Necesitatea credinței

 

Cuvioase părinte stareț, iubiți credincioși, cine citește cu luare aminte Sfânta Evanghelie de la Marcu poate observa că începutul propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos, așa cum este prezentat în Sfânta Evanghelie de la Marcu, este următorul: "S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie" (Marcu 1, 15). Și tot în Sfânta Evanghelie de la Marcu citim, la sfârșitul Evangheliei, în legătură cu trimiterea ucenicilor la propovăduire, că Domnul Hristos a zis: "Mergând, propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16, 15-16).

Este interesant de luat aminte la aceste două texte din Sfânta Evanghelie, la aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos de la început și de la sfârșit, de la începutul propovăduirii și de la sfârșitul propovăduirii, pentru că în ele ni se prezintă importanța pe care o are credința. Credința în Mântuitorul, credința în Evanghelie. La început e anunțarea împărăției lui Dumnezeu: "S-a împlinit vremea și - pentru că s-a împlinit vremea - s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu". Împărăția lui Dumnezeu este ceva care ne interesează pe toți și la care nu putem ajunge decât dacă împlinim două lucruri: dacă credem în Evanghelie și dacă ne pocăim. Așa voia Domnul Hrisos să știe cei dintâi ascultători ai Săi și cu voia lui Dumnezeu s-a consemnat acest cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie de la Marcu, ca să-l știm și noi cei de astăzi, ca ascultători ai cuvântului și de fapt ca ascultători ai Mântuitorului.

Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie are un cuvânt care zice așa: "Cel ce primește cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, primește pe Dumnezeu Cuvântul". Sfântul Marcu Ascetul are în vedere în această afirmație ceea ce a spus Domnul Hristos când a zis către ucenicii săi: "Cel ce vă primește pe voi, pe Mine Mă primește, și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă" (Luca 10, 16). Și pornind de la aceasta, Sfântul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos când primim cuvântul Lui. Dacă nu primim cuvântul Lui, atunci nu primim nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învățător, nu-L poate avea nici ca Mântuitor. "Cel ce vă primește pe voi - pe ucenicii Mei - Mă primește pe Mine", pentru că voi Mă reprezentați pe Mine. "Cel ce se leapădă de voi - care Mă reprezentați pe Mine - de Mine se leapădă" și de Cel care M-a trimis pe Mine. Așa este și cu cuvântul lui Dumnezeu: cel ce primește Evanghelia, vestea cea bună a propovăduirii, Îl primește pe Mântuitorul Însuși.

Aceasta trebuie să ne gândim noi când spunem cuvântul "evanghelie" sau când auzim cuvântul "evanghelie": nu ne gândim la patru scrieri care ne-au rămas de la patru autori, cu titlu de Evanghelie, Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu, Evanghelia de la Luca, Evanghelia de la Ioan, ci ne gândim la cuprinsul Evangheliei, ne gândim și la evanghelia Sfântului Apostol Pavel, care de fapt nu a scris o Evanghelie. A vestit o evanghelie: "Vă binevestesc vouă Evanghelia pe care am primit-o" (I Corinteni 15, 1). "Oricine ar veni să vă propovăduiască altă Evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8), a scris Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni. Aceasta înseamnă că și Sfântul Apostol Pavel a avut o evanghelie. Și toți ucenicii au avut o evanghelie. Cineva spunea, de pildă, că Filocalia este a cincea Evanghelie. E un fel de a vorbi. În orice caz e o evanghelie. Cineva, un părinte din Franța a scris o carte "Evanghelia pustiului", cu învățăturile pe care le-au dat părinții din pustie. Învățăturile din Pateric, învățăturile din relatările pe care ni le dă Sfântul Ioan Casian, toate acestea sunt o Evanghelie, o continuare a Evangheliei, o întrupare a Evangheliei, o prelungire a Evangheliei la care stă drept temelie evanghelia propovăduită de la început în Biserica Creștină.

"S-a împlinit vremea și a sosit împărăția lui Dumnezeu, pocăiți-vă și credeți în Evanghelie". Să comparăm cuvântul acesta al Domnului Hristos cu cuvântul de la sfârșitul propovăduirii Sale așa cum ni-l prezintă Sfântul Evanghelist Marcu, care zice că Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi, trimițându-i la propovăduire: "Propovăduiți - ce? - Evanghelia - cui? - la toată făptura". Să ne gândim acum comparativ cu "Credeți în Evanghelie". Și în continuare Domnul Hristos, după ce spune cuvântul "Propovăduiți Evanghelia la toată făptura", zice: "Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi". În aceasta se arată că obiectul propovăduirii ucenicilor Mântuitorului este Evanghelia, vestea cea bună, vestea cea bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, vestea cea bună a predicii rostită de Domnul Hristos, vestea cea bună a Răstignirii Mântuitorului pentru noi și pentru a noastră mântuire, vestea cea bună a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și vestea cea bună a Înălțării Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste patru lucruri, patru adevăruri, sunt de temelie pentru credința creștină și acestea le cuprinde Evanghelia în mod principal: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, răstignirea, pătimirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, învierea Lui din morți și înălțarea la cer.

