Măsura credinței

 

Cinstiți părinți, iubiți frați și iubiți credincioși, rămânem și astăzi în sfera credinței. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 9, în legătură cu vindecarea unui om orb din naștere se spune că Domnul Hristos, întâlnindu-l după ce omul a primit vedere pentru că s-a spălat în lacul Siloam, așa cum i-a rânduit Domnul Hristos, după ce omul a dat mărturie despre Mântuitorul, Mântuitorul l-a întâlnit și l-a întrebat: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" (Ioan 9, 35).

E o întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o unui singur om, în cuprinsul Evangheliei nu mai găsim o astfel de întrebare pusă unui om anume, și cu toate acestea, întrebarea aceasta este de importanță pentru toți oamenii. Odată și odată toți oamenii vor trebui să dea răspuns la întrebarea: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"

Sigur că răspunsurile pot fi diferite. Omul acela care a fost întrebat "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" a răspuns printr-o întrebare, și a zis către Domnul Hristos: "Cine este, Doamne, ca să cred în El?" Domnul Hristos i-a dat răspunsul: "L-ai și văzut, că este Cel care vorbește cu tine". Și atunci omul acela a răspuns clar: "Cred, Doamne". Și și-a unit răspunsul prin cuvânt cu un răspuns prin faptă: s-a închinat Domnului Hristos. E un răspuns deplin. Un răspuns deplin în sensul că răspunsul la întrebarea "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" nu se dă numai cu cuvântul, ci cuvântul trebuie însoțit cu fapta. În cazul omului aceluia, fapta a fost închinarea.

Închinarea e o mărturisire, o mărturisire de credință. Cine nu crede nu se închină. Cine se închină dovedește prin închinare o apartenență la Cel căruia Îi aduce închinare. Bineînțeles că și credința și închinarea pot avea mai multe trepte, mai multe grade. Sunt unii oameni care răspund la întrebarea dacă sunt credincioși cu un răspuns de multe ori nesecondat cu viața, nesecondat cu fapte de credință și răspund doar cu cuvântul "da, cred". Și socotesc că a nu tăgădui pe Dumnezeu Cuvântul înseamnă credință în Dumnezeu. Ori nu-i așa. Mulți dintre oameni nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu cu cuvântul, dar Îl tăgăduiesc cu comportarea lor. Spun cu cuvântul că sunt credincioși, iar comportarea lor este de necredincios. Astfel de oameni Sfântul Apostol Pavel i-ar categorisi ca "mai rău decât necredincioșii".

Poate că unii dintre voi v-ați oprit asupra unui cuvânt al Sfântului Apostol Pavel cuprins în Epistola I către Timotei, în capitolul 5, acolo unde Sfântul Apostol Pavel reglementează felul cum trebuie tratate văduvele pe care le îngrijește Biserica. Și acolo, între altele zice Sfântul Apostol Pavel: "Dacă vreun credincios are în casa sa văduve, să se îngrijească de ele". Să poarte el grijă de văduvele din casa lui ca să nu fie îngreunată Biserica. Biserica are de îngrijit multe văduve și dacă cineva nu îngrijeșe pe cei din casa sa, pe văduvele din casa sa, și le lasă în seama Bisericii, Biserica e îngreunată, pe când dacă le îngrijește el, Biserica are mai puține văduve de îngrijit. Și Sfântul Apostol Pavel cu prilejul acesta face o afirmație și zice așa: "Dacă cineva - se înțelege cineva dintre cei care se socotesc credincioși - nu poartă grijă de ai săi și mai ales de ai casei sale, a căzut de la credință și e mai rău decât un necredincios" (I Timotei 5, 8).

Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni: credincioși și necredincioși. Iată că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, "mai rău decât necredincioșii". Deci credincioși care-și împlinesc datoriile, necredincioși care se declară necredincioși și care trăiesc viață de necredincioși, și credincioși care nu sunt credincioși și nu fac fapte de credincioși, se declară doar credincioși, și zice Sfântul Apostol Pavel că aceștia sunt mai rău decât necredincioșii. Nu putem vorbi despre credința în Dumnezeu fără să amintim acest text din Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, în care apare o categorie care în celelate scrieri ale Noului Testament nu o găsim, dar iată, o găsim la Sfântul Apostol Pavel: mai rău decât necredincioșii.

