Home -> Dosare ortodoxe

Cazul Tanacul, o prevenire şi o denunţare

Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa

O prezentare a Parintelui Calciu
de Claudiu Tarziu (director al publicatiei Rost)

 
Parintele Gheorghe Calciu-DumitreasaParintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa si-a inteles menirea de pastor de suflete in ambele dimensiuni: de truditor intru reinduhovnicirea semenilor si de luptator pe taram social. Parintele Calciu este unul dintre acei luptatori anticomunisti care au marturisit credinta lor in ideea nationala si in Hristos, cu insasi sangele lor. A indurat 21 de ani de inchisoare sub comunisti (1948-1964, 1979-1984), experimentand si furia iadului „reeducarii“ din puscaria pentru studenti de la Pitesti. Numele sau este pomenit - cu respectul si mirarea starnite de cei care invie din morti in sens teologic – in scrierile despre „Infernul Pitesti“ ale regretatului Dumitru Bacu (1925-1997) si ale admirabilului Dumitru Gh. Bordeianu, doi dintre cei care au patimit alaturi de studentul medicinist - pe atunci - Calciu.
 
Prefatatorul si ingrijitorul volumului Razboiul intru Cuvant, Razvan Codrescu – care merita aprecieri pentru felul cum si-a implinit sarcina -, subliniaza: „Toata viata acestui om de dupa tragicul episod pitestean a fost una de marturisire si de jertfa. El a masurat, in sufletul si carnea sa, distanta dintre iad si rai. Poate ca nimeni nu a mai reusit dupa Pitesti o victorie morala atat de pilduitoare si de nedezmintita. Pentru ca exista un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma ca „experimentul Pitesti a esuat“.
 
In urma amnistiei generale din 1964, Gheorghe Calciu a fost eliberat. A urmat Filologia si Teologia, fiind investit cu harul preotiei. Ca profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucuresti, a continuat sa se „razvrateasca“ impotriva sistemului. Momentul in care isi asuma rolul de tribun acuzator la adresa regimului este 1 mai 1977, la daramarea Bisericii Enei din Bucuresti, pe locul careia se voia cladirea unei crasme. Predicile sale de la Biserica Radu-Voda, unde slujea, adresate in special tinerilor, i-au atras o noua condamnare abuziva, in 1979, care determina un val de proteste din partea exilului romanesc. In ajutorul sau se ridica Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. Dupa intense presiuni internationale, in 1984 a fost eliberat, iar in 1985 i s-a impus sa paraseasca tara. In exil (SUA), si-a continuat lupta in numele lui Dumnezeu si eforturile pentru apararea intereselor romanilor, numarandu-se printre fondatorii Romfest - cea mai mare sarbatoare a romanilor de pretutindeni -, al carui Comitet International il conduce.
 
Razboiul intru Cuvant este precedat de aparitia in tara a volumelor Sapte cuvinte catre tineri (Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996) si Rugaciune si lumina mistica. Eseuri si meditatii religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998). Razboiul… contine, pe langa cele Sapte cuvinte catre tineri rostite in Postul Mare al anului 1978 (Chemare, Sa zidim biserici, Cer si pamant, Credinta si prietenie, Preotia si suferinta omeneasca, Despre moarte si inviere, Iertarea), un Cuvant catre telologi (tot din 1978), precum si un nou cuvant din 1998 (Hristos a inviat in inima ta!).
 
In Addenda sunt incluse cateva scrisori, prefete si interviuri din perioada postdecembrista ale Parintelui Calciu. Textele dezvaluie caracterul de luptator al autorului, pentru care miza cea mai importanta este trezirea si canalizarea constiintelor tinere.
 
Intr-o scrisoare catre Comité des Intellectuels pour l’Europe des Libertés (1978), Sfintia Sa enumera motivele pentru care a fost ostracizat. „Pentru ca am cerut libertatea de a putea predica fara nici un fel de oprelisti. Pentru ca am protestat impotriva demolarii bisericilor (…). Pentru ca am cerut scutirea teologilor de serviciul militar (...). Pentru ca am revendicat pentru crestini, tineri sau batrani, dreptul de a intra in monahism, lucru pe care Statul il interzice“. Pozitiile sale publice – exprimate in predici, scrisori si interviuri – se constituie intr-un amplu mesaj national construit pe mesajul crestin, in duhul traditiei ortodoxe, raportat indeosebi la tineri.
 