Dintre acestea, trei sunt cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Marcu, Răstignirea, Învierea și Înălțarea, Înălțarea într-o singură afirmație: "Apoi S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta Tatălui" (Marcu 16, 19). Cât privește Întruparea Fiului lui Dumnezeu, o au în vedere alți evangheliști, Sfântul Matei și Sfântul Luca, și o are în vedere și Sfântul Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei a patra.

Iubiți credincioși, dacă avem în vedere că Domnul Hristos a spus și cu alte prilejuri că credința în El este trebuitoare pentru mântuire - de pildă în Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul spus de Domnul Hristos: "De nu veți crede Cine sunt, în păcatele voastre veți muri" (Ioan 8, 24). Sau dacă ne gândim că Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei are cuvântul: "Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu" (Evrei 11, 6) - ne dăm seama de importanța pe care o are credința. De altfel Domnul Hristos a și spus: "Credeți în Mine și credeți în Evanghelie" (Ioan 14, 1). Noi avem credință în Dumnezeu, avem credință în Mântuitorul, avem credință în Evanghelie, avem credință în tot ce propovăduiește Biserica pe baza Evangheliei de la început.

Cum am ajuns la această credință? Poate fiecare dintre noi avem alt răspuns decât ceilalți din jurul nostru la întrebarea cum am ajuns la credință. Dar cei mai mulți dintre credincioși se pomenesc în lumea aceasta, în condițiile noastre cu credința în Dumnezeu. Anume, ne-am trezit într-un mediu, cel puțin cei care suntem mai în vârstă, impregnat de credința în Dumnezeu. Ne-am trezit într-o practică a credinței. Am învățat să ne rugăm, am învățat să mergem la biserică, ne-am pomenit cu rugăciune înainte de a ști ce spunem. De pildă, eu nu-mi aduc aminte când am învățat "Tatăl nostru" și "Îngerelul". M-am trezit cu ele. M-am trezit așa cum m-am trezit cu limba, nu-mi aduc aminte când am învățat să vorbesc. Când am învățat să vorbesc am învățat și rugăciunile "Tatăl nostru" și "Îngerelul". Așa era contextul existenței noastre de atunci. Am învățat rugăciuni al căror cuprins nu-l știam, și totuși rugăciunile le spuneam. Nu înțelegeam nici măcar cuvintele din care erau alcătuite rugăciunile. De exemplu "Ușa milostivirii", care am învățat-o în copilărie și care o ziceam fără să o înțeleg. Nu știam ce e "neam creștinesc", nu știam ce e "mântuire" - "să ne mântuim prin tine din nevoi" - nu știam ce e "să nu pierim" - "cei ce nădăjduim întru tine" - nu știam ce înseamnă "Binecuvântată", nu știam ce înseamnă "Născătoare de Dumnezeu", și totuși spuneam rugăciunea. Deci rugăciunea a anticipat credința, a susținut credința pe baza practicii de a mă ruga. Și nu numai cu mine s-a întâmplat așa, ci și cu cei din jurul meu din vremea aceea.

Credința am învățat-o de la Biserică. Am învățat-o din practica credinței. Deci nu am învățat-o prin studiu. Bineînțeles că după aceea am ajuns și la studiu în legătură cu credința, dar până am ajuns la studiu, eram angajat în cele ale credinței. Studiile au venit doar să lumineze practica, să motiveze, să susțină practica și în alt fel, adică și prin studiu. Există un simț interior pentru cele bune și există o întemeiere a celor bune dintr-un simț interior.

În Sfânta Evanghelie de la Marcu, pentru că am început cu ea și în ea găsim elemente importante în privința aceasta, se spune de pildă, între altele, că Domnul Hristos a fost întrebat de un fariseu: "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" Și Domnul Hristos a răspuns: "Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău și să nu ai alți dumnezei afară de Mine și să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inma ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și cu tot cugetul tău, aceasta este cea dintâi dintre porunci. Și asemenea acesteia este să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Marcu 12, 29-31). Fariseul care I-a pus această întrebare, care este cea dintâi dintre porunci, s-a arătat mulțumit de ceea ce a spus Domnul Hristos. Și a zis: "Bine ai grăit, Învățătorule!" L-a aprobat. "Bine ai grăit, Învățătorule. Că unul este Dumnezeu, și a-L iubi pe El mai presus de orice, și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele". Și Domnul Hristos a întâmpinat această afirmație a fariseului cu cuvintele: "Nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu".