În Sfânta Evanghelie avem mai multe locuri din care ne dăm seama de angajarea prin credință sau neangajarea prin necredință în fața lui Dumnezeu. Și anume, în Sfânta Evanghelie se pomenește despre credință mare și se pomenește și de puțină credință. În Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 8, acolo unde este scris despre sutașul din Capernaum și în Sfânta Evanghelie de la Luca, în varianta de la Luca despre sutașul din Capernaum, în capitolul 7, primele 10 versete se spune că Domnul Hristos S-a minunat de credința sutașului care atunci când Domul Hristos a zis "Voi veni și-l voi tămădui" - pe servitorul sutașului - el a răspuns "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Zi numai cu cuvântul și se va tămădui servitorul meu. Că și eu sunt om sub stăpânire și am sub stăpânirea mea ostași și spun unuia: Du-te, și se duce, și altuia: Vino, și vine, și slugii mele: Fă aceasta, și face". Sfântul Evanghelist Matei precizează că Domnul Hristos S-a minunat de sutaș. Mare lucru. Să știi că a existat un om de care S-a minunat Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos S-a minunat de sutaș. Și a zis că nici în Israel nu a găsit atâta credință cât a găsit la sutașul care nu era din Israel, care probabil nu cunoștea scrierile din Vechiul Testament, scrierile din Scriptură, dar avea un simț, era rațional. Își dădea seama că cineva care are putere, are putere nu numai din apropiere, ci are putere și din depărtare și își arată întemeierea credinței lui pe ceea ce a spus.

E o credință mare. Nu foarte mare, să știți că alții au avut credință mai mare decât sutașul din Capernaum. Gândiți-vă, cineva care a suferit ca martir, de exemplu Sfânta Cristina pe care o pomenim astăzi. A avut de întâmpinat împotriviri mari la care nu știm dacă sutașul ar fi putut face față. El nu a ajuns să se confrunte cu astfel de situații, dar câtă credință a avut era o credință mare, o credință angajantă, o credință mântuitoare.

Să știți că Evanghelia în general nu ne prezintă performanțe. În alte scrieri, din afara Noului Testament de pildă, găsim și niște aprecieri mult mai adânci. Găsim niște informații care vorbesc de o credință mult mai mare decât a sutașului. Dar pentru că în legătură cu sutașul din Capernaum se spune că mulți de la Răsărit și de la Apus vor veni și vor sta în împărăția lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, vor sta la masă, la ospăț cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, noi credem că credința sutașului este o credință angajantă și o credință de la care putem începe cu toții, și dacă o avem, într-un fel ne este destulă pentru a ajunge la lucrări pe care le face credința. Sfântul Isaac Sirul, de exemplu, vorbește despre o credință a unor oameni care au ajuns să tăgăduiască în fața conștiinței lor realitățile din jurul lor. De pildă cei trei tineri care au intrat în cuptorul Babilonului, ei au știut că focul arde, nu au tăgăduit că focul arde, dar pentru ei focul nu mai avea importanță că arde sau nu arde pentru că aveau credința că Dumnezeu poate să răcorească focul care arde, poate să stingă focul care arde. Și au intrat în cuptorul Babilonului cu încredințarea că Dumnezeu intervine, că intervine și frânge legile naturii. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur că dacă era foc, de ce nu ardea? La așa ceva nu s-au gândit cei care ne-au propus calea mântuirii prin Evanghelie. Domnul Hristos nu a vorbit de așa ceva, ci a vorbit despre o credință pe care o pot avea toți.