Nazuintele Parintelui Calciu expuse in Razboiul… nu pot sa ramana doar la conditia de marturisiri, ci tintesc vertical spre a contura un model de comportament pentru tanara generatie.
Textul de faţă a fost trimis de insusi Parintele Calciu prin email la o multime de persoane, la data de 12 iulie 2005.

Nimic din ceea ce se petrece în lumea aceasta nu este întâmplător. Intâmplarea, pentru noi, se cheamă Providenţă divină, iar aşa zisul destin se cheamă Dumnezeu. Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi (Mt. 10 : 30).  Să căutăm, de fiecare dată, în spatele lucrurilor lumii, raţiunile divine ale întâmplărilor.

Din când în când îmi reîmprospătez lectura autorilor români. Văzând cazul Tanacu în presă şi pe internet, văzând sfânta mânie a presei ignorante în orice problemă teologică şi lipsa de curaj a unor ierarhi sau a purtătorilor lor de cuvânt, precum şi imixtiunea «intelectualilor» şi a oamenilor politici, ştiutorii a toate şi judecători fără pată, mi-am adus aminte de o fabulă a lui Grigore Alexandrescu, Ursul şi Vulpea. Cele două animale vorbesc despre nedrepţile împăratului Tigru, ursul, cu înţelepciunea lui «dulce», era nemulţumit că Tigrul întâi judecă animalele şi apoi le sugrumă. Când el (ursul) va fi instalat la putere va stârpi abuzul şi tâlhăria (nu vă aminteşte fraza aceasta de discursurile politice privind abuzul şi tâlhăria în gura urşilor moderni). Si cum vei face? întreabă vulpea. Ursul răspunde: Noi o să-i sugrumăm şi-apoi îi judecăm.

Este exact ce s’a întâmplat cu părintele Daniel şi cu măicuţele. Presa şi-a pus cenuşă în cap, şi-a sfâşiat hainele cu demnitatea unui sinedrist vexat şi a început să strige în cel mai legalist limbaj juridic: Criminalul cu barbă roşie, ucigaşul din Tanacu, moarte! Răstigniţi-l pe el si pe întunecatele «ev-mediste» călugăriţe. Un sef de partid care ţine să-şi afirme dragostea lui nemărginită faţa de «Biserica Mamă», este revoltat că părintele Daniel şi-a schimbat jambierele de footbalist pentru bocancii calugăreşti, ca şi cum orice footbalist este un «tâlhar nepocăit» care nu are nici o cale spre biserică. Pot să afirm cu certitudine că exista cale de pocăinţă şi pentru footbalişti, ca si pentru sefii de partide politice care-i încriminează inconştient pe aceştia.

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, care nu era vizată direct, pentru început, de cele întâmplate la Tanacu, mânăstirea nefiind sub jurisdicţia Patriarhiei, care ar fi putut sta liniştit şi fără mustrări de conştiinţa pe scaunul de purtător de cuvânt, a ieşit imediat la iveală cu un verdict drastic de condamnare, făra să ştie ce spune şi de ce spune. Mai tânărul ierarh al locului a extins condamnarea la «afurisanie» pentru călugăr şi călugăriţe şi la risipirea mânăstirii blestemate, ca în veci să nu se mai rezidească. Foarte frumos prilej de distrugere a unei mânăstiri cu un pretext nevalabil nici canonic, nici juridic, dar prin care ierarhul a dus cu un pas mai departe dorinţa anticreştinilor presei şi Justiţiei. Asta îmi aminteşte de strălucita intervenţie directă a preşedintelui Băsescu pentru a bara opoziţia primarului Bucureştiului faţă de defilarea homosexualilor care se lega de funcţia presidenţială ca nuca de perete: Dacă interzicem defilarea înseamnă că ne întoarcem cu 20 de ani înapoi. Domnule Preşedinte, cu câţi ani ne întoarcem înapoi prin toate aceste încălcări ale procedurii juridice?

