor au apărut si pentru că lumea crestină n-a stiut să împartă; pentru că a păstrat "taina altarului", uitând-o pe aceea a "fratelui". Drama, se stie, continuă si se agravează astăzi la scară planetară.

Trebuie să practicăm această părtăsie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit să se transforme în adevărate comunităti. Trebuie s-o începem în mediul nostru de viată, s-o punem în valoare în luările noastre de pozitie civice, la scară natională, în respectul si primirea străinului, a emigrantului, pentru a-l asimila si în acelasi timp pentru a-i păstra propria-i cultură, dacă aceasta este dorinta lui. Si de asemenea, repet, la scara întregii umanităti.

Putem să visăm, să propunem, să precizăm o ordine economică mondială. Avem nevoie de economisti rigurosi si realisti, dar capabili să-si pună stiinta în slujba rugăciunii: dă-ne nouă, tuturor oamenilor, pâinea cea de trebuintă, si fă ca ea să fie si pâine a Împărătiei, pâinea bunăvoirii frătesti si a frumusetii.

Vorbind de viata cotidiană, trebuie să înmultim cu răbdare tocmai aceste mici realizări, atât în societătile bogate cât si în cele sărace, ce pot fi puse astfel în dialog. Se cere mai ales să adoptăm un nou stil de viată al cărui exemplu îl putem da noi însine, un stil bazat pe limitarea voluntară a propriului consum, în folosul împărtirii cu ceilalti...

Si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri

Iartă-ne nouă greselile, datoriile: Îi datorăm totul lui Dumnezeu. Nu existăm decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide căile desăvârsirii, care ne readuce la El si ne dă harul Său. "Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitătii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant", spunea Filaret al Moscovei.

A ne închide în noi însine, a refuza această relatie care ne dă fiinta, înseamnă a ne lăsa pradă distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacă dăm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusă de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, această legătură fragilă, dar singura vie, care uneste sământa cu păstaia. Si chiar acolo, poate că mai ales acolo, în nihil, Dumnezeu cel întrupat, răstignit, coborât la iad, ne asteaptă pentru a ne ierta datoriile (păcatele).

Ar trebui să cităm textele cutremurătoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos că vine la noi de bunăvoie, îsi declară iubirea si imploră iubirea noastră să răspundă la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supără din cauza jignirii. Respins, El asteaptă la usă. Ca un adevărat îndrăgostit, El îndură ocările si moare - pentru a învia si a ne învia, odată ce L-am primit. "Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iartă toate greselile".

Si Cabasila, el însusi laic, recomandă acelora ce trăiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Să ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradă, că Dumnezeu există si că ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartă-mă că uit atât de adesea, ajută-mă să mă accept ca si creatură a Ta, ca si cel dintâi dintre păcătosi, un păcătos iertat, un mădular neînsemnat si dureros al trupului Tău, al Bisericii Tale. Ajută-mă să mă accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea că Tu singur transgresezi orice limită...

"Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-mă", spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot să fac un pas, nu numai pe stradă, dar nici în viată, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu să exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant - sau mai precis, în iad.

"Iartă-ne nouă greselile", căci Tu ne-ai sortit nouă, tuturor oamenilor, să-Ti devenim fii în Fiul Tău, în Iisus Hristos. "Iartă-ne păcatele", numai acest strigăt ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, această oboseală de a exista, care constituie fără îndoială, în zilele noastre, o formă majoră a păcatului.

Dar există o conditie fundamentală pentru ca să putem trăi liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi să-i iertăm pe cei care ne-au gresit nouă.

Cum să nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plăti datoria (Matei 18, 23-25) - si mai toti suntem astfel de datornici.

Un om datora împăratului o sumă imensă si nu era în stare s-o plătească. Avea deci să fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împăratul, cuprins de milă, îi iartă datoria. Odată scăpat, slujitorul îl întâlneste pe tovarăsul lui, care îi datora o sumă modică. Îl ia de gât cu cruzime si îl aruncă în închisoare. Stăpânul, înstiintat, îl dă pe mâna chinuitorilor, spunându-i: "Slujitor rău, ti-am iertat datoria, pentru că m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu să ai milă de aproapele tău, asa cum eu am avut de tine" (Matei 18, 32-33).

Trebuie să întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartă greselile pentru că, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru că Dumnezeu mă iartă, mă readuce la El, mă lasă să exist liber, în harul său, si pentru că sunt coplesit de recunostintă, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei să trăiască în libertatea harului ...

