Rolul Bisericii Ortodoxe
în miscarea ecumenica

igumen André WADE

 

PREAMBUL

Prezentul articol reprezintã esentialul unui curs pe care îl tin în fiecare an (de trei ani) în cadrul Sectiunii Ecumenism a Institutului Catolic din Toulouse, la initiativa Pãrintelui Profesor Jean-Luis Olmos, delegat diocezan romano-catolic pentru ecumenism. Mai trebuie de asemenea semnalat cã principalul meu izvor de inspiratie pentru aceastã conferintã provine din cartea Î.P.S. Kallistos (Ware), The Orthodox Church.
 
 

*

 

O PROBLEMÃ SI SOLUTIA EI

Biserica Ortodoxã crede cu smerenie cã ea este "Biserica una, sfântã, soborniceascã si apostoleascã" a Crezului niceo-constantinopolitan. Aceasta este - ne-o spune clar Î.P.S. Kallistos - convingerea de bazã care îi ghideazã pe ortodocsi în relatiile lor cu ceilalti crestini. Existã divizãri între crestini, dar Biserica însãsi nu este divizatã si nici nu ar putea fi vreodatã. (1)

Iatã deci care e problema: ceea ce tocmai am spus mai sus - si care este si pozitia clasicã a teologiei ortodoxe - nu exclude cumva orice dialog ecumenic ? Însusi faptul cã Biserica ortodoxã s-a angajat în ecumenism demonstreazã lipsa de temei a unei astfel de asertiuni. Într-adevãr, a spune cã Biserica ortodoxã este Biserica lui Hristos nu înseamnã în mod necesar refuzul celorlalti crestini. Dar aici trebuie sã examinãm o altã chestiune: cum îi priveste Biserica ortodoxã pe ceilalti crestini ? Care este, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, statutul eclesiologic al celorlati crestini ?

Mi se pare cã aceastã chestiune nu si-a gãsit un rãspuns definitiv în sânul teologiei ortodoxe, unde întâlnim mai multe luãri de pozitie. Aici dialogul ecumenic ne face un serviciu, fiindcã îi obligã pe Ortodocsi sã-si defineascã pozitiile. Pe de altã parte, aceastã chestiune nu a fãcut încã obiectul unei definitii dogmatice a vreunui sinod ecumenic, ceea ce explicã varietatea opiniilor întâlnite. Vom vedea în cele ce urmeazã cã e de altfel practic imposibil a defini gradul de eclesialitate ipoteticã al crestinilor separati de Biserica ortodoxã.
 
 

PRIMUL RASPUNS : RIGORISTII

Desi eu gãsesc aceastã pozitie durã, excesivã si nejustificatã, nu putem sã întoarcem capul si sã pretindem cã ea nu existã. O parte a Bisericii ortodoxe de astãzi respinge orice ecumenism si considerã cã celelale biserici crestine nu au har si taine. Aceastã opinie a fost exprimatã în mai multe declaratii recente: ale monahilor de la Muntele Athos si a Patriarhului Diodor al Ierusalimului, care este episcopul Maicii si Capului Bisericilor din lumea întreagã. Acesti Ortodocsi îi primesc pe eterodocsii convertiti prin botez, considerând nul si neavenit botezul administrat în afara Bisericii.
 
 

AL DOILEA RASPUNS : MODERATII

Acest rãspuns corespunde cu ceea ce cred si eu personal. De asemenea, îl socot ca fiind si cel mai autentic fatã de întreaga lãrgime a Traditiei ortodoxe. El consistã în supozitia unui anume grad, incomplet si imperfect, de apartenentã a celorlalti crestini la Bisericã. Noi nu putem stabili limitele Bisericii decât prin niste criterii obiective, însã Dumnezeu nu este limitat de aceste criterii. Mântuitorul ne spune în Evanghelia Sfântului Ioan cã Duhul suflã unde voieste, iar Sfântul Irineu spune cã acolo unde este Duhul, acolo este Biserica. Se stie unde este Biserica, însã nu se stie unde nu este, ceea ce înseamnã cã nu putem sã-i judecãm sau sã-i evaluãm pe non-ortodocsi. Marele teolog rus Alexei Khomiakov spune:

"Din moment ce Biserica pãmânteascã si vizibilã nu reprezintã plenitudinea si totalitatea Bisericii întregi pe care Domnul a asezat-o spre a apãrea la judecata finalã a întregii creatii, ea actioneazã si detine cunostiinta doar în propriile sale limite; ea nu poate judeca restul rasei umane; ea îi considerã exclusi, adicã neapartinându-i, doar pe cei care se exclud ei însisi. Restul spitei umane, pe cei strãini de Bisericã, sau legati de ea prin legãturi pe care Dumnezeu nu a voit sã i le descopere, îi lasã judecãtii zilei celei mari." (3)

Nu existã decât o singurã Bisericã, însã existã mai multe feluri de a fi legat sau separat de ea. O sumã de non-ortodocsi sunt foarte apropiati de Ortodoxie, altii mai putin; unii sunt prietenosi fatã de ea, altii îi sunt ostili. Prin harul lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxã posedã plenitudinea adevãrului (4), dar existã alte pãrtãsii, comuniuni crestine care posedã si ele Ortodoxia, într-o mai micã sau mai mare mãsurã. Astfel, nu se poate spune cã pur si simplu toti non-ortodocsii sunt în afara Bisericii, cã un punct este totul. Ceilalti crestini nu au acelasi statut ca adeptii altor religii, necrestine, sau ca necredinciosii.

Anume în virtutea acestei teologii, Biserica de traditie rusã (dar si alte Biserici ortodoxe) îi primesc pe convertiti fãrã a repeta botezul. În ceea ce-i priveste pe convertitii bisericilor care au pãstrat succesiunea apostolicã si episcopatul, noi evitãm de asemeni si practica, atât de jignitoare, de a repeta sacramentul ungerii si chiar pe cel al hirotoniei. Asfel, spre exemplu, în traditia noastrã, când un episcop romano-catolic se converteste la Ortodoxie, el este primit în comuniunea, în pãrtãsia Bisericii prin mãrturisire de credintã si prin concelebrare în calitate de episcop. Este evident cã aceasta demonstreazã cã biserica romano-catolicã se aflã extrem de aproape de Ortodoxie, în ciuda gravelor probleme care din nefericire subzistã si care ne împiedicã sã ne împãrtãsim împreunã.
 
 

AL TREILEA RASPUNS : RELATIVISMUL

Desi aceastã pozitie este ireconciliabilã cu credinta ortodoxã, ea poate fi uneori întâlnitã la anumiti Ortodocsi, si meritã a fi, pe scurt, examinatã. Ideea de bazã este aceea cã Dumnezeu e unul (ceea ce nimeni nu contestã), si cã toate confesiunile crestine au aceeasi valoare. Numai buna vointã conteazã si de-altminteri toate religiile, chiar cele necrestine, sunt tot atâtea drumuri cãtre singurul si unicul Dumnezeu. Se întelege acum usor de ce aceia care gândesc astfel reclamã intercomuniunea între Ortodocsi si non-ortodocsi.

Aceastã pozitie poate fi întâlnitã la anumiti ecumenisti non-ortodocsi, care o numesc «teoria ramurilor». Ideea este cã Biserica ar exista în mai multe ramuri care au aceeasi valoare, care nu sunt altceva decât diferite "sensibilitãti". Aceastã teorie nu poate fi acceptatã în sânul teologiei ortodoxe, cãci Biserica e una, iar diferitele confesiuni crestine din nefericire nu sunt. În general, pozitia zisã relativistã se loveste chiar de principiile logicii: o propozitie este adevãratã sau nu, si nu se poate reconcilia ireconciliabilul. Dacã unul zice cã este obligatoriu ca toti crestinii sã fie supusi papei, în timp ce un altul zice cã în mod cert nu trebuie, aceastã situatie face imposibilã unitatea. Dacã unii zic cã episcopatul iesit din succesiunea apostolicã este esential pentru viata Bisericii, în timp ce altii resping aceastã învãtãturã, atunci e clar cã nu putem fi membrii ai aceleiasi Biserici.

Mi se pare cã aceastã a treia pozitie reprezintã un fals ecumenism: nu reducând credinta care ne uneste la un minimum denominator comun îi vom reuni pe toti crestinii într-o singurã Bisericã.
 