In Statele Unite, când un criminal este dovedit  şi arestat, nici ziarele, nici indivizii nu strigă «criminal cu barbă roşie, footbalist care a schimbat jambierele pe bocanci», nu inventează ceea ce s’a spus de părintele Daniel că nu e preoţit, că mânăstirea nu a fost sfinţită sau cum spune un autor «mare teolog şi de foarte mare audienţă» la microfoanele mass mediei că există o schismă în Moldova la unii călugări care ţin în secret de Rusia. Este o elucubraţie mai mare decât însuşi marele teolog care asmuţă nişte câini imaginari crescuţi în ograda ereticilor, împotriva unui om deja foarte hăituit. Fiecare articler, fiecare politician, fiecare ierarh sau purtător de cuvânt care a aruncat piatra împotriva unui om care nu poate fi acuzat de crima şi, cu atât mai puţin de intenţie criminală, va primi pe fruntea lui piatra pedepsei lui Dumnezeu care le va spune: Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, că am fost în închisoare şi nu aţi venit să Mă vedeţi. Iată piatra pe care aţi aruncat-o în Mine se întoarce pe fruntea voastră. (Crede cineva că Iisus vorbea numai de deţinuţii polititici? Nu, El vorbea de păcătoşi, de infractori şi tâlhari care au dreptul şi ei la cuvântul lui Dumnezeu. Cu atât mai mult nişte călugări). Câtă vreme justiţia nu şi-a spus oficial părerea prin sentinţă, prezumţia de nevinovăţie primează. Si chiar după ce justiţia aservită puterii întunericului şi nu lui Dumnezeu va da o sentinţă de condamnare aşa cum au conceput-o procurorii înainte de a fi cercetat faptele şi intenţiile acuzaţilor, inocenţa părintelui va sta în faţa Bisericii adevărate şi a credincioşilor ei, neclintită.

Există unele asemănări şi unele deosebiri între procesul măicuţelor (şi al preacuviosului părinte Daniel) şi procesul meu din 1979. Atunci, ca şi acum, securitatea (azi poliţia) a strigat, cu “avânt” proletar atunci, masonizant şi ecumenist acum, că eu (atunci) şi parintele Daniel cu măicuţele acum eram/sunt un criminal(i). El aparţinând întunecatului ev-mediu, eu aparţinând neo-fascismului. El a îndobitocit patru măicuţe îndepărtându-le de desfrâul lumii de astăzi şi aducându-le la Dumnezeu, eu îndobitocind o întreagă generaţie de teologi care, slavă Domnului, sunt printre cei mai buni preoţi în prezent. Sper că nici unul dintre ei nu a pierit, în afară de fiii pierzării. Securitatea m’a acuzat de legături cu o putere străină căreia, chipurile, îi furnizam importante informaţii (evident, era o putere occidentală), nu s’a menţionat în actul de acuzare, nici puterea, nici măcar vreo informaţie. Vestitul teolog de largă audienţă (înrobit marei erezii a ecumenismului) - nu-l cunosc, nu ştiu ce vârstă are - cu acelaşi aer sinuos, afirmă şi el, în alt sens, o putere străină (evident, din Răsărit) de la care primea influenţe părintele Daniel. Spre deosebire de securişti, domnul teolog aduce şi dovezi: pentru că părintele Daniel a tunat şi a fulgerat împotriva ecumenismului şi a IPS Daniel (ca ecumenist). De unde o fi luat teologul nostru aceste strălucite argumente securiste? Imi închipui ca este tânăr, că n’a putut face şcoli speciale ca Otopenii sau alte locuri. Atunci de unde? Că de la Dumnezeu, în orice caz nu le-a luat.

Există şi unele deosebiri: Patriarhia nu a avut curajul să mă caterisească nici înainte de judecată, nici în timpul detenţiei, ci numai după eliberare. S’au găsit unii fraţi care au primit să fie în consistoriu, să-mi facă un rechizitoriu mai şchiop şi mai handicapat chiar decât al securităţii pe baza căruia am fost caterisit. După ieşirea din închisoare, am cerut audienţa la un episcop. M’au primit doi, ca şi cum unul singur s’ar fi temut de mine. Pledoaria mea, în faţa lor a fost să fiu reintegrat în postul meu de profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti şi să nu fiu caterisit (incepuseră deja svonurile privind caterisirea) pentru că aceste acte oficiale de persecuţie religioasă faţă de mine vor fi în favoare regimului comunist, care va consemna că ierahii, recte, Biserica, m’au data afară. Că justiţia comunistă ar fi urmat calea indicată de Biserică, aşa cum a fost cu arestarea, fiind alungat din biserica şi seminar înainte de orice decizia a guvernulu comunist şi istoria scrisă de comunişti va spune acest adevăr şi va fi crezută. Astăzi, justiţia aservită demonismului occidntal, va spune,la fel cu cea comunistă, că au urmat linia clerului.