Femeia cananeancă, și ea este prezentată în Evanghelie ca una care avea credință mare. Chiar a zis Domnul Hristos: "O, femeie, mare este credința ta, fie ție precum voiești" (Matei 15, 28). În ce a constat credința mare a femeii? În faptul că a angajat-o față de Domnul Hristos în rugăciune și a avut o rugăciune stăruitoare, și când Domnul Hristos i-a spus ceva, chiar ceva ce s-ar fi putut să nu-i placă ei, că nu e bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor, ea a zis: da Doamne, e drept, nu e bine și eu zic tot așa, nu e bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor. Nici nu-mi trebuie, dacă eu sunt câine, mie nu-mi trebuie pâinea, îmi trebuie numai fărâmiturile care cad din pâine, că și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor. Deci mie îmi trebuie fărâmiturile, dă-mi fărâmiturile. A și scris cineva o carte - "Fărâmituri de la masa Domnului". Și Domnul Hristos când a auzit aceste cuvinte - și sigur că Domnul Hristos a zis așa tocmai ca să declanșeze un astfel de răspuns, Domnul Hristos știa ce va răspunde femeia - a zis: "O, femeie, mare este credința ta, fie ție precum voiești". Iată credință mare.

Cu toate acestea, mai găsim în Sfânta Evanghelie și oscilări în credință. Și anume, dacă ne gândim la tatăl fiului lunatic, la acel tată care avea un fiu pe care îl chinuia un demon și îl arunca în foc și în apă, și producea multă neliniște în jurul lui și multă milă celor din jurul lui. S-a dus întâi la ucenicii Domnului Hristos și ucenicii Domnului Hristos, care au primit puterea să calce peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrășmașului (cf. Luca 10, 19), nu au putut să-l scoată, în cazul acela nu au putut să-l scoată. Și așa, înfrânt de o situație pe care o dorea altfel, omul s-a dus la Domnul Hristos. S-a gândit probabil că ce nu pot face ucenicii poate face Învățătorul. Însă și-a prezentat rugăciunea ca o rugăciune nu de credincios, ci de necredincios, sau de credință amestecată cu necredința. I-a prezentat Domnului Hristos situația și a zis la urmă: "De poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi" (Marcu 9, 22). Cu alte cuvinte, s-ar putea să poți, s-ar putea să nu poți. Înfrângeri am avut de la ucenici, acum s-ar putea să am o înfrângere în fața Ta. Și-a introdus cererea cu cuvintele "dacă poți ceva". Nu sunt sigur că poți, s-ar putea să nu poți, eu încerc, "dacă poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi". Și Domnul Hristos la această zicere cu îndoială i-a răspuns: "Dacă poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios". Pe de o parte necredința omului, pe de altă parte invitația la credință din partea Domnului: "toate sunt cu putință pentru cel credincios". Și atunci omul s-a cercetat pe el însuși într-o clipă, și-a dat seama probabil că s-a dus cu necredință, cu oscilație, cu îndoială, cu frământare, cu nesiguranță, și-a dat seama de toate acestea și a zis: "Cred, Doamne! Ajută necredinței mele". Cu alte cuvinte, și cred, și nu cred. Cred, că doar am venit la Tine, cred, că doar Îți fac o rugăminte, dar nu sunt sigur că îmi poți împlini dorința, deci și cred și nu cred. "Ajută necredinței mele", adică ajută-mă pe mine care sunt și credincios și necredincios, care am viața amestecată și cu credință și cu necredință, și cu credință și cu îndoială. Și Domnul Hristos nu a zis - cum ar crede unii că ar fi trebuit să zică, sau cum cred unii că Domnul Hristos numai în cazuri de deplinătate a intervenit - păi nu ai credință destulă, nu am ce-ți face, îți mai trebuie credință, ci i-a împlinit cererea. Dumnezeu are un plan cu oamenii. Sunt oameni credincioși care totuși nu primesc dar de la Dumnezeu în înțelesul în care își doresc ei, știe Dumnezeu de ce. Noi suntem în mijlocul tainelor, înconjurați de taine, sunt taine ale vieții noastre pe care nu le știm.