Tot timpul asteptăm ceva de la ceilalti. Ei ne datorează dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celălalt mă interesează, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt făcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mă dezamăgesc fără încetare si nu-si pot plăti datoriile, îi urmăresc cu ranchiuna mea, îmi hrănesc pasiuni negative la adresa lor, mă pierd într-un hătis de răzbunări greu de definit. Sau, dimpotrivă, cu aerul demnitătii ofensate, mă retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plătesc eu însumi ceea ce altii îmi datorează, îmi plătesc cu monezi false, e cazul s-o spunem.

Din punct de vedere psihologic nu există scăpare în această lume pecetluită de moarte. Dar dacă întelegem că lumea este un mormânt gol, inundat de o lumină venită din altă parte, dacă întelegem că Dumnezeu, în Hristos, ne iartă de datoria noastră fundamentală, moartea trupească si mai ales sufletească, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca să ne putem crede noi însine zei.

Vom întelege că ceilalti nu ne datorează nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cărui imagine este, rămâne o persoană liberă, inaccesibilă, pe care nu as putea s-o stăpânesc decât răpindu-i libertatea, adică negând-o, la limită, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepătruns mi se revelează mie prin harul Său, si celălalt, tot de nepătruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg că totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tară.

Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndepărtează de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, reglează raporturile exterioare dintre oameni si îi păzeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodată uimirea.

Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este "săracul care îsi iubeste fratii". Sărac, pentru că nici el nu-si apartine, ci se naste fără încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare să fie aproapele tuturor ... Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie să încercăm, fără pizmă, nici masochism, să respectăm taina celuilalt, singurătatea lui, relatia lui cu misterul.

Privind din această perspectivă, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei "din început în început, prin începuturi fără de sfârsit". Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicală, pedagogică sau pur si simplu dornică să înteleagă totul, atenuează alteritatea, e de ajuns să fi putin atent pentru că apare un amănunt incomod, care scapă schematizărilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celălalt, dureroasă si benefică, distanta revelatiei.

Trebuie să stiu uneori, în rugăciunea tăcută, să ajung în acel "punct zero" unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti că ceilalti există în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profundă, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, "despărtit de toti si unit cu toti".

Si nu ne duce pe noi în ispită

Nu Dumnezeu este Cel care ispiteste, "Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni", spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită.

Despre ce "ispită" este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - si sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naste din ceea ce sfântul Maxim Mărturisitorul numeste "teama ascunsă de moarte". Atunci avem nevoie de dusmani, pentru a proiecta asupra lor această neliniste fundamentală. Pe aceasta trebuie s-o demascăm printr-o memorie lucidă a mortii, anamneză la capătul căreia vom găsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viată. Transformarea totală a nelinistii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare măsură, să ne iubim vrăjmasii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Iisus.

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile crestinismului, din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare si Cincizecime încoace: "Ati auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum multi antihristi s-au arătat" (1 Ioan 2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat o apocalipsă în istorie si care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai "apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind crizele trecutului).

Marea apostazie nu este neapărat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl caută pe Dumnezeu în felul lor. În fata durerii lumii există si un ateism al compasiunii, care negresit îsi găseste locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabă să te simti vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despărtit de taină, incapabil de neliniste si uimire.

Nu numai absenta lui Dumnezeu, ignoranta împăcată, dar mai ales captarea dorintei de absolut, de niste parodii atroce si seducătoare: magie, droguri, paroxisme, tortura si erotismul, strâns legate, de altfel, betii totalitare de altădată (vorbesc de Europa), transformarea actuală a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei si a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de către falsi făcători de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie.

Mă gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social si spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferă omenirii "semne si minuni". Mă gândesc si la "ultimul om" al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul să-l întâlnesc si să-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov si al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea că în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii să nu-si mai pună întrebări. Si că s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face să înteleagă că omul este întrebare. Îmi spunea si cât se simtea de singur.

Trebuie să rămânem oameni ai nelinistii si ai uimirii, nu să ne amăgim cu idoli si cuvinte, trebuie să rămânem oameni care îsi pun întrebări, chiar si cu pretul unei oarecari nebunii. De ce Bisericile n-au putut să-i primească pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica să ofere un loc celor care pun întrebări?