Aproape de împărăția lui Dumnezeu sunt toți aceia care înțeleg propovăduirea creștină, care aprobă propovăduirea creștină, pentru că credința totdeauna este o aprobare. A crede în Dumnezeu înseamnă a-I da dreptate lui Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie de la Luca, între altele găsim și un cuvânt al Mântuitorului care spune că în vreme ce fariseii au lepădat cuvântul lui Dumnezeu, s-au lepădat de Sfântul Ioan Botezătorul, în acea vreme vameșii și păcătoșii au dat dreptate lui Dumnezeu (cf. Luca 7, 30). Deci îi pune față în față pe cei care s-au lepădat, au lepădat sfatul lui Dumnezeu, cu cei care au dat dreptate lui Dumnezeu. Toți care cred în Evanghelie, toți care cred în evanghelia propovăduită, răspândită și tâlcuită de Sfânta Biserică, toți aceia dau dreptate lui Dumnezeu.

Și câteodată Îi dăm dreptate lui Dumnezeu și atunci când nu putem împlini cele ce vrea Dumnezeu să le împlinim. Să ne gândim la tânărul acela bogat care mie mi-e foarte simpatic, care n-a împlinit tot ce i-a cerut Domnul Hristos, dar pe care Domnul Hristos l-a iubit. A privit la el și i-a fost drag de el (Marcu 10, 21). Tânărul acela bogat nu a putut împlini cât i s-a cerut și s-a întors întristat. De ce s-a întors întristat? Pentru că I-a dat dreptate lui Dumnezeu. Nu a zis că nu are dreptate Domnul Hristos, ci a zis că are dreptate, numai el n-are puteri îndestulătoare ca să împlinească ceea ce a spus Domnul Hristos. Prin urmare, credința în Dumnezeu ne angajează în sensul acesta că ne aduce cuvântul lui Dumnezeu în conștiința noastră, ne face să primim cuvântul lui Dumnezeu și primind cuvântul lui Dumnezeu primim pe Dumnezeu Cuvântul, și ne angajează la o viață întemeiată pe credință.

Măsura credinței e măsura vieții. Cine are o credință nelucrătoare în exterior de fapt nu are o credință mântuitoare. Domnul Hristos a spus: "Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor și Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Tatălui Celui din ceruri și înaintea îngerilor din ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui din ceruri și înaintea îngerilor lui Dumnezeu" (Matei 10, 32; Marcu 8, 38). Sunt cuvinte pe care le găsim în Evanghelie și care ne luminează gândurile ca să știm când credem și când nu credem și să știm că credința trebuie să fie o credință mărturisitoare. Dacă nu-i mărturisitoare, nu-i credință adevărată. Nu-i nici mântuitoare, pentru că nu dăm dreptate lui Dumnezeu. Când Îi dăm dreptate lui Dumnezeu, chiar dacă nu putem face ceea ce ne cere Dumnezeu, totuși suntem pe calea credinței, pe calea întăririi în credință, suntem în drum spre mai mult și spre mai bine în cele ale credinței.

Pe ce se întemeiază întărirea credinței? Pe faptele credinței. Sfântul Apostol Toma, de pildă, n-a fost cu ucenicii ceilalți când Domnul Hristos S-a arătat în ziua Învierii Sale. Și n-a crezut în ceea ce au spus ucenicii ca realitate pentru ei, dar care nu era realitate și pentru Sfântul Apostol Toma, care nu s-a încredințat de Învierea Domnului Hristos decât atunci când Domnul Hristos l-a încredințat. De altfel să știți că încredințarea despre adevărurile de credință ne-o dă Mântuitorul Hristos. Nu putem să ajungem prin niște raționamente, nu putem să ajungem prin niște studii, nu putem ajunge la încredințarea despre adevărurile mai presus de fire prin cele ale firii, ci la ele ajungem prin încredințarea pe care ne-o dă, prin certitudinea pe care ne-o dă Domnul Hristos în condiția că suntem sinceri și că vrem să fim încredințați de Domnul Hristos. Atunci vine Domnul Hristos, vine Duhul Sfânt care ne încredințează despre adevărurile mai presus de fire. Dar pentru aceasta trebuie să ținem legătura cu oamenii credincioși, să ținem legătura cu rânduielile Bisericii așa cum a ținut Sfântul Apostol Toma care nu s-a depărtat de ucenicii cei credincioși, el care încă nu avea credință. De unde știm? De acolo că atunci când l-a încredințat Domnul Hristos, l-a găsit cu ceilalți care au crezut. Și l-a încredințat. Nu l-a încredințat fiind el departe de ceilalți, ci împreună fiind cu ceilalți. Deci el făcea fapte care îl pregăteau pentru credință. Aceasta trebuie să facem și noi. Să facem niște lucruri pe care le cere credința. Să ne rugăm cum putem, mărturisindu-ne chiar și necredința și îndoiala. Să postim, pentru că e rânduială de disciplină, să luăm parte la sfintele slujbe, să ne bucurăm de binecuvântările de la sfintele slujbe, să intrăm în atmosfera aceasta care ne pregătește pentru credință și făcând faptele credinței, ajungem la credință.

