Home -> Dosare ortodoxe

Criza Tanacu
şi ierarhia responsabilităţilor

Radu Preda

Prezentare
 
Autorul, Radu Preda, este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. Participă la proiecte de cercetare teologică în Franţa, Austria, Germania, Grecia şi Italia. Preocupat de mijlocirea teologiei patristice în peisajul societăţii actuale, este promotorul teologiei sociale şi a deschiderii Bisericii către dialogul cu lumea. Sugestivă este în acest sens publicarea volumului Biserica în stat. O invitaţie la dezbatere, Editura Scripta, Bucureşti, 1999. Este membru în staff-ul Forumului European al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din UE (Bruxelles).
 
Radu Preda este de mai multi ani un colaborator apropiat al IPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Vadului si Feleacului.
 
Textul inedit de faţă mi-a fost trimis de autor la data de 30 iunie spre a fi publicat, cu spreranta ca el va aduce un plus de limpezime situatiei creeate in jurul Manastirii Tanacu (judetul Vaslui) si a parintelui Daniel Corogeanu, dupa moartea sorei Irina.

Tanacu: un Maglavit răsturnat unde, în loc de “Cel bătrân”, s’a arătat “cel rău”. Din numele unui sat, Tanacu a devenit numele unei crize. Zarva mediatică, imaginile preotului încătuşat, escortat împreună cu patru călugăriţe de către trupele speciale, graba ierarhiei bisericeşti de a se delimita de cei cinci, vocile sonore ale unor ONG-uri oripilate de “căderea în Evul Mediu”, satisfacţia greu de ascuns a cercurilor antieclesiale, momentul politic cât se poate de propice pentru a demonstra că Justiţia română nu are nici mamă, nici tată şi cu atât mai puţin un Dumnezeu – toate acestea au făcut din cazul Tanacu mai mult decât un episod dramatic printre altele. Altfel spus, dincolo de presiunea mediatică a ultimelor zile, cazul Tanacu trebuie văzut drept ceea ce este: una dintre cele mai serioase crize de la căderea comunismului şi până acum. Pentru spaţiul public şi pentru Biserica majoritară deopotrivă.

La fiare!

Pentru spaţiul public, intervenţia mascaţilor la Tanacu a avut menirea de a linişti conştiinţele celor care, doar cu câteva zile înainte, asistau neputincioşi, aproape fără să protesteze, cum acelaşi stat de drept făcuse posibilă eliberarea unui Miron Cozma. La exact un deceniu şi jumătate de la tentativa, în egală măsură eşuată, de exorcizare politică, de alungare a demonului roşu al comunismului. Şi tot la doar câteva zile distanţă de marşul public al minorităţilor sexuale pe străzile Bucureştiului, o manifestare posibilă la intervenţia aceleiaşi Justiţii. În acest context public, cele petrecute la Tanacu au căpătat o valoare simbolică independentă de caracterul penal, reprobabil, al faptelor. Numai victoria asupra Argentinei, în Campionatul Mondial din 1994, a mai provocat un val de unanimitate atât de mare. Cei care, puţini la număr, au încercat să nuanţeze lucrurile, să clarifice aspectele, au fost catalogaţi drept complici sau posedaţi la rândul lor de misticism. În logica arhaică a “ţapului ispăşitor”, toate insuccesele, frustrările, nemulţumirile, speranţele neîmplinite şi promisiunile neonorate din ultimii 15 ani s’au canalizat spontan spre opinia unanimă şi vehementă ca cei vinovaţi de moartea sorei Irina să fie pedepsiţi exemplar. Problema identificării ierarhiei responsabilităţilor a devenit secundară. Faptul că suntem aici confruntaţi cu un caz complex – teologic, medical şi juridic –, că nu pot fi precizate cu exactitate vinovăţiile individuale sub presiunea mass-media, că ingredientele cauzei fac parte din mai multe zone de competenţă, toate acestea au fost eludate în mod conştient. Dacă mai adăugăm manipularea fără scrupule a dimensiunii emoţionale pro şi contra, aşa cum s’a întâmplat de pildă într’un reportaj recent de pe TVR 1, atunci avem cu adevărat întreg tabloul unei execuţii publice cu caracter răscumpărător. Odată spus pe nume vinovatului, acesta trebuia să plătească totul şi pentru toţi. Fără rest. În Roma antică am fi asistat la o moarte prin sfâşiere, în Colosseum. Leii ar fi avut o cină pe cinste iar cetăţenii ar fi plecat acasă cu convingerea că dreptatea merită orice preţ. Inclusiv acela ca, în numele ei, să fie daţi la fiare cei mai puţin vinovaţi.