"Nu ne lăsa să cădem în ispită": în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecati de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

... ci ne izbăveste de cel rău

Lumea zace într-o mare de rău. Răul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea să ne vadă îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunătatea Sa. Într-adevăr, nu este vorba numai de "lipsa binelui", cum spun părintii, nu numai această "lipsă de a fi", prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rău, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltă inteligentă întoarsă spre propria sa lumină...

Adorno a scris că după Auschwitz - voi adăuga după Hiroshima si Gulag - n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred că se poate, că trebuie să se scrie poeme, că se poate si că trebuie să se vorbească mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus că Dumnezeu n-a creat răul si că nici măcar nu l-a permis. "Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbră", spunea Léon Bloy într-o expresie citată adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste răul în plină fată, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigătul lui Iov se înaltă mereu si îsi plânge copiii. Dar răspunsul lui Iov a fost si rămâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Răstignit pentru tot răul din lume, dar care face să izbucnească din întuneric o imensă fortă de Înviere. Pastele este schimbare la fată în adânc. "Izbăveste-ne de cel rău" înseamnă: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca să biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai că l-ai văzut pe "Satan căzând ca un fulger din cer" (Lc. 10, 18). Această biruintă este prezentă în adâncul Bisericii. Noi luăm din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împărtăsim. Si dacă Hristos o păstrează tainică, este pentru că vrea să ne asocieze ei. "Izbăveste-ne de cel rău" e o rugăciune activă, o rugăciune care ne angajează.

Întreaga Biserică este angajată în această luptă ultimă, care nu este pentru biruintă, ci pentru descoperirea ei: de la călugării care caută lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânăstirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrăsnete spirituale ale lumii, până la cei mai umili dintre noi, cuibăriti de teamă lângă crucea lui Hristos, si care se străduiesc cu răbdare, zi de zi, să lupte împotriva tuturor formelor răului din noi, din jurul nostru, din cultură si societate, care refac strâns tesătura vietii, pe care nu încetează să o desire cel numit în Scriptură "Stăpânitorul mortii".

Fiecare facere de bine curată, neideologică, neconstrân-gătoare, fiecare gest de dreptate si milă, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevăr, topeste zgura care acoperă încă biruinta lui Hristos asupra "celui care dezbină". Să nu uităm că, atunci când vorbim de "cel rău", nu trebuie să privim spre vecin, ci în propria noastră ogradă. Să nu uităm nici că cei mai mari oameni duhovnicesti - sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel "nebun pentru Hristos", de care vorbeste "Misionarul în Siberia" -, cei mai realisti, cei care chiar au văzut iadul, s-au rugat nu numai: "Izbăveste-ne de cel rău", ci si "dacă e cu putintă, izbăveste-l si pe cel rău de rău, căci si el este făptura Ta..."

Si pe noi, care ne rusinăm că suntem crestini, sau, dimpotrivă, facem din crestinism, din credinta noastră, stindardul superioritătii si al dispretului.

Pe noi care vorbim de "îndumnezeire" si care suntem adesea atât de putin umani, "izbăveste-ne de rău".

Pe noi, care vorbim cu atâta usurintă de dragoste si care nu stim nici măcar să ne respectăm unii pe altii, "izbăveste-ne de rău".

Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împărtit atât de adesea, atât de putin sigur că exist si care îndrăznesc să vorbesc - Biserica e singura mea scuză - despre Împărătie si despre bucuria ei, "izbăveste-mă de rău".

"O, Tu, cel ce esti unic, să nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când mă vei curăti de tot răul, ca si de tot binele si când îi vei pune pe ai Tăi, pe surâzători, să mă îmbrace în haină de lumină.” (O.V. de L. Milosz).

Sfântul Francisc de Sales a prezis că într-un moment hotărâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, "scoaterea din lanturi a sfintilor". Deocamdată, avem rugăciunea si asteptarea.

Alăturarea în Hristos, Dumnezeu adevărat si om adevărat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de căutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fără îndoială tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iată acum sâmbăta sfântă, când coborârea la iad devine biruintă asupra iadului, când se pregăteste întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabă întoarcerea universului si a umanitătii, prin Hristos, la Tatăl, pentru ca El să poată sterge în sfârsit "toată lacrima din ochii nostri" (Ap. 21, 4).

"Ca a Ta este împărătia, puterea si slava", altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, "a Tatălui, a Fiului si a Sfântului Duh" si adaugă ortodocsii "în vecii vecilor. Amin."