Dar să mai știți ceva. Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Și deci, dacă cineva crede în Dumnezeu și se numără la credincioși, dar face fapte de necredincios, acela scade în credință. Credința e cum e cultura: te ții de ea, o ai, nu te ții de ea, o pierzi și cea pe care o ai. Cunoaștem cuvântul Domnului Hristos că celui ce are i se va mai da - celui ce are credință i se va da cunoștință - iar celui ce nu are, și ce crede că are i se va lua - i se va lua și credința care crede el că o are, pentru că va ajunge la concluzia că nu o are (cf. Matei 13, 12). Nu are susținere pentru cunoștință. Celui ce are credință i se va da cunoștință, pentru că are și făptuire, iar celui ce nu are făptuire, i se va lua și cunoștința care crede că o are, pentru că de fapt nu o are.

Iubiți credincioși, sunt niște gânduri pe care e bine să le avem în vedere, mai ales ca să ne cercetăm pe noi înșine, dacă suntem în credință. Undeva Sfântul Apostol Pavel are cuvântul acesta: "Cercetați-vă pe voi dacă sunteți în credință" (II Corinteni 13, 5). Bineînțeles că ne vom găsi în credință. Noi cei care luăm parte la sfintele slujbe ne vom găsi în credință, având atâta credință ca să luăm parte la sfintele slujbe. Dar cei care nu au credința aceasta, care nu iau parte la sfintele slujbe, aceia nu se pot bucura de sfintele slujbe, de binecuvântările de la sfintele slujbe, și în cazul acesta nu pot avea nădejde la mai multă credință. Unul dintre mijloacele de întărire în credință este rugăciunea chiar pentru credință. Sfinții Apostoli au zis către Domnul Hristos: "Dă-ne mai multă credință" (Luca 17, 5).

Suntem aici pentru câteva zile și ca să ne întărim credința, și să ne verificăm credința, suntem aici pentru câteva zile să trăim într-o atmosferă de credință, după cuvântul: "Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu și te vei teme și tu de Dumnezeu" (cuvânt din Pateric). Pe măsura sincerității noastre este și măsura darului lui Dumnezeu, întăritor de credință. Sfântul Apostol Pavel se ruga pentru credincioși, pentru crdincioșii din Efes de pildă - citim în Epistola către Efeseni - se ruga ca Hristos să se sălășluiască prin credință în inimile lor. "Să se sălășluiască Hristos prin credință în inimile voastre" (Efeseni 3, 17). Acesta este avantajul credinței, că ni-L aduce pe Domnul Hristos în câmpul conștiinței. Noi credem, după învățăturile din Filocalie, că Hristos de la Botez este ascuns în inimile noastre, este ascuns în noi și ni se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, spune că Hristos este ascuns în poruncile Sale și că Îl cunoaștem pe măsura împlinirii poruncilor. Dacă împlinim poruncile Mântuitorului, Mântuitorul ni se descoperă în conștiința noastră, și anume ni se descoperă Mântuitorul Cel ascuns în noi de la Botez și care așteaptă să izbucnească în conștiința noastră și în existența noastră pentru noi și pentru alții.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne întărim în credință ca să ne putem întări în toate celelalte care urmează după credință, să ne întărim în cele ale mântuirii, bine știind, după același Sfânt Marcu Ascetul, că "credința neclintită este un turn întărit și Hristos Se face toate celui ce crede".

Credința neclintită, credința sigură, este un turn întărit și Hristos Se face toate celui ce crede. Amin.

 

23 iulie 1996


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Curpins Gânduri bune pentru gânduri bune
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.