Cuvânt înainte

Domnul a zis: “Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu". (Ioan 18, 37)

Mulţi sunt astăzi care caută glasul adevărului şi Cuvânt de întemeiere în Duh şi în Adevăr. Poate nu din întâmplare şi înnoirea soartei neamului nostru a început cu strigătul: “Nu mai vrem minciună!"

Lumea adesea a năzuit în istorie către înnoire, într-un “viitor mai fericit", mai “promiţător", vrând să lepede, sau chiar să dărâme, cele din trecut care i s-au părut învechite; astăzi, poate mai mult ca oricând, omenirea încearcă să-şi “croiască o nouă soartă", anunţându-se până şi o “Nouă Eră", un “Nou Veac" (New Age).

Duhul, însă, “unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine şi unde merge" (Ioan 3, 8). Iar în Duh, lucrarea tainică a înnoirii este prin întoarcere, cum ar fi, “înapoi". Şi, într-adevăr, unde vom găsi apă proaspătă în curgerea istoriei noastre pământeşti: la vale, sau la revărsarea râului în mare, sau în marea sărată din care nimeni nu se poate adăpa; sau “înapoi" la izvoare, unde pururea izvorăşte apă nouă, curată, limpede? Iar Izvorul, pentru cei ce “au iubit arătarea" lui Hristos (2 Tim. 4, 8), este acolo unde Domnul, pentru veşnicie a înnoit omul, împărţind apostolilor şi celor ce erau împreună cu ei, ca nişte limbi de foc, Duhul Adevărului, Duh pe care până astăzi îl cerem spre înnoire în Sfintele Liturghii şi în slujbele noastre bisericeşti.

Şi iată că, astăzi, în toate bisericile, atât în Apus, cât şi în Răsărit, se face simţită, şi din ce în ce mai puternică, o căutare “către izvoare". Şi ar putea părea lucru de mirare că unul din “înnoitorii" veacului nostru a fost Arhimandritul Sofronie, cel prin care Sfântul Siluan Athonitul s-a făcut cunoscut lumii. De mirare, fiindcă s-ar putea spune că nu a fost om mai “clasic", prin viaţa şi formaţia lui, decât Părintele Sofronie. Născut într-o Rusie încă ţaristă, educat în spiritul culturii celei mai tradiţionale, într-o Biserică Ortodoxă încă neclătinată de valurile urgiilor veacului nostru, Părintele se refugiază de la începuturile acestor urgii, ca tânăr pictor, la Paris, pentru o vreme, de unde chemarea rugăciunii îl duce la Muntele Athos, unde are să rămână, călugăr, douăzecişidoi de ani, formându-se la şcoală, poate cea mai tradiţională a Bisericii Ortodoxe.

Înnoirea Omului, însă, nu constă în forme noi, ci este lucrarea mântuitoare a Duhului, aş cum şi învechirea nu este alta decât lucrarea păcatului, a “stricăciunii", care roade, care putrezeşte conţinutul, apoi formele, “stricând" viaţa. Duhul însă, ca Dumnezeu Făcător, poate nu numai înfăptui, ci şi înnoi viaţa; iar El o înnoieşte întâi lăuntric, esenţial, apoi, la nevoie, şi formele, pe care le adaptează pentru ca viaţa nouă, proaspătă, adevărată, să îşi poată găsi loc în condiţiile exterioare, istorice (Mt. 9, 17; Marcu 2, 22; Luca 5, 37-38).

Părintele Arhimandrit Sofronie a fost un om al esenţei. Nelegat, neimpresionat peste măsură de forme exterioare, căutarea lui a fost totdeauna către sensul adânc al vieţii, care, odată înţeles, şi-a pus toată străduinţa spre a-i atinge ţelul: unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie, încă de pe pământ; ţel către care a îndreptat, ca duhovnic, şi pe toţi cei care au venit către el.

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe", atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol" istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esenţial un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice: “Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume". Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Dar ce este un “rugător pentru lumea întreagă"? Ce este acea rugăciune pentru lumea întreagă, atât de iubită Cuviosului Siluan?

În cartea Facerii ne este dezvăluit gândul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru Om. Dumnezeu, Care a înfăptuit şi cerurile, şi pământul, şi tot ce este, printr-un singur cuvânt – “Să fie…" – când ajunge la om altfel purcede: Se opreşte, cum ar fi, şi se sfătuieşte “sfatul cel mai înainte de veci": “Să facem om după chipul Nostru şi după asemănare…" (Facerea 1, 28) – şi a făcut pe Adam. Şi Adam era unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului său, purtând în trupul său toată omenirea  ce avea să fie.

 Dar Dumnezeu, în al cărui Chip l-a făcut pe om, nu este o Persoană singură (“…chipul Nostru…"); şi găseşte că: “nu este bine a fi omul singur; să-i facem ajutor…" (Facerea 2, 19), şi în cele din urmă, din trupul său, o scoate şi pe Eva, prin care avem să ne naştem toţi cei ce am umplut pământul în cursul istoriei. …Şi totuşi: “Să facem om…" – nu “oameni", nu “omenire", ci “om". Deci toată această omenire, toţi aceşti oameni, bărbaţi şi femei (ca să nu mai vorbim de “mase", de “gloate" şi alte asemena lor, concepte care nicidecum nu-şi au locul în viaţa adevărată a rugăciunii), fie ei “ca nisipul mării şi ca iarba pământului" în număr, şi “ca stelele cerului" – toţi aceştia, suntem un om, în chipul Dumnezeului nostru, Care în trei persoane este un Dumnezeu; aceasta, totuşi, nu se va putea plini decât atunci când se va desăvârşi în noi, în cele din urmă, în veşnicie, acea asemănare la care nu vom putea ajunge până nu se va naşte şi mântui cel din urmă ce mai are a se naşte din femeie (cf. Ev. 11, 40).

Această asemănare, însă, trebuie desăvârşită mai întâi la nivel personal, sau cum îi plăcea Părintelui Sofronie să întărească, ipostatic, asemănându-ne, fiecare dintre noi, cu Persoana, cu ipostasul Hristos –Omul; şi în aceasta şi stă lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăruia. Iar asemănarea, după cuvântul lui Hristos: “Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri, desăvârşit este" (Mt. 5, 48) trebuie dusă la desăvârşire, la “măsura vârstei plinirii lui Hristos" (Ef. 4, 13). Această măsură, Părintele o vedea în rugăciunea din Gheţimani, rugăciune la care mult cugeta, şi pe care mult o pomenea, îndeosebi în ultima vreme a vieţii sale pe pământ.

Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu ne este dezvăluit în Sfintele Evanghelii; numai Sfântul Luca pomeneşte ceva din cele ce au urmat rugăminţii “să treacă paharul acesta"; dar ştim că, în acea rugăciune, Hristos-Omul se ruga pentru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine Însuşi. În acea Rugăciune, Hristos-Omul, părăsit de toţi, singur, era Unul, stând înaintea Feţei Dumnezeului Său, purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam, şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie. Căci “făcutu’s-a Omul, Adam cel dintâi, întru suflet viu, iar Adam cel de pre urmă, Duh făcător de viaţă" (1 Cor. 15, 45).

Aceasta este “rugăciunea pentru lumea întreagă", sau, iarăşi, cum îi plăcea Părintelui Sofronie să spună – pentru “întreg Adamul"; rugăciune în care omul îşi atinge culmea asemănării sale cu Hristos-Omul; unde trece de la nivelul de “individ"  la cel de persoană, de ipostas; adică, unde, şi el devine un Adam, purtând în sinea sa, în rugăciune, întreaga omenire – întreg Adamul, rugăciune pe care Părintele Sofronie, în ultimele sale zile, o numise “Rugăciunea Ipostatică".

Dar mântuirea omului nu se sfârşeşte la asemănarea cu Hristos-Omul, fiindcă Hristos, în acelaşi timp, este Însuşi Dumnezeu; iar omul, în măsura asemănării sale cu acel Om, cu Dumnezeu se aseamănă. Şi aceasta nu ar trebui să fie de mirare, deoarece, atunci când Dumnezeu hotăra “să facem om după chipul Nostru, şi după asemănare", El nu era întrupat în alt chip, ci se afla în starea Sa dumnezeiască, cea de mai înainte de veci. De aceea, Biserica Ortodoxă şi înţelege mântuirea ca fiind nimic mai puţin sau mai prejos decât îndumnezeirea omului; şi Ea singură are înţelegerea adâncului acestei “taine…ascunse din veci întru Dumnezeu" (Ef. 3, 9), şi, smerita îndrăznire a o crede.

Am vorbit de “înnoire", şi de arhimandritul Sofronie ca fiind unul dintre “înnoitorii" veacului nostru. Dar, precum se va vedea în lucrarea de faţă, deaprte de a pretinde la a înnoi, să zicem, chipul nevoinţei pentru “omul modern" (expresie mult întrebuinţată astăzi), Părintele Sofronie repune vechile, anticele temelii duhovniceşti ale nevoinţei în general, şi, deci, în special ale călugăriei, la locul lor, arătându-se, precum spunea despre el un stareţ din Muntele Athos, ca “un cărturar învăţat întru Împărăţia Cerurilor" care ştie să “scoată din vistieria sa noi şi vechi" (Mt. 13, 52); şi aceasta, într-o epocă unde omul mult prea uşor judecă şi trăieşte numai după efecte exterioare. Şi această judecată şi trăire se observă nu numai în nevoinţă, în monahism, în biserică, ci în toate domeniile vieţii şi ale culturii sale, omul modern apărând neputincios de a pătrunde duhul şi sensul lucrurilor. Ori “Duhul este Carele face viu; trupul nimic nu foloseşte" (Ioan 6, 63). “Trupul", sau, în general, forma exterioară, trăieşte numai din duhul care îi dă viaţă. Iar dacă duhul lipseşte, atunci şi forma sa supune stricăciunii, se dezintegrează – de unde şi aceste forme noi, “moderne", în arte sau în arhitectură, de pildă, care nu sunt decât chipul dezintegrării celor tradiţionale, sau “fireşti", uneori până la a nu le mai putea recunoaşte. Dacă, însă, forma se păstrează, este de notat că motivul, în general, nu este unul esenţial, de trăire în duh, ci tot “exterior": o inerţie istorică de “a păstra", spre exemplu; sau o oarecare nostalgie a trecutului, sau o consideraţie estetică arbitrară prin care se imită cu mai multă sau cu mai puţină reuşită cele ale trecutului. În ambele aceste cazuri ne vine să parafrazăm vechea zicală românească: “Duhul trece, formele rămân".

Mult se vorbeşte astăzi despre “evoluţie", ba chiar de “progres"; iarăşi, însă, fără a se observa nici duhul acestora, nici sensul lor, nici către ce evoluăm sau progresăm. Teamă ne este că vremea a venit, ori să ne întoarcem la Duh şi la Adevăr, ori…

Învechitu-s-a lumea, “ca o haină"; îmbătrânit-a Adam în păcatul său a cărui curgere îşi atinge astăzi străfundurile. “Încă puţin", şi ajungem acolo unde stihiile “ca un veşmânt se vor înveli şi se vor schimba" (cf. Ev. 1, 12) de către mâna cea blândă, dar atotputernică a Domnului. Vremea este creştinului cu adevărat a se înnoi, a’şi umple candela cu untdelemnul Duhului, căci “iată vine Mirele în miezul nopţii" – întunericului acestui Veac; căci “trece chipul lumii acesteia" (1 Cor. 7, 31). Iar “untdelemnul" Duhului este –a face a se sălăşlui în om Cuvântul lui Dumnezeu – iar acel Cuvânt este Hristos – Adevărul (Ioan 14, 6).

Despre temeiurile nevointei ortodoxe

Tema pe care am ales-o mi se pare cât se poate de actuală nu numai pentru cei pe care îi numim nevoitori în înţelesul restrâns, şi ca să zic aşa, „profesional" al cuvântului -călugări şi pustnici de pildă- ci şi în general, pentru tot creştinul. Mai mult decât atât, actualitatea şi „contemporaneitatea" acestei teme rămân, în toate veacurile şi în fiecare epocă, nemicşorate, şi aceasta prin însăşi firea vieţii în duh pe care o avem în vedere aici.

În cazul de faţă, ţinând cont de aşteptările concrete ale auditorului, voi încerca să vorbesc desprinzându-mă de ce s-ar putea numi „condiţionare academică", spre a nu da cuvântului meu un caracter intelectiv şi abstract. Cuvântare ţinută la Paris în noiembrie 1952. Pentru traducerea în limba română am preferat să urmăm formei textului original din limba rusă, fără adaptările literare ce s’au făcut de către ceilalţi traducători. (N. tr.) Aceasta, şi pentru că, în viaţa adevărată a Bisericii, teologia este înţeleasă, mai presus de toate, ca vieţuire [petrecere] în Dumnezeu. Teologia abstractă, ca ştiinţă academică, deşi apare tot mai mult, în condiţiile istorice ale acestei lumi, ca inevitabilă pentru Biserica lui Hristos, totuşi ascunde întotdeauna în sine primejdia îndepărtării de adevărata viaţă în duh şi uşor poate conduce către o „viziune filosofică"- cum spunea unul din filosofii ruşi- care nu are putere a mântui şi a înnoi pe om. Nu aş vrea să petrec acest ceas în chip neroditor, rămânând în afara vieţii – ci, dimpotrivă, dorinţa mea este de a intra cât mai adânc posibil în viaţa însăşi. În afară de aceasta, în măsura în care în lume creşte dinamica pierzaniei, cresc şi suferinţele omenirii, dar, în acelaşi timp, creşte proporţional şi conştiinţa nevoii imperioase de a le depăşi. Oricât de nejustificate ar fi aceste suferinţe, fiind numai urmarea păcatului şi nicidecum condiţiile obiective –adică create de Dumnezeu- ale vieţii noastre, ele alcătuiesc totuşi realitatea în care, vrem nu vrem, suntem cu toţii prinşi. În chip inevitabil toţi suferim: unii, în înţelesul negativ, intrând în torentul larg al patimilor acestei lumi, ceilalţi, în cel pozitiv, din iubire pentru semeni. Dar întrucât sensul vieţii noastre nu stă în suferinţe –care nu sunt decât vădirea nedesăvârşirii noastre- suntem, fireşte, chemaţi a le depăşi, a ne mântui din ele –ceea ce în viaţa omului raţional [înţelegător] devine nevoinţa cea de bună voie- asceza.