Să știți că mie foarte mult îmi plac părțile acestea din Sfânta Evanghelie, dătătoare de nădejde. Aceasta e o parte din Evanghelie dătătoare de nădejde. Și știind acest lucru, noi putem avea încredințarea că Dumnezeu ne ajută și dacă nu avem credință cât ar trebui să avem. Cu credința atât cât avem stăm în fața Domnului Hristos și Domnul Hristos ne poate ajuta și ne ajută pentru cât dăm noi, pentru cât avem noi.

Iair, gândiți-vă și la Iair, mai marele sinagogii, care avea o fată bolnavă pe moarte, s-a dus la Domnul Hristos, Domnul Hristos a plecat împreună cu Iair la casa lui să îl ajute, între timp Iair a fost informat că fiica lui a murit. El aștepta că Domnul Hristos are atâta putere să o vindece vie fiind, dar nu se aștepta s-o poată și învia din morți. Și a început să aibă oscilații în credință. Și Domnul Hristos i-a zis: "Nu te teme; crede numai și se va mântui" (Luca 8, 50). L-a încurajat la credință, de la puțină credință a vrut să-l aducă la mai multă credință. Și a înviat pe fiica lui Iair.

Așa e Evanghelia, dătătoare de nădejde. Că nu ne prezintă numai vârfuri de oameni credincioși, numai culmi de trăire religioasă, ci ne prezintă și situații care nu sunt așa de dătătoare de orientare în sensul în care ar gândi alții, ci ne dau orientări în sensul acesta, că Dumnezeu ne ajută. Ajută Dumnezeu. Sfinții ucenici ai Mântuitorului - știți că au fost împrejurări în care ei, care L-au urmat pe Domnul Hristos și care au crezut în Domnul Hristos, care au primit putere să facă minuni - totuși nu au avut destulă credință, nu au avut destulă siguranță în credință. Să ne gândim la furtuna de pe mare, la potolirea furtunii de pe mare, când ei, alarmați că sunt în situația de a muri, de a se scufunda, L-au trezit pe Domnul Hristos și Domnul Hristos a zis către ei: "Unde-i credința voastră?" (Luca 8, 25; Marcu 4, 40). Așa de puțin credincioși sunteți? Când a fost vorba de vindecarea fiului lunatic, la intervenția tatălui său, și ucenicii nu au putut să-l vindece, L-au întrebat pe Domnul Hristos: "Noi de ce nu am putut să-l vindecăm?" Și în Sfânta Evanghelie de la Matei este răspunsul Domnului Hristos: "Pentru necredința voastră" (Matei 17, 20). Gândiți-vă, erau socotiți necredincioși sau puțin credincioși ucenicii care au arătat și credință. "Pentru necredința voastră. Căci - zice Domnul Hristos - de ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: Ridică-te de aici și aruncă-te în mare, și așa s-ar întâmpla".

Știm apoi că ucenicii au rugat pe Domnul Hristos să le dea mai multă credință. În ce împrejurare? În Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul 17, se spune că Domnul Hristos le-a zis ucenicilor Săi: "De-ți va greși fratele tău, ceartă-l și dacă se va întoarce, iartă-l". Și fiți atenți: "Și de-ți va greși de șapte ori într-o zi, și de șapte ori se va întoarce zicând: Rău îmi pare, tu să-l ierți". Și atunci ucenicii au zis către Domnul Hristos: "Dă-ne mai multă credință!" (Luca 17, 3-5) Câtă credință avem noi, nu-i destulă ca să facem ce ne spui Tu acum. Am făcut cu credința noastră altele, am venit după Tine, am lăsat totul, Te-am ascultat, am stăruit lângă Tine, dar dacă ne ceri și aceasta, dă-ne mai multă credință. Nu ne este destulă credința care o avem ca să facem lucrul acesta, de șapte ori într-o zi să iertăm pe cineva care ne tot necăjește. Dă-ne mai multă credință.