Reacţia politică a ierarhiei bisericeşti

În ceea ce priveşte autorităţile Bisericii majoritare, examenul Tanacu a fost trecut de o manieră jalnică. Ierarhia locală nu a făcut uz pozitiv de autonomia ei, garantată constituţional, faţă de autorităţile statului. Adică nu a iniţiat o anchetă proprie, alta decât cea anunţată de pe o zi pe alta. Aceasta ar fi putut deveni o importantă piesă la dosar atâta vreme cât cercetarea penală nu poate intra în detaliile duhovniceşti-teologice ale cazului. S’a creat senzaţia jenantă că ierarhia canonică se spală pe mâini, în grabă, şi că lasă pe cei implicaţi pe mâna exclusivă a organelor judiciare. Direct, fără echivoc, înainte chiar ca Parchetul să dispună reţinerea, autorităţile bisericeşti confirmau prin deciziile administrative luate toate acuzaţiile. Prezumţia de nevinovăţie nu a fost respectată la Tanacu înainte de toate de cei care ar fi trebuit să o invoce. Aşa se explică de ce nu a protestat nimeni din partea Bisericii la schimbarea încadrării penale de la privare de libertate urmată de moartea victimei la omor deosebit de grav. Or, aşa cum ştie orice jurist, inclusiv unul din structurile administraţiei bisericeşti, chestiunea intenţiei (latura subiectivă) este decisivă la o astfel de încadrare. Cu alte cuvinte, forul eclesial tutelar a confirmat, fără voie, nu numai că a avut loc un omor, dar şi că acesta a fost dorit, intenţionat!

În plus, declaraţiile auto-justificative ale Episcopiei locului, potrivit cărora mânăstirea era necanonică şi preotul hirotonit fără să se fie ţinut cont de toate condiţiile necesare, se întorc împotriva autorilor. Cum poate fi un aşezământ monahal declarat necanonic de vreme ce în biserica acestuia slujeşte un preot canonic, cu ştirea autorităţilor canonice, înzestrat cu Sfântul Antimis semnat, aşa cum se ştie, de episcopul locului? Chiar şi în ipoteza că mânăstirea de la Tanacu nu are încă, dintr’un motiv sau altul, aprobarea Sfântului Sinod, procedură care poate dura, nu se poate vorbi despre necanonicitate. Apoi, faptul că preotul respectiv a fost hirotonit fără respectarea condiţiilor preliminare, nu este oare o dovadă palpabilă a iresponsabilităţii celor care gestionează succesiunea apostolică? Caterisirea aceluiaşi preot este la rândul ei problematică. În loc să apeleze la măsura minimă dintre cele maxime, oprirea de la cele Sfinte, adică la procedura de suspendare pe durata anchetei, autoritatea eclesială locală a optat pentru pedeapsa maximă. Nu avem un dosar de Consistoriu şi nici proba că au fost respectate toate procedurile prevăzute de Statutul BOR. O caterisire fără respectarea etapelor şi a procedurilor, fără posibilitatea de apărare a acuzatului şi fără recurs, adică în mod vădit grăbită, chiar şi justificată de enormitatea fapelor celui în cauză, nu este menită să demonstreze că spaţiul ecclesial este unul al dreptăţii. Abuzul de putere administrativă nu poate fi un răspuns convingător la abuzul de competenţă harismatică.