Nevoinţa, asceza, ca trudă duhovnicească este de nedespărţit, nu numai de toate religiile mari sau mai puţin mari cunoscute de istorie, dar şi de tot ce numim în general cultură, chiar şi nereligioasă. Fiecare religie: iudaismul, budismul, mahomedanismul, toate formele  contemporane de panteism, teozofia, ezoterismul, antropozofia şi alte curente mistice asemănătoare lor, şi, în sfârşit, creştinismul nostru –toate îşi au cultura lor ascetică, fiecare deosebindu-se de celelalte într-o măsură sau alta, în virtutea diferenţelor de conştiinţă dogmatică. Vom lăsa deoparte astăzi analiza comparativă, de altfel interesantă în sine, a diverselor culturi ascetice şi dependenţa lor de conştiinţa dogmatică pe care se întemeiază. Aş vrea să dau cât mai pe scurt şi, în acelaşi timp, cât mai limpede o privire generală asupra nevoinţei ortodoxe, şi îmi propun aici a vorbi în calitatea mea de creştin ortodox.

Numim creştini numai pe aceia care au primit pe Hristos ca fiind Adevărul şi Dreptatea absolute, ca singur Dumnezeu- Făcător şi Dumnezeu-Mântuitor. Şi respingem toate tentativele de a-l pune pe Hristos în rândul celorlaltor „întemeietori de religii" sau „marilor maeştri ai lumii", fie El chiar la loc de cinste.

Creştinismul ni se înfăţişează în toată exclusivitatea sa şi în nici un caz nu-l privim doar ca pe o „tradiţie" în rând cu celelte tradiţii şi culturi ascetice. Noi ne întemeiem în cuvintele lui Hristos precum: „Pre Tatăl nu-L cunoaşte nimenea fără numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-i descopere" (Matei 11, 27), „Nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin Mine" (Ioan 14, 6), „Că de nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre" (Ioan 8, 24) şi altele ca acestea.

Poruncile lui Hristos sunt oglindirea în lumea noastră a vieţii veşnice, dumnezeieşti şi în acelaşi timp, calea către ea. Orice viziune, cât de înaltă ar părea ea şi chiar dumnezeiască, dacă este în afara lui Hristos, pentru noi nu este lumina dumnezeirii. Părintele Sofronie, în cartea sa Îl vom vedea precum este (încă netradusă în româneşte), explică amănunţit diferenţele între viziuni ale luminii în creştinism şi în afara creştinismului, ca unul ce a trăit ambele experienţe. Pornind de la aceste premise, noi chiar definim sensul şi ţelul nevoinţei ortodoxe ca fiind păstrarea poruncilor lui Hristos, năzuinţa de a face aceste porunci să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe. Şi, dacă veţi întreba, care anume porunci, atunci răspunsul va fi următorul:

prima poruncă –„Şi să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată tăria... iar a doua, asemenea acesteia: să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine".

Căci, după cuvântul lui Hristos, „într-aceste două porunci toată legea şi proorocii atârnă" (Marcu 12, 30-31; Matei 22, 39). Şi aşa, ţelul şi sensul nevoinţei creştine o dată definite, să trecem la o privire mai în amănunt a formelor pe care le îmbracă această viaţă în Dumnezeu când ea trece în lucrare a noastră, omenească.

Ceea ce înţelegem prin asceză poate fi definit pe scurt ca nevoinţă şi lupta raţională [înţelegătoare] şi de bună voie duse pentru atingerea desăvârşirii creştine. Însă, desăvârşirea, aşa cum o gândim noi, nu încape în firea cea creată a omului, şi de aceea nu poate fi atinsă prin simpla dezvoltare a posibilităţilor acestei firi limitate, luată în sine însăşi. Desăvârşirea noastră se află numai în Dumnezeu Însuşi şi este darul Duhului Sfânt (Matei 5, 48). De aici se vede că asceza ca atare, la creştini, niciodată nu poate deveni ţel; ea este numai mijlocul, numai înfăptuirea libertăţii şi raţionalităţii [înţelegerii] noastre pe calea tingerii darului lui Dumnezeu.

Ca nevoinţă raţională [înţelegătoare], asceza noastră în dezvoltarea ei, devine o ştiinţă, o artă, o cultură 2. Dar, iarăşi zic, oricât de înaltă ar fi această cultură, luată în aspectul ei omenesc, ea nu are decât o valoare foarte relativă. Posturile, înfrânările, privegherile, viaţa aspră, sărăcia înţeleasă ca neagonisire, ca lipsa vrerii de „a avea", ca libertate faţă de puterea lumii materiale asupra noastră; ascultarea, ca biruinţă asupra voinţei egoiste, „individuale" şi ca una dintre cele mai înalte şi minunate expresii ale iubirii noastre de Dumnezeu şi de aproapele, însingurarea ca urmare a căutării cămării lăuntrice unde să putem „a ne ruga tatălui în taină"; învăţarea întru cuvântul lui Dumnezeu, nu în sens „exterior", aşa-zis al cunoştinţei academice, ci ca adăpare din acel duh al vieţii în har şi al cunoştiinţei de Dumnezeu, tăinuit în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor părinţi; întreaga-înţelepciune (vezi nota 9) ca învingere a impulsurilor trupeşti, „necuvântătoare" şi, în general, a „complexului trupesc" prin vieţuire [petrecere] în amintirea de Dumnezeu; bărbăţia, îndelung-răbdarea şi smerenia; compătimirea şi milostenia, ca expresii ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele; credinţa, tot aşa, ca o nevoinţă a dragostei – toate acestea pot şi trebuie să devină nevoinţă raţională [înţelegătoare] şi de bună voie a omului; dar, până nu a venit lucrarea atotîntăritoare a harului dumnezeiesc, pînă atunci, toate acestea rămân simplă lucrare omenească şi, în consecinţă, pieritoare. În virtutea acestui fapt toată lucrarea nevoinţei noastre conduce către contopirea voinţei şi vieţii noastre cu voinţa şi viaţa lui Dumnezeu Însuşi. Înfăptuirea lor se atinge cu precădere prin rugăciune, şi de aceea, rugăciunea este culmea tuturor străduinţelor ascetice; ea este centrul de la care toate celelalte faceri îşi trag puterea şi întărirea.

În rugăciune, cultura nevoinţei ortodoxe îşi atinge înfăptuirea şi desăvârşirea cea mai înaltă. Prin adevărata rugăciune se săvârşeşte intrarea noastră întru Fiinţa dumnezeiască prin puterea Duhului Sfânt. Iată pentru ce nevoitorul îşi consacră cu precădere atenţia şi cea mai importantă parte a puterilor sale tocmai lucrării rugăciunii. Rugăciunea poate varia nesfârşit în  formă şi calitate [vrednicie]. Cea mai desăvârşită este aşa numita – RUGĂCIUNE CURATĂ. Pentru a ajunge la această rugăciune curată, nevoitorul creştin lasă tot restul, cum ar fi, îndărătul său. Şi în această lăsare îndărăt se află în esenţa a ceea ce ne este tuturor cunoscut ca fiind lepădarea de lume a călugărului.

Ar putea să pară neaşteptat faptul că am trecut astfel în cuvântarea noastră la călugărie, sau că, într-o oarecare măsură, am limitat o temă cu caracter mai general. Ci eu susţin că tot cel ce ajunge să ştie ceva despre esenţa monahismului, poate uşor, după aceea, să îşi adapteze această cunoaştere propriei sale vieţi, monahismul nefiind o credinţă diferită de a celorlalţi creştini. Monahismul nu este decât un alt chip al vieţii, ce izvorăşte, însă, din aceleaşi porunci ale lui Hristos căror păstrare negreşit se însoţeşte cu nevoinţa. Nu există creştin care să nu fie nevoitor, şi de aceea, când vorbim despre esenţa lucrării călugăreşti, vorbim despre ceea ce este apropiat şi familiar fiecărui ortodox. Şi dacă acum vom îndrepta atenţia noastră către acele forme în care se modelează călugăria, atunci, fireşte, ne vom pleca asupra „făgăduinţelor" pe care le dă călugărul, asupra înţelesului lor şi a legăturii lor cu ţelul nostru.

Ideea făgăduinţelor călugăreşti şi a lepădării de lume poate naşte în mulţi întrebarea: oare este cu putinţă a zidi o viaţă adevărată pe negare şi lepădare? Bineînţeles că nu. Şi dacă poruncile lui Hristos au un caracter pozitiv – „iubeşte", atunci şi viaţa în Dumnezeu, în întregimea ei, trebuie să fie un act pozitiv. Acolo unde e prezentă dragostea cea dumnezeiască, acolo nu-şi mai găseşte locul nevoinţa înţeleasă ca un act de împotrivire a sinelui spre a birui feluritele patimi. Cel ce este plin de dragostea lui Hristos, cel în care această dragoste a devenit însăşi firea lui, acela nu are nevoie să se lepede de nici un fel de legătură cu lumea materială sau de robia patimilor, căci el de toate acestea este slobod. În această stare, toată lucrarea în planul duhului, adică în planul poruncilor lui Hristos, nu este ceva la care trebuie ajuns prin silire de sine, ci simpla manifestare neîmpovărătoare, ba chiar duioasă, a iubirii. Dar, ca urmare a căderii omului, actul pozitiv, în duhul poruncilor Evangheliei, ca neîntreruptă trăire şi creştere în bine, ca dragoste dumnezeiască, în limitele acestei vieţi, negreşit se va împleti cu formele „negative" de asceză înţelese ca împotrivire la „legea păcatului" ce lucrează în noi. „Lumea toată întru rău zace" (I Ioan 5, 19) zice Scriptura. Iar răul este că omul a devenit rob păcatului. Slobozirea omului, slobod prin firea sa cea dintâi zidită, renaşterea lui întru viaţa cea veşnică, dumnezeiască, schimbarea la faţă şi îndumnezeirea întregii sale fiinţe purced din împletirea dumnezeiescului cu omenescul. În planul cel de al doilea, adică cel omenesc, predomină acţiunea „negativă", în primul, adică cel dumnezeisc, - totdeauna numai acţiunea pozitivă.

Mai e nevoie să spunem că gândul lepădării de lume a făcut pe mulţi să vadă în călugărie ceva dureros, împovărător şi întunecat? Nu aşa o privesc, însă, şi cei care au ales această cale. Teodor Studitul, de pildă, pătruns fiind cu încântare de acest chip al vieţii, l-a numit „al treilea har". Primul har –este legea lui Moise. Al doilea – harul cel „preste har" pe care „noi toţi l-am primit dintru plinirea lui Hristos" după cuvântul Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu (Ioan 1, 16). Şi, în sfârşit, al treilea –chipul călgăresc al vieţii, dat omului şi înţeles ca viaţă cerească, ca pogorâre a lumii îngereşti pe pământ, ca atingere şi înfăptuire în istorie a ceea ce prin firea sa se află dincolo de limitele acesteia.

Episcopul Ignatie Briancianinov, printre cei mai însemnaţi dintre Părinţii Bisericii Ruse Proslăvit de curând între sfinţi de Biserica Rusă ce au strălucit în veacul trecut, veac deosebit de bogat duhovniceşte, vorbeşte astfel despre călugărie:

„DESĂVÂRŞIREA CREŞTINĂ constă în curăţia inimii căreia Dumnezeu se arată şi a Cărui sălăşluire în inimă se vădeşte prin multele şi feluritele daruri ale Duhului Sfânt. Cel ce ajunge la această desăvârşire este un luminător care nu printr-o slujire trupească, ci prin slujirea în duh împlineşte porunca iubirii aproapelui, călăuzind pe cei ce doresc mântuirea, ridicându-i din cădere, tămăduind ranele lor sufleteşti. CINUL CĂLUGĂRESC a dat Bisericii lui Hristos păstori care „nu... întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii omeneşti" (1 Cor. 2, 4) ci în cuvintele Duhului şi întărind învăţătura lor cu minuni au păstorit şi zidit Biserica.

Iată de ce vedem Biserica, după perioada muceniciei, fugind în pustie. Acolo a fugit desăvârşirea ei, izvorul luminii ei, puterea cea de căpătâi a Bisericii luptătoare. Cine au fost Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Epifanie, mitropoliţii Alexei şi Filip – într-un cuvânt toţi sfinţii păstori?

Dar nu numai în cinul arhiereilor, ci şi în cel al simplilor monahi sunt mulţi luminători; de la Antonie cel Mare şi Ioan Damaschin, până la Serghei al Radonejului şi Gheorghe Zăvorâtul. Credinţa o au întărit, eresurile le-au vădit şi zădărnicit. Fără de călugări creştinismul mirenilor s-ar fi surpat. Iată cum este de neînlocuit DESĂVÂRŞIREA în sânul Bisericii lui Hristos, căci fără de ea până şi MÂNTUIREA împreună cu însăşi credinţa uşor s-ar putea pierde, şi negreşit s-ar pierde: căci nevoie este de „simţiri învăţate" prin „multă obişnuinţă" „spre alegerea binelui şi a răului" (Ev. 5, 14). Aceasta desăvârşire o au atins în biserica primară nevoitorii şi mucenicii, iar după aceea – monahii. Fecioria, neagonisirea, postul, truda, privegherea, iubirea înfăptuitoare, acestea sunt uneltele, mijloacele spre a atinge desăvârşirea, dar nu însăşi DESĂVÂRŞIREA […]

Veţi zice: „ce cuvinte pline de trufie despre călugărie, cuvinte care vădesc o inimă mândră". Vom răspunde: într-o odaie întunecoasă murdăria nici că se vede; iar într-una luminată de strălucitoarele raze ale soarelui până şi un fir de praf se arată şi stinghereşte pe gospodar. Duhul Sfânt este Cel ce povăţuieşte smerenia: sălăşluindu-se în inimă suspină cu „suspinuri negrăite" (Rom. 8, 26) şi arată omului nimicnicia dreptăţii lui precum spune Isaia: că toată dreptatea noastră este ca şi cârpa lepădată a femeii desfrânate (cf. Isaia 64, 6). Adevărata mândrie diavolească, este a tăgădui darul lui Dumnezeu, acolo unde este, ca şi cum nu ar fi. (Citat din „Hristianskoe Citenie", 1895, ed. a 3-a, p. 59, „Scrisorile unui ascet" (N. a.) Sfântul Ignatie arată aici – împreună cu toată tradiţia Bisericii – că mândria şi smerenia nu constau într’o atitudine formală, ci sunt o stare a duhului („Duhul Sfânt este cel ce povăţuieşte smerenia"). Cel ce s’a smerit în Duhul Sfânt vede limpede în lumina Lui, pe de o parte toată urâciunea ascunsă în „dreptatea noastră", pe de alta, cum se înfăptuieşte în sine, nevrednicul, lucrarea lui Dumnezeu – şi în această vedere limpede atinge realismul duhovnicesc – temelia însăşi a adevăratei smerenii. Acesta îşi poate vedea şi adâncul urâciunii sale - fără a deznădăjdui – şi înălţimea harului lucrător în el – fără a fi clătinat de mândrie în inima sa; şi, neclătinat, poate mărturisi despre acest har când, prin voia lui Dumnezeu, este chemat s’o facă, precum Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. îndeosebi cap. 11 şi 12) spre exemplu.