Știm apoi că a fost și împrejurarea în care Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor și ucenicii se simțeau entuziasmați de ceea ce le-a spus Domnul Hristos, citiți aceasta în capitolul 16 din Sfânta Evanghelie de la Ioan. Și au zis la un moment dat ucenicii, așa, entuziasmați de cuvintele Domnului Hristos: "Iată, acum vorbești deschis și nu spui nici o pildă. Acum am cunoscut și am crezut că de la Dumnezeu ai ieșit". Și Domnul Hristos, așa cumva întrebător, poate într-un fel ironic, a zis către ei: "Acum credeți? Iată, sosește ceasul, și a și sosit, ca voi să vă duceți fiecare la ale sale, iar pe Mine să Mă lăsați singur" (Ioan 16, 29-32). Dacă credeți, atunci rămâneți cu Mine. Ori o să faceți fapte de necredincioși. Sfântul Apostol Petru chiar s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, s-a lepădat hotărât, așa ca și când nu L-ar fi cunoscut niciodată și nu ar fi știut niciodată despre Domnul Hristos, el care zicea "voi merge cu Tine și la temniță și la moarte". Și Domnul Hristos la Cina cea de Taină a și zis către Sfântul Apostol Petru: "Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Și Eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credința ta. Și tu întorcându-te, întărește pe frații tăi" (Luca 22, 31-32). E un cuvânt pe care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Luca în legătură cu Cina cea de Taină, în capitolul 22: "Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Și Eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credința ta. Și tu întorcându-te, întărește pe frații tăi".

Am amintit lucrurile acestea pentru ca să vedem că în realitate lucrurile nu sunt așa cum ni se pare nouă câteodată, că toate au mers foarte, foarte bine și noi nu putem fi ca ucenicii. Uite că putem fi și noi ca ucenicii. Cum? Cu oscilații în credință, cu nesiguranță, cu îndoială, cu ezitări. Important este să nu ne caracterizeze lucrurile acestea. Pe Sfântul Apostol Petru lepădarea nu l-a caracterizat, a fost o cădere de moment, pe care el a regretat-o. Îndată a ieșit afară și a plâns cu amar. Ucenicii, și ei de la puțin au ajuns la mult, și atunci putem îndrăzni și noi cu credința câtă o avem, dacă facem faptele credinței, să mergem pe calea credinței și vom crește în credință. Ni se va limpezi înțelegerea, ni se va limpezi mintea, vom avea încredințarea câtă trebuie, vom ajunge la convingeri și convingerile sunt structurale, fac parte din ființa noastră, din ființa omului. Când ai ajuns la convingeri, nu te mai clintește nimeni din convingeri. Până ai doar informații, până când nu ești încă statornicit în credință, nu ești statornicit în convingeri, poți avea oscilații și important este să te trezești. Într-o rugăciune de la Maslu se spune "Tu ești Cela ce ai zis: De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui". De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui. Să ai încredere.

Sfârșesc considerațiile acestea cu un episod din Sfânta Evanghelie de la Marcu peste care poate ați trecut, și anume, se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu că un om stătea la marginea Ierihonului, era lipsit de vedere, și aflând că trece Domnul Hristos, a început să strige: "Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!" (Marcu 10, 47). Și oamenii au vrut să-l oprească, să nu mai strige, îi deranja strigătul lui. Și îl îndemnau să tacă. Și el tot zicea în continuare și Domnul Hristos a zis să-l cheme pe om la el. Și s-au dus oameni din mulțime și au zis către omul acela: "Ai încredere, scoală-te! Te cheamă" (Marcu 10, 49). Eu aș zice că acesta este un cuvânt potrivit ca motto la toată Evanghelia. Nu e spus de Domnul Hristos, e spus de oameni, de oameni din mulțime.

Ai încredere, scoală-te! Te cheamă. Să avem totdeauna conștiința aceasta că Dumnezeu ne cheamă, că Dumnezeu ne așteaptă, că Dumnezeu ne vrea, că Dumnezeu ne este favorabil, dar pentru aceasta trebuie să ne ridicăm din căderile noastre, să recunoaștem căderile noastre, puțina noastră credință și să vrem să avem mai multă, să avem totdeauna conștiința că Domnul Hristos ne cheamă și să avem încredere în această chemare. Dumnezeu să ne ajute!

24 iulie 1996


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Curpins Gânduri bune pentru gânduri bune
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.