*

PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ



Pr. Vasile Tudora
Dallas
Alex Nicolin
Copenhaga
Gheorghe Fedorovici
Bucuresti
Mihai Neamtu
Londra
Dinu Grigore Mos
Cluj-Napoca
Iulian Nistea
Paris
Radu Teodorescu
Cugir-Alba

 

MENIU
alte rubrici ale sitului
Ce este nou!
updated
Mari duhovnici
in viata si adormiti
Media ortodoxa
photos - film - audio
analize internet
Traduceri
teologie si duhovnicie
Spiritualitatea ortodoxa
Despre noi
Patericul adnotat
Patericul Egiptean
Eseuri
updated
Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici
Simone Weil
1909-1943
Poeme
Jurnal athonit
literatura si duhovnicie
Ileana Malancioiu
poeta
Nistea writers
simbol crestin vechi

INTERACTIV
participarea Dvs
Legaturile Dvs
inscrieti-va situl !
Harta Vizitatorilor
Priviti si lasati un semn pe harta
Forum !
Participati la discutii
My Guestbook
Vizitati si semnati
Cartea de oaspeti

 

Legaturi rapide
situri speciale
Icoane bizantine
icones grecques-byzantines
Intrebari si raspunsuri
spiritualitatea ortodoxa
Calendar ortodox !
2005, sinaxar
vietile sfintilor
Credo.ro
Portal Ortodox
Zambete din pantecele mamei
Ortodocsi din Paris
Orthodoxes à Paris
Biserica Ortodoxa Romana din Paris
Parohia Sfintii Arhangheli
Filocalia.ro
NOU !
Asociatia OrtodoxRoNet
NOU !
OrtRadio
situl emisiunii radio
L'Eglise Orthodoxe aujourd'hui (Paris)

 

 

  *
Eseuri teologice
pr. Iulian Nistea (Paris), Mihai Neamtu (Londra), Dinu Grigore Mos (Cluj Napoca), Radu Teodorescu (Cugir), Gheorghe Fedorovici (Bucuresti), Alex Nicolin (Copenhaga), Pr. Vasile Catalin Tudora

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Gheorghe Fedorovici

CRUCEA CRENELATĂ

Gheorghe Fedorovici

Sfântul Gheorghe Saint GeorgeArticolul „Războinicul creştin”1 tradus mai jos a fost publicat pe site-ul OrthodoxyToday.org în ziua sărbătoririi Sfîntului Gheorghe din acest an. Conţinutul articolului este descris succint de întrebarea din subtitlu: „este pacifismul singurul răspuns creştin în faţa violenţei?” Desigur, răspunsul este afirmativ doar în măsura în care nu există decît un singur gen de război, cel determinat de tentaţiile puterii: vanitatea, lăcomia şi frica. Prezenţa Sfîntului Domnitor Ştefan cel Mare în calendarul ortodox ne interzice însă din capul locului să gîndim astfel. Este ceea ce se grăbeşte să facă şi autorul articolului, un ortodox american în vîrstă de douăzeci de ani, care nu doreşte să propună în schimb o teorie a „războiului just” motivată teologic. De altfel, Garrison Bauman nu vine cu o teorie, ci cu lecţiile de viaţă creştină ale sinaxarului. G. Bauman ne aminteşte în primul rînd ce ne spun Scripturile despre această situaţie, pentru ca apoi, sprijinindu-se pe cîteva pasaje patristice, să susţină convingător că atît atitudinea pacificatoare, cît şi cea marţială sunt două vocaţii distincte ale creştinului deopotrivă binecuvîntate şi indispensabile Bisericii luptătoare.

Prenumele autorului ne sugerează de altfel o imagine care ne ajută o dată în plus să înţelegem problema abordată. În limba engleză, „garrison” înseamnă „fortăreaţă”, „garnizoană”. După cum ştim, în vederea sporirii eficacităţii ei, zidurile sau poarta fortăreţei erau de regulă crenelate: prin partea decupată se putea trage în atacatori, în timp ce partea plină a zidului, „dintele” crenelului, îţi permitea să te fereşti.2 Astfel, simbolul crucii crenelate descrie Biserica în dubla ei ipostază: orientată spre lume pentru a o izbăvi (birui) de moarte şi deopotrivă retrasă în sine pentru a trăi acea viaţă care-i vine de dincolo de lume. În definitiv, nu ne-a poruncit Hristos însuşi să fim astfel de cetăţi?

Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vîrf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încît să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 14-16).

În lumina acestor cuvinte, mi s-a părut potrivit să însoţesc traducerea articolului de o poezie compusă de T. S. Eliot la începutul celui de-al doilea război mondial, poezie cu atît mai uimitoare cu cît vorbeşte despre biruinţă („generaţiile din neamul nostru care vor veni”) într-un moment în care Europa era stăpînită aproape în totalitate de două împărăţii întunecate. În cadrul acestui poem, soldaţii, poeţii, ţăranii, cei angajaţi direct în luptă ca şi cei aflaţi departe de front sunt cu toţii una, bizuindu-se unii pe ceilalţi, uniţi prin ţelul care a măsurat dintotdeauna umanitatea omului: înfruntarea întunericului în numele Luminii.

Gheorghe Fedorovici

 

Apărarea Insulelor3

de T. S. Eliot


Fie ca aceste monumente: de piatră ordonată-n edificiu (al muzicii
durabil instrument), de numeroase veacuri de
plămădire răbdătoare a pămîntului, de vers englezesc,

să fie unite cu amintirea acestei apărări a
insulelor

iar amintirea celor numiţi pe navele
cenuşii – nave de război, nave comerciale, remorchere –
să continue străbuna alee
de os britanic de pe fundul mării

şi a celor care, prinşi în forma cea mai la modă de joc
cu moartea, se împotrivesc întunericului luptînd prin văzduh
şi prin foc,
şi a celor care şi-au urmat străbunii
în Flandra şi Franţa, acei neînfrînţi în vremea nimicirii,
neclătinaţi în triumf, neschimbînd nimic
din felul de a fi al strămoşilor în afară de tipul armelor

şi încă a celor pentru care drumurile spre glorie sunt
aleile şi străzile Britaniei:

fie ca amintirea tuturor acestora să spună generaţii lor
din neamul şi vorba noastră care au fost şi care vor veni, că ne-am ocupat
locurile potrivit felului în care am fost clădiţi.

 

Războinicul creştin

de Garrison Bauman4

Dacă se poate, pe cît stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii (Romani 12, 18)

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele. (Romani 12, 21)

Tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rînduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpînirii se împotriveşte rînduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osîndă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. (Romani 13, 1-3)

Mesajul lui Iisus este în mod esenţial unul de pace. Calea lui Hristos este calea Crucii. Numeroşi sunt cei care au mers pe calea muceniciei, întrupînd porunca lui Iisus de a întoarce şi celălalt obraz şi de a nu răspunde răului cu rău. În acelaşi timp, Scriptura este de asemenea plină de imagini marţiale: de la „toate armele lui Dumnezeu” (Ef. 6, 11), la războiul nevăzut împotriva păcatului şi a patimilor care ne asaltează. Ni se cere să ne aducem mărturia în mijlocul răului şi să-l înfruntăm – în noi înşine mai întîi, apoi în comunitatea noastră şi, pînă la urmă, în lumea întreagă. Şi aceasta pentru că răul nu este doar o realitate spirituală, ci şi una fizică. Noi trebuie să fim în lume, chiar dacă nu din lume. Iar într-o lume căzută se întîmplă adeseori ca răul să trebuiască să fie oprit în mod fizic; dacă situaţia o cere, riposta noastră trebuie să aibă o forţă ucigătoare.