Dacă nu vrem să pierdem inspiraţia în căutarea acelei desăvârşiri pe care ne-a poruncit-o Hristos „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Mt. 5, 48), atunci nu trebuie să scăpăm din vedere acea conştiinţă despre călugărie a Sfinţilor Părinţi precum am văzut-o în cele mai înainte arătate. Desigur, dacă ne limităm la aspectul exterior al vieţii bisericeşti de fiecare zi, lesne putem cădea în deznădejde şi chiar în „sminteală". Însă, când vom avea în noi înşine conştiinţa esenţei adânci a Bisericii şi a vieţii dumnezeieşti pe care o cuprinde, atuncea nici o condiţie exterioară, oricât de grea sau urâcioasă ar fi ea uneori, nu ne va mai clătina de pe piatra dragostei lui Hristos, după cuvântul proorocului David: „Pace este multă celor ce iubesc legea Ta şi nu este sminteală" (Ps. 118, 165). Şi, aşa, să ne mărginim deocamdată la această introducere şi să trecem la cuvântul nostru despre călugărie. Aici vom fi nevoiţi a vorbi despre cele trei forme ale chemării, despre cele trei lepădări, despre cele trei înţelesuri ale crucii şi despre cele trei trepte ale călugăriei.

Printre nevoitori se observă oarecare diferenţe în înţelegerea în amănunt a acestora. Învăţătura şi tradiţia Bisericii, deşi general acceptate în înţelesul lor adânc, nu exclud asemenea diferenţe de interpretare la nivel de amănunt. Astfel, de pildă, la călugării atoniţi întâlnim tendinţa de a săvârşi o singură tundere monastică. Aceasta îndeosebi se observă printre pustnici, în comunităţile mici, în schituri şi, mai rar, în mănăstirile mari. Se săvârşeşte o singură tundere, de la început, şi atunci întru schima cea mare.  O singură dată se ia această hotărâre şi pentru totdeauna. Însă, în experienţa mai largă a Bisericii, întâlnim tradiţia celor trei trepte ale călugăriei: prima -  rasoforul, adică purtarea rasei fără legământul făgăduinţelor; a doua: - schima cea mică, adică mantia; şi a treia – schima cea mare. Aceste trei trepte ale vieţuirii călugăreşti se află în legătură cu cele trei lepădări despre care vorbesc Sfinţii Părinţi şi în special Avva Pafnutie, în cartea Cuviosului Casian Romanul (Convorbirea a 3-a) şi Sfântul Ioan Scărarul (Cuv. II, cap. 9). Să ne plecăm puţin asupra acestor trei lepădări.

Avva Pafnutie, despre care este scris în cartea Cuviosului Cassian: „În ceata sfinţilor care luminau în noaptea lumii acesteia ca nişte preacurate stele, asemenea unui mare luminător strălucea cu lumina cunoştinţei – Sfântul Pafnutie", acest mare Pafnutie spunea: „Sunt trei chipuri ale chemării, precum socotim a fi de nelipsit pentru călugăr şi trei lepădări –ori în ce chip ar fi chemat el". Prima chemare este nemijlocită – de la Dumnezeu; a doua – prin oameni; şi, în sfârşit, a treia – din nevoie. Avva Pafnutie arată cum că primeia îi este caracteristică o anume însuflare care umple inima omului, până şi în somn, atrăgându-l nespus de puternic spre dragostea lui Dumnezeu, spre poruncile lui Hristos. Celei de-a doua, venind prin oameni –că cel chemat se înflăcărează cu dorire dumnezeiască mijlocită prin cuvânt omenesc sau prin înrâurirea oamenilor sfinţi. Celei de-a treia, din nevoie –că împinge pe om a se întoarce către Dumnezeu în virtutea nevoilor care îl cuprind, a primejduirii vieţii sau a pierderii celor apropiaţi.

Învăţăturii Sfinţilor Părinţi ne îngăduim a adăuga câteva observaţii personale, născute de-a lungul veacurilor, din schimburile noastre duhovniceşti avute cu mulţi nevoitori din Sfântul Munte. Unele suflete, adăpate la tradiţia cea de veacuri a Bisericii, crescute în neasemuitul cult al slujbelor dumnezeieşti, cu dumnezeiştile taine, cu nesecatele comori ale rugăciunii şi dogmelor, în virtutea plinirii şi liniştii născute astfel în ele, nu cunosc crize sfâşietoare. Creşterea lor duhovnicească decurge fără zbateri furtunoase. Uneori, în asemenea suflete, încă din copilărie se iveşte o adâncă şi puternică chemare către Dumnezeu, care se înstăpâneşte în ele, şi acestea se îndreptează spre călugărie cu simplitate, în chip firesc. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu aceia care, într-un fel sau altul, au pierdut pe Dumnezeu, s-au îndepărtat mult de la El sau chiar au luptat împotriva Lui. “Întoarcerea" lor ia, în general, forma unei adânci crize lăuntrice, adesea însoţită de sfâşieri şi zdruncinări; în asemenea cazuri putem întâlni boli nervoase şi alte fenomene patologice mergând chiar până la nebunie. Renaşterea duhovnicească a acestora, uneori din cele mai adânci căderi, se face în virtutea unei lucrări a harului puternic resimţite, care, în plan psihologic ia forma unei deosebite “hotărâri".

Harul prin care se deschide omului lumea luminii dumnezeieşti, în ciuda puterii lui de atragere, nu îl lipseşte pe acesta de libera sa voinţă, nici nu îl scuteşte desăvârşit de alte lupte ce au să vină şi chiar de îndoieli. Şi aceia care au cunoscut harul sunt supuşi încercărilor şi pot ajunge chiar până la întunecarea cea demonică; iar atunci, cunoştinţa primită, care negreşit va fi lăsat urme adânci în cugetul cel înţelegător al omului, poate fi pusă în slujba răului. “Şi se fac cele de pre urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi" zice Hristos (Mt. 15, 45; Luca 11, 26). Câteodată, însă revărsările harului sunt supuse atât de bogate, încât sufletul, în adâncul trăirilor sale, limpede îşi simte propria înviere. Atunci, mărturia lăuntrică a Duhului despre adevăr devine atât de clară încât nici că mai rămâne loc în suflet pentru îndoială sau clătinare. Dragostea de Dumnezeu umple toată fiinţa şi chemarea către El stăpâneşte tot restul. În asemenea cazuri sufletul se întăreşte pentru tot restul vieţii şi se liberează până în străfundurile sale de orice sfâşiere lăuntrică, atunci nu îşi mai găsesc loc în ele chinuitoare căutări ale adevărului, ci tot restul nevoinţei sale se îndreaptă numai spre plinirea, în viaţa sa, a ceea ce a cunoscut în ceasul pogorârii harului.

Nu vom mai zăbovi asupra acestei teme. Vom adăuga numai că niciodată Sfinţii Părinţi nu au micşorat importanţa vreunui fel de chemare, pentru că istoria Bisericii a cunoscut nu puţine cazuri unde cei chemaţi în al treilea chip, adică din nevoie, au atins la sfârşitul călătoriei lor o desăvârşire mai mare chiar decât cei chemaţi în primul chip. Şi astfel Părinţii căutau nu către începutul drumului ci spre sfârşitul şi săvârşirea lui.

Există o anumită legătură între cele trei chipuri ale chemării şi cele trei lepădări precum şi cele trei trepte ale sfinţirii în călugărie. După Sfântul Pafnutie aceste trei lepădări se rânduiesc astfel: prima- atuncea când părăsim trupeşte avuţiile şi agonisirile acestei lumi. A doua – atuncea când părăsim înclinările şi patimile cele mai dinainte, atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Şi, în sfârşit, a treia – atuncea când şi mintea ne-o sustragem de la tot ce este văzut şi vremelnic şi ne adâncim cu duhul în contemplarea celor nevăzute şi veşnice. Marele Avva Pafnutie spune: “De nelipsit sunt aceste trei lepădări în atingerea desăvârşirii".

Aici ni se pare de un deosebit interes a aminti şi învăţătura unui alt mare povăţuitor al monahismului răsăritean despre absoluta necesitate a celor trei lepădări: Cuviosul Ioan Scărarul (sec. al VI-lea). El zice: “Nimenea nu va intra încununat în cămara cea cerească dacă nu va săvârşi prima, cea de-a doua şi cea de-a treia lepădare. Prima este lepădarea tuturor lucrurilor şi oamenilor şi rudeniilor. Cea de-a doua este lepădarea voinţei sale. Şi cea de-a treia – lepădarea slavei deşarte care este urmarea ascultării".

Încercând acuma să comparăm învăţăturile celor doi sfinţi, ar putea, la început să ni se pară că înţelesurile celor trei lepădări nu sunt aceleaşi la ambii. Sfântul Ioan pare să înceapă mai sus şi să termine mai jos decât Sfântul Pafnutie. Sfântul Ioan, în lămuririle sale, pune lepădarea de rudenii la un loc cu părăsirea obiceiurilor mai înainte avute, felurile de a gândi, obişnuinţele morale şi, în general, patimile lumeşti, adică ceea ce la Sfântul Pafnutie este cea de-a doua lepădare, cuprinzând în prima treaptă, deja, şi pe cea de-a doua. În a doua, el pomeneşte numai lepădarea voinţei proprii, iar în a treia, doar respingerea slavei deşarte. Ţin totuşi să subliniez aici uimitoarea unitate în duh a Tradiţiei; şi, dacă formulările diferă de la un nevoitor la altul, aceasta nu face decât să mărturisească despre faptul că, în experienţa vieţii, fiecare este de sine stătător în căutările sale. Singura diferenţă o găsim în cuprinsul primei lepădări. Sfântul Pafnutie socoteşte destul, pentru cel ce intră pe calea nevoinţei, ca prima lepădare să fie doar părăsirea lumii exterioare şi a agonisirilor; atribuind abia treptei următoare lupta cu patimile, şi obiceiurile vieţii dinainte. Sfântul Ioan cere dintru început lepădarea tuturor oamenilor- altfel socoteşte părăsirea lumii ca fiind nestatornică. Mai departe, adică în a doua lepădare, vorbeşte despre lupta cu patimile, punctând mai esenţial însuşi miezul acestei lupte şi în aceasta, neîndoielnic, stă superioritatea formulării sale.

Dar şi în cea de-a treia lepădare, formula Sfântului Ioan se adevereşte mai desăvârşită, rămânând, în acelaşi timp, în esenţa conţinutului ei, întru totul aceeaşi cu cea a Sfântului Pafnutie, care vorbeşte despre ultima lepădare ca fiind sustragerea minţii de la toate cele văzute şi adâncirea cu duhul în contemplarea celor nevăzute şi veşnice. În sufletul nevoitorului ce nu s-a curăţit încă de patimi, această formulă poate stârni închipuirile (imaginaţia) şi, atunci, acele „nevăzute şi vrednice" rămân încă oarecum în afara omului. Formula Sfântului Ioan, însă, -„respingerea slavei deşarte" conduce pe ascet în străfundurile luptei lăuntrice, fără să îngăduie minţii să zboare visător în înalte sfere şi obligând-o să rămână trează până la capăt. Mi-am permis să exprim părerea mea despre superioritatea formulării celor trei trepte ale lepădării la Sfântul Ioan, faţă de cea de la Avva Pafnutie, însă, repet, -ea este mai desăvârşită în aspectul ei, ca să zicem aşa, ascetico-pedagogic, dar ele rămân, esenţial, una şi aceeaşi. Voi încerca să lămuresc acestea mai departe.

Lepădarea slavei deşarte la Sfântul Ioan nu este altceva decât înţelegere ascetică a căii trecerii duhului nostru în lumea veşniciei. Această lepădare cuprinde înlăturarea puterii lumii asupra noastră şi biruinţa noastră asupra ei. Dar cine este cel care biruieşte lumea? În Biserică cunoaştem o ceată aparte a sfinţilor -"nebunii lui Hristos". Această formă de nevoinţă creştină înfăţişează deosebit de limpede tocmai cea de-a treia treaptă a lepădărilor. Ţelul „nebunului" este de a fi dispreţuit de lume şi de oameni. Mulţi sunt cei care nu pot înţelege această nevoinţă şi care nu văd în ea decât o perversiune; dar, în esenţa ei, aceasta întruchipează treapta cea mai înaltă a lepădării slavei omeneşti în care se şi află biruinţa asupra lumii. Domnul zice: „Şi nu voiţi să veniţi către mine ca viaţă să aveţi. Slavă de la oameni nu iau. Ci v’am cunoscut pre voi, că dragostea lui Dumnezeu n’aveţi întru voi... Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând şi pre slava cea de la singur Dumnezeu nu o căutaţi" (Ioan 5, 40-44). Din aceste cuvinte ale lui Hristos vedem că slava de la oameni este o piedică pentru credinţa însăşi. Voi să spun că, dacă, în trăirea noastră, vom urmări lepădarea slavei deşarte de care vorbeşte Sfântul Ioan, vom vedea că ea, în chipul cel mai sigur, duce tocmai la aceea că omul, cu mintea sa, cu duhul său, se mută în lumea lui Dumnezeu, ieşind din cea a oamenilor. Această stare îşi are şi altă expresie, şi anume: sălăşluirea în pustie, precum spune proorocul David: „Iată m’am depărtat fugind, şi m’am sălăşluit în pustie". (Ps. 54, 7) Iată şi Apostolul Pavel zice: „A oamenilor caut acum bunăvoirea sau a lui Dumnezeu? Căci de-aş plăcea încă oamenilor n’aş fi slugă lui Hristos". (Gal. 1, 10) Şi, îndată după aceasta spune: „Şi arăt vouă fraţilor, că Evanghelia ceea ce bine s’a vestit de mine nu este după om. Că nici eu de la om o am luat prea aceasta, nici m’am învăţat, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos." (Gal. 1, 11-12)

Deci, dacă această Evanghelie nu este de la om şi nu de la om se poate învăţa, atuncea, fără îndoială, că a treia lepădare, după Sfântul Ioan, adică cea a slavei deşarte, duce -cum ar fi- drept la mutarea şi sălăşluirea duhului nostru în lumea lui Dumnezeu.