 

MISIUNE SI ECUMENISM

Acum, dupã ce am vãzut cã credinta cã Biserica este una si cã Biserica ortodoxã este aceastã Bisericã nu înseamnã respingerea celorlalti crestini, trebuie sã facem fatã la o altã problemã: aceea a misiunii Bisericii ortodoxe. Î.P.S. Kallistos (Ware) ne-o spune foarte clar: "Din moment ce cred cã Biserica lor este adevãrata Bisericã, Ortodocsii trebuie sã aibã aceeasi dorintã: convertirea sau reconcilierea tuturor crestinilor la Ortodoxie." (5) Totusi, aceasta nu înseamnã supunerea la un centru de putere sau de jurisdictie. Acest lucru este subliniat de Pãrinele Serghei Bulgakov, teolog parizian de origine rusã: "Ortodoxia nu doreste supunerea niciunei persoane si niciunui grup; ea doreste ca fiecare sã înteleagã." (6) Într-adevãr, Biserica ortodoxã este o familie de Biserici surori având o structurã descentralizatã. Astfel, comunitãtile separate pot fi integrate în Ortodoxie fãrã a-si pierde autonomia; Ortodoxia doreste reconcilierea, si nu absorbtia lor. Principiul acestei viziuni este unitatea în diversitate, si nu impunerea unei culturi "orientale" sau "bizantine", sau o uniformitate rigidã. Existã deja o mare diversitate culturalã si diferente în maniera celebrãrii liturgice, ca si o diversitate de sisteme de organizare exterioarã.

Dar Biserica ortodoxã nu va accepta niciodatã divergentele în ceea ce priveste credinta. Acest acord în credintã este conditia prealabilã pentru refacerea unitãtii crestinilor. A obtine unitatea de organizare cu pretul unui compromis în dogmã ar fi echivalent cu a arunca sâmburele unei alune si a pãstra coaja (7). În plus, unica bazã pentru unire este plenitudinea credintei, cãci Ortodoxia considerã credinta ca fiind un ansamblu unit si organic.

Marele Arhiepiscop de Canterburry, Michael Ramsey, comenta foarte judicios Conferinta Teologicã Anglo-Rusã de la Moscova, din 1956:

"Ortodocsii au spus: «Traditia este un fapt concret. Iat-o, întreagã. Voi, Anglicanii, o acceptati sau o respingeti?». Traditia este pentru Ortodocsi un ansamblu nedivizat: toatã viata Bisericii în plenitrudinea credintei si a practicii de-a lungul secolelor, inclusiv mariologia si venerarea icoanelor. În fata acestei provocãri, rãspunsul tipic al Anglicanilor ar fi: «Noi nu considerãm venerarea icoanelor sau mariologia ca inadmisibile, cu conditia ca, determinând ceea ce este necesar pentru mântuire, sã ne limitãm la Sfintele Scripturi.» Dar acest rãspuns nu face altceva decât sã accentueze contrastul dintre chemarea anglicanã la ceea ce este considerat ca necesar pentru mântuire si chemarea ortodoxã la organismul unul si indivizibil al Traditiei, de care dacã te atingi ruinezi întregul, asa cum o singurã tusã pe un tablou poate sã-i distrugã frumusetea." (8)

Un alt autor anglican spune: "S-a spus cã credinta este mai degrabã ca o pânzã de pãianjen decât ca un munte de dogme discrete: tãiati-i un fir si întreaga structurã îsi va pierde sensul." (9)

Astfel, Ortodocsii cer celorlalti crestini sã accepte Traditia în întregimea ei; totusi, Traditia nu înseamnã traditiile. Traditia nu include diversitatea opiniilor teologice legitime, care,drept urmare, nu se cuvin a fi impuse. Divergentele de opinie teologicã sunt însã posibile în unitatea ortodoxã.

Dupã cum o spune categoric Î.P.S. Kallistos, nu existã unitate fãrã unitatea de credint㠖 deci nici comuniune sacramentalã nu existã fãrã aceastã unitate de credintã.(10) Intercomuniunea este deci absolut exclusã. Bisericile ori sunt în comuniune, ori nu sunt. Aici nu poate sã existe drum de mijloc.
 
 

*

 

Acum, cã am stabilit principile de bazã ale ecumenismului ortodox, putem sã aruncãm o privire asupra angajãrii practice a Bisericii ortodoxe în miscarea ecumenicã, asupra initiativelor ortodoxe, a problemelor întâlnite, ca si asupra rezultatelor obtinute.
 
 
 

VECHILE BISERICI ORIENTALE
 

Biserica nestorianã

Aceastã bisericã are o istorie glorioasã de misiune si martiriu, strãlucind din Mesopotamia sa originarã, dar a fost decimatã de istorie. La o anumitã epocã ea profesa erezia nestorianã, care împarte persoana lui Hristos, însã e de vãzut dacã aceasta este si doctrina sa de astãzi. Însã din moment ce ea nu are teologi, este dificil de a obtine un rãspuns. Trebuie notat cã în 1898, episcopul Mar Ivanios de Urumia (Persia) a fost primit, împreunã cu credinciosii sãi, în comuniune cu Biserica ortodoxã rusã. Aceasta a fost o initiativã totalmente asirianã, nesuferind nici un fel de presiune politicã sau de altã naturã din partea rusilor. Mar Ivanios a fost primit prin mãrturisire de credintã si prin concelebrare. În 1905 aceastã diocezã numãra 80 de parohii si 70.000 de credinciosi, dar între 1915 si 1918 turcii au masacrat pe aproape toti ortodocsii, nemairãmânând atunci decât câteva mii de credinciosi.

Însã în 1995 Mar Dinkha IV, Patriarhul Babilonului, a declarat în mod solemn cã el a acceptat Sinodul de la Efes, sinod din secolul al V-lea, care l-a condamnat pe Nestorie. Înseamnã aceasta cã "Sfânta Bisericã Catolicã a Orientului" e de considerat ca fiind o Bisericã ortodoxã? Nu avem alt diferend cu ea decât hristologia nestorianã...
 
 

Monofizitii

Altãdatã, se considera cã Bisericile siro-iacobitã, armenianã, indianã, coptã si etiopianã învãtau erezia lui Eutihie, care confunda firile umanã si divinã ale lui Hristos. Dialogul ecumenic a mãturat definitiv aceastã idee preconceputã, întãritã si de situatii istorice si politice care favorizau conflictul. Astãzi aceste circumstante nu mai existã, si respingerea Calcedonului de cãtre aceste Biserici pare sã fi avut mai degrabã ratiuni verbale decât de continut. Patriarhul de Constantinopol le declara coptilor în 1959: "Într-adevãr, noi suntem cu totii una; suntem cu totii crestini ortodocsi. Avem aceleasi taine, aceeasi istorie, aceleasi traditii. Divergentele se situeazã la nivelul frazeologiei." (12) Dupã aceasta, discutiile oficiale ne-au apropiat încã si mai mult (13), si delegatiile au acceptat doctrina Sinodului de la Calcedon, dupã cum si pe cele ale celorlalte Sinoade Ecumenice. Dacã concluziile delegatiilor vor fi confirmate de Bisericile-mame, aceasta ar echivala cu o declaratie a Ortodoxiei, si comuniunea ar fi deja restabilitã. Va mai rãmânea de fãcut doar unificarea ierarhiei.
 
 

BISERICILE SI COMUNIUNILE ECLESIALE DIN OCCIDENT
 

Biserica romano-catolica

Separarea Bisericii Romei ar trebui consideratã ca fiind cea mai mare tragedie care a lovit Biserica ortodoxã în cursul istoriei sale. Rana este încã deschisã, si e mai mult decât neplãcut sã constatãm cã existã atâtea deficultãti pe drumul unitãtii, când avem deja atâtea lucruri în comun, începând cu cei o mie de ani de comuniune! În ciuda dificultãtilor, dialogul ecumenic sã strãduieste sã progreseze – prin comisiile oficiale la cel mai înalt nivel, dar si printr-o mare varietate de initiative la nivel local. Acestea din urmã sunt indispensabile, fiindcã împãrtirea crestinilor priveste, din nefericire, întreaga lume. Dacã planul local este perfect legat actiunii teologilor si a ierarhilor, atunci progresul cãtre unitate se va face în mod organic.

Care sunt deci dificultãtile ? Ele pot fi împãrtite în douã categorii.
 
 

1. Dificultati de ordin dogmatic si de practica bisericeasca

În 1848, Papa Pius al IX-lea a scris Bisericilor ortodoxe o enciclicã, cerându-le sã "revinã la unitatea romanã". În rãspuns, Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, împreunã cu episcopii sinoadelor lor, au semnat o enciclicã importantã din punct de vedere dogmatic – si având o certã autoriate, din moment ce era iesitã dintr-un demers sinodal. Trebuie sã se admitã cã niciunul din punctele de doctrinã pe care patriarhii le reprosau papei si bisericii sale nu a fost încã rezolvat. Cãtre sfârsitul enciclicei, patriarhii fac un apel solemn papei sã se converteascã la Ortodoxie. Punctele reprosate erau: doctrina romanã despre papalitate ca jurisdictie universalã si infailibilã, de drept divin; Filioque – dogma romanã a dublei procesiuni a Duhului Sfânt; Purgatoriul, ca un loc de satisfactie a dreptãtii divine prin suferinta dupã moarte; maniera incorectã de a administra botezul si euharistia; celibatul fortat al clericilor, si alte puncte de o mai micã importantã. Chiar astãzi, avem uneori impresia cã interlocutorii nostri romano-catolici nu îsi dau bine seama de gravitatea acestor dificultãti si de importanta acestor chestiuni pentru Ortodocsi. Este adevãrat cã teoria papalã, sistematic reluatã la fiecare aparitie publicã a papei, inspirã disperarea cu privire la reunirea crestinilor. Cu toate acestea, câteva semne si câteva propuneri ne permit sã sperãm.

Dacã doctrina papalã nu ar fi decât o teorie, atunci s-ar putea reveni. Dar aceastã doctrinã este învãtatã ca fiind infailibilã, pentru cã e decretatã de Conciliul Vatican I (1870), pe care biserica romano-catolicã îl numeste "al nouãsprezecelea ecumenic". Este însã definitivã aceastã calificare a conciliului Vatican I drept "ecumenic" ? Papa Paul al VI-lea a repus în discutie aceastã problemã în scrisoarea sa cu prilejul comemorãrii Conciliului de la Vienne, distingând între Conciliile (Sinoadele) Ecumenice, care sunt sapte, si Conciliile Generale din Occident. Iatã cum o usã de iesire se întredeschide... În afarã de aceasta, multi teologi catolici cautã astãzi sã se îndepãrteze de doctrina Conciliului Vatican I. Conciliul Vatican II a echilibrat partial doctrina de la Vatican I dezvoltând tema colegialitãtii episcopilor, dar, din nefericire, a reafirmat doctrina papalã de la Vatican I (14). Pe de altã parte, observãm la anumiti teologi ortodocsi dezvoltarea ideii primatului în Bisericã. Cum a reamintit si regretatul Arhimandrit Cyrille Argenti la cursurile sale de la Insitutul Catolic din Toulouse acum câtiva ani, dacã Roma revenea la Ortodoxie, aceasta ar fi însemnat cã papa ar fi fost primul între patriarhi, cum este actualmente arhiepiscopul de Constantinopol. Ortodoxia nu este dispusã sã accepte ideea jurisdictiei universale, explicit condamnatã de Papa Grigorie cel Mare, însã se poate explora conceptul de responsabilitate sau cel al unei griji pastorale universale.

Dacã ideea Papei Paul al VI-lea ar deveni general acceptatã, anume cã nu au fost decât sapte Concilii (Sinoade) Ecumenice, atunci catolicii ar putea sã punã în discutie si Filioque si celelalte puncte de dezacord cu Biserica ortodoxã, fiindcã aceste puncte au fost definite de Concilii posterioare (Lateran IV, Ferrara-Florenta si Trente).
 
 

2. Dificultati de ordin cultural si istoric

Acest gen de dificultãti ar trebui sã disparã din dialogul ecumenic în care suntem angajati. La Ortodocsi, se observã bariere psihologice care dau nastere la neîncredere. Acestea derivã din tragediile trecutului: Cruciadele au lãsat o foarte urâtã amintire în Orient, "Unia" de la Brest-Litovsk în Ucraina, schisma de la Antiohia, în secolul al XVIII-lea, impunerea cu violentã a uniatismului în Transilavania de imperiul austro-ungar, persecutiile Bisericii ortodoxe în Polonia, sub un guvern romano-catolic, între cele douã rãzboaie mondiale, toate au lãsat rãni în memoria popularã. Ce pãcat cã dupã cãderea comunismului bisericile uniate s-au restabilit cu atâta urã împotriva Ortodocsilor ! Violente inadmisibile au fost comise în Ucraina; se ocupã biserici cu forta în România, si o campanie de propagandã mincinoasã si virulentã s-a angajat în cele douã tãri cu privire la Biserica noastrã. În situatia economicã mondialã actualã, sãrãcia acestor tãri este atât de mare încât dolarii veniti din exterior dau autoritãtilor catolice mijloacele visate pentru a construi diferite asezãminte, pentru a oferi burse de studii si pentru a se deda la un prozelitism nerusinat. De exemplu, pentru 80 de familii, biserica romano-catolicã construieste douã biserici-bunker la Iasi, în Moldova, un oras cu o mare majoritate ortodoxã. Peste tot în Ucraina si în România vedem cã propaganda anti-ortodoxã este organizatã si activã. Aceasta face dialogul foarte dificil la nivel local si international.

Pasivitatea ierarhiei ortodoxe în URSS si în România sub comunism, si complezenta ei fatã de suprimarea bisericilor uniate sunt adesea reprosate Ortodoxiei de cãtre Catolici. Si desi se poate întelege cã era foarte dificil de a reactiona împotriva politicii guvernelor la momentul respectiv, trebuie totusi admis cã existã si o parte de adevãr în aceastã criticã. Aceastã situatie a dat nastere la runchiunã în comunitãtile catolice locale, ceea ce face dialogul foarte dificil astãzi. Neîncrederea pãrtii ortodoxe degenereazã uneori într-un anticatolicism aproape isteric, chiar la intelecuali ortodocsi. Persoane inteligente tin câte un discurs care vorbeste de un complot al Vaticanului cu Francmasoneria si satanismul împotriva Bisericii ortodoxe. Un dialog cu acest gen de delir este, evident, imposibil.

Din partea romano-catolicilor, se mai întâlnesc încã atitudini dispretuitoare fatã de Ortodocsi: popi ignoranti însurati; ierarhii inactive, pasive, politizate; o teologie care se bãnuieste a fi inexistentã sau neglijatã; lipsa catehezei si a misiunii ... - si lista ideilor preconcepute poate continua. Sã facem bine si sã facem astfel încât lucrurile sã nu mai fie gândite astfel. Problema e cã aceastã caricaturã nu este întru totul lipsitã de adevãr: si cea mai bunã apãrare a noastrã ar fi aceea de a ne reforma !
 
 

Dialogul

Un dialog la cel mai înalt nivel între Biserica ortodoxã si lumea catolicã existã de treizeci si cinci de ani. Figurile de avangardã în aceastã miscare au fost Papa Ioan Paul al II-lea si Patriarhul Athenagoras. Pe data de 7.12.1965 anatemele de la 1054 au fost ridicate - gest mai mult simbolic de alfel, fiindcã era vorba de niste anateme ad personam si nu între cele douã biserici; pornind de aici, a început dialogul între teologi, care a produs o întreagã serie de declaratii. Aceste declaratii nu au fost întotdeauna bine primite de cãtre toti: de exemplu, declaratia de la Balamand condamnând uniatismul nu a condus la abolirea acestui sistem; mai mult, biserica greco-catolicã din Transilvania a dezavuat categoric documentul! Din partea ortodoxã, monahii Muntelui Athos au criticat aspru textul, demonstrându-i teologia îndoielnicã, chiar relativistã, ce se ascunde în anumite expresii, precum aceea de "biserici surori". Drumul este încã lung, dar trebuie sã continuãm si sã încercãm a progresa ! Ca sperantã pentru viitor, îmi face plãcere sã-l citez pe Î.P.S. Antonie (Plãmãdealã), Mitropolitul Transilvaniei: "Pentru a rezolva problema cu catolicii, trebuie sã ne asezãm împreunã la masã si sã examinãm istoria, an cu an, Sinod cu Sinod, canon cu canon. Dacã vom remarca cã am schimbat ceva, atunci trebuie sã ne corectãm; dacã se va dovedi cã ei sunt cei care au schimbat, atunci ei trebuie sã accepte restabilirea credintei si a disciplinei celei vechi".
 
 

Biserica veterocatolicã

Aceastã bisericã provine din biserica romano-catolicã, si reprezintã partea care a refuzat dogmele papale din 1870, de la Vatican I. Majoritatea credinciosilor lor se aflã în Olanda si în Elvetia. Un dialog cu aceastã bisericã a fost stabilit curând dupã Vatican I, în niste congrese importante: la Bonn în 1874 si 1875, la Rotterdam în 1894, la Bonn în 1931, la Rheinfelder în 1957 etc. Paralel, Veterocatolicii au stabilit comuniunea cu Biserica anglicanã în 1932. Astãzi, dialogul dogmatic s-a terminat, însã continuã sã subziste problema împãrtãsirii cu Anlicanii. Biserica ortodoxã a fãcut cunoscut cã comuniunea cu o bisericã non-ortodoxã ne împiedicã sã stabilim comuniunea cu veterocatolicii, care vor trebui sã aleagã. Pentru moment, biserica veterocatolicã rãmâne în comuniune cu biserica anglicanã, iar dialogul nostru cu ei nu a reusit.
 
 

Biserica anglicana

Examinarea relatiilor între Biserica ortodoxã si comuniunea anglicanã este revelatoare a principiilor atitudinii ortodoxe în dialogul ecumenic.

Biserica Angliei a rãmas în comuniune cu Roma atunci când aceasta s-a aflat despãrtitã de Patriarhiile Orientului, dar a devenit independentã în secolul al XVI-lea, când Regele Henric al VIII-lea s-a declarat cap al Bisericii engleze, afirmând cã "Papa de la Roma nu are jurisdictie în aceastã tarã". Drept urmare, aceastã bisericã a pãstrat formele succesiunii apostolice, însã doctrina sa a suferit diferite influiente: din partea calvinismlui, a luteranismului, a liberalismului, chiar a unitarismului, si apoi din partea unei miscãri patristice si reromanizante în cadrul «bisericii sacerdotale» (High Church). De fapt, în sânul ei nu mai existã unitate dogmaticã. Cu toate acestea, multi Anglicani au fãcut întotdeauna apel la Sinoadele Ecumenice, la Pãrinti si la Traditia Bisericii de dinainte de despãrtire. Drept exemplu îl putem cita pe episcopul Pearson, care vorbea, în secolul al XVII-lea, ca un Ortodox: "Cãutati cum era la început; mergeti la izvoare: priviti cãtre antichitate".(15) Sau episcopul Ken, zis «Ne-Jurãtorul», care spune: "Mor în credinta Biserici Catolice de dinaintea despãrtirii Orientului si Occidentului".(16)

Pionierii dialogului între Anglicanism si Ortodoxie au fost William Palmer (1811-79), J. M. Neale (1818-66) si W. J. Birkbeck (1859-1916).

În secolul XX, au existat si conferinte la nivel înalt. În 1930, în cadrul Conferintei Lambeth, zece delegatii oficiale (cele ale Bisericilor Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Greciei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, României si Poloniei) s-au întâlnit cu o delegatie anglicanã. Toate aceste Biserici, cu exceptia Bulgariei, si-au reînnoit demersul si anul urmãtor. Acest dialog a fost o încercare onestã de a examina punctele de dezacord doctrinal: Scriptura si Traditia; purcederea Duhului Sfânt; doctrina despre sacramente; ideea anglicanã despre autoritate în Bisericã. Un congres român(ortodox)-anglican s-a tinut la Bucuresti în 1935, si delegatii au putut afirma: "A fost stabilitã o bazã solidã pentru a afirma un acord dogmatic deplin între comuniunile ortodoxã si anglicanã". Era însã o afirmatie prea optimistã. Începând din 1945, Ortodocsii au început sã ia cunostintã de faptul cã îndepãrtarea era încã mare. Conferinta dintre Anglicani si Ortodocsi de la Moscova (1956) a fost mai circumspectã si mai realistã în declaratia ei finalã, fiindcã aici s-a discutat de întreaga credintã, si nu doar de anumite puncte izolate.

Mai târziu, aceastã reticentã a apãrut ca justificatã: modalitãtile propuse pentru reunirea bisericilor anglicanã si metodistã erau inacceptabile din punct de vedere ortodox - chiar dacã aceastã unire nu a avut niciodatã loc; mai apoi, hirotonirea femeilor a ruinat sperantele ortodocsilor de unire cu Anglicanii.
 
 

Bisericile protestante

Bisericile protestante sunt atât de numeroase încât nu putem enumera toate dialogurile sustinute de Biserica ortodoxã cu fiecare dintre ele. În genere, putem sublinia apropierea realã obtinutã pe baza comunã a Sfintelor Scripturi; însã, în acelasi timp, trebuie sã recunoastem cã atâta timp cât aceste biserici nu îsi vor fi restabilit episcopatul, sperantele de reunire vor rãmânea, din nefericire, subtiri. Cu toate acestea, dialogul continuã, în special în sânul Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
 
 

Initiativele ortodoxe în materie ecumenica si Consiliul Ecumenic al Bisericilor

Pentru a nu întinde acest subiect dincolo de dimensiunile care se impun, as încheia prin câteva indicatii.

Trebuie sã se recunoascã aceea cã miscarea ecumenicã, asa cum functioneazã ea astãzi, si, în particular, Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva îsi au originile într-o initiativã ortodoxã. În ianuarie 1920, Patriarhia de Constantinopol a publicat o celebrã scrisoare "Cãtre toate bisericile lui Hristos, acolo unde se aflã ele", care recomanda o cooperare mai strânsã între diferitele grupãri crestine separate, si care propunea formarea unei asociatii a bisericilor dupã modelul Ligii Natiunilor, recent fondatã.

Totusi, entuziasmul nu a caracterizat întotdeauna atitudinea ortodoxã fatã de Consiliul Bisericilor. În 1948 de exemplu, Conferinta de la Moscova declara: "Scopurile Miscãrii Ecumenice (...) în starea sa actualã nu corespund nici idealurilor crestinismului si nici misiunii Bisericii lui Hristos, asa cum o întelege Biserica Ortodoxã." Cu toate acestea, începând din 1961, Biserica Rusiei si cele ale Europei de Est au devenit membre ale Consiliului.

În zilele noastre, aproape toate Bisericile ortodoxe locale sunt reprezentate la Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Ele s-au angajat în dialoguri cu practic toate grupãrile crestine din lume, si rezultatul evident este o ameliorare remarcabilã a relatiilor între crestinii separati. Climatul ecumenic nu este întotdeauna excelent în prezent: dincolo de exemplele - numeroase - de prozelitism care învenineazã relatiile, anumiti teologi «moderni» rãnesc sensibilitãtile si chiar credinta Ortodocsilor. Dar tocmai acesta este rolul Ortodocsilor la Consiliul Ecumenic al Bisericilor: sã mãrturisim credinta noastrã ancestralã si sã protestãm împotriva a ceea ce noi considerãm a fi niste devieri. Trebuie de asemeni ca discutiile sã fie recentrate pe reunirea crestinilor pe baze acceptabile si ca sã se revinã la problemele esentiale care nu sunt întotdeauna rezolvate. Trebuie de asemeni sã constatãm prietenia si încrederea pe care le-am câstigat pânã acum, în cursul acestui secol, si sã încercãm sã actionãm de o manierã pozitivã pentru ca dialogul sã avanseze în perfectã fidelitate fatã de credinta si Traditia noastrã.

În concluzie, as defini rolul Biserici ortodoxe în miscarea ecumenicã ca pe cel al unei martor activ al vietii Duhului în Bisericã, adicã al Traditiei - cu obligativitatea iubirii, dialogului si lucrãrii pentru unitatea crestinilor, cu toate fortele ce ne stau la dispozitie. Nu trebuie sã ne descurajãm pentru cã drumul este lung si dificil: acest lucru e valabil si în lupta pentru desãvârsire în viata noastrã duhovniceascã. Trebuie, de asemeni, evitate discursurile naive, care vor sã ne facã sã credem cã nu mai sunt probleme, cã unitatea deja existã. Nu e cazul, vai - si tocmai pentru aceasta nu ne putem împãrtãsi cu non-ortodocsii. Progresul cãtre unitate se va face, sunt convins, prin studiul istoriei Bisericii si a teologiei, însã si prin credintã, iubire si sperantã.
 

igumen André
Toulouse, 1996
 

NOTE

1. Mgr. Kallistos WARE, The Orthodox Church (Harmondsworth, 19693), p.315 (în englezã).

2. WARE, op.cit., p.316.

3. Alexei KHOMIAKOV, Tserkov' Odna, în: A. S. KHOMIAKOV, Soèineniya Bogoslovskiya (Sankt Petersburg, 1995), pp.39-40 (în rusã).

4. WARE, op.cit., p.316.

5. WARE, op.cit., p.317.

6. S. BOULGAKOV, The Orthodox Church (în englezã), p.214.

7. WARE, op.cit., p.318.

8. "The Moscow Conference in Retrospect", în: Sobornost, seria a 3-a, nr.23, 1958, pp.562-3 (în englezã).

9. T. M. PARKER: "Devotion to the Mother of God", în: The Mother of God, ed. E. MASCALL, p.74 (în englezã).

10. WARE, op.cit., p.319.

11. Ibid.

12. Discurs tinut la Institutul de Înalte Studii Copte din Cairo - 10 decembrie 1959.

13. Mai ales la Mãnãstirea Anba Bishoi din Egipt în 1990.

14. Vatican II, Lumen gentium, § 18.

15. WARE, op.cit., p.325.

16. Ibid.


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2005, pr. Iulian Nistea.