Un cuvânt de mântuire - Cuviosul Siluan Athonitul
"Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui"

Maxime Egger
Contacts, nr. 171 / 1995

 

Meritã sã ne oprim asupra acestei fraze care este manifestarea prin excelentã a actualitãtii staretului Siluan, expresie sinteticã a snvãtãturii sale spirituale - a cãii spre sfintenie si mântuire pe care a trasat-o si unul din motivele popularitãtii sale. Este un cuvânt care frapeazã si care cere explicatii, o frazã misterioasã si problematicã. Ea poate fi, în sfârsit, înteleasã în diferite moduri, la diferite nivele: spiritual, dar si psihologic. Uneori chiar socheazã. Unii oameni îi gãsesc un gust de masochism sau de morbiditate, si îl aruncã.

Trebuie deci sã vorbim, dar cu smerenie, stiind cã este nu numai dificil, dar practic imposibil sã-i întelegem si sã-i surprindem sensul profund. Pentru aceasta trebuie sã trãim noi însine experienta, trebuie sã fim în aceeasi stare spiritualã cu cea a cuviosului Siluan. Cum sunt rare asemenea cazuri, se cuvine sã ne apropiem de acest cuvânt precum Moise de rugul aprins, adicã cu multã prudentã si cinstire . La fel stau lucrurile cu aceastã frazã ca si cu orice alt cuvânt al lui Dumnezei: probleme si neîntelegeri apar când noi îl abordãm nu plecând de la lumina dumnezeiascã, de la Duhul Sfânt, ci de la categoriile ratiunii noastre, prea umane, cu logica si întelepciunea acestei lumi.

Cum întelegem deci aceastã frazã, "tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui"? Voi distinge, fãrã sã le separ, trei sensuri.

Mai întâi, o semnificatie mai curând psihologicã, fãrã îndoialã cea mai îndepãrtatã de semnificatia sa originalã: un cuvânt de mângâiere. În acest mod este cel mai adesea primit, înteles de lume. Un rãspuns de consolare la suferinta umanã. Un ajutor pentru toti cei care obosesc sub greutatea lumii si a existentei, care sunt confruntati cu nefericirea, boala, singurãtatea etc. Un mod de a zice: Viata mea este un iad, dar Dumnezeu prin cuviosul Siluan, îmi zice cã, chiar în aceste conditii dificile, nu trebuie sã deznãdãjduiesc.

Apoi o interpretare pe care eu o numesc analogicã, mai aproape deja de experienta cuviosului Siluan, dar pe un plan mai general: acest cuvânt este expresia legii fundamentale a crestinismului, asa cum apare în semnificatia crucii - ca moarte si biruintã asupra morti - si în fericiri:fericiti cei care plâng, care sunt flãmânzi, persecutati,cãci ei vor cunoaste slava lui Dumnezeu.

Ceea ce conteazã în aceastã comparatie sunt mai putin termenii propri-zisi ai frazei, cât legãtura care îi uneste: pe de-o parte suferinta, iadul, moartea - tine mintea ta în iad - pe de altã parte fericirea, nãdejdea, învierea - nu deznãdãjdui. Legãturã asemãnãtoare botezului nostru - moartea omului vechi si învierea omului nou în Hristos, si de asemenea ascezei, prin care noi actualizãm si facem sã rodeascã harul aceluiasi botez. Ascezã care, în sensul ei profund, nu este decât un mod de a urma lui Hristos, Care ne-a arãtat cã drumul cãtre înviere, cãtre viata vesnicã, trece prin cruce si iad.

În acest sens ceea ce indicã acest cuvânt nu este altceva decât calea pocãintei: "Nu poate cineva ajunge în Împãrãtia cerurilor unde nimic necurat nu intrã, decât prin mari suferinte, curãtit prin multimea lacrimilor", scrie staretul Siluan. Cu alte cuvinte nu se ajunge la Înviere, decât prin moarte, la adevãrata luminã decât prin întuneric (abandonul falselor lumini), la bucurie decât prin suferintã. Dupã cum Hristos S-a golit pe Sine de dumnezeirea Sa pentru a lua conditia de sclav, asa si noi trebuie sã ne golim pe noi însine, sã ne curãtim de patimile noastre pentru a face din inima noastrã un loc în care harul Sfântului Duh va putea sã trãiascã, sã manifeste prezenta sa.Dar ceea ce este în noi si este un obstacol în calea harului, este, dupã cum îi spune Hristos cuviosului Siluan, mândria. Nici mai mult nici mai pusin decât rãdãcina oricãrui rãu, izvor al tuturor necazurilor, care a fãcut sã cadã Adam si Eva, trezind în ei dorinta de a fi ca niste dumnezei.

Dar cum sã luptãm împotriva mândriei, cum sã vindecãm aceastã boalã? Nu existã decât un mijloc , care de altfel este scopul ascezei: dobândirea smereniei. Pentru staretul Siluan smerenia este usa mântuirii, cheia luptei spirituale, izvorul libertãtii "lumina în care noi putem vedea Lumina". Modelul acestei smerenii este evident Hristos, si de asemenea Fecioara Maria, care a stiut sã renunte la vointa sa proprie pentru a trãi dupã vointa lui Dumnezeu.

Aici se naste o nouã întrebare: cum sã devii smerit? La aceastã întrebare rãspunde Hristos prin cuvântul Sãu pe care îl dã cuviosului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem aici la a treia interpretare, specificã: "Domnul m-a învãtat sã tin mintea în iad sã nu deznãdãjduiesc si asa sufletul meu învatã smerenia. Asa se biruiesc vrãjmasii", scrie staretul Siluan.

Acest mijloc terapeutic care permite vindecarea de boala mândriei, aceastã armã spiritualã împotriva patimilor este autocondamnarea. Staretul Siluan, care nu ezitã a se considera el însusi ca un "câine râios", scrie: "Eu nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Eu sunt vrednic de chinurile iadului si vesnic voi arde în foc. Când eu tin mintea mea în iad, sufletul meu este în pace. Când, dimpotrivã, las mintea mea sã hoinãreascã, gândurile care nu-i plac lui Dumnezeu revin cu putere".

Atentie, trebuie sã întelegem bine sensul cuvintelor, în special semnificatia cuvântului iad. Pentru aceasta trebuie sã depãsim acea imaginatie încã marcatã de reprezentãrile medievale. Împãrãtia mortii, iadul, nu este un loc geografic – de exemplu locul unde Dumnezeu nu este –, ci o stare spiritualã, starea sufletului depãrtat de Dumnezeu din cauza pãcatelor sale, adicã pentru a fi încã si m ai precisi, starea sufletului cufundat în dragostea lui Dumnezeu, dar încã prea opac, prea închis, prea plin de patimi pentru a primi aceastã luminã si a-i rãspunde. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: "Chinurile iadului sunt chinurile dragostei". În aceastã perspectivã, fraza lui Hristos adresatã staretului Siluan exprimã pur si simplu pocãinta la cea mai înaltã treaptã de intensitate. Focul iadului nu este altul decât focul dragostei de Dumnezeu, iadul nu este altceva decât actiunea focului harului asupra sufletului încã necurãtit de patimi.

Nu se va putea vorbi poate niciodatã îndeajuns de importanta pocãintei pentru staretul Siluan. Prin pocãintã, ne spune el, totul se îndrepteazã. Pãcãtosii sunt iertati. Duhul Sfânt ne este dat. Sfintii sunt oameni ca si ceilalti, asemenea nouã; multi au fost mari pãcãtosi, dar pur si simplu prin pocãintã ei au ajuns în Împãrãtia Cerurilor. Celui ce se pocãieste, Domnul îi dã pacea Sa, Împãrãtia Cerurilor, raiul, libertatea de a iubi. Staretul Siluan repetã: dacã toti oamenii ar avea pocãintã, dacã ar pãzi poruncile dumnezeiesti, raiul ar fi pe pãmânt. Cãci Împãrãtia Cerurilor este în mijlocul nostru.

Atunci de unde pânã unde aceastã acuzã de masochistã, doloristã, înfricosatã poruncã a lui Hristos cãtre Cuviosul Siluan? Cu nimic mai prejos nu este decât cuvântul evangheliei si cu atât mai putin cu cât ea se terminã, se deschide asupra milostivirii. A doua parte a frazei – "si nu deznãdãjdui" – este inseparabilã de prima: "tine mintea ta în iad".

"Nu deznãdãjdui", adicã sã nu cazi în marea patimã a disperãrii, care nu este decât o altã formã, extrem de subtilã, a mândriei, a dragostei de sine, a egoismului închis în sine însusi. Asa cum spune Cuviosul Siluan: "Eu as fi cãzut sub greutatea pãcatelor mele si deja de mult timp as fi fost în iad, dacã Domnul si Maica Domnului nu se milostiveau spre mine... Eu as fi deznãdãjduit de mântuirea mea dacã Domnul nu mi-ar fi dat harul Sfântului Duh. Trebuie ca sufletul sã se condamne pe sine însusi, dar sã nu deznãdãjduiascã de bunãtatea si dragostea dumnezeiascã."

Cu alte cuvinte, trebuie sã nãdãjduim ferm în Dumnezeu. Cãci Dumnezeu, care ne iubeste mai mult decât orice, vrea mântuirea noastrã. Nu el este cel ce a fãcut iadul, ci pãcãtosul însusi. Dacã Hristos prin suferintele sale ne-a dat pe pãmânt Duhul Sfânt, dacã el ne-a dat Trupul si Sângele Sãu în Sfânta Euharistie pentru umanitatea întreagã, dacã El s-a rugat si a cerut iertare pentru cei ce L-au rãstignit, cum ar putea El sã ne refuze ceea ce-I cerem? Nu, El nu ne va refuza nimic. El ne va da la timpul potrivit tot ce avem nevoie. Cu o conditie, totusi: ca n oi sã ne pocãim sincer, ca noi sã ne smerim înaintea Lui, ca noi sã-i iertãm pe ceilalti, ca noi sã ne rugãm cu mai multã îndrãznealã si nãdejde.

Traducere de Cosmin Bufnea

 


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2005, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.