Să mergem mai departe. Învăţătura despre cele trei lepădări de nelipsit pentru urcuşul desăvârşirii se leagă într’un tot cu cuvântul despre cele trei cruci care le însoţesc. Fiecare lepădare este, în esenţa ei, primirea unei cruci.  Sfinţii Părinţi îndeamnă cu străşnicie a lua seama asupra faptului că suirea pe cruce trebuie să se săvârşească în măsura puterii fiecăruia. Greu se pedepsesc încercările de a urca crucea ultimei lepădări dacă au loc mai înainte de vreme, adică fără acea cunoaştere care trebuie să le însoţească. Vorbesc despre cunoaştere, dar aş prefera, mai curând, să vorbesc despre experienţă şi despre adevărata stare a duhului. Cel care înainte de a săvârşi cele mai mici, citind despre facerile Sfinţilor, năzuieşte cu mândrie a atinge culmile rugăciunii curate ale acestei ultime cruci, acela, jalnic cade iarăşi la pământ. Cu deosebită forţă vorbeşte despre aceasta cuviosul Isaac Sirul (Niniviteanul). Episcopul Teofan Zăvorâtul, marele părinte teolog-ascet rus din veacul trecut, are un cuvânt minunat despre aceasta în scrierea sa „Cele trei cruci". După el, prima cruce este crucea cea din afară, care se împleteşte din nevoile şi din necazurile care’l ajung pe om în vremea vieţuirii lui pe pământ. A doua cruce - lupta lăuntrică cu patimile şi cu poftele. A treia –crucea dării de sine voii lui Dumnezeu. Aceasta din urmă, după Teofan Zăvorâtul, este rodul darurilor duhovniceşti ale harului şi în formele ei mai desăvârşite e numai a celor desăvârşiţi. Din nou întâlnim aici formulări diferite, dar esenţial aceleaşi în duh. Iară dovada că totala dăruire de sine voi lui Dumnezeu nu este altceva decât cea de-a treia lepădare o vom lăsa pentru altădată Dorim, totuşi, să atragem atenţia cititorului la cuvintele Domnului către Sfântul Apostol Petru (Ioan 21, 18-19).  şi acum vom trece la tema despre cele trei trepte şi cele trei făgăduinţe ce stau temei călugăriei.

Mai înainte am amintit faptul că prima tundere se săvârşeşte fără a cere făgăduinţe celui ce îmbrăţişează calea monahismului. Această tundere, la Muntele Athos, în mănăstirile greceşti, se consideră mai curând ca o rugăciune de binecuvântare spre a putea purta haina călugărească. Pe această treaptă se dă călugărului începător dreptul de a purta rasa, de unde şi denumirea de rasofor (purtător de rasă). Înainte a se săvârşi această tundere se primeşte povăţuire despre înţelesul călugăriei şi despre nevoia lepădării de lume şi de rudenii. Făgăduinţele, însă, nu se dau de către rasofor şi, deci această treaptă, esenţial, este doar o perioadă de încercare şi de învăţătură pregătitoare spre nevoinţă.

 A doua treaptă – schima cea mică sau mantia. La această tundere monahul rosteşte şi făgăduinţele; iar aceste făgăduinţe nu se dau treptat, ci în întregimea lor. Aceleaşi făgăduinţe se vor repeta într’o formă puţin scgimbată şi la tunderea în treapta cea mai înaltă a călugăriei, în schima cea mare sau schima.

Faptul că cele trei făgăduinţe de temei se rostesc dintr’un bun început şi nu treptat ar putea părea, la prima vedere, contradictoriu acelei rânduiri, sau structuri, pe care am descris-o mai înainte, în cuvântul despre rostuirea lepădărilor. Dar această contradicţie nu este decât aparentă şi nicicum esenţială. Ca şi în cazul lepădărilor, avem de-a face, mai degabă, cu o creştere treptată în cunoaşterea duhovnicească: trei făgăduinţe supuse unuia şi aceluiaşi ţel, precum şi trei lepădări. Repetarea unora şi aceloraşi făgăduinţe la tunderea în schimă ca şi la cea în mantie are în vedere nu vremelnicia lor, ci creşterea în cunoaşterea puterii şi înţelesului lor. Dacă diferenţa în formă este mică, în schimb, conştiinţa lăuntrică a omului poate să se fi transformat esenţial în străfundurile ei între cele două. Spre a nu pierde din vedere însăşi esenţa vieţii duhovniceşti creştine, subliniem din nou, aici, că toate aceste trepte ale tunderii şi făgăduinţelor nu sunt de nelipsit pentru atingerea dragostei dumnezeieşti şi a desăvârşirii, căci aceasta este cu putinţă şi în afara călugăriei. Însă, precum stă scris despre Hristos că „pruncul creştea şi se întărea cu duhul" (Luca 1, 80), aşa şi tot omul se preschimbă şi creşte, şi experienţa Bisericii a dovedit folosul metodelor mai sus pomenite. Şi Sfântul Apostol Petru spune: „Pentru aceea fraţilor, mai vârtos nevoiţi-vă ca să faceţi adeverită chemarea şi alegerea voastră, că acestea făcând, nu veţi greşi niciodată. Că aşa din destul se va da vouă intrarea întru veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos". (2 Petru 1, 10-11).

Iată făgăduinţele rostite la tunderea în schima cea mică (mantie): Aici, molitfelnicele româneşti diferă de cele greceşti şi slavone, punând aceleaşi patru întrebări şi la schima mică şi la cea mare. Noi am preferat să rămânem credincioşi textului autorului, adoptând varianta citată de el.

1. Petrece-vei în mânăstire şi în nevoinţă  până la cea din urmă suflare? (În molitfelnicele româneşti cuvântul care apare este pustnicie, însă aceasta este, evident, o greşeală a traducătorului original, din slavonă, care a înţeles cuvântul postnicestvo ca pustnicestvo. Slavona adesea întrebuinţează cuvântul postnicestvo (ce ar fi trebuit să dea pe româneşte postnicie, adică, cum ar fi, viaţa cu mult post), înţelegând prin post – înfrânare, sau nevoinţă, în general. Ne-am luat libertatea să ne îndepărtăm aici de terminologia românească, şi fiindcă pustnicia este un chip aparte al călugăriei, pe care Părinţii nu’l recomandă tuturor monahilor.)
2. Păzi-te-vei în feciorie, în înteaga înţelepciune şi în cucernicie? (Întreaga-înţelepciune, de la cuvântul grec „sophrosyne", adesea tradus ca „curăţie". Cuvântul românesc vrea să traducă slavul „ţielomudrosti". „Mudrosti", într’adevăr se traduce în general cu „înţelepciune"; în acest caz, însă, este vorba (precum şi în cuvântul grec pe care îl reproduce exact) despre „cuget": „cuget întreg" (în sensul de „sănătos") ar fi traducerea corectă pe româneşte. Am ales totuşi, a păstra forma tradiţională din molitfelnice; pe de o parte spre a nu ne îndepărta de limbajul bisericesc, introducând un cuvânt nou, pe de altă parte am evitat cuvântul „curăţie", care se înţelege cel mai adesea într-un sens prea limitativ, „clinic" al unei simple „nenuntiri" trupeşti. )
3. Păzi-vei până la moarte ascultarea către mai marele tău şi către toţi fraţii cei întru Hristos?
4. Răbda-vei toată supărarea şi strâmtorarea vieţii celei monahiceşti pentru împărăţia cerurilor?

În schima cea mare (schimă):

1. Te lepezi de lume şi de cele ce sunt în lume, după porunca Domnului?
2. Petrece-vei în mânăstire şi în nevoinţă până la cea din urmă a ta suflare?
3. Păzi-vei până la moarte ascultarea către mai marele tău şi către toată frăţia cea întru Hristos?
4. Răbda-vei toată supărarea şi strâmtorarea vieţii celei monahiceşti pentru împărăţia cerurilor?
5. Păzi-te-vei în feciorie, în întreaga înţelepciune şi în cucernicie?

La toate aceste întrebări se răspunde: „Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu".

Cineva s-ar putea întreba: dacă la tunderea în mantie sunt patru, iar la cea în schimă –cinci făgăduinţe? Tradiţia Bisericii cuprinde esenţa călugăriei în trei făgăduinţe, şi anume: ascultarea, întreaga-înţelepciune (curăţia) şi neagonisirea. Şi noi, acum, vom urma această ordine lăsând la o parte, pentru acum, cercetarea mai amănunţită a acestei probleme care se va arăta şi mai complexă de vom face cunoştinţă cu conţinutul rânduielii tunderilor. Astfel, în cuvintele stareţului către cel primeşte schima cea mică (mantia), povăţuindu-l în legătură cu făgăduinţele (pe greceşte synthikas, adică legăminte, testamente) pe care le-a dat, găsim de pildă, îndemnul de „a se curăţi de toată întinăciunea trupului şi a duhului, de a agonisi gândul smerit, de a părăsi îndrăzneala obiceiurilor lumii acesteia, de a rămâne răbdător în rugăciune, de a nu slăbi în post, de a nu se lenevi în privegheri; iară toate acestea se rezumă la trei făgăduinţe: ascultarea, întreaga - înţelepciune (curăţia) şi neagonisirea". Celui ce primeşte mantia stareţului îi dă şi următoarea povaţă: „Se cuvine ţie, carele ai început această cale ce duce la împărăţia cerurilor, a nu te mai întoarce îndărăt, căci altfel nu te vei găsi vrednic de împărăţia cea cerească. Să nu cinsteşti ceva mai presus decât pre Dumnezeu. Să nu iubeşti nici tată, nici mamă, nici fraţi, nici pe cineva dintre ai tăi, nici chiar pe tine însăţi să nu te iubeşti mai mult ca pre Dumnezeu, nici împărăţia lumii sau odihna sau cinstea..."

La tunderea în schimă, lepădarea lumii se exprimă şi mai puternic. Aici, stareţul spune: „Te povăţuiesc pre tine la cea mai desăvârşită vieţuire care  este dupre asemănarea vieţuirii Domnului... Lepădarea nimic alta nu este decât făgăduinţa crucii şi a morţii. Să te ştii pre tine din ziua aceasta răstignit şi mort lumii cu cea mai desăvârşită lepădare, căci tu lepezi părinţii, fraţi, femeie, copii, rudenii, prieteni, obiceiuri, gâlcevile cele din lume, grijile, agonisirile, averile, dezmierdarea şi slava deşartă şi zadarnică. Şi mai ai a te lepăda nu numai de cele zise mai înainte, ci încă şi de sufletul tău, dupre glasul Domnului (Luca 14, 26)... Dacă deci ai ales cu adevărat a urma Lui şi dacă fără minciună doreşti a te chema al Lui ucenic găteşte-te din ceasul de acum... către nevoinţele duhovniceşti, către înfrânarea trupului, către curăţirea sufletului, către sărăcia desăvârşită, către plânsul cel bun şi către toate cele întristătoare şi dureroase ale vieţii celei făcătoare de bucurie depre Dumnezeu". Şi mai departe zice: „Pentru că ai a flămânzi şi a înseta, a fi gol şi dosădit şi batjocorit, ocărât şi prigonit... şi când toate acestea le vei pătimi, bucură-te, că plata ta multă este în ceruri. Cu bucurie, deci, bucură-te şi veseleşte-te cu veselie, căci astăzi te-a ales pre tine şi te-a despărţit Domnul Dumnezeu de viaţa cea lumeacă, şi te-a pus ca înaintea feţei Sale... întru ostăşirea vieţii celei cu chip îngeresc... Lui cu toată întregimea a’I lucra, cele de sus a cugeta, cele de sus a căuta, pentru că petrecerea noastră, dupre Sfântul Apostol (Pavel), în ceruri este...". Şi mai departe: „O, chemare nouă! O, dăruire a tainei! Al doilea botez Expresia al doilea botez trebuie înţeleasă în sensul că tunderea monahală, prin măreţia ei şi prin bogăţia revărsării Sfântului Duh peste om, se aseamănă cu taina botezului, care, ca atare, precum şi mărturisim, rămâne întotdeauna unul (simbolul credinţei) şi de nerepetat. iei astăzi frate, prin bogăţia dăruirilor Iubitorului de oameni Dumnezeu şi păcatele tale curăţeşti şi fiu al luminii te faci şi însuşi Iisus Hristos Dumnezeul nostru împreună se bucură cu sfinţii Săi îngeri de pocăinţa ta junghiind viţelul cel gras..." Mai departe, cel tuns este chemat „cu vrednicie să umble potrivit chemării", şi se pomenesc şi alte amănunte ale vieţii ascetice, care ţin de această „umblare potrivit chemării".

Când întâlnim pentru prima oară – şi nu numai prima – asemenea formulări, adevăratul lor înţeles nu ni se dezvăluie pe deplin. Pătrundem, sau ghicim, numai în parte ceva despre ţelul către care este chemat omul. Însă adevărata dezvăluire a conţinutului şi puterii acestor cuvinte se primeşte nu altfel decât în experienţa vieţii, şi o experienţă fără de vicleşug, sinceră. Trebuie spus că chemarea monahului de a se desprinde de dragostea părinţilor şi, în general, a lumii pentru a trăi după asemănarea lui Hristos, în însăşi experienţa vieţii, conduce sufletul la o foarte adâncă sfâşiere sau, spre a folosi o expresie modernă, la un „conflict lăuntric". În sufletul omului se nasc furtuni mari şi cel care nu are atunci îndrumare izvorând din experienţa milenară a Bisericii poate adesea nu numai să cadă pradă confuziei, ci chiar să se piardă. Sfântul Ioan, egumenul mânăstirii din Sinai, în cartea sa „Scara", una dintre cele mai strălucite scrieri ascetice  ale Sfinţilor Părinţi, spune aşa: „E neapărat nevoie ca marea aceasta (adică viaţa sufletului nostru) să se pună în mişcare, să se tulbure şi să se dezlănţuie, ca prin această furtună să arunce la ţărm toată putrejunea pe care râurile patimilor au revărsat-o în ea. Să căutăm cu luare aminte şi vom vedea că, după furtună, se aşterne pe mare o linişte adâncă". (Cuv. IV, cap. 59).

Greu de găsit cuvinte care să exprime nevoia absolută  de a duce acest „conflict lăuntric" până la ultima sa limită pentru a se deschide adâncurile sufletului. Cum poţi arăta în cuvinte absoluta nevoie a sufletului de a sta deopotrivă şi în iad şi în Dumnezeu? Cum să explici că numai în aceste condiţii se atinge plinătatea vieţii omeneşti şi în acelaşi timp şi acea statornicie a duhului cu adevărat sănătos, care înlătură toată clătinarea lăuntrică? Cine dintre noi nu cunoaşte durerea neîncetatelor treceri între „înălţările" şi căderile „duhovniceşti"? Şi iată că, atunci când omul se coboară în iadul luptelor lăuntrice, purtând în sine pe Dumnezeu, scapă de clătinări patologice, nu’şi mai află loc atunci acele „înălţări" şi „căderi" despre care tot mereu auzim. Nu’şi mai află loc, pentru că, dimpreună, se trăiesc într’un tot. Poruncă avem de la Hristos să ne asemănăm lui Dumnezeu, şi viaţa aceasta Părinţii o numesc „ştiinţa ştiinţelor" şi „arta artelor".  Şi ea nu se cunoaşte altfel decât prin trăire.

Se poate naşte întrebarea: în rânduiala tunderii auzim atâtea cuvinte „grele" (Ioan 6, 60); cum se pot împăca ele cu „viaţa în asemănarea lui Hristos"? Unde este acea blândeţe şi acea dragoste către care ne cheamă Domnul?... Înţelegerea cea din planul duhovnicesc diferă cu mult de cea din planul sufletesc „psihologic". Încercaţi, de pildă, să pătrundeţi înţelesul obişnuit al sfinţeniei, cel al dragostei sau cel al blândeţii, şi veţi vedea că se potrivesc cu cele asemănătoare lor din Evanghelii. Astfel, blândeţea este înţeleasă de mulţi ca fiind un „temperament paşnic" firesc. Altfel o defineşte Sfântul Ioan Scărarul. Cuvântul al XXIV-lea: Despre blândeţe, simplitate şi nerăutate care purced nu din fire, ci se agonisesc prin multă băgare de seamă şi sârguinţă.

El spune: „Blândeţea este o anume stare a minţii care rămâne neclătinată în cinstiri şi în necinstiri... Blândeţea este o stâncă neclătinată ce se înalţă deasupra mării mânierii... întărirea răbdării; uşa şi chiar maica iubirii; adică îndrăzneala în rugăciune; încăperea Duhului Sfânt; zăbala mâniei, dăruitoarea bucuriei, urmarea lui Hristos..." De aicea vedem că avem de-a face cu ceva ce este cu mult mai presus decât o stare „psihologică". Este vorba de o bărbăţie care ia asupra sa greutăţile şi neputinţele celorlaltora. Este a fi totdeauna gata fie a răbda necinste, fie a rămâne neclătit lăuntric în proslăvire. Blândeţea este liniştită hotărâre în faţa tuturor necazurilor şi chiar a morţii. În ea se cuprinde marea putere şi biruinţă asupra lumii. Hristos spune: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul", cu alte cuvinte vor cuceri şi vor stăpâni lumea, în înţelesul cel mai înalt al acestui cuvânt. Nu puterii brute, materialiste se va pleca pământul, adică lumea, ci blândeţii.

După această destul de lungă abatere, în scopul de a vă dezvălui mai limpede înţelesul şi duhul călugăriei, voi trece la înfăţişarea conţinutului duhovnicesc al fiecăreia dintre cele trei făgăduinţe ce stau temei călugăriei, care alcătuiesc, ca să spunem aşa, miezul expunerii noastre.

Mulţi cred că principala diferenţă între călugărie şi modul de viaţă obişnuit constă în celibat; eu însă, urmând Sfinţilor Părinţi din trecut şi nevoitorilor din zilele noastre, dau mai multă importanţă ascultării, pentru că adesea întâlnim oameni care îşi petrec întreaga viaţă în celibat, fără a deveni monahi, nu numai în sensul consacrării, dar nici în duh. De asemenea, neagonisirea, înţeleasă ca o capacitate de a se mulţumi cu foarte puţin, se poate întâlni şi la oameni care se află foarte departe de duhul călugăresc. Scopul meu, însă, nu este de a stabili o ierarhie între făgăduinţele fundamentale. Mai curând aş vrea să arăt altceva, şi anume că, prin contopirea celor trei făgăduinţe într’un tot , se înfăptuiesc condiţiile prielnice atingerii ţelului de căpătâi al nevoitorului – nepătimirea şi rugăciunea curată.

I. ASCULTAREA – temeiul călugăriei

Deosebit de greu este a vorbi despre ea, fiindcă, începând de la ce par a fi forme brute şi naive, ea conduce pe om în acea lume care este de nedescris, căci nici un concept omenesc nu i se potriveşte. Ascultarea este o taină care se dezvăluie numai în Duhul Sfânt, şi, în acelaşi timp, este taină În rusă tainstvo, în sens de sacrament. În text, de câte ori are acest sens, apare scris în italice. şi viaţă în Biserică. Ascultarea, ca lepădare a voii şi înţelegerii proprii, poate apărea ca un lucru potrivnic voinţei lui Dumnezeu pentru om, care este dăruit cu libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu şi chemat la dumnezeiască stăpânire în virtutea acestei libertăţi. Faptul de a’şi lăsa propria voie şi înţelegere în puterea altei persoane, fie chiar şi preot, mulţi l’ar resimţi ca pe o alunecare a pământului de sub propriile picioare. Acest pas li s’ar părea ca o aruncare de sine într’o prăpastie întunecoasă, ca pierdere a propriei personalităţi, ca o predare de sine în cea mai groaznică robie asemănătoare anihilării de sine. Acelora, însă, care au urmat cu credinţă învăţăturii Bisericii şi au săvârşit o asemenea lepădare în duhul acestei învăţături, ascultarea li s’a descoperit a fi un dar de sus, nespus de mare. Pe cel ascultător îl putem asemui unui vultur ce se ridică cu aripi puternice, şi, din înălţime, senin, priveşte distanţa care îl desparte de pământ, bucurându-se în deplină siguranţă şi stăpânind înălţimi altora de neajuns şi înfiorătoare. Dând cu încredere, cu bunăvoire, cu dragoste, cu bucurie, voia sa şi orice judecată despre sine duhovnicului, ascultătorul se smulge poverii celei grele a grijii lumeşti şi ajunge la cunoştinţa a ceea ce este de nepreţuit: CURĂŢIA MINŢII ÎN DUMNEZEU.

Călugăria, mai presus de toate, este curăţia minţii. Fără de ascultare, nu se poate ajunge la ea şi, de aceea, fără de ascultare, călugăria nu există. Neascultătorul nu este călugăr în sensul deplin al acestei chemări. În afara călugăriei este cu putinţă a dobândi mari daruri de la Dumnezeu, până şi desăvârşirea muceniciei; curăţia minţii, însă, este darul cel osebit al călugăriei, necunoscut pe alte căi şi călugărul nu poate cunoaşte această stare altfel decât prin nevoinţa ascultării. Iată de ce o socotim a fi temeiul principal al călugăriei, în care se cuprind, urmând în chip firesc, şi celelalte două făgăduinţe. Sfântul Ioan Scărarul, de pildă, spune aşa: „...Maica curăţiei este netulburarea împreună cu ascultarea. Nepătimirea trupului câştigată în liniştire, apropiindu-se de multe ori de lume nu rămâne neclătinată; dar cea care se naşte din ascultare este pretutindenea cercată şi neclătinată". (Scara, Cuv. XV, cap. 32-33). Şi despre neagonisire, spune că: „cel care şi’a dat până şi sufletul său o să’şi mai amintească el de agonisiri?..." Astfel, ascultarea, „prin desprinderea de lume şi lepădarea voii proprii, ... ca şi cu două aripi de aur urcă fără preget la cerul" (Scara, Cuv. IV, cap. 1) nepătimirii.

Ascultarea este o taină duhovnicească a Bisericii, şi de aceea legătura dintre stareţ Înţeles în sensul din Pateric, şi în cel de slav, de bătrân îmbunătăţit în duh, duhovnic.  şi ucenic este una a sfinţirii. Cum s’a spus mai sus, pentru ucenic această taină constă în a învăţa a săvârşi voia lui Dumnezeu , spre a pătrunde în sfera Voii Dumnezeieşti, şi astfel a se împărtăşi cu Viaţa Dumnezeiască; iar pentru stareţ, în a face ca, prin rugăciunea şi nevoinţa vieţii sale, să aducă pe ucenic la cunoştinţa acestei căi şi să cultive în el adevărata libertate fără de care mântuirea este cu neputinţă. Adevărata libertate se află acolo unde este Duhul Domnului, şi de aceea şi ţelul ascultării, precum şi al vieţii creştine în general, este dobândirea Duhului Sfânt (Cf. 2 Cor. 3, 17). Părintele Sofronie spunea că "nimic din toate facerile omului, dacă nu sunt făcute în deplină libertate a propriei sale voinţe, nu poate avea caracter veşnic". Omul a ajuns mult prea obişnuit a sili şi a fi silit, ba chiar condiţionat şi dependent de trăirea silirii; şi nu îşi mai dă seama că mântuirea nicicum nu poate fi înfăptuită cu sila, această relaţie fiind a iadului, nu a raiului („dragoste cu sila nu se poate"...) Iar dacă silirea aproapelui îşi are şi ea momentul ei şi locul ei în pedagogie - chiar şi cea duhovnicească – devine din ce în ce mai urgentă cerinţa reînnoirii conştiinţei limitelor şi neputinţei ei. Stareţul Sofronie subliniază aici, în duhul întregii tradiţii patristice, caracterul de taină, sfinţitor, al ascultării, care este departe de a fi o simplă disciplină, precum este mai întotdeauna înţeleasă, şi mai cu seamă în duhul zilelor noastre. Efectul de disciplină decurge şi el, în chip firesc, din dreapta vieţuire a ascultării, dar nu trebuie lăsat a se confunda cu esenţa duhovnicească a tainei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre planul duhovnicesc şi planul etico-moral al tuturor celorlalte porunci ale lui Hristos

Stareţul niciodată nu încearcă să supună voia ucenicului său voii sale „omeneşti", dar, în cursul vieţuirii împreună, se pot ivi asemenea împrejurări când stareţul se vede nevoit a stărui asupra împlinirii poruncii sale; adevăratul ucenic, însă, niciodată nu va aduce pe stareţ până la aceasta.

Nevoinţa stareţului este mai grea decât cea a ucenicului, în virtutea marii lui răspunderi înaintea lui Dumnezeu. Dar răspunderea înaintea lui Dumnezeu cade pe umerii stareţului numai în acel caz în care ucenicul îi face ascultare; iar, de nu, atunci toată greutatea răspunderii acţiunii sale o poartă însuşi ucenicul, care pierde prin aceasta ceea ce câştigă nevoitorul prin ascultare. Cu toate acestea, ţelul stareţului nu este nicicum de a slobozi pe ucenic de răspunderi, ci de a’l învăţa adevărata viaţă creştină, şi adevărata libertate creştină, care nu se pot dobândi altfel decât biruind în sine, prin nevoinţa ascultării, patimile iubirii de stăpânire şi iubirii de putere. Omul care îşi supune sieşi pe alt om, fratele său, sau fie numai îi ştirbeşte libertatea, negreşit îşi pierde prin aceasta şi propria sa libertate, căci simplul fapt de a râvni la ea este deja o cădere de la acea viaţă şi dragoste dumnezeiască la care suntem chemaţi.

Una dintre cele mai mari piedici spre atingerea acelei stări către care ne cheamă porunca lui Hristos este EGOISMUL nostru. Ascultarea este cea mai bună cale spre a birui această urmare a păcatului strămoşesc din noi. Curmând propria voie înaintea fratelui depăşim acea dezbinare pe care a adus-o căderea lui Adam în firea noastră, ce la început fusese una. De unde în noi lupta între voinţe? Oare nu este o singură voinţă în Dumnezeu?

Curmând propria voie înaintea lui Dumnezeu, abandonându-ne voii lui Dumnezeu, „urând" voia noastră meschină, „individuală", devenim în stare a cuprinde şi a purta în noi lucrarea voii dumnezeieşti. Desăvârşindu-ne în ascultare, şi către Dumnezeu, şi către frate, ne desăvârşim în dragoste, ne deschidem fiinţa; iar limita acestei deschideri este acea plinătate, înţeleasă ca putinţa fiecărui om de a purta în sine viaţa întregii firi omeneşti – plinătatea acelei veşnice fiinţe către care bunăvoirea lui Dumnezeu cheamă pe om. Căci dragostea lui Dumnezeu pentru om nu cunoaşte margini şi, deşi prin firea Sa, Dumnezeu rămâne şi veşnic va fi de neajuns şi de necunoscut făpturii, totuşi, prin facerea Sa, prin harul Său, binevoieşte atât de strâns şi atât de deplin a se împreuna cu omul, încât acesta devine un dumnezeu, asemănător Dumnezeului-Făcătorul, după chipul Fiinţei Sale. Dumnezeaisca dezvăluire spune: „Cela ce biruieşte, da-voi lui să şază cu Mine în scaunul Meu". (Apoc. 3, 21)

Intelectualul contemporan, cu simţul său critic foarte dezvoltat, cu care toate le cercetează, este incomparabil mai puţin apt de nevoinţa ascultării călugăreşti decât omul simplu, neispitit de curiozitatea minţii. Omul cultivat care şi’a iubit inteligenţa sa critică, obişnuit cum este să o privească ca demnitatea sa de căpătâi, ca singura bază solidă a vieţii sale „personale", e nevoit, înainte de a putea deveni un ascultător, să se lepede de această bogăţie a sa, căci de nu o va face, după cuvântul lui Hristos (Luca 14, 33), cu greu va ajunge în Împărăţie. Însă cum să te lepezi de ea? Oare cel înaintea căruia ne lepădăm voia nu este om ca şi noi? Ba adesea ni se poate părea a fi mai prejos decât noi. Un asemenea monah începe a cugeta: „Şi ce, duhovnicul este un oracol? Şi de unde o să ştie el voia lui Dumnezeu? Dumnezeu ne-a dat judecată şi toţi suntem datori singuri să judecăm. Uite, de pildă, ce mi’a spus acuma duhovnicul n’are nici un sens" – şi altele asemenea acestora. Desigur, o atitudine ca aceasta faţă de duhovnic dă fiecărui cuvânt al acestuia, fiecărei povăţuiri, un caracter şubred şi discutabil. Un astfel de ucenic nu gândeşte că voia lui Dumnezeu se face cunoscută, în lumea aceasta, în aceleaşi forme exterioare, relative, ca şi voia firească a omului, şi ca şi voia demonică, adică, se înfăptuieşte prin oameni. El este obişnuit să judece după aparenţe, precum în general, este obişnuit să judece omul „raţional", şi de aceea nu găseşte calea credinţei celei vii. Sunt două trăiri: a minţii şi a inimii, a credinţei; inima – prin credinţă –trăieşte în adevăr; mintea în verosimil, uneori până la a exclude adevărul în favoarea acestuia.

Sfântul Ioan Scărarul spune că cel ascultător, „care se dă pre sine în această robie, de bună voie, primeşte în schimb ADEVĂRATA LIBERTATE" (Scara, Cuv. IV, cap. 5) Astfel, în cele din urmă, experienţa ascultării devine experienţa adevăratei libertăţi în Dumnezeu.

Obişnuit a se afla mereu în faţa adevărului dumnezeiesc, nevoitorul ajunge la o adâncă convingere privind neputinţa minţii şi a judecăţii sale. Această convingere este o treaptă importantă în viaţa sa. Prin neîncrederea în propria minte şi judecată monahul se slobozeşte de acel coşmar în care trăieşte întreaga omenire. Reamintim paragraful de la pag. 51 unde Părintele Sofronie vorbeşte despre diferenţa dintre planul duhovnicesc şi cel psihologic.

Sunt două categorii de călugări; unii au darul unei credinţe simple, nemijlocite, şi aceştia uşor găsesc calea adevăratei ascultări; ceilalţi, deşi năzuiesc fierbinte după Dumnezeu şi râvnesc a trăi după poruncile Domnului, se liberează totuşi cu multă greutate de încrederea în sine spre a învăţa ascultarea. Însă, când plin de încredere în Dumnezeu Cel ce ne păzeşte, şi în părintele său duhovnic, monahul se leapădă de voia şi de judecata sa, atunci, din adâncurile experienţei lăuntrice se convinge, cu bucurie, că a ajuns la „izvorul de apă săltătoare întru viaţă veşnică" (Ioan 4, 14).

În actul lepădării voii şi judecăţii proprii spre a rămâne în căile voii lui Dumnezeu, care întece orice înţelepciune omenească, monahul nu leapădă în realitate altceva decât numai propria sa voinţă pătimaşă, egoistă şi mintea sa mistică şi judecata sa neputincioasă; şi făcând aceasta dă dovadă de o adevărată înţelepciune şi de o rară putere a unei anume voinţe de ordin superior. Astfel, prin ascultare, uşor şi într’un chip de neînţeles chiar pentru sine însuşi, cel care o face ajunge la acel nivel pe care niciodată nu’l pot atinge, ba nici măcar nu’l pot înţelege, chiar oamenii de cea mai înaltă cultură intelectuală. Acest nivel, precum am spus mai sus, este curăţia minţii în Dumnezeu. Ascultarea este –calea credinţei care biruieşte lumea (Cf. 1 Ioan 5, 4). Taina aceasta, însă, nu este primită de toţi. Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov spune într-una din scrisorile sale: „Noi credem şi învăţăm a crede astfel de la Sfinţii Părinţi, că dacă Însuşi Domnul nu va da cuiva să înţeleagă calea ascultării, acela de la oameni nimica nu va primi, căci, chiar de va avea înaintea sa pe Sfinţii Apostoli, până şi asupra lor va arunca cu pietre". Scrierile episcopului Ignatie Briancianinov (în lb. Rusă) Ed. I. Serghiev Posad, 1913 pag. 25.

Ascultarea călugărească nu este o disciplină. Nici o instituţie obştească, omenească, nu poate exista fără coordonarea acţiunilor membrilor ei. Această coordonare se obţine prin disciplină, a cărei esenţă constă în supunerea voinţei omeneşti a celui mai tânăr- voinţei omeneşti a celui mai bătrân, sau majorităţii. O asemenea supunere, de obicei, se păstrează prin constrângere; dar, chiar dacă disciplina este primită cu înţelegere şi de bună voie, ca o condiţie de nelipsit pentru existenţa comunităţii, ea rămâne totuşi disciplină, adică bazată pe principiul supunerii voinţelor omeneşti.

Ascultarea călugărească este un act religios, şi, ca atare, neapărat trebuie să fie liber, altfel îşi pierde însemnătatea sa religioasă. Ascultarea este roditoare duhovniceşte numai atuncea când lepădarea de bunăvoie a voinţei şi judecăţii proprii în faţa stareţului (duhovnicului) se face căutând a găsi căile VOINŢEI LUI DUMNEZEU. În această căutare a voinţei lui Dumnezeu se cuprinde însăşi esenţa ascultării noastre.

Ucenicul recunoaşte neîndestularea sa pentru a cunoaşte nemijlocit voia lui Dumnezeu şi de aceea  se duce la părintele său duhovnic pe care îl socoteşte mai dăruit spre a o cunoaşte. Stareţul, părintele duhovnic, nu omoară voinţa ucenicului său şi nu o îngenunchează înaintea voinţei sale omeneşti; el poartă însă nevoinţa cea mai grea a unei slujiri pline de răspundere, prin care devine părtaş în actul dumnezeiesc al facerii omului. Condiţiile vieţii zilnice, fac ca adesea stareţul, din slăbiciune trupească, să aibă nevoie de ajutorul ucenicului, dar aceasta nu schimbă esenţa ascultării precum este arătată mai sus. Dar, dacă egumenul şi cei mai mari ai mânăstirii se găsesc nevoiţi să recurgă la o constrângere omenească asupra comunităţii, la disciplină, acesta este semnul vădit al decăderii călugăriei şi poate chiar al pierderii totale a înţelegerii ţelului şi esenţei ei.

În experienţa vieţii, ascultarea este strâns legată de găsirea unui duhovnic îndrumător, a unui stareţ; vom lăsa, însă, deoparte această temă acum spre a nu prelungi peste măsură cuvântul nostru. Să pomenim doar că, după povăţuirea cuviosului Simen Noul Teolog şi a altor Părinţi, cel ce cu adevărat, şi smerit, şi cu multă rugăciune, îşi caută un îndrumător în căile vieţii dumnezeieşti, acela, după cuvântul lui Hristos: „căutaţi şi veţi găsi" –găseşte. Sfântul Ioan Scărarul şi el vorbeşte despre aceasta în „Scara

Nu este cu putinţă a cuprinde această vastă şi nesecată temă. Ascultarea are multe feţe şi cele mai felurite situaţii se pot întâlni. Regula generală, însă, este: a nu se încrede în sine. Dacă aceasta este deosebit de importantă începătorilor, ea în schimb, nu se leapădă nici de către cei ce îmbătrânesc în nevoinţa călugărească.

Orice lucrare, orice înfăptuire trebuie să se săvârşească sub binecuvântare, spre a primi pecetea unei lucrări dumnezeieşti. Toate cele mici, precum şi cele mari ale vieţii de zi cu zi au nevoie de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, căci în viaţa omului TOTUL ESTE IMPORTANT. Prin binecuvântare toată viaţa primeşte o pecete sfinţitoare şi nici o lucrare nu devine cu adevărat veşnică decât atunci când este săvârşită în numele lui Dumnezeu. Hristos a spus: „Toată răsădirea carea nu au sădit Tatăl Meu cel ceresc dezrădăcina-se-va" (Matei 15, 13). În ascultare viaţa veşnică devine o realitate încă de aici. Ascultătorul cel bun simte prezenţa duhului lui Dumnezeu care dă sufletului nu numai adâncă pace, dar şi simţul neîndoielnic  al „trecerii de la moarte la viaţă".

II. FECIORIA ŞI ÎNTREAGA - ÎNŢELEPCIUNE  - a doua făgăduinţă ce stă temei călugăriei

Fecioria, ca viaţă în chipul vieţii lui Iisus Hristos, este, în mod ciudat, atât de puţin înţeleasă de lumea de astăzi, chiar şi de cea creştină, încât pentru această făgăduinţă îndeosebi simţim nevoia de a dovedi întemeierea ei dogmatică. Experienţa milenară a Bisericii a arătat fără de tăgadă că excluderea funcţiei procreative din viaţa omului nu numai că nu dăunează sănătăţii sale sufleteşti sau trupeşti, ci dimpotrivă, dreapta trăire a acestei nevoinţe creşte atât rezistenţa fizică, cât şi lungimea vieţii şi sporeşte şi sănătatea psihică, precum şi devenirea duhovnicească. Am putut observa în ultimele decenii un număr destul de mare de lucrări ştinţifice care au întărit cele spuse  mai sus, şi nu putem decât să ne bucurăm de aceasta, deoarece niciodată n-au lipsit tâlcuirile smintite ale întregii-înţelepciuni călugăreşti, şi chiar respingerea ei ca fiind, chipurile, ceva „patologic" sau „împotriva firii". Cu toate acestea, trebuie adăugat că experienţa ştiinţei moderne în acest domeniu nu poate fi comparată, încă, cu experienţa neântreruptă a Bisericii de-a lungul multor veacuri, şi de aceea, se înţelege, că ea nu poate aduce esenţial nimic nou călugăriei.

Lăsând la o parte o cercetare mai vastă a acestei probleme în aspectele ei dogmatice şi antropologice, voi adăuga numai că, pentru noi, dovada de căpătâi şi de netăgăduit prin care se îndreptăţeşte această făgăduinţă şi la care, în cele din urmă, revin, şi toate celelalte dovezi stă în pilda vieţii pe care ne-a lăsat-o Domnul prin Sine Însuşi („pildă am dat vouă..." (Ioan 13, 15)). Numai un nebun ar îndrăzni să spună că viaţa lui Hristos este potrivnică firii. Însă, înaintea noastră, a creştinilor stă o datorie de neocolit: a ne asemăna lui Hristos întru totul, de ne este cu putinţă, ca prin această asemănare cu Omul-Hristos să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu ca ultim ţel şi sensul cel mai înalt al fiinţării noastre. Sfântul Varsanufie cel Mare spune despre ascultare că ea „călăuzeşte la cer şi, pe cei ce au găsit-o, îi face asemănători Fiului lui Dumnezeu".  Dar acelaşi lucru trebuie spus şi despre feciorie şi întreaga-înţelepciune. În gândirea Sfântului Metodie al Olimpului (+ 311) precum o aflăm din „Ospăţul celor zece fecioare" –scriere care rezumă viziunea Bisericii primelor veacuri asupra fecioriei – a deveni cu adevărat după asemănarea lui Dumnezeu nu este cu putinţă decât numai primind în sine şi arătând în fiinţarea sa pământească trăsăturile acelui chip dat nouă prin Iisus Hristos. De fapt, neîntrerupt întâlnim învăţătura Bisericii despre mântuire înţeleasă ca îndumnezeire; dar întrebarea este – unde putem găsi un criteriu sigur pe care, ca să spunem aşa, „să’l putem vedea şi pipăi" (1 Ioan 1, 1) al îndumnezeirii?... Fără îndoială că numai în măsura asemănării noastre cu „Dumnezeu... arătat în trup" (1 Timotei 3, 16) ne putem asemăna şi cu Dumnezeu în fiinţarea Sa cea mai presus de lume, veşnică. Şi tocmai asta şi este gândirea teologică a Bisericii încă din primii ani ai istoriei sale. Aceasta se oglindeşte şi în cărţile apostolilor şi în textele slujbelor dumnezeieşti, ... Dumnezeu pentru noi s’a arătat om ca noi: Căci cu asemănarea pre cel asemenea chemând... (Acatistul Bunei Vestiri – Condacul 10). şi în acele monumente care sunt scrierile Sfinţilor Părinţi. Voi aduce drept pildă câteva dintre ele.

În prima dintre cele două „Cărţi despre feciorie" Această scriere care există numai în limba latină trebuie atribuită veacului al III-lea. (Cap. 6) atribuite Sfântului Clement al Romei (+ 103) citim: „Pântecele sfintei feciorii a purtat pre Domnul nostru Iisus Hristos şi trupul care l’au primit Domnul nostru şi în carele au săvârşit lupta sa în această lume l’a îmbrăcat de la Sfânta Fecioară. Cunoaşte deci în aceasta măreţia şi slava fecioriei. Vrei să devii creştin? –urmează lui Hristos întru totul. Ioan a fost Înger trimis înaintea feţei Domnului, şi dintre cei născuţi din femeie nu s’a ridicat mai mare decât el, şi acest Sfânt Înger al Domnului a fost feciorelnic... Celălalt Ioan, carele capul îşi pleca pre sânul Domnului, mult find iubit de Dânsul, şi el era sfânt Aici, din context, este clar că prin cuvântul sfânt, precum şi mai jos prin cuvântul sfinţenie, trebuie să se înţeleagă feciorelnic şi feciorie. , şi de aceea atâta l’au iubit Domnul. Dupre aceea vin Pavel, Varnava, Timotei şi ceilalţi, nume care sunt scrise în cartea Vieţii; toţi aceştia au iubit sfinţenia şi în această nevoinţă şi’au săvârşit fără de prihană viaţa, ca adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi fii ai Dumnezeului celui Viu...", căci „cei asemenea lui Hristos desăvârşit sunt asemenea Lui".

Sfântul Ciprian al Cartaginei (+ 258), în cartea „Despre veştmântul fecioriei" (scrisă în anul 249), vorbeşte despre vrednicia fecioriei astfel: „Fecioria este floarea mugurului bisericesc; slava şi podoaba harului duhovnicesc... lauda şi cinstea unei lucrări neprihănite şi nestricate; chipul lui Dumnezeu, oglindind sfinţenia Domnului; cea mai luminată parte a turmei lui Hristos... şi cu atât creşte şi bucuria maicii (Bisericii)".

Sfântul Metodie al Olimpului în „Ospăţul celor zece fecioare" pomenit mai sus vorbeşte despre feciorie ca despre o lucrare „negrăit de mare", ca despre o „taină" (mystirion). Şi, fără îndoială, dacă nunta este o taină, atunci şi fecioria, deasemenea este o taină a Bisericii.

Fecioria şi întreaga-înţelepciune (curăţia) în înţelesul lor creştin se deosebesc esenţial de ceea ce se înţelegea în afara creştinismului şi de ceea ce, până astăzi, mulţi mai înţeleg încă prin aceste cuvinte. Înţelesurile fecioriei şi întregii înţelepciuni sunt apropiate, dar nu identice. În cuvintele din rânduiala înveşmântării, cei veniţi la călugărie după căsătorie sau după experienţa unei relaţii trupeşti în afara căsătoriei, dau făgăduinţa întregii înţelepciuni, adică, a desăvârşitei înfrânări pentru restul vieţii lor; pentru cei, însă, care nu au cunoscut împreunarea trupească, făgăduinţa este cea a fecioriei.

Întreaga-înţelepciune, precum o arată însuşi cuvântul se înţelege ca o întregime a cugetării, sau ca o plinătate a înţelepciunii. În Biserică ea se leagă nu numai de înlăturarea atragerilor trupeşti, şi în general a “complexului trupesc" (devenind în acest sens o “biruinţă asupra firii"), dar şi de dobândirea tuturor acelor desăvârşiri care ţin de firea înţelepciunii şi se arată ca petrecere în Dumnezeu “cu toată mintea şi cu toată inima". În înfăptuirea sa cea mai desăvârşită, nevoinţa întregii înţelepciuni redobândeşte în duh starea feciorelnică a omului, neatârnând de pierderea fecioriei trupeşti.

Sfinţii Părinţi înţeleg adevărata feciorie ca o stare mai presus de fire. În forma ei desăvârşită, fecioria este înţeleasă ca o petrecere neîntreruptă în dragostea cea dumnezeiască, ca înfăptuirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu “din toată inima, din toată mintea, din tot sufletul, cu toată puterea". În lumina acestui criteriu, orice îndepărtarea a minţii şi a inimii de la dragostea lui Dumnezeu este privită ca o “preadesfrânare" (preacurvie) duhovnicească, adică o necinstire a dragostei.

Fecioria nu este o naivă necunoaştere a vieţii omeneşti fireşti şi întru tot normale. Cel mai înalt exemplu şi unic în desăvârşirea lui, Pururea Fecioara Maria, la Buna Vestire a îngerului despre naşterea Fiului dintr-însa a răspuns cu întrebarea: “Cum va fi aceasta de vreme ce de bărbat nu ştiu?" (Luca 1, 31-34), arătând prin aceasta că nu era în naivă necunoştinţă.

Nestricăciunea trupească nu este încă feciorie. Unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii noastre, Vasile cel Mare, amarnic grăia despre sine: “Nici femeie am cunoscut, nici feciorelnic sunt", adică în înţelesul cel mai desăvârşit al acestui cuvânt. Pe lângă actul împreunării cu alt trup sunt şi alte multe forme de stricăciune şi stricare de sine, de care la noi, în Biserica Ortodoxă, nu se face a vorbi, spre a nu naşte în mintea celui ce vorbeşte sau a celui ce aude chipuri păcătoase. Şi cel care nu a cunoscut actul fizic, dacă numai cu mintea înclină către el, în închipuire, şi îl pofteşte, deja nu mai e deplin feciorelnic.

În gândirea Bisericii ortodoxe se deosebesc trei trepte ale stării duhovniceşti a omului: cea mai presus de fire, cea firească şi, în sfârşit, cea mai prejos de fire sau împotriva firii. Primei stări aparţin fecioria şi întreaga înţelepciune călugărească, înţelese ca un dar al harului; celei de-a doua aparţine nunta cea binecuvântată; orice altă formă a vieţuirii trupeşti se priveşte duhovniceşte ca fiind ori mai prejos de fire, ori chiar împotriva firii. Sfinţii Părinţi spun: “Nu cerca ceea ce este mai presus de fire ca să nu cazi în ceea ce este mai prejos de fire". De aici regula – nimenea nu trebuie primit în călugărie fără mai dinainte cercare. Călugărul care nu-şi păstrează întreaga înţelepciune, în rânduiala mântuirii, se găseşte mult mai prejos de starea căsătoriei trăită în bună-cuviinţă, stare cinstită de Biserică ca o cale mântuitoare. Şi, dacă se are în vedere că cel ce a dat făgăduinţele se lipseşte de darul binecuvântării nunţii bisericeşti, atunci orice încălcare a întregii-înţelepciuni călugăreşti se vede ca o cădere, şi încă o cădere în cele mai prejos de fire. Nunta normală, nepervertită, păstrează pe om şi din punct de vedere fizic şi moral atuncea când orice alt fel de satisfacţie trupească, chiar numai în forma unei năzuinţe visătoare, lucrează stricăcios asupra omului întreg, adică atât asupra psihicului cât şi a trupului său. Această lucrare stricăcioasă se arată deosebit de puternică la călugăr, care, prin poticnirea sa, îşi calcă făgăduinţele date înaintea lui Dumnezeu; în acest caz sfâşierea lăuntrică ce vine de la pierderea harului este neasemuit mai adâncă, şi remuşcările chinuitoare ale conştiinţei pot ajunge până la o întunecată deznădejde. Năzuinţa către împreunarea trupească în absenţa actului firesc pe mulţi i-a condus la adânci boli sufleteşti şi chiar la deplina nebunie. Psihiatrii cunosc foarte bine mulţimea acestor nefericite cazuri.

În „Ospăţul celor zece fecioare", Sfântul Metodie al Olimpului, între altele, vorbeşte despre cum treptat, conştiinţa omului s’a dezvoltat şi a crescut duhovniceşte până la cunoştinţa formelor vieţii celei desăvârşite: întreaga-înţelepciune şi fecioria. Această devenire istorică a trecut prin mai multe trepte. La început, „pe când lumea nu era încă plină de oameni", şi menirea omului era de a „creşte şi a se înmulţi", bărbaţii se nunteau cu surorile lor. Mai apoi, când neamul omenesc s’a înmulţit şi s’a răspândit pe pământ, pronia dumnezeiască prin învăţătura proorocilor, a îndreptat pe oameni de la acest chip al vieţii spre unul mai înalt din punct de vedere moral – o căsătorie cu o soră a început a fi considerată amestecare de sânge. Mai departe, oamenii au trecut la înţelegerea monogamiei, „spre a nu se împreuna cu mulţi, precum animalele, şi a se naşte, cum ar fi, numai pentru împreunare", şi spre a nu fi „preadesfrânaţi" (preacurvari). Mai apoi, creştinismul povăţuieşte oamenii spre o şi mai înaltă conştiinţă a vieţii, şi, prin Biserică, se introduce o nouă limitare a căsătoriilor deja după gradul de apropiere duhovnicească; astfel se interzic, de exemplu, nunţile a doi fraţi cu două surori, şi altele asemenea; ceea ce, în afara Bisericii, rămâne de neînţeles până astăzi. Învăţătura apostolică a condus pe oameni către înţelegerea „căsătoriei curate" şi a „patului neîntinat", de unde, în sfârşit, se ridică la cunoştinţa fecioriei creştine, „învăţând a se înălţa deasupra trupului şi intrând în limanul cel lin al nestricăciunii...".

Aş dori aici să atrag atenţia la însemnătatea deosebită a propovăduirii întregii-înţelepciuni şi fecioriei în zilele noastre. Îndepărtarea de la nunta aşa cum a binecuvântat-o Biserica, precum şi orice încălcare a ei, nu numai că înjoseşte chipul fiinţei omeneşti, dar duce către rele şi mai mari: distrugerea persoanei celor ce păcătuiesc; dezbinarea familiilor, sfâşierea naţiunilor, distrugerea şi pierzania a ţării şi popoare întregi. Şi trebuie spus, în legătură cu toate acestea, că, dacă devenirea duhovnicească a omului ar continua în direcţia arătată de Sfântul Metodie, atuncea una dintre cele mai importante şi înfricoşătoare probleme pentru minţile contemporane, şi anume - controlul demografic al unei lumi suprapopulate şi’ar găsi soluţia cea mai bună şi cu adevărat vrednică de om ca fiu al lui Dumnezeu. Teoriile sălbatice, criminale şi curat nebune ale controlului demografic la nivel mondial prin războaie reciproc exterminatoare şi-ar pierde atunci toată îndreptăţirea în conştiinţa oamenilor şi viaţa pe pământ ar deveni într’adevăr asemănătoare celei cereşti. „Vie împărăţia Ta".

Întreagă-înţelepciunea monahicească, ca viaţă cu adevărat omenească după chipul Omului cel desăvârşit – Hristos, nu poate fi întemeiată pe negarea vieţii sexuale, pe osândirea nunţii binecuvântate de Dumnezeu şi de Biserică, pe scârba de, sau înjosirea acelui act prin care “s-a născut om pe lume". (Ioan 16, 21). Biserica, prin hotărârile sale soborniceşti, nu primeşte pe cei care caută călugăria din scârbă faţă de căsătorie, sau dintr-o trufaşă desconsiderare a acesteia. De aceea Părinţii cercau pe tot cel ce venea spre călugărie, oare are acesta adevărata ei chemare? Desluşim mai multe trepte ale unei asemenea chemări. Sunt unii cărora le-a fost dat să cunoască o binecuvântată stare a harului într-o aşa măsură încât, şi mintea lor, şi trupul, limpede îşi simţeau sfinţirea. Pentru aceştia, o înfrânare desăvârşită de la viaţa trupească, nu numai în forma actelor fizice, dar chiar şi în gând (ba până şi în somn) devine o neclintită cerinţă a duhului. O treaptă mai jos se află starea în care sufletul simte doar o atragere către întreaga-înţelepciune; mintea tinde către curăţie şi, dintr-o sete lăuntrică de sfinţenie, respinge intuitiv gândurile trupeşti. Mulţi vin spre nevoinţa călugărească dintr-o asemenea stare, care, deşi mai slab întemeiată decât prima, este şi ea o chemare adevărată, de sus.

Experienţa milenară a arătat că dragostea de Dumnezeu este cu putinţă şi în căsătorie, dar nu la aceeaşi intensitate. Când această dragoste depăşeşte a anume stare şi creşte în putere, atuncea sufletul omului, intuitiv, se desprinde de tot ceea ce, oarecum, nu se mai împacă cu ea. Nu mi-e mie a găsi o explicaţie raţională a acestei minunate preschimbări ce ţine de psihologia religioasă şi care, de-a lungul veacurilor, se repetă cu o uimitoare regularitate. S-ar putea că ea nici să nu încapă într-o definiţie raţională. Eu însumi, mă întemeiez pe scrierile Sfinţilor Părinţi şi, în parte, şi pe observaţiile pe care mi le-a prilejuit experienţa de duhovnic. De la multele convorbiri cu nevoitori, m-am întărit în convingerea că, atunci când sufletul cunoaşte prin proprie trăire dragostea lui Hristos, din îndulcirea acesteia se naşte în el un nestăpânit dor de Dumnezeu, o neîntreruptă “tânjire" către El şi, în acelaşi timp, o inexplicabilă durere pentru lume; de aici înlăturarea, fără nici o greutate, şi, cum ar fi, firească, a tuturor îndulcirilor simţurilor prin care dragostea dumnezeiască se răceşte şi se stinge. Astfel este dragostea cea mare pentru Hristos, ce nu rabdă pogorâre până la îndulcirile cele trupeşti, cu atât mai mult cea sexuală, ca fiind cea mai puternică dintre ele. Mintea omului, sub lucrarea dragostei lui Dumnezeu, se sustrage pământului şi se curăţă de toată închipuirea; relaţiile sexuale, în schimb impresionează sufletul mult prea adânc, tocmai cu chipurile (imaginile) pământeşti. Ştim că mulţi gândesc cu totul altfel despre acestea, dar oare nu lor li se adresează cuvântul Scripturii: “Nu va rămânea Duhul Meu în oamenii aceştia în veac pentru că trupuri sunt". (Facere 6, 3).

Însăşi experienţa vieţii arată nevoitorului că orice fel de îndulcire a simţurilor, fie ea a vederii, a gustului, a auzului, a pipăitului sau a mirosului, fură sufletul de la ceea ce este nemăsurat mai înalt şi neasemuit mai preţios, răpindu-i îndrăznirea în rugăciune; pe când stările de suferinţă ale trupului, dimpotrivă, adesea ajută curăţirii minţii şi înălţării ei în contemplaţie.

Întreaga-înţelepciune, când ajunge a fi adânc trebuincioasă duhului, conduce fireşte la ceea ce se numeşte „viaţa aspră" sau „vieţuire nevoitoare". Tot ce nu este de nelipsit pentru existenţă se înlătură ca duhul să aibă mai multă libertate în contemplaţie. Dacă hrana şi somnul nu ar fi cu totul de nelipsit vieţii în trup, precum nu este cazul cu viaţa sexuală, nevoitorul întregii-înţelepciuni nu s’ar atinge niciodată de mîncare şi nu ar „da somn ochilor săi" (Ps. 131, 4), dând toate puterile minţii sale gândirii despre Dumnezeu şi rugăciunii. Iată pentru ce, într’o viaţă monahală adevărat întemeiată, obiceiuri ca, spre exemplu, fumatul –sunt de negândit.

Păcatul nu se află într’o anume funcţie firească a trupului, ci în patimă. Sfântul Pimen cel Mare spunea: „Noi nu suntem omorâtori de trupuri, ci omorâtori de patimi". Lupta nevoitorului ortodox nu este împotriva trupului, ci împotriva patimilor şi a „duhurilor răutăţii întru cele cereşti" (Ef. 6, 12), căci de Dumnezeu ne desparte nu trupul chemat a fi vas sau „lăcaş Duhului Sfânt" (1 Cor. 6, 19), ci iubirea pătimaşă, adică patimile dimpreună cu îndulcirile lor.

Nevoinţa ortodoxă se întemeiază pe conştiinţa dogmatică că viaţa făpturii raţionale [înţelegătoare] se compune din împreunarea a două voinţe, a două faceri: cea dumnezeiască şi cea a omului. În virtutea acesteia şi fecioria şi întreaga-înţelepciune sunt nu numai darul harului, dar şi urmarea nevoinţei raţionale [înţelegătoare]. Tot darul harului, negreşit se îmbină în această lume cu o mare nevoinţă înţelegătoare spre a’l păstra. Ceea ce harul învaţă în vremea petrecerii sale cu omul, întru aceea trebuie omul să rămână la vremea îndepărtării lui, când nu’I mai simte lucrarea, păstrându-se întru acelaşi fel de viaţă ca şi cum harul nu s’ar fi depărtat de la el. Aici este începutul silinţei de bunăvoie a nevoitorului şi nevoia unei formări ascetice. Sfântul Grigore al Nisei în cuvântul său “Despre feciorie" (Cap. 4) spune aşa: “Nevoinţa fecioriei este o anume artă şi puterea vieţii dumnezeieşti, care învaţă pre cei ce trăiesc în trup a se asemăna firii celei netrupeşti" Gregorii Nysseni-Opera, ed. W. Jaeger. Vol. VIII. 1, Opera ascetica. Leiden 1952, pp. 276. 24-277.3, Migne P.G 46.348 B. . Şi acolo unde lucrează voinţa înţelegătoare [raţională] a omului, păstrarea fecioriei şi a întregii-înţelepciuni devine o cultură şi o artă ascetică. Nu avem ca ţel acum a ne opri mai în amănunt asupra acestui subiect. Voi adăuga numai că, momentul esenţial al acestei “arte" constă în “păstrarea minţii".

Cea mai importantă regulă (pravilă) a acestei nevoinţe este a nu-ţi preda mintea. Fără aceasta, nici o nevoinţă trupească nu’şi va atinge ţelul dorit, căci mintea cultivată prin nevoinţă poate păstra nu numai curăţia şi libertatea sa, dar şi liniştea trupească, chiar şi în acele împrejurări în care altora aceasta li s’ar părea cu neputinţă.

Şi iarăşi, spre a întări mai mult cele spuse, adaug că Biserica noastră este adânc conştientă de caracterul excepţional al acestei căi, nu numai din experienţă, dar şi din însăşi cuvintele lui Hristos: “Nu toţi cuprind cuvântul acesta" (Mt. 19, 11). De aici şi nevoia unei atente mai înainte încercări a celor ce caută călugăria; de aici şi refuzul unui cler celib în lume, în afara unor rare excepţii, care în cele mai multe cazuri sunt dictate de împrejurări. În aceasta, printre altele, s’a arătat cât de mare este bunăvoirea Bisericii faţă de curăţia căsătoriei, încât aceasta nu se consideră ca o oprelişte nici chiar pentru săvârşirea preadumnezeieştii taine a euharistiei. Aici am vrea să amintim că Sfântul Pafnutie, însuşi feciorelnic, în primul Sobor Ecumenic, după mărturia lui Sozomen, a fost un înflăcărat apărător al căsătoriei, pe care nu o considera ca o oprelişte pentru slujirea preoţească. Printre un întreg şir de canoane soborniceşti care se ocupă de această problemă am vrea să indicăm Canonul al 13-lea al celui de-al 6-lea Sobor Ecumenic, care se opune hotărât practicii Bisericii Romane de a nu îngădui clericilor căsătoria.

Marele Ioan Scărarul încheie minunatul său cuvânt „Despre întreaga-înţelepciune" (al XV-lea) astfel: „Cel care încă fiind în trup a primit cinstea biruinţei, acela a murit şi a înviat şi încă de aici a cunoscut începutul nestricăciunii ce va să fie".

III. NEAGONISIREA

Cea de-a treia făgăduinţă ce stă temei călugăriei, plineşte în chip firesc pe primele două, dimpreună cu care, nedespărţit se uneşte într’un tot, spre a atinge rugăciunea curată; în acelaşi timp, ea duce la o şi mai mare asemănare cu Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos, care într’aşa măsură nu căuta vreo agonisire pământească, încât nici nu avea “unde să-şi plece capul" (Mt. 8, 20).

Şi experienţa arată tuturor în chip vădit că, spre a se ruga curat, este nevoie ca mintea să se elibereze de toate chipurile materialnice care o îngreuiază.

În făgăduinţa monahală a neagonisirii accentul se pune pe lupta cu patima „iubirii de agonisire" sau „a iubirii de argint" şi a „iubirii celor materialnice". Prin aceasta călugărul făgăduieşte nu atât a trăi în sărăcie (făgăduinţa călugăriei apusene a „sărăciei"), cât a’şi slobozi duhul de dorinţa de „a avea", iar semnul acestei sloboziri este naşterea unei dorinţe puternice de „a nu avea", dusă până la măsura în care adevăratul nevoitor al neagonisirii încetează a-şi mai cruţa până şi propriul trup. Numai cu această condiţie este cu putinţă o viaţă în duh cu adevărat împărătească.

La început fiecare îşi pune întrebarea: Cum mă voi putea eu slobozi desăvârşit de cele materiale? Eu însumi sunt materialnic cu trupul, şi, doar, viaţa acestui trup este, totuşi, firesc legată de ale materiei? Atunci cum – oare trebuie să mă las să mor?... Nu, nu despre asta este vorba. Nevoinţa înţeleaptă constă în a se mărgini la un minimum de materie şi de ale materiei, fără de care viaţa ar deveni cu neputinţă. Însă măsura acestei putinţe diferă la fiecare. Cuvioasa Sinclitichia (pomenirea ei în 5 ianuarie) bine învaţă despre aceasta. A se vedea viaţa ei scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare.

Lumea contemporană nu a putut să’şi organizeze viaţa aşa încât să aibă destul răgaz, destul timp liber, pentru rugăciune şi pentru contemplarea Fiinţei Dumnezeieşti. Pricina acestora este o patimă arzândă de „a avea". Această patimă a iubirii de agonisire (lăcomiei) Sfântul Pavel a numit-o „închinare la idoli" (Col. 3, 5), iar Sfântul Ioan Scărarul – „fiică a necredinţei" ..."hulă împotriva Evangheliei, întoarcere de la Dumnezeu" (Cuv. XVI). Adevărata neagonisire creştină este necunoscută, neînţeleasă lumii. Şi dacă am mai adăuga  că ea ajunge să cuprindă, nu numai neagonisirea celor materialnice, ci chiar pe cea a celor „intelectuale", atunci majoritatea oamenilor ar considera-o curată nebunie. Oamenii văd în cunoştinţele lor ştiinţifice bogăţia lor duhovnicească („spirituală"), fără să bănuiască că există o altă cunoştinţă mai înaltă şi o bogăţie cu adevărat neasemuită, aducătoare de adâncă pace. În goana după confortul material oamenii şi-au pierdut confortul duhovnicesc şi, astăzi, dinamismul materialist, din ce în ce mai mult, îşi asumă un caracter demonic. Şi nu este de mirare, căci aceasta nu este alta decât dinamica păcatului.

Iubirea agonisirii izgoneşte dragostea de Dumnezeu şi de om. Şi oamenii nu văd aceasta şi nu vor să înţeleagă că, din nedreptatea acestor năzuinţe care stăpânesc minţile şi inimile lor, izvorăsc nenumăratele suferinţe ale întregii lumi. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Iubirea de argint (adică iubirea de agonisire sau lăcomia) este şi se numeşte „rădăcina tuturor răutăţilor" (1 Timotei 6, 10) şi într’adevăr este aceasta, căci naşte răpire, zavistie, dezbinări, vrăjmăşii, ...cruzime, ură, omor, războaie". (Cuv. XVII).

Şi aşa, dacă vrem să ne smulgem din robia îngrijirilor josnice spre a ne curăţi minţile şi a îngădui duhului nostru să se îndulcească cu adevărat de libertatea împărătească, sau mai bine zis dumnezeiască, lepădarea, şi pe planul acesta, este de nelipsit, căci, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, „bărbatul neagonisitor se roagă cu minte curată ...cel ce a gustat din bunătăţile cele de sus uşor dispreţuieşte cele pământeşti... cel neagonisitor este stăpân asupra lumii ...fiu al nepătimirii... tot ce are consideră a fi nimic" (Cuv. XVII), şi, când nu are, nu se întristează şi continuă să trăiască ca şi cum ar avea.

Am vorbit pe scurt despre făgăduinţele ce stau temei călugăriei în nădejdea de a fi dat o anume înţelegere a esenţei nevoinţei ortodoxe – tema acestei cuvântări. Cu toate acestea, pentru a întregi imaginea călugăriei pe de o parte, iar pe de alta, pentru a exclude posibilitatea unor neînţelegeri, îmi îngădui să mai spun ceva şi despre făgăduinţa – „petrecerii în mânăstire şi în nevoinţă până la cea din urmă suflare", care în rânduiala tunderii în mantie este prima întrebare, iar în schimă cea de-a doua.

În această întrebare observăm două momente: primul –petrecerea (rămânerea) în mânăstire, celălalt – petrecerea în nevoinţă.

Primul nu este, în general, o caracteristică de nelipsit a călugăriei, precum sunt celelalte făgăduinţe. Călugăria este cu putinţă şi în afara mânăstirii: în lume, în pustie. În cele mai multe vieţi ale sfinţilor călugări întâlnim părăsirea de voie sau de nevoie a acelei mânăstiri în care fuseseră tunşi, şi, cu toate acestea nu se consideră a fi vorba nici de cădere, nici de lepădare, nici chiar de încălcare a călugăriei. Mulţi au fost luaţi din mănăstirile lor pentru o slujire ierarhică în biserică; mulţi au fost mutaţi în alte mânăstiri din diverse pricini; mulţi au primit blagoslovenie să iasă din mânăstirile lor din pricina „condiţiilor neprielnice mântuirii". 

Când tunderea în călugărie se face în afara mânăstirii, această întrebare, normal, nu se pune; rămâne numai întrebarea despre petrecerea în nevoinţă până la suflarea cea mai de pe urmă. Cu toate acestea, ea este întru totul firească şi rămâne pentru totdeauna parte din tundere în mânăstiri, pentru că fiecare dintre fraţii primiţi în mânăstire devine, împreună cu restul obştii, părtaş a tot ce aparţine mânăstirii, precum şi, în general, a întregii vieţi lăuntrice. Frăţia, primind pe noul venit în sânul comunităţii, ca făcând parte din însuşi „trupul" său, de bună seamă, doreşte a avea o făgăduinţă a credincioşiei acestuia, pentru ca toţi ceilalţi fraţi mai vechi să se poată bizui pe el cu deplină încredere, în toate.

Esenţa celui de-al doilea moment: „petrecerea în nevoinţă până la ultima suflare" constă în faptul că făgăduinţele călugăreşti nu sunt vremelnice, pentru un oarecare răstimp, ci nestrămutate, neschimbate, trecând chiar dincolo de limitele vieţii pământeşti. Domnul a spus: „Nimeni punându’şi mâna sa pre plug şi căutând înapoi este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Aici cuvântul „îndreptat" traduce grecul „euthetos" care însemnează „binele întemeiat". Şi într’adevăr, dacă făgăduinţele călugăreşti s’ar lua ca fiind doar vremelnice, asta ar însemna a nu înţelege sensul lor adevărat şi a le întoarce într’un simplu exerciţiu evlavios, atunci când, în realitate, ele sunt de fapt părăsirea vârstei copilăreşti a duhului şi trecerea în cea desăvârşită. Apostolul Pavel spune: „când eram prunc, ca un prunc gândeam; iar dacă m’am făcut bărbat am lepădat cele prunceşti" (1 Cor. 13, 11). Pruncia trece fără de întoarcere, şi asta nu atât din punct de vedere vremelnic, cât din cel al calităţii vieţii. Cum pot să dispară experienţa, cunoştinţa, înţelegerea agonisite? Astfel şi în făgăduinţele date se exprimă o altă conştiinţă a vieţii în general, a sensului ei, a ţelului, a conţinutului ei. Făgăduinţa întregii – înţelepciuni, de pildă, în ce se va deosebi de înfrânarea vremelnică a orişicărui om dacă se înţelege numai ca un exerciţiu vremelnic? Sau dacă înţelegem ascultarea, iarăşi, doar ca pe un exerciţiu vremelnic, atunci unde este conştiinţa că, prin ascultare, ducem lupta cu nodul propriei noastre voinţe, propriului nostru egoism, spre a ne preschimba în sălaş al dumnezeieştii voinţe a Tatălui Ceresc? De asemenea, neagonisirea – dacă în ea vedem numai o petrecere vremelnică în lipsuri, atunci unde este înţelegerea că în această făgăduinţă se cuprinde năzuinţa noastră spre a birui pentru totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu, puterea materiei asupra duhului nostru? Astfel, bineînţeles că nu este „bine întemeiat" pentru Împărăţie cel care caută înapoi de la făgăduinţele date. Şi, se poate spune că, acolo unde întâlnim această căutare înapoi, în majoritatea cazurilor înseamnă că făgăduinţele au fost date fără înţelegerea necesară, fără o stare duhovnicească bine întemeiată. Cu alte cuvinte, ele nu au fost păstrate fiindcă nici nu au fost date cum se cuvine.

La început am vorbit despre cele trei forme ale chemării, cele trei lepădări, cele trei înţelesuri ale crucii, cele trei trepte ale călugăriei. Dar iată că la Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu găsim încă un cuvânt despre cele trei naşteri prin care are a trece omul în viaţa sa. În cartea –poem „Către Vitilian din partea fiilor săi", unde îşi dezvăluie părerile asupra nevoinţei, spune că: „... venind în trup şi sânge din a căror stricăciune (oamenii) zidiţi fiind, degrab se şi sfârşesc; aceasta este cea dintâi (naştere); apoi (urmează naşterea) din Duhul curat (Sfânt), când preste cei spălaţi în apă (prin botez) pogoară luminarea. Iar cea de-a treia (naştere), în lacrimile şi durerile noastre, curăţeşte chipul (dumnezeiesc) cel înnegrit de rău (prin netrebnicia păcatului). Dintre (naşterile) acestea, pre prima omul o dobândeşte de la părinţi, pre cea de-a doua –de la Dumnezeu, iar în a treia –însuşi îşi este părinte, arătându-se lumii ca binefăcătoare lumină".

Tonul cuvântării sfântului dă a înţelege că cea din urmă naştere este cea a desăvârşirii. Înţelesul ei este că omul care a primit darul harului şi care, în lumina lui, a cunoscut viaţa dumnezeiască, dar în acelaşi timp şi propria sa cădere, printr’o nevoinţă dureroasă, ia calea binelui pentru totdeauna. Tocmai acest moment al îmbrăţişării conştiente şi de bună voie a binelui dumnezeiesc stă la temeiul vieţii nevoitorului creştin. El apare ca o adâncă nemulţumire a duhului nostru cu toate cele ce sunt ale pământului, şi un dor de Dumnezeu, o sete de Dumnezeu, o înflăcărată cutare a Lui.

Acest înţeles, cred, se cuprinde şi în cuvintele Cuviosului Siluan:

„Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul şi în lacrimi caut pre Dânsul.
Cum să nu Te caut eu pre Tine? Tu mai dinainte m’ai căutat pre mine,
Şi mi’ai dat a mă îndulci cu Duhul Tău Cel Sfânt,
Şi sufletul meu Te-a iubit".

Text de Arhimandritul Sofronie
Traducere de Parintele Rafail Noica