Justiţia de astăzi, după cum ştim, foarte coruptă, va proceda la fel. Inainte de orice, presa a condamnat foarte grav ceea ce s’a întâmplat la Tanacu, a decis că nişte măicuţe care-şi petrec viaţa în rugăciune şi post împreună cu duhovnicul lor sunt nişte criminali odioşi, unii reprezentanţi ai bisericii, ierarhi sau simpli funcţionari cu idei automate, au crescut la infinit acuzaţiile şi astfel problema a fost soluţionată, aceşti vorbitori agreind cu orice sentinţa a justiţiei. Reprezentanţii bisericii nu au făcut decât să aprindă fitilul butoiului cu exploziv pe care cei ce au vorbit în numele Bisericii au aşezat-o.

Este încă viu în memoria noastră scandalul pedofilic al preoţilor din Biserica Romano-catolică. Sunt convins că au fost cazuri adevărate, dar sunt tot atât de convins că persoane cu probleme psihice au inventat (involuntar poate, sub influenţa presei americane)) cazuri personale imaginare despre unii preoţi şi ierarhi. Presa masonică, protestanta şi evreească au jubilat împotriva preoţiei catolice, au susţunut cu sârg toate acuzţiile, chiar şi pe cele mai absurde, dar nici un preot nu a fost judecat de justiţie, înainte de a fi fost judecat de tribunalele bisericeşti. Nici unul nu a fost abandonat de ierarhul său decât atunci când s’a dovedit în tribunalul ecleziastic vinovăţia lui. Si atunci biserica i-a predat în mâna justiţiei afirmându-şi regretul pentru greşala preotului şi pentru durerea de a fi nevoită să-l trimită în faţa judecătorului civil. De ce autoritatea de stat americană respectă demnitatea Bisericii, iar cea românească încalcă o instituţie sacră ca şi cum ar fi o bandă de infractori fără drepturi?

Orice acuzat are nevoie de a fi iubit şi apărat de Biserică, chair dacă nu este creştin, sau chiar dacă este vinovat. Există avocatul Bisericii (angelicus) şi al diavolului. Reprezentanţii bisericii care au vorbit, s’au înscris «cu elan şi fără reticenţă», pe lista diabolică îngroşând până la iad grupa acuzatorilor, pentru ca nu cumva vreun înger să aibă curajul de a veni în apărarea lor. Si au venit totuşi câţiva – avocaţii apărării – cărora Dumnezeu le va da cuvânt puternic de stabilire a adevărului, cuvânt pe care vorbitorii în numele Bisericii l-au scuipat din gura lor şi şi-au asumat numai rolul diabolic, dar şi Dumnezeu îi va scuipa pe ei din gura Sa.

Am pus pe internet raspunsul moderat si plin de umilinta crestina a judecatorului Lucian Dumitru Popescu (spre a se deosebi de orice alt Lucian Popescu) care analizează foarte ascuţit deficienţele justiţiei din Iaşi, ilegala arestare preventivă a aşa zişilor criminali, care, oricum, nu prezintă nici un pericol pentru biserică şi societate.

Inchei cu un apel către toţi credincioşii, nu îndrăznesc să  chem şi toţi preoţii, pentru că am văzut unele articole preoţeşti condamnând pe cei de la Tanacu fără drept de apel şi fără a mai fi nevoie de condamnarea justiţiei lumeşti, aşa că mă adresez tuturor credincioşilor nefiloxeraţi de cazuistica antiortodoxă, ca şi preoţilor care-şi înţeleg menirea de a se ruga pentru cei în suferinţă, să ne rugăm toţi ca justiţia să facă dreptate în sensul adevărului şi să-i elibereze pe cei închişi, iar dacă totuşi, Dumnezeu le va cere un pahar de suferinţă şi amărăciune, să fie paharul lor spre isbăvirea tuturor celor care i-au acuzat şi spre înălţarea Bisericii Ortodoxe chiar dacă unii ierarhi i-au apăsat fără dragoste şi-i mai apasă încă. Să fie suferinţa lor roditoare pentru spalarea greşelilor lor şi ale noastre. Cu iertare, fraţii mei.

ADD. O FOSTĂ LUCRĂTOARE LA UN MARE SPITAL DE PSIHIATRIE NU CREDE ÎN VARIANTA “CRIMĂ” LA TANACU

            “(...) Să fiu iertată, dar eu cred că situaţia creată la Tanacu, şi amplificată la maximum, este lucrătura unor oameni inconştienţi, care urmăresc denigrarea sfintei noastre Biserici. Nu cred exagerările atribuite slujitorilor acelei mânăstiri. Nu moare cineva care nu a mâncat şi nu a băut apă patru zile, sau din cauză că a fost legat de mâini şi picioare. Eu am lucrat la spitalul 9 (cel mai mare spital de psihiatrie din Bucureşti, n. red.), la Psihiatrie. Bolnavii agitaţi erau puşi în cămaşa de forţă sau legaţi cu cearşafuri răsucite. Numai aşa legaţi li se putea administra tranchilizante. Am fost la Ierusalim în 1991 şi am postit nouă zile, fără să mănânc şi să beau nimic. Doar dimineaţa luam Sfânta Împărtăşanie la Sfântul Mormânt, cu anafură şi agheasmă. Sau sunt cazuri la sfintele mânăstiri când călugării ţin post negru timp de 40 de zile, nu mănâncă nimic în afară de anafură şi agheasmă, şi n-a murit nimeni. Acest post de 40 de zile se practică la multe mânăstiri: Agapia, Sihăstria, Putna etc. La cutremurul din 1977 au fost scoşi de sub dărâmături oameni care nu mâncaseră şi nu băuseră apă de mai mult de 10 zile! (...) Sora Irina a murit din cauza bolii psihice foarte grave, sunt convinsă de asta. Nu a murit din cauza nemâncării sau a legării de mâini şi picioare! În cele patru zile i s’a mai dat să mănânce – pe lângă anafură, agheasmă – şi pâine cu ceai. Poate că s-au tras concluzii pripite, lovind conştient sau inconştient în Biserica Ortodoxă. Judecarea şi pedepsirea slujitorilor mânăstirii din Tanacu cred că ar reveni Sfântului Sinod. Eu nu cred că s’a comis o crimă la acea mânăstire. Sper într-o decizie justă, creştinească a forurilor competente.” (Scrisoarea trimisă ziarului bucureştean „Evenimentul Zilei” şi apărută în numărul din 9 iulie curent este semnată Eufrosina Coman, Bucureşti)

Notă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iarăşi s’a grăbit să confirme atacurile presei şi ale masoneriei împotriva Bisericii, trambiţând că la Tanacu s’a făcut o crimă, vezi Doamne, crimă care nu este emblematică Sfintei noastre Ortodoxii, (Dumnezeule, cine a gândit această frază); din nou Biserica îşi pleacă ruşinată capul în faţa unei prese dezlănţuite şi incoerente şi care foloseşte insulta ca argument şi apelaţiunile grosolane ca sentinţa înainte de judecată pentru care ar trebui sa-i fie ruşine, dar ei nu au ruşine, nici dragoste de adevăr. La Tanacu nu s’a făcut nici o crimă, ci Dumnezeu a decis s’o elibereze pe sora Irina din mâinile satanei. (chiar dacă, după documente, medicii i-au dat doza ucigătoare de adrenalină. Oare medicii au barbă rosie şi sunt criminali? Sau au schimbat nu stiu ce jambiere cu halatul alb?) Sunt un preot echilibrat, nu vorbesc fără o judecată prealabilă şi fără îndelungă rugăciune înainte de a spune ceva împotriva Sfântului Sinod. Am ţinut la Jilava o grevă de 12 zile, în timpul careia nu am băut apă 5 zile şi nu am mâncat nimic 12 zile. Am slăbit extrem de mult, fiindcă am intrat în grevă extrem de slab din cauza regimului la care eram supus. Puteam să mor, pentru că eram om în vârstă, aproape 60 ani, dar nu am murit pentru că Dumnezeu a hotarît altfel în planul Lui necunoscut nouă. Ceea ce a făcut securitatea a fost pentru moartea mea. Ceea ce a făcut preacuviosul părinte Daniel şi preacuvioasele maici (pentru că ei sunt şi rămân preacuvioşi) a fost  pentru viaţa sorei Irina. Pentru viaţa ei de aici, dar Dumnezue a hotărît ca sfintele rugăciuni de eliberare să fie pentru viaţa ei de dincolo. Sinodul a despuiat pe acuzaţi de orice protecţie eclesială şi i-a aruncat în circul cu fiare. Cum vom numi această hotărîre? Iisus Mântuitorul să o numească.


TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2005, pr. Iulian Nistea.