Ucenicie şi harul discernământului

 

Avva Antonie cel Mare caracterizeazã discernãmântul drept cea mai de trebuinţã virtute, deoarece prin el pãzim toatã agoniseala duhovniceascã ferind-o de extreme. Discernãmântul sau dreapta judecatã este cea care "îl învaţã pe monah sã meargã totdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevãrat împãrãteascã..." (Avva Antonie, citat de Sfântul Ioan Casian, în Convorbirea cu Avva Moise, II, PSB 57, 1990, p.329). Mai mult, s-a spus chiar că fără discernământ "nu poate exista în mod desăvârşit nici o virtute" (Ibid., p.330) şi că "dreaptra socoteală este cea care-l conduce pe monah cu paşi repezi şi siguri către Dumnezeu, fiind obârşia tuturor virtuţilor, paza şi măsura lor" (Ibid.).

Aceastã importanţã excepţionalã a darului deosebirii l-a pus mereu în atenţia nevoitorilor din mai multe puncte de vedere. Cum se poate el dobândi ? Dacă este el un dar, ce putem face pentru a-l dobândi ? Mai cu seamã cei îndatoraţi în îndrumarea altora se cuvine sã fie preocupaţi de aceste probleme practice lgate de discernãmânt.

Sfântul Pavel afirmă foarte clar că deosebire duhurilor este un dar al Duhului Sfânt, una din nenumăratele Sale lucrări în Biserică (1 Cor 12, 10). Dacă acest dar este dat de Duhul "după cum voieşte" (1 Cor 12, 11) ce pot face eu a-l dobândi ? Avva Moise spune că mărturisirea deasă a gândurilor la un părinte care are acest dar face ca, în timp, şi noi înşine să-l căpătăm (Sfântul Ioan Casian, Ibid., pp.333-336). Aici darul deosebirii apare într-o perspectivã a devenirii, a prefacerii lãuntrice a novicelui care, încet-încet, îşi schimbă mintea şi modul de gândire, adaptând criteriile bătrânului său. Privită în intimitatea ei, legătura ucenic-duhovnic este mereu sub semnul harului care se transmite prin învăţãtor ucenicului. Condiţia primirii este starea lăuntrică a inimii de receptivitate pe care o creează numai şi numai ascultarea deplină faţă de îndrumător şi nejudecarea lui. Pe acest fond de pasivitate receptivă a sufletului, harul care este dat de Dumnezeu prin avvă începe să modeleze şi să întipărească în ucenic literele alfabetului duhovnicesc cu care el îşi va scrie propria filă în cartea veşniciei.

Este interesant de remarcat şi foarte bine de reţinut un aspct al acestei dobândiri a harului prin ucnicie. Anume că fiecare duhovnic imprimă şi o parte din personalitatea sa fiilor sãi. Aceasta deoarce harul nu vine în mod nemijlocit de la Dumnezeu, ci vine prin duhovnic/stareţ antrenând cãtre ucenic ceva din "duhul" stareţului. Harul nu este descãrnat, ci mereu în unire intimã cu creaţia (deşi transcendent ei), şi fiecare creatură trăieşte harul în chip propriu. Dumnezeu ne voieşte liberi şi de aceea harul se "acomodează" după structura sufletească a fiecăruia, dar o şi preface prin conlucrare. Avem o interacţiune constantă între har şi suflet, interacţiune care este însăşi esenţa vieţii duhovniceşti. Sesizarea lăuntricã a acestei interacţiuni, conducere sufletului propriu sau/şi al altora pe calea mântuirii şi a dobândirii harului este legată tocmai de darul deosebirii duhurilor, în care se împleteşte însă şi personalitatea celui de la care am moştenit duhovniceşte darul. Aşa se explică distanţa şi aparenta contradicţie dintre sfaturile şi soluţiile date de mai mulţi duhovnici la aceeaşi problemă, uneori chiar aceleiaşi persoane. Este suficient sã amintim poziţia radical diferitã privitoare la frecvenţa împărtăşirii adoptată de Părintele Cleopa (întemeiată pe o tradiţie localã moldoveneascã, fãrã nici un fundament canonic) faţă de cea a Părintelui Teofil Părăianu şi a majorităţii duhovnicilor atoniţi (poziţie întemeiată pe precizãri canonice, patristice extrem de clare).

Discernãmântul nu este deci o tabelã de corespondenţe care se cere însuşită, ci este o vedere lăuntrică cu ochiul minţii în lumea spirituală. El presupune o libertate dar şi maturitate duhovnicască dobândită prin prefacerea uceniciei. Criteriul este interior şi ţine de "simţirea harului cu mintea", după expresia Sfântului Diadoh al Foticeii, simţire a minţii care exersată timp îndelungat, gustã cu precizie realitãţile distincte din lumea nevãzutã (Cuvânt ascetic în 100 de capete, c.30, în Filocalia rom., vol.1, ed. a II-a, 1992, p.401, ed. a III-a,1993, p.425). Tactica generalã a diavolului este de a imita lucrarea harului; dar experienţa nemincinoasã cãpãtatã prin pomenirea numelui lui Iisus în vreme de ispitã mai ales, face ca mintea sã înveţe să deosebească cele două lucrări, a harului şi a vrăjmaşului (Ibid., c.31). Astfel, darul discernământului ne apare legat în plus şi de o realitate ontologică, constitutivă firii noastre omeneşti: de mintea şi simţirea ei şi, în plus, de lucrarea care-i este minţii cea mai potrivită: pomenirea numelui lui Dumnezeu, rugãciunea.

Discernământul este un dar, un har, însă e şi un rezultat al unei ecuaţii cu multe variabile, între care: libertatea noastră, ucenicia pe car am făcut-o sau suntem dispuşi să o facem, angajarea într-o prefacere lăuntrică conştientă în sensul învăţării legilor lumii duhovniceşti şi a experimentării (verificate de stareţ) realitãţilor de dincolo, efortul constant de a ţine mintea lipită de Hristos pentru ca astfel, scufundată în lumină, să poată deosebi orice umbră şi întuneric. Discernământul ţine în cele din urmă de libera nostră alegere de fiecare clipă de a fi cu Hristos pe Care L-am cunoscut prin naşterea de sus, prin rugãciunile stareţului care ne-a învãţat să vedem dincolo şi care ne-a născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (1 Cor 4, 15) dându-ne ca moştenire nu aur sau argint, ci pe Iisus Hristos Nazarineanul (FA 3, 6) aşa cum El însuşi i S-a descoperit pe Sine în pliroma Bisericii. Fãrã o astfel de racordare a noastrã la har, prin experienţa celui de dinainte împropriată, discernământul devine bâjbâială, mintea se buimăceşte neştiind ce să aleagă, iar eventualele cunoştinţe teologice şi "mistice" căpătate din cărţi nu fac decât să mărească deriva şi sentimentul nesiguranţei.

Soluţia este de a ne îmbrăca şi noi cu dulama lui Dumnezeu, smerenia, şi a începe prin ucenicie la un părinte cu discernământ şi experienţă nemincinoasă a harului şi să învăţãm astfel sã deosebim lumina de întuneric şi adevărul de minciună, ţinându-ne strâns lipiţi de Adevărul întrupat prin rugãciune, "înnoindu-ne în duhul minţii noastre" (Ef 4, 23), "părtaşi făcându-ne dumnezeieştii firi" (2 Pt 1, 4), "mulţumind cu bucurie Tatãlui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru luminã" (Col 1, 12).

Ierom. Agapie


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.