Cum s-ar cuveni să răspundă un creştin la aceste imperative aparent contradictorii? Cel mai frecvent, răspunsul care se dă îi îndeamnă pe creştini să participe în unele războaie cîtă vreme sunt considerate „un rău necesar”. Potrivit acestei înţelegeri, războiul duhovnicesc cu răul este desprins de războiul fizic împotriva răului. Cel duhovnicesc este bun; cel fizic este rău (şi de aceea greşit), chiar dacă uneori poate fi necesar. Această falsă dihotomie, susţin unele voci, solicită elaborarea unei teorii care să tranşeze chestiunea o dată pentru totdeauna. În ce mă priveşte, consider că nu este necesară o astfel de formulare dogmatică care să interzică ori să aprobe războiul. Natura şi gradul de implicare a unui creştin în război nu ar trebui să facă obiectul unei probleme doctrinale. În fapt, decizia de participare în război se ia atît în cadrul învăţăturii generale a Bisericii cît şi în virtutea conştientizării vocaţiei de creştin.

Acesta este motivul pentru care nu pot admite caracterizarea „rău necesar”. Toate alegerile morale pe care le facem sunt bazate pe acelaşi imperativ: înfruntarea răului cu puterea iubirii jertfelnice. Cum a spus Iisus, „Nu este dragoste mai mare decît aceea a omului care-şi dă viaţa pentru prietenii săi.” Dacă participarea la război este pentru creştini un lucru rău, atunci nu trebuie să participăm. Dacă este necesară, atunci trebuie să existe şi un mod drept de a împlini această obligaţie. Imperativul creştin nu dă naştere la o dihotomie de tipul pace contra război, ci la o diversitate de soluţii: făcătorul de pace prin mijloace non-violente, războinicul drept şi martirul. Toate aceste tipuri au aceeaşi temelie fundamentală, toate reclamă mijloace dinamice în vederea obţinerii păcii, toate presupun o confruntare deopotrivă fizică şi duhovnicească a răului pentru ca acesta să nu biruiască. Doar prin împlinirea păcii şi prin implicarea fizică în lupta împotriva răului putem avea o şansă de victorie. Indiferent de modul în care acţionează, creştinul este întotdeauna un războinic.

Voi încerca să arăt că atît făcătorul de pace prin mijloace non-violente cît şi războinicul drept sunt deopotrivă necesari. Fără prezenţa lor simultană riscăm să cădem fie în eroarea cumplită a „războiului total” sau a „războiului sfînt”, ambele deopotrivă incontrolabile şi în care totul este permis, fie să cădem pradă răului fiindcă nu vrem să luptăm. Atît făcătorul de pace cît şi războinicul (la nivel fizic) sunt necesari şi buni în lupta cu răul. Sarcina creştinilor este de a discerne felul în care trebuie să acţioneze.

Războinicul drept

Nu este dragoste mai mare ca aceea a omului care-şi dă viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15, 12-13)

Scriptura ne vorbeşte despre ocupaţia militară într-un fel care contrazice înţelegerea comună a participării la război ca „rău necesar”. Sf. Ioan Botezătorul nu le-a cerut ostaşilor care veneau la el să renunţe la îndeletnicirea lor, ci să fie drepţi şi să nu abuzeze de puterea de care dispun (Luca 3, 14). Atunci cînd Sf. Ap. Petru a fost trimis să-l boteze pe centurionul Cornelius, nu s-a interesat în privinţa ocupaţiei acestuia, ci doar cu privire la obîrşia acestuia (dacă era iudeu sau dintre neamuri). La drept vorbind, nu am găsit în Noul Testament nici măcar un singur caz în care soldaţilor li s-ar fi cerut să-şi lepede ocupaţia pentru a-şi mîntui sufletele. În mod cert, creştinilor li se permite să poarte armă. De pildă, Sf. Ioan din Kronştadt spune în încheierea omiliei sale despre facerea de pace:

Există însă şi timpuri cînd dezacordul este preferabil acordului, sau cînd trebuie să ne ferim pînă şi de pacea însăşi. Zic, despre pacea celor fără de lege, despre care David spune, Am pizmuit pe cei fără de lege, cînd vedeam pacea păcătoşilor (Psalmul 72, 3). Nu este bună pacea aceea cînd totul se dă după poftele ticăloşilor, cînd ei sporesc şi se îngraşă lucrînd tot soiul de mîrşăvii, cînd cei răi sunt cei lăudaţi şi iubiţi, cînd cei stricaţi ajung să fie priviţi ca şi cum ei ar fi cei sănătoşi, şi tot aşa” (Sf. Ioan din Kronştadt, Ten Homilies on the Beatitudes)

Sf. Grigorie Teologul scrie,

Să nu gîndească careva că aş fi de părere că orice pace trebuie iubită. E bine să ştim că există împotriviri slăvite şi învoiri din cele mai rele; pentru aceea, să iubim acea pace care este bună, adică cea care are un ţel bun şi care ne uneşte cu Dumnezeu … Dar atunci cînd ceea ce se urmăreşte este potrivnic lui Dumnezeu, trebuie mai curînd să mergem prin foc şi sabie decît să ne împărtăşim din aluatul răutăţii ori să ne atingem de cei îmbolnăviţi de rău” (Sf. Grigorie Teologul, Omilie despre pace).

În acelaşi spirit scrie şi Sf. Ioan Gură de Aur:

Pacea se aşterne atunci cînd mădularul stricat este îndepărtat, cînd răul este luat de la faţa binelui. Doar în acest chip se poate uni Cerul cu pămîntul. Căci şi doctorul salvează trupul atunci cînd taie ceea ce este bolnav şi fără putinţă de vindecare; iar comandantul armatei readuce pacea după ce împrăştie vrajbă printre conspiratori” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 25 la Matei. Toate citatele apar în lucrarea menţionată mai sus a Sf. Ioan din Kronştadt, pp. 85-86).

Cuvintele celor trei sfinţi, în mod deosebit respectaţi de Biserica Ortodoxă, ne fac să-l privim pe războinicul drept ca pe un instrument al realizării păcii. La Ectenia mare din cadrul Sfintei Liturghii a Sf. Ioan Gură de Aur întîlnim următoarea cerere: „Pentru conducerea ţării şi pentru toate autorităţile civile şi pentru armata noastră de pretutindeni, Domnului să ne rugăm. Pentru ca Domnul să le vină într-ajutor şi să le dăruiască lor biruinţa asupra tuturor vrăjmaşilor, Domnului să ne rugăm.” (Din nefericire, unii preoţi şi episcopi omit partea a doua a cererii). Este limpede că Biserica binecuvîntează biruinţa într-o confruntare militară, după cum este la fel de limpede că ea ne cere să luptăm nu doar pe cîmpul fizic de bătălie. Ne mai rugăm şi pentru ca soldaţii noştri să fie ocrotiţi; şi pentru a primi puterea de a-şi birui patimile care se aprind cu atît mai mult în vreme de război: ura, desfrîul şi plăcerea de a ucide. Această porţiune din liturghie cuprinde o serie de binecuvîntări ale tuturor activităţilor noastre în lume. În esenţă, cerem ca acţiunile noastre să fie determinate de cauze drepte şi să fie săvîrşite în chip moral şi neşovăitor, iar pacea să rămînă tema implicită a tuturor întreprinderilor noastre. Această temă nu împiedică utilizarea forţei pentru înfrîngerea duşmanilor. Ceea ce nu înseamnă că deţinem o carte blanche pentru uciderea, schilodirea sau rănirea cui vrem noi. Mai precis, nici un „război sfînt” sau vreun soi de „Jihad creştin” nu va putea fi îngăduit vreodată.

Războinicul drept trebuie să practice pacea, rugîndu-se pentru inamicul său chiar şi atunci cînd trebuie să utilizeze forţa, chiar şi atunci cînd trebuie să-l ucidă. Războinicul drept trebuie să se confrunte cu faptul că acţiunile sale, şi nu pasivitatea, dedicate apărării oamenilor pot duce la moartea şi nimicirea altor oameni. Scopul şi intenţia războinicului drept sunt de a stabili un mediu de siguranţă şi ordine care să permită înflorirea păcii. A-i ocroti şi a-i apăra pe alţii, cu preţul vieţii proprii, reprezintă ţelul de căpetenie al războinicului drept. Nici un om nu trebuie să ajungă victima teroriştilor, tîlharilor sau dictatorilor. Biserica a afirmat de mult că, în asemenea cazuri, o astfel de întrebuinţare a forţei este justificată. Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare spune:

A ucide nu este îngăduit; dar în război a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război, şi acestora li se ridică monumente care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru, în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă.” (Citat în Webster, The Virtue of War, p. 74).

În plus, Canonul 13 al Sf. Vasile cel Mare spune: „Părinţii noştri nu au socotit între ucideri, uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu.” Desigur, nici unul din cei doi sfinţi nu are în vedere războiul nesocotit pornit din orice; la fel de evident este şi că nu există o interdicţie absolută împotriva violenţei.

Dacă e să vorbim despre creştin ca războinic drept, atunci trebuie să ţinem cont că acesta nu va fi un soldat ca toţi ceilalţi, unul care ascultă doar de ordine lumeşti; războinicul creştin trebuie să urmărească dreptatea şi un gen de iubire care să-i ajute pe oameni să trăiască mai liber şi mai paşnic decît ar fi putut să trăiască în absenţa lui. Pentru unii, iubirea se reduce la iubirea de Dumnezeu şi a celor apropiaţi, precum şi ajutorarea celor mai nevoiaşi; această atitudine este insuficientă cît timp nu ne asumăm un risc personal în relaţia cu aproapele. Idealul de caritate creştină stă în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui prin dăruirea a tot ce avem şi suntem. Desigur, caritatea la nivelul elementar obligatoriu constă în dăruirea resurselor de care dispunem: timp, bani, hrană, ajutorul direct prin voluntariat în căminele de vagabonzi, donaţii către diverse organizaţii, etc. Războinicul drept face un pas mai departe, oferindu-şi trupul, înzestrările şi uneori viaţa pentru a ajuta pe altcineva să şi le păstreze – pentru a-i ajuta pe oameni să construiască un mediu prielnic păcii.

O scurtă menţionare a doi sfinţi care au dovedit acest fel de caritate va ilustra ceea ce vreau să spun. Sf. Dimitrie din Tesalonic ( 306) a fost un ofiţer superior din armata romană; în icoane, el este reprezentat în ţinută militară. Ca militar roman, el şi-a împlinit obligaţiile cu un devotament întrecut doar de felul în care i-a slujit Domnului, căci a convertit numeroşi păgîni de-a lungul întîlnirilor secrete în care vestea Evanghelia. Cînd împăratul Maximian a aflat, l-a aruncat pe Dimitrie în temniţă. Cu unul din ultimele sale gesturi, Sf. Dimitrie l-a binecuvîntat pe un prieten pe nume Nestoras în vederea uciderii în duel a soldatului favorit al împăratului. Deşi prin statură fizică Nestoras îi era inferior duşmanului său, a reuşit să-l ucidă pe acesta.

După cum ne spune un fragment din slujba de la sărbătoarea Sfîntului Dimitrie (26 octombrie): „Primind binecuvîntarea şi pecetluindu-se cu semnul sfintei Cruci, Nestoras a coborît în arenă, zicînd: «O, Dumnezeule al lui Dimitrie, ajută-mă!» şi pe dată s-a aruncat asupra lui Lyaeus, lovindu-l năprasnic drept în inimă; şi iată că fanfaronul de mai înainte căzu mort la pămînt.” Maximian a ordonat apoi uciderea lui Nestoras şi a Sfîntului Dimitrie. Părintele Alexander Webster notează:

Spre deosebire de celălalt mare sfînt militar, Sf. Gheorghe, marele mucenic-militar din Tesalonic, Dimitrie, este în mod frecvent descris de icoanele ortodoxe călare pe cal în timp ce străpunge cu lancea un adversar întins la pămînt în apropiere de calul propriu. De vreme ce un act de o asemenea violenţă poate împodobi o sfîntă icoană, este cert că Biserica priveşte ocupaţia lui Dimitrie – şi mai cu seamă rolul său – ca vrednic de venerare” (Webster, The Virtue of War, p. 80).

Celălalt sfînt pe care îl am în vedere este ultimul împărat al Bizanţului, Sf. Constantin al XI-lea. Iată un scurt pasaj din ultima lui adresare către supuşi înaintea căderii Constantinopolului: „Dar, spre deosebire de atacatorii voştri, voi sunteţi oameni; de aceea, aveţi putinţa de a le ţine departe pe aceste brute necuvîntătoare, împlîntînd în ele suliţele şi săbiile voastre pentru ca duşmanii noştri să simtă că nu luptă împotriva celor de un soi cu ei, ci împotriva stăpînilor de animale” (Webster, The Virtue of War, p. 90).

Faptul că în Biserică există două moduri aparent opuse de acţiune, făcătorul de pace şi războinicul drept, nu este un semn care ar indica o contradicţie esenţială în învăţătura creştină. Dimpotrivă, este vorba de natura esenţial antinomică a Bisericii, care este o realitate existenţială prezentă în acelaşi timp în Împărăţia Cerurilor şi lumea căzută: un pod între cele două lumi, Biserica este o reflectare nedesăvîrşită a Întrupării Domnului, Dumnezeului şi Mîntuitorului, Iisus Hristos, deopotrivă Dumnezeu şi om. Prin urmare, facerea de pace este cealaltă faţă a monedei care este războinicul creştin.

Facerea de pace prin mijloace non-violente

Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul (Romani 14, 19).

În permanenţă, Biserica trebuie să mărturisească şi să îndemne la pace. Conceptul de „război drept” se perverteşte mult prea uşor: se transformă în „război sfînt” iar Biserica ajunge obedientă faţă de stat. În acelaşi timp, să nu uităm că pacea de care vorbesc Scripturile, pacea la care suntem cu toţii chemaţi, nu constă doar într-o evitare a conflictelor. Pacea creştină nu trebuie confundată cu anti-militarismul (sectant sau al militanţilor stîngişti, n. tr.); ea exprimă mai curînd un efort stăruitor în vederea ajungerii la armonia dinamică a lui Dumnezeu, o încercare constantă de a realiza această armonie în toate situaţiile. Temelia acestei căutări a păcii se găseşte slujirea (worship) lui Dumnezeu şi într-o voită încredinţare, însoţită de pocăinţă, în iubirea Lui. Mai cu seamă, făcătorul de pace trebuie să practice şi să aplice virtuţile milei şi iertării.

Fericirile ne oferă cel mai limpede exemplu a ceea ce încerc să spun. Prin practicarea lor, cuvintele şi acţiunile unui om aduc armonie într-un loc al violenţei. Răul trebuie înfruntat în noi înşine, în cadrul comunităţii şi în lume în genere. Făcătorul de pace înfruntă răul într-un mod constructiv, practicînd dreptatea (righteousness), făcînd tot ce-i stă în putinţă pentru a aduce pacea şi armonia în toate domeniile în care are acces. El va ţine cont de toate aspectele problematice cu care ne confruntăm: nu doar de cele legate propriu-zis de război, ci şi de chestiunile privitoare la mediu ori sărăcie. Făcătorul de pace se roagă atît pentru ca armata să biruiască asupra duşmanilor noştri cît şi pentru cei care ne doresc răul, cerînd întotdeauna ca harul lui Dumnezeu să-i ocrotească pe toţi de puterea răului. O astfel de căutare a păcii este deopotrivă funcţională şi eficientă, avînd un semnificativ impact pozitiv în lume.

Într-o omilie din 1869 despre Fericirea Făcătorului de pace, Sf. Ioan din Kronştadt spunea:

Dacă se întîmplă să ajungem să ne sfădim dintr-o pricină oarecare – datorită mitocăniei sau nedreptăţii celuilalt, de pildă – trebuie să ne străduim în toate felurile să curmăm această ceartă, chiar dacă preţul împăcării ