*

PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ



Pr. Vasile Tudora
Dallas
Alex Nicolin
Copenhaga
Gheorghe Fedorovici
Bucuresti
Mihai Neamtu
Londra
Dinu Grigore Mos
Cluj-Napoca
Iulian Nistea
Paris
Radu Teodorescu
Cugir-Alba

 

MENIU
alte rubrici ale sitului
Ce este nou!
updated
Mari duhovnici
in viata si adormiti
Media ortodoxa
photos - film - audio
analize internet
Traduceri
teologie si duhovnicie
Spiritualitatea ortodoxa
Despre noi
Patericul adnotat
Patericul Egiptean
Eseuri
updated
Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici
Simone Weil
1909-1943
Poeme
Jurnal athonit
literatura si duhovnicie
Ileana Malancioiu
poeta
Nistea writers
simbol crestin vechi

INTERACTIV
participarea Dvs
Legaturile Dvs
inscrieti-va situl !
Harta Vizitatorilor
Priviti si lasati un semn pe harta
Forum !
Participati la discutii
My Guestbook
Vizitati si semnati
Cartea de oaspeti

 

Legaturi rapide
situri speciale
Icoane bizantine
icones grecques-byzantines
Intrebari si raspunsuri
spiritualitatea ortodoxa
Calendar ortodox !
2005, sinaxar
vietile sfintilor
Credo.ro
Portal Ortodox
Zambete din pantecele mamei
Ortodocsi din Paris
Orthodoxes à Paris
Biserica Ortodoxa Romana din Paris
Parohia Sfintii Arhangheli
Filocalia.ro
NOU !
Asociatia OrtodoxRoNet
NOU !
OrtRadio
situl emisiunii radio
L'Eglise Orthodoxe aujourd'hui (Paris)

 

 

  *
Eseuri teologice
pr. Iulian Nistea (Paris), Mihai Neamtu (Londra), Dinu Grigore Mos (Cluj Napoca), Radu Teodorescu (Cugir), Gheorghe Fedorovici (Bucuresti), Alex Nicolin (Copenhaga), Pr. Vasile Catalin Tudora

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Gheorghe Fedorovici

"All aboard!" - Titanicul şi Uniunea Europeană

Gheorghe Fedorovici

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanic, cel mai mare vapor cu aburi din lume la acea vreme, s-a scufundat în Atlantic la două ore şi patruzeci de minute după ce se lovise de un aisberg. Accidentul a însemnat nu doar pierderea unui proiect ingineresc remarcabil, dar şi moartea a 1517 pasageri. Din cei 706 oameni salvaţi, 60% proveneau din rîndul pasagerilor de clasa I, 44% de la clasa a II-a şi 25% de la clasa a III-a.1

Sub titlul „The Great Shipreck as Analogy”, apologetul creştin G. K. Chesterton a publicat în numărul din 11 mai 1912 al revistei The Illustrated London News un text în care catastrofa Titanicului este interpretată ca un semn al decăderii lumii occidentale: oare pierderea simţului măsurii, al direcţiei, al istoriei nu o arătau deja tot mai limpede? În numele unor abstracţii şi al unor lucruri elementare înţelese tot mai strîmb dar numite adevărata civilizaţie, arată autorul englez, lumea europeană se va întoarce în acea barbarie unde, chiar dacă va mai exista curaj, acesta nu va mai fi orientat de reflexele bunătăţii. El spune „ale bunătăţii” şi nu, aşa cum ne-am fi dorit, ale „carităţii creştine” fiindcă încă de pe atunci nu se mai putea pune problema unei alternative creştine unanim acceptate. Dar, în căutarea unui aliat compatibil în privinţa principiilor generale, creştinul nu avea nici o ezitare dacă era pus să aleagă între cele două tabere care se confruntau atunci ca şi acum: cea a dreptului natural (reprezentată, în articolul de mai jos, de liberalismul clasic în persoana domnului Stead) şi cea a dreptului formal, definită prin lipsa totală de aprehensiune pentru conceptul de natură umană şi pentru cel de scop (reprezentată de liberalismul iluminist în persoana domnişoarei Pankhurst). Pentru cei din primul grup, teoria dreptului derivă din caracterul naturii umane. Pentru cei din urmă, teoria dreptului este fundamentul abstract din care este extrasă ulterior o formulă convenabilă şi la nesfîrşit reformulabilă de umanitate. Chesterton vedea cu tristeţe că, în cele din urmă, domnişoara Pankhurst va dobîndi drept de vot – mai mult, că va cîştiga alegerile. Aceasta este situaţia în care Europa se află astăzi.

Cu riscul de a transforma alegoria lui Chesterton într-o hiperbolă, să încercăm să ne imaginăm integrarea României în Uniunea Europeană ca pe o participare la un alt proiect ambiţios, dacă nu cumva de-a dreptul ca pe o îmbarcare la bordul navei de lux după care a tînjit atîta timp. Aceasta nu vrea să spună că orice călătorie întreprinsă în condiţii confortabile este suspectă din capul locului, ci că noii pasageri n-ar trebui să-şi piardă capul în euforia generală. Dimpotrivă, în contextul limitării drastice, la limita supravieţuirii (a „raţionalizării”, suna eufemismul) a resurselor naturale şi morale de pe insula comunistă, ei ar trebui să poată aprecia cu recunoştinţă înzestrările noilor confraţi. Românilor li se oferă în plus prilejul şi obligaţia de a verifica în mod regulat hărţile, starea tehnică a sistemului de navigaţie precum şi capacitatea profesională şi umană a personalului de a menţine cursul navei şi atmosfera de bună voire de la bord. Mai ales, noii pasageri trebuie să amintească neîncetat că, cel puţin pînă ajungem la destinaţie, nu ne aflăm într-o croazieră de plăcere: piraţi şi furtuni pe mare, revolte la bord, amnezia celui care se ştie la adăpost (Luca 12, 16-21), nenumărate sînt situaţiile care pot duce la întreruperea călătoriei sau, şi mai grav, la deriva vasului. Oricît de dificile se vor dovedi a fi noile încercări, celor care vor şti să rămînă, sau mai bine zis să devină în sfîrşit creştini ortodocşi nu le va fi greu să găsească catargul salvator de care să se lege în împrejurări oricît de seducătoare; aceştia nu vor ezita nici să-L trezească din somnul său liniştit pe Căpitanul de drept al ambarcaţiunii atunci cînd vor înfrunta inevitabilele furtuni. De ce creştini ortodocşi? Pentru că, spre deosebire de protestanţi, ortodocşii au o experienţă a navigării mai îndelungată cu aproape şaisprezece veacuri. Iar spre deosebire de catolici, ai căror navigatori s-au încrezut, o dată ajunşi în apele tulburi ale istoriei, mai degrabă în propria iscusinţă, fler şi experienţă personală, ortodocşii au păstrat neabătut vechile lor repere: Scripturile ziua, şi Tradiţia noaptea.

În condiţiile acestea, invocarea unui autor convertit la catolicism nu ar trăda oare mai mult decît o ironică stîngăcie? Să vedem. Mai întîi, Uniunea Europeană nu mai este de mult Europa de la începutul secolului XX – mentalitatea domnişoara Pankhurst menţionată de Chesterton în articol este astăzi mentalitatea dominantă în Europa. Articolul este deci important fie doar şi pentru că identifică începutul unui proces care acum este în plină desfăşurare. El ne interesează, aşadar, ca europeni. Nici catolicismul nu mai este acelaşi – mai degrabă, s-ar putea pune întrebarea (retorică, evident) dacă, cu excepţia lui Benedict XVI şi a miraculoasei Polonii, mai există catolicism în Europa contemporană. Misiunea pe care ar fi trebuit s-o realizeze catolicii, ne revine acum nouă, iar Chesterton nu poate decît să se bucure de asta. Scris de un european creştin, articolul ne interesează în calitate de europeni creştini. Dar de ce neapărat creştini ortodocşi? Să spunem aici că Chesterton însuşi este autorul unui volum întitulat Orthodoxy2 în care creştinismul este prezentat, ca în întreaga lui operă de altfel, ca o atitudine de receptare a lumii deopotrivă cu uimire şi în tihnă. Cu uimire, pentru că lumea i se înfăţişează creştinului ca loc pe care omul îl descoperă în permanenţă nu doar în sensul spectaculozităţii şi ineditului, sentimente trezite de bună seamă de Titanic pasagerilor ce se îmbarcau copleşiţi cu aproape un veac în urmă, ci pentru că lumea aceasta este un loc pregătit anume pentru om.3 În tihnă, pentru că această descoperire este însoţită de sentimentul lui „a fi acasă”. Deşi prin „ortodoxie” Chesterton înţelege creştinismul apostolic fără a-l limita la o anumită confesiune creştină, vedem că titlul tinde să se potrivească tot mai mult doar Ortodoxiei înseşi, de vreme ce numai aici lumea îşi mai păstrează resursele de noutate odihnitoare. O dovedeşte interesul turiştilor occidentali care, neştiind însă cum să-şi explice această atracţie, apreciază ţările est-europene pentru gradul lor redus de… poluare.

Există o măsură, a omului şi a lumii; ideea măsurii nu a dispărut şi nici nu avea cum. Ea s-a transformat în versiunea subversivă şi poate tocmai de aceea irezistibilă că omul ar fi dătătorul acestei măsuri. De fiecare dată cînd apare această nouă ipostază a ideii de măsură, omul se desprinde de lumea care-l măsoară pentru a produce o lume măsurată numai de el – aceasta este, în definitiv, marea descoperire a Renaşterii, care explică astfel febrilitatea expediţiilor maritime, respingerea autorităţii Tradiţiei în interpretarea Scripturii, precum şi recuperarea canonului antic în reprezentarea omului şi a lumii de către arte. Proiectul Renaşterii a fost animat de dorinţa construirii unui Titanic, altfel spus, a construirii unei case pentru om prin aplicarea consecventă a unui canon diferit atît de cel revelat cît şi de cel clasic al unei perfecţiuni date şi a unei naturi stabile ontologic. Pentru Protagoras, omul dădea măsura lucrurilor iar lumea era potrivită măsurii lui; pentru Pico della Mirandola omul, devenit propria sa măsură, începe să-şi potrivească o lume. Renaşterea marchează începutul inventării omului şi a lumii lui.

Prin urmare, misiunea românilor în noua Europă este simplă: trebuie să le amintim occidentalilor că omul se află „acasă” în această lume nu pentru că ar merita-o, ci doar în măsura în care i se potriveşte şi el se potriveşte în ea. În general, omul ori se minunează de acest decor spectaculos dar nefamiliar al lumii, ori s-a obişnuit atît de mult cu el încît nu-l mai bagă în seamă. Primul este turistul, versiunea secularizată şi obositoare a pelerinului. Al doilea caz este al familiei Bundy. Desigur, la o privire mai atentă, cele două cazuri apar ca unul singur, şi anume cel al individului care se manifestă secvenţial într-o situaţie de pură sincronicitate. Problema aceasta devine cu adevărat interesantă însă de-abia cînd apare în registrul religios. Bunăoară, în felul în care este înţeleasă în mod obişnuit reacţia lui Petru în momentul Schimbării la Faţă de pe muntele Tabor. Astfel, înţelegînd la propriu precizarea de la Marcu 9, 6 şi Luca 9, 34, majoritatea interpreţilor consideră afirmaţia lui Petru „Doamne, bine este să fim noi aici” (Matei 17, 4) ca pe-o izbucnire ireverenţioasă care întrerupe copilăreşte un moment atît de sublim. Petru chiar „nu ştia ce spune” şi ar fi fost mai potrivit, se sugerează cu o înţelegere compătimitoare, dacă ar fi rămas mut de uimire în faţa manifestării dumnezeirii lui Iisus. Să lăsăm deoparte faptul că, potrivit unei asemenea logici, Apostolii ar fi trebuit să fie în permanenţă în stare de şoc şi ca atare muţi – se vor găsi în compensaţie puzderie de indivizi care să corecteze ceea ce lor li se pare că reprezintă o reacţie inadecvată pentru un apostol. Dimpotrivă, reacţia lui Petru ne spune nu doar că se minuna, ci şi că ştia de ce se minuna. Astfel, pasajele de la Marcu şi Luca s-ar putea să ne semnaleze, mai degrabă decît o presupusă aiureală a lui Petru, faptul că el nu vorbea de la sine, asemenea momentului dintr-un alt pasaj crucial în care Petru recunoaşte, prin inspiraţie divină, dumnezeirea Fiului: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). În acest ultim caz este mărturisită identitatea lui Hristos şi pe această mărturisire este întemeiată Biserica. Biserica, adică locul lui Dumnezeu printre oameni, locul unde se întîlnesc cerul şi pămîntul. Însă pe Tabor, Petru mărturiseşte locul omului şi de acest loc depinde şi identitatea lui. Întrucît locul omului este lîngă Dumnezeu, locul omului este o minune, este minunat şi de aceea omul se minunează – iar minunarea lui sporeşte atunci cînd omul descoperă că acela este tocmai locul său, de vreme ce numai acolo îi este bine cu adevărat.

Ortodoxia” de care vorbeşte Chesterton nu este altceva decît mărturisirea făcută de Petru pe Tabor prelungită în fiecare creştin. Căci „slăvirea” nu este „dreaptă” decît în măsura în care este expresie a unei minunări. Dar ce este minunea? O întîlnire a cerului cu pămîntul. Slăvirea este dreaptă fiindcă este orientată pe verticala acestei legături permanente şi fireşti. De aceea este deosebit de nimerit ca locul omului să fie afirmat chiar pe o verticală: fie pe un munte, ca în cazul lui Petru pe Tabor, fie pe o cruce, ca în cazul Răstignirii, cînd Tîlharul cel Bun mărturiseşte locul ultim al omului: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Întîlnirea dintre cer şi pămînt îl uimeşte pe bună dreptate pe cel obişnuit să privească susul şi josul ca separate, dacă nu chiar opuse. Dar ceea ce este cu adevărat minunat în minune, nu este atît această întîlnire în sine, cît faptul că ea este firească: firescul minunii face ca uimirea iniţială să fie depăşită în minunare şi, deci, în „dreaptă slăvire”. Pentru omul modern, această minunare este intensificată de redescoperirea canonului său adevărat. Tocmai de aceea, el trebuie să ştie că pe cît se va îndepărta de lumea ce îi este proprie, pe atît se va prăbuşi mai mult în hăul căscat în sine de un canon lipsit de măsură. Catastrofa Titanicului, reprezentativă pentru colapsul societăţii moderne, o ilustrează mult prea elocvent, ne spune Chesterton, pentru a fi remarcată. De aceea, ea trebuie să fie reamintită tocmai printre cei care, prin încrederea lor orbească în „triumful raţiunii” şi în „sfîrşitul Istoriei” se aseamănă pasagerilor măreţului vapor: copleşiţi de o pompă ce-şi ascundea prin ostentaţie caracterul funebru.

Gheorghe Fedorovici

Marele Naufragiu ca analogie4

G. K. Chesterton

Tragedia acestui naufragiu este prea copleşitoare pentru a îngădui comparaţii simpliste. Însă analogia dintre marele vas modern şi măreaţa noastră societate modernă care l-a trimis în larg – această analogie e de luat în seamă. Aici avem de-a face cu un fapt – prea vizibil poate, şi din păcate prea limpede ca să ţinem cont de el. În realitate, întreaga noastră civilizaţie este precum Titanicul; asemenea lui în putere ca şi în neputinţă, în siguranţă cît şi în nesiguranţă. Tehnic vorbind, suficienţa măsurilor de prevedere reprezintă deja o temă de investigaţie. Însă din punct de vedere psihologic, nu poate fi nici o îndoială că o elaborare şi un sistem atît de meticuloase produc un mod de gîndire care devine mai degrabă ineficient decît eficient. Dincolo de chestiunea atribuirii vinovăţiilor, rămîne acest fapt evident: anume, că a lipsit orice urmă de măsură sănătoasă între asigurarea luxului şi a distracţiei şi preîntîmpinarea dificultăţii şi a disperării. Schema a avut mult prea mult în vedere prosperitatea şi prea puţin lipsa – aidoma Statului modern. Cum o spunea Dl. Veneering în mesajul său electoral, care se lăuda că „a instituit o nouă şi sugestivă comparaţie între Stat şi vapor”; deşi nu este nouă, comparaţia a devenit acum poate puţin cam prea sugestivă. În momentul în care ai construit un vapor atît mare cît un stat, statul la rîndul său ajunge ca un vapor – dar ca unul care se scufundă.

Există o legătură reală între astfel de catastrofe şi un anumit mod de a gîndi. Un individ obişnuit care se duce pe mare într-o bărcuţă poate săvîrşi multe greşeli: poate că este superstiţios; poate că a luat prea mult rom cu sine; poate că s-a îmbătat; poate că se va îneca. Însă, indiferent că este prevăzător sau nepăsător, că este treaz sau beat, el nu poate uita că se află într-o barcă şi că barca este o făptură tot atît de primejdioasă ca şi un cal sălbatic. Liniile ei poartă ritmul iute al pieririi; rama şi întreaga ei manifestare sînt cele ale unui lucru aflat sub un neîncetat asalt. Dar atunci cînd îţi construieşti o barcă atît de mare încît nici măcar nu mai arată ca o barcă, ci ca o staţiune balneară, lucrul ăsta va induce de bună seamă, datorită modului de funcţionare al minţii noastre, o atitudine mai puţin vigilentă. Un aristocrat care şi-a adus cu sine la bord nu doar maşina, ci şi garajul pentru maşină, trebuie să se simtă de parcă s-ar afla în propriul său parc. Atunci cînd îşi savurează lichiorurile cu gheaţă, clienţii de la terasa unei cafenele se gîndesc tot atît de puţin la o posibilă răzvrătire a naturii precum s-ar gîndi oaspeţii de la Hotelul Cecil la un cutremur. Pe cît este de ilogic procesul mental, pe atît este de inevitabil. Desigur, atît echipajul cît şi pasagerii sînt conştienţi de faptul că maşinăriile se pot dovedi pe mare mai puţin folositoare decît bărcile de salvare, precum şi că este puţin probabil ca lichiorurile cu gheaţă să reprezinte un antidot la aisberguri. Însă omul nu este condus numai de ceea ce gîndeşte, ci şi de lucrul la care preferă să se gîndească; iar lucrurile care ne înconjoară ne colorează minţile în toate nuanţele posibile cuprinse de spectrul dintre insolenţă şi teroare. Aceasta este una din relele cele mai mari produsă de extrema separaţie a claselor sociale ce caracterizează vaporul – şi Statul – modern.

Dar indiferent dacă nefericiţii noştri semeni de pe Titanic au suferit mai mult sau mai puţin decît era nevoie din pricina viziunii lor nerealiste, este sigur că nu puteau avea un mai slab instinct al realului decît noi, cei rămaşi pe uscat; iar acum, că sunt morţi, ei sînt cu mult mai reali decît noi. Ei au aflat ceea ce ziarele şi politicienii nu o vor afla niciodată – anume, din ce este făcut omul cu adevărat şi ce fel de fire avem, atît în bine cît şi în rău. Este vorba de această neobişnuită, rece, creponată incapacitate de a concepe ce este prin natura lui un LUCRU ce apare în atît de multe locuri, chiar pînă şi în comentariile legate de această jale copleşitoare.5 Apare de pildă în supărătorul incident legat de domnişoara Sylvia Pankhurst6 care, imediat după catastrofă, s-a grăbit să asigure opinia publică că bărbaţii de pe Titanic le-ar fi interzis femeilor accesul la bărcile de salvare fiindcă aşa ar fi, chipurile, „regula pe mare”. Cît de nimerit a fost pentru o vioaie fată bătrînă să spună una ca asta unui număr de opt sute de văduve în chiar momentul răspîndirii teribilei veşti, nu trebuie să o cercetăm aici. Ca şi canibalismul, este o chestiune de gust. Însă ceea ce mă lasă perplex în afirmaţia ei este absenţa desăvîrşită a oricărei urme de gîndire politică. Oare ce îşi închipuie domnişoara Pankhurst că ar putea fi o „regulă”? Un soi de vasilisc? Cîteva sute de bărbaţi se află, în sensul precis şi literal al proverbului, între diavol şi marea adîncă.7 În măsura în care se pot hotărî, sarcina lor este aceea de a accepta marea şi de a i se împotrivi diavolului. În ce fel presupune domnişoara Pankhurst că o „regulă” i-ar putea influenţa pe aceşti oameni în astfel de condiţii extreme? Să creadă ea oare că fiecare bărbat care a manifestat o preferinţă pentru propria viaţă a fost amendat de comandant cu şase penny? Nu i-o fi trecut oare prin minte că era suficientă a suta parte din pasageri pentru a-i arunca în mare pe căpitan împreună cu toate autorităţile de la bord? Însă observaţia domnişoarei Pankhurst, deşi imbecilă, ne spune ceva. Acum, că văd modul abject şi idolatru în care întrebuinţează termenul „regulă”, încep să înţeleg modul abject şi idolatru în care întrebuinţează termenul „vot”. Această persoană este incapabilă să priceapă că voinţele, şi nu cuvintele, controlează evenimentele. Dacă i se va întîmpla vreodată să treacă printr-un incendiu sau naufragiu alături de bărbaţi aflaţi sub un anumit standard de morală europeană, ea va descoperi curînd că existenţa unei reguli depinde de măsura în care oamenii sînt dispuşi să i se supună. Iar dacă va ajunge vreodată să voteze în cadrul foarte deteriorat al politicii europene, ea va descoperi curînd că importanţa votului ei depinde de măsura în care omul pentru care s-a votat poate fi făcut să-şi respecte mandatul şi promisiunile sale. Este zadarnic să conduci dacă supuşii pot să nu se supună. Este zadarnic să votezi dacă delegaţii tăi te nesocotesc. Însă, e drept, o regulă autentică poate funcţiona şi fără excepţii precum cele pretinse de sufragete8; de minims non curat lex.9 Iar dacă termenul „regulă” ar ajunge să fie întrebuinţat în sens larg în urma încercării de a păstra un anumit standard al comportamentului individual din respect pentru opinia publică, am putea spune nu doar că acesta ar reprezenta un autentic triumf moral, ci mai ales unul care, în condiţiile date, ar fi mai degrabă surprinzător şi liniştitor.

Tocmai această conştiinţă organică a fost neglijată într-un mod atît de periculos de către statul modern. Probabil că exista o mai puternică fraternitate instinctivă şi sentiment al unor interese comune, aş zice nu doar la bordul unei vechi ambarcaţiuni de pescuit, ci chiar şi la nivelul echipajului unui vas de piraţi decît a fost printre emigranţii, aristocraţii, jurnaliştii sau milionarii care s-au îmbarcat laolaltă pentru a dispărea împreună cu uriaşul transatlantic. Faptul că şi-au împlinit într-un mod atît de dramatic frăţietatea şi nevoia firească a omului pentru respectul aproapelui, este desigur un lucru teribil dar cu siguranţă unul care se află la capătul opus a ceea ce este teribil prin degradare umană. Cazul domnului Stead10, la care mă gîndesc mai curînd cu nişte sentimente speciale, deopotrivă cu tristeţe şi rezervă, este sugestiv pentru întreaga tragedie. Dl. Stead a fost un bărbat mult prea mare şi brav pentru a face necesară ascunderea exagerărilor lui sau a toanelor lui încă şi mai extreme. Puterea îi provenea dintr-o certitudine înflăcărată, pe care am diminua-o dacă am numi-o sinceritate, precum şi dintr-o foame şi sete de bunăvoinţă omenească. Cu un veritabil respect, am putea spune că era excesiv spre megaloman; o credinţă copilărească în marile imperii, marile corporaţii de presă, marile alianţe – marile vapoare. A trudit asemenea unui Titan pentru acea combinaţie anglo-americană faţă de care vasul dispărut poate fi socotit drept emblemă. Iar la urmă, toate aceste lucruri mari s-au năruit în jurul său, pentru a lăsa loc unora încă şi mai mari: un curaj care a fost pe de-a-ntregul individual, şi o bunătate care era pe de-a-ntregul universală. Moartea lui poate deveni la fel de bine o legendă.

G. K. Chesterton

NOTE:

1 Informaţiile sînt luate de pe site-ul: http://en.wikipedia.org/wiki/RMS_Titanic

2 Apărut în limba română la editura Paralela 45 sub titlul Orthodoxia sau dreapta credinţă, în traducerea Irinei Petraş (ed. II, 2002).

3 Vezi op. cit. pp. 5-8.

4 G. K. Chesterton, “The Great Shipreck as Analogy”, The Illustrated London News, May 11, 1912, text disponibil la adresa: http://www.cse.dmu.ac.uk/~mward/gkc/books/index.html . Traducerea şi notele de susol îmi aparţin (G. F.).

5 Acest „lucru” ce apare peste tot doar pentru a fi contestat în temeiul său este, în ceea ce urmează, ideea de „regulă”, percepută în formele liberalismului iluminist ca tot ce poate fi mai represiv. „Regulă”, „canon”, „principiu”, „dogmă”, „criteriu” sînt termenii de bază care trebuie mai întîi contestaţi şi apoi eliminaţi pentru ca măsura nemăsurată să poată fi în sfîrşit instituită drept canon şi regulă unice.

6 Celebră militantă (împreună cu sora şi mama lor) pentru emanciparea femeilor în Marea Britanie din prima jumătate a secolului XX.

7 Aluzie la numărul insuficient de bărci de la bordul Titanicului, care ajungeau doar pentru jumătate din numărul total al celor îmbarcaţi.

8 Sufragete, de la sufragiu, vot. Sufragiul universal a fost obiectivul principal al mişcărilor feministe din Anglia de la începutul secolului trecut.

9 “Legea nu se ocupă de fleacuri”.

10 William Thomas Stead, ziarist englez pasionat de spiritism, este una din victimele de la bordul Titanicului. Mai mulţi supravieţuitori au mărturisit că l-au văzut ajutînd la îmbarcarea femeilor şi copiilor în bărcile de salvare. (Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/William_Thomas_Stead )

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Gheorghe Fedorovici

sus

Cãutare  în  site

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, pr. Iulian Nistea.