*

PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ



Alex Nicolin
Copenhaga
Gheorghe Fedorovici
Bucuresti
Mihai Neamtu
Londra
Dinu Grigore Mos
Cluj-Napoca
Iulian Nistea
Paris
Radu Teodorescu
Cugir-Alba

 

MENIU
alte rubrici ale sitului
Ce este nou!
updated
Mari duhovnici
in viata si adormiti
Media ortodoxa
photos - film - audio
analize internet
Traduceri
teologie si duhovnicie
Spiritualitatea ortodoxa
Despre noi
Patericul adnotat
Patericul Egiptean
Eseuri
updated
Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici
Simone Weil
1909-1943
Poeme
Jurnal athonit
literatura si duhovnicie
Ileana Malancioiu
poeta
Nistea writers
simbol crestin vechi

INTERACTIV
participarea Dvs
Legaturile Dvs
inscrieti-va situl !
Harta Vizitatorilor
Priviti si lasati un semn pe harta
Forum !
Participati la discutii
My Guestbook
Vizitati si semnati
Cartea de oaspeti

 

Legaturi rapide
situri speciale
Icoane bizantine
icones grecques-byzantines
Intrebari si raspunsuri
spiritualitatea ortodoxa
Calendar ortodox !
2005, sinaxar
vietile sfintilor
Credo.ro
Portal Ortodox
Zambete din pantecele mamei
Ortodocsi din Paris
Orthodoxes à Paris
Biserica Ortodoxa Romana din Paris
Parohia Sfintii Arhangheli
Filocalia.ro
NOU !
Asociatia OrtodoxRoNet
NOU !
OrtRadio
situl emisiunii radio
L'Eglise Orthodoxe aujourd'hui (Paris)

 

 

  *
Eseuri teologice
pr. Iulian Nistea (Paris), Mihai Neamtu (Londra), Dinu Grigore Mos (Cluj Napoca), Radu Teodorescu (Cugir), Gheorghe Fedorovici (Bucuresti), Alex Nicolin (Copenhaga)

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Gheorghe Fedorovici

Creştinismul şi extratereştrii

Gheorghe Fedorovici

Rândurile de faţă încearcă să răspundă la întrebarea: este posibil să fii creştin şi  totodată să crezi în extratereştri?[1] Urmează că destinatarii acestor rânduri sunt mai întâi aceia dintre noi care nu văd nici o contradicţie între cele două credinţe, ba chiar, în virtutea acestei informaţii suplimentare pe care pretind că o posedă, se consideră nişte creştini de un rang superior, nişte „iniţiaţi”. La obiecţia firească potrivit căreia în Scripturi nu scrie nimic despre existenţa altor fiinţe raţionale create în cosmos în afară de om şi înger, ori a unor lumi paralele cu a noastră şi autonome, aceştia răspund prompt, afirmând că existenţa unor astfel de fiinţe este confirmată de Scriptură. Această afirmaţie este susţinută în principal prin invocarea pasajelor profetice precum descrierile îngerilor de la Iezechiel, capitolul 1 şi 10 şi a unor evenimente petrecute în viaţa proorocului Ilie (în III şi IV Regi) care culminează cu ridicarea lui la cer în carul de foc (IV Regi, 2, 11-12) precum şi a altor asemenea evenimente care, cu efortul corespunzător, pot fi convertite într-un scenariu de tip Independence Day,  într-o totală nesocotire a întregului Scripturii. Pentru cei care citesc astfel Scriptura, nici nu se pune problema unei unităţi semiotice de ansamblu: nu este vorba, din punctul lor de vedere, decât de o sumă de documente disparate, de cronici (pe lângă poeme şi mituri) care au consemnat unele din contactele avute de omenire încă din antichitate cu civilizaţii extraterestre. Aflăm în plus că datorită progresului tehnologic omenirea este astăzi mai pregătită de dialogul cu aceste civilizaţii decât era în urmă cu câteva milenii. Iată de ce am renunţat să invoc exclusiv Scriptura[2] în sprijinul ideii că extratereştrii nu există ori a părerii că, dacă aceştia există într-adevăr, s-ar putea să fie vorba de o realitate pentru care aveam deja un nume potrivit chiar în Scripturi. De vreme ce, pentru unii din semenii noştri, credinţa în Hristos nu exclude credinţa în extratereştri, voi încerca în schimb să duc cât mai departe ipoteza existenţei acestora pentru a vedea dacă nu cumva cele două credinţe se exclud reciproc. Sper că voi reuşi să arăt că atât un creştin, cât şi un „trekkie”[3] vor înceta să fie cu adevărat consecvenţi credinţei lor din momentul în care le vor combina.

Să admitem aşadar că ar mai exista cel puţin o altă societate de fiinţe raţionale undeva prin Univers. La prima vedere, s-ar putea argumenta că această posibilitate teoretică nu contrazice în mod necesar credinţa în existenţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, o astfel de idee ar putea fi chiar folosită pentru a sprijini imaginea unui Dumnezeu iubitor - cu atât mai iubitor cu cât creează mai multe lumi. Faptul că aceste lumi sunt atât de variate ar trebui să ne incomodeze cu atât mai puţin - variaţia şi diferenţele dintre ele ar exprima o dată în plus iubirea infinit variată a lui Dumnezeu faţă de creaţia Lui.
Care ar fi însă consecinţele şi obiecţiile corespunzătoare unei astfel de ipoteze? Prima observaţie care îmi vine in minte este că Dumnezeu, iubirea absolută, este şi inteligenţa absolută. Asta înseamnă că atunci când lucrează, lucrează în funcţie de un plan: Mielul este jertfit înainte de întemeierea lumii... Ce fel de dumnezeu ar fi acela care ar lucra în mod spontan şi din care viaţa ar ţâşni în mod necontrolat? Ar fi nu doar unul neinteligent, ci şi, la limită, unul lipsit de iubire. Pe lângă asta, ceea ce face Dumnezeu trebuie să-L exprime. În măsura în care creatura îl poate reprezenta pe Creator (Rm. 1, 20) ea trebuie să-i aproximeze taina Sa nesfârşită. Şi cum să nu fie Dumnezeu tainic, dacă o simplă celulă stârneşte consternarea celor mai luminate minţi din ghetto-ul oamenilor de ştiinţa? (Să remarcăm în treacăt că atât biologii cât şi geneticienii s-au resemnat cu gândul că nu vor afla niciodată ce anume determină o celulă să se dividă. Dacă le-am spune: dragostea! probabil că ar ridica nedumeriţi din umeri...) Dacă este atâta taină într-o celulă, ce taină va fi omul, Dumnezeu-omul ori Sfânta Treime? Într-adevăr, nesfârşita bogăţie de sens din creaţie şi nesfârşita căutare de sens a creaturii trebuie căutate în adâncimea şi nu la periferia creaţiei, nu în vastitatea ei cosmică. Din acest punct de vedere, mi se pare semnificativ faptul că, pe măsura ce se depărtează de Pământ, misiunile cosmice găsesc tot mai multă moarte. Pe scurt: dacă e ceva de aflat despre om, despre lume şi despre Dumnezeu, aceasta se va realiza înlăuntrul omului, nu în afara lui (cf. Lc. 17, 21).
A doua observaţie: dacă Dumnezeu este Unul, şi creaţia este una. Cu alte cuvinte, unitatea lui Dumnezeu şi unitatea lumii se mărturisesc, se presupun reciproc. Existenţa unor universuri sau civilizaţii paralele presupune:

  1. existenţa a cel puţin doi dumnezei, ceea ce ştim că este logic contradictoriu;
  2. existenta unui dumnezeu inconsecvent sau a unuia pentru care scenariul Scripturii nu

este decât o variantă 'demo' sau unul din infinitatea de jocuri pe care le-a extras aleatoriu din programul infinit care se derulează din veşnicie întru veşnicie în mintea lui infinită (conform finalului filmului Men in Black). Cei care găsesc atractivă această idee ar trebui să se întrebe în ce măsură este ea compatibilă cu existenţa unei Fiinţe a cărei inteligenţă şi iubire depăşesc în mod infinit inteligenţa şi iubirea noastră.
S-ar putea argumenta însă că unitatea lumii este o trăsătură care poate fi cel mult presupusă, dar care nu poate fi demonstrată. Altfel spus, chiar dacă nu putem să nu recunoaştem că Dumnezeu este raţiunea supremă şi că nu poate exista decât un Dumnezeu, aceasta nu implică în mod necesar unitatea lumii create. Căci, pe de o parte, înţelegerea noastră este limitată, iar, pe de alta, raţiunea lui Dumnezeu nu dă socoteală raţiunii omului. Ceea ce mi se pare însă o condiţie esenţială a coerenţei şi raţionalităţii lucrării divine, în egală măsură cu cea a unităţii creaţiei, este condiţia comunicabilităţii, condiţie care-o introduce pe cea de-a treia observaţie. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o anumită posibilitate de contact, de relaţie, pe de o parte, între fiinţele create, şi între fiinţele create şi Creatorul lor pe de alta. Această comunicabilitate derivă de altfel în mod necesar din faptul că Dumnezeu este Treime şi solicită totodată ca Dumnezeu să fie Treime. E de prisos să mai spunem că existenţa unor universuri sau lumi paralele ar anula nu doar această condiţie ci şi, după cum am văzut, însăşi posibilitatea existenţei lui Dumnezeu.[4] În acest punct, avocaţii extratereştrilor susţin că din absenţa contactelor cu aliens nu rezultă în mod necesar că aceştia nu ar exista, contactul cu ei fiind amânat însă de tehnologia noastră precară. Condiţia comunicabilităţii ar fi deci temporar întreruptă datorită acestui motiv. Se afirmă în plus că aceste contacte („întâlniri de gradul trei”) nu au lipsit niciodată cu totul: sunt aduse ca probe unele pasaje din vechile texte sacre sau profane, sunt menţionate diverse situaţii inexplicabile mai recente. Aici trebuie să observăm că partizanii ETI (inteligenţă extraterestră) prezintă o anumită interpretare a unor evenimente, locuri, obiecte, ritualuri etc. din istoria umanităţii (care  este propriu-zis o vulgarizare de care se amuză uneori filologii, istoricii, arheologii şi cercetătorii antropologiei culturale atunci când sunt foarte obosiţi), şi, mai ales, că ei pleacă de la credinţa în extratereştri pentru a ajunge la interpretările lor specifice, ceea ce era de aşteptat: lipsind faptele, se porneşte, inevitabil, de la nişte ipoteze. De exemplu: este constatată apariţia unor structuri geometrice decupate în diverse culturi agricole sau direct pe pământ. Invariabil, prima întrebare este: „ce au dorit extratereştrii să ne comunice prin  aceste desene?” când firesc ar fi fost să ne întrebăm „cum au apărut desenele acolo, cine le-a făcut şi în ce scop?” Sau: „De ce apariţia lor (semnificativă statistic) coincide în mod suspect cu a doua jumătate a secolului XX, respectiv cu perioada declanşării febrei ETI?” Este limpede că întrebarea reflex care îi are din capul locului în vedere pe extratereştri ca autori pleacă de la convingerea că desenele nu sunt şi nici nu pot fi opera unor oameni. Aceasta pentru că fanii[5] ETI sunt într-un mod atât de disperat lipsiţi de fapte încât orice ţine loc de dovezi, chiar şi nişte rotocoale decupate în lanurile de cereale. Entuziasmul lor seamănă de altfel cu cel al oamenilor religioşi naivi care, pentru a-şi convinge semenii de existenţa lui Dumnezeu, sunt gata să inventeze (ori să producă) diverse „minuni” petrecute în viaţa lor sau cel puţin la care ar fi fost martori. Şi nu întâmplător; merită subliniat că susţinătorii existenţei ETI sunt nişte oameni religioşi care au impresia că terminologia tehnologică le asigură certitudinea şi respectabilitatea care pare să lipsească creştinismului, că ipoteza lor este adevărată datorită aparenţei ştiinţifice cu care se prezintă. Precizarea este importantă fiindcă în discuţia cu aceşti oameni creştinii (autentici) trebuie să ştie că au de-a face tot cu nişte credincioşi şi nu cu nişte simpli indivizi pasionaţi de SF, trebuie avut în vedere aşadar că interesul pentru extratereştri nu este un hobby, ci răspunsul dat unor aşteptări de natură religioasă. Extraterestrul aparţine în definitiv tipului de scenariu mesianic care poate fi scris utilizând vocabularul minim necesar participării la jocuri în reţea: OZN-ul este codul pe care omul tehnologic îl aplică Scripturii (Star Trek, Star Wars sunt pelicule ale noii mitologii), om care se mulţumeşte cu o  transcendenţă de celuloid care să-l protejeze de Armaggedon fără să-i ceară nimic în schimb, care să facă totul pentru el şi, mai ales, în locul lui. Or, trebuie să remarcăm că dacă pentru fidelii scenariilor science-fiction, comunicabilitatea (respectiv, posibilitatea unui contact cu extratereştrii) este ipotetică, ţinând fie de un viitor nedeterminat, fie de un prezent în care „dovezile” prezenţei extratereştrilor sunt mai degrabă fabricate decât demonstrate, în schimb, în perspectivă creştină, comunicabilitatea este:

  1. absolută: între toate stările de existenţă creată (minerală, biologică, animală şi inteligibilă – îngerii), între toţi cei vii (în Hristos, cf.  Ef. 4, 16; sunt cuprinşi în această legătură şi cei pe care-i numim adormiţi) din orice loc, în orice moment, şi în fine, între creat şi necreat;
  2. obligatorie şi chiar, într-un anumit sens, inevitabilă (cf. In. 15).

Last but not least, următoarea observaţie se leagă de problema răului şi a morţii, pentru care versiunea ETI are, evident, tot o soluţie tehnologică.[6] Singura explicaţie plauzibilă, consistentă şi coerentă la originea răului şi a morţii este oferită de cele trei religii numite abrahamice: iudaismul, creştinismul şi islamul, adică de singurele religii care au în vedere existenţa păcatului, a celui originar şi a celui actual. În plus, creştinismul este singura din acestea care deţine şi rezolvarea acestei probleme, rezolvare care continuă de altfel să fie aşteptată de celelalte două. Pe scurt, potrivit învăţăturii creştine, moartea este un efect al păcatului. Dar numai omul a păcătuit. Dacă, împreună cu omul, moare şi lumea (Rm. 5, 12), aceasta se petrece în virtutea unităţii şi comunicabilităţii creaţiei care este confirmată atât la nivelul structurii organice a naturii lumii create (potrivit biologilor şi geneticienilor, genele tuturor fiinţelor vii indiferent de gradul lor de complexitate sunt conţinute în inventarul genetic al omului, cu precizarea că omul este înzestrat cu un număr de gene suplimentare care îi sunt specifice) cât şi la nivelul sensurilor, de vreme ce, în absenţa omului, lumea n-ar mai fi avut nici un sens[7] – în termeni biologici, fără om ar fi lipsit ceva fundamental din bagajul genetic al lumii vii, ar fi lipsit din lume o funcţie esenţială care ar fi ţinut-o pentru totdeauna într-un posibil şi într-un „în vederea a …” nedeterminat. Universul ar fi rămas într-o potenţialitate inactualizabilă –ar fi fost un avorton.
Să presupunem încă o dată că extratereştrii ar exista. Dar atunci mă întreb: mor şi ei? Căci dacă mor, înseamnă ca împărtăşesc destinul omului şi aparţin prin urmare lumii omului (vezi Rm. 8, 19-23). Iar dacă nu mor, înseamnă că sunt fie dintre cei care au rămas în Paradis în urma izgonirii lui Adam si Eva, adică îngerii, fie dintre cei care erau deja „alien” în momentul facerii omului.
În concluzie, am încercat să arăt că nu este posibil să ai o lectură a Scripturii diferită de cea a Bisericii care să nu ducă, mai devreme sau mai târziu, la o rescriere a Scripturii însăşi în sensul unei interpretări cu totul noi a raportului dintre om, lume şi Dumnezeu. În cazul de faţă, citite în cheie SF, omul, lumea şi Dumnezeu devin esenţial altceva: omul, o inteligenţă care se deosebeşte de un computer doar prin faptul că este conectat la o sursă de alimentare biologică (care ar fi corpul; cât despre suflet, acesta nu va fi decât o metaforă); lumea, un univers indiferent apărut fie în mod accidental, fie necesar dar în nici un caz în mod liber şi din iubire, în timp ce Dumnezeu se reduce la o forţă sau un ansamblu de forţe de tipul atracţiei  gravitaţionale, un „ceva” la care poţi medita dar căruia este de prisos să i te mai rogi. Astfel, toate lucrurile care îi erau familiare şi aproape omului, îi devin, în umbra unui alien, îndepărtate: străinul înstrăinează.

Gheorghe Fedorovici

NOTE:


[1] Problema existenţei extratereştrilor este discutată tot din perspectivă creştină, dar cu argumente ştiinţifice, în articolul lui Fred Heeren, "Home alone in the Universe?" (First Things, March 2002, No 121, pp. 38-46), articol care poate fi găsit la www.firstthings.com Vezi de asemenea şi articolul omonim semnat de Guillermo Gonzalez şi Hugh Ross publicat în aceeaşi revistă, No. 103 (March 2000): 10-12.

[2] După cum am arătat deja, Scriptura, sau cel puţin anumite pasaje din ea, este admisă de partizanii existenţei extratereştrilor. Sfatul cel mai bun care li se poate da este, desigur, acela de a o citi în întregime. Voi adăuga   totuşi două lucruri: că existenţa unei alte lumi lipseşte atât din relatarea începutului (Facerea) cât şi din cea a sfârşitului lumii (Apocalipsa). Cât despre îngeri, Scriptura afirmă în permanenţă că e vorba despre fiinţe spirituale care nu au nevoie de mijloace auxiliare (ozn-uri) pentru deplasare. Apoi, că Noul Testament este stânjenitor de rezervat în ce priveşte înregistrarea unor secvenţe de tip ETI demne de reţinut – se vorbeşte cam mult despre seminţe, talanţi, pâine şi vin, ori despre virtuţi (smerenia, curăţia inimii), lucruri care nu au nici o legătură cu tehnologia laser … Câteva vindecări şi vreo două învieri, din care doar cea a lui Lazăr pare să fie mai serioasă, iată un bilanţ cam modest pentru cel care ar fi trebuit să fie, în perspectivă ETI, ambasadorul unei civilizaţii superioare, nepământene. Singura salvare a acestei situaţii nu poate fi adusă decât, fireşte, de existenţa unei doctrine secrete care s-ar fi transmis, miraculos aşa cum obişnuiesc îndeobşte doctrinele secrete să circule, datorită brownienilor mai vechi şi mai noi.

[3] Nume dat în SUA şi Marea Britanie fanilor serialului american de SF Star Trek.

[4] Lucru care pentru cei care-l percep pe Dumnezeu ca "forţă" sau "energie" n-ar fi o pierdere chiar atât de mare – doar mai rămân atâtea forţe şi, mai ales, Forţa, care să păstreze echilibrul cosmic.

[5] În limba engleză, "fan" este o prescurtare de la "fanatic". Acesta vine la rândul lui (prin franţuzescul "fanatique") din latinescul "fanaticus" un adjectiv care, în lumea romană, descria comportamentul sau vorbirea celui posedat de zei sau demoni (cf. Oxford Dictionary of English, second edition, 2003).

[6] Vezi filmul The Bicentennial Man care, ce-i drept, nu este despre ETI ci despre AI, Inteligenţa artificială, adică despre un fel de ETI de eprubetă.

[7] E vorba despre ceea ce astrofizicienii numesc "principiul antropic", potrivit căruia toate indiciile şi cercetările de până acum impun concluzia că universul a fost creat în vederea omului. Mai pe larg despre acest principiu, şi cu bibliografia corespunzătoare, în cele două articole citate mai sus la nota 1.

sus

Cãutare  în  site

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, pr. Iulian Nistea.