Practic, reacţia ierarhiei locului a fost una politică, adică grijulie la imaginea proprie, nici măcar a Bisericii sau a Eparhiei. Dacă ar fi gândit însă politic până la capăt, ierarhii implicaţi ar fi trebuit să vadă cum a acţionat PSD-ul în cazul lui Omar Hayssam. Abia după mai bine de o lună de la arestarea acestuia, acuzat nici mai mult nici mai puţin de terorism, comisia internă a partidului său a dat publicităţii concluziile la care a ajuns după o anchetă proprie. Nu comentăm nici calitatea acesteia şi nici a concluziilor la care a ajuns. Evident, nu putem fi de acord cu strategiile de acoperire a unora de către alţii. Sugestivă este aici maniera de abordare, modul în care se declanşează solidaritatea grupului în jurul unui membru pus sub semnul întrebării de către Justiţie. Este o solidaritate funcţională până la verdictul final şi care, în funcţie de credibilitatea acestuia, se poate transforma în oprobiu. Aşadar, ceea ce deranjează din punct de vedere eclesiologic este faptul că, la Tanacu, comunitatea de credinţă nu s’a manifestat şi în dimensiunea ei solidară. Aceasta a fost lăsată pe seama unor fani deplasaţi în reacţii, care pun astfel şi mai mult sub semnul întrebării integritatea morală a preotului lor.

În fine, am reţinut şi faptul că, pentru a se delimita şi mai mult, autorităţile bisericeşti locale au declarat că erau de mai multă vreme în dezacord cu practicile de la mânăstirea în cauză. De unde o întrebare pe cât de simplă pe atât de gravă: de ce nu s’a intervenit preventiv? Autoritatea nu se reduce la sancţionarea unei abateri, ci presupune înainte de toate, mai ales în spaţiul eclesial al dialogului dintre părinte şi ucenic, povăţuirea, cu înţelegere şi fermitate în egală măsură, pe calea cea bună. O ştiu şi medicii: prevenţia este preferabilă terapiei. Or, cazuri ca cel de la Tanacu, minus partea penală, se pot întâlni şi în alte părţi.

Orice criză este şi o şansă

Meritul unei crize, independent de voinţa actorilor ei, este de a deveni pe termen mediu şi lung, dar numai asumată în consecinţă, o şansă. Criza Tanacu nu face excepţie. Dimpotrivă. Concluziile şi consecinţele ce se trag din ea sunt cu atât mai importante şi mai evidente cu cât este mai dramatic cazul. Prima concluzie, ce ar trebui urmată de consecinţe imediate, este legată de graniţa labilă dintre uz şi abuz în materie duhovnicească. Pericolul unei Ortodoxii şamanice fiind real, este surprinzător faptul că atitudinile ierarhilor şi teologilor noştri legate de acest subiect sunt puţine la număr. Explicaţia este profundă. Tanacu este scadenţa pe care o plătim după un deceniu şi jumătate de entuziasm necritic în care s’au ridicat nenumărate mânăstiri şi schituri fără ca acestea să aibă tot atâţia duhovnici care să îşi merite numele. Aceeaşi strategie a cantităţii o întâlnim şi în învăţământul teologic universitar care, prin diplomele de licenţă, a creditat pe cei care astăzi sau mâine sunt sau vor fi caterisiţi sau depuşi din treaptă pentru faptul de a nu fi învăţat să acorde orto-doxia cu orto-praxia, teoria cu practica. A doua concluzie priveşte modul în care corpul eclesial, Biserica lui Hristos, înţelege să îşi gestioneze crizele şi să dialogheze cu o lume din ce în ce mai diversă, mai indiferentă dar şi din ce în ce mai nesigură, mai dornică de repere. Este motivul pentru care, după ce am investit în ziduri, a venit vremea să investim şi în acei oameni, clerici şi laici deopotrivă, care, prin slujirea şi viaţa lor, pot răspunde scandalului lumesc, perfid şi relativizant, prin scandalul Evangheliei, adică prin mesajul îndumnezeirii omului în ciuda decăderii la care acesta poate să ajungă. La Tanacu sau oriunde altundeva. 


TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2005, pr. Iulian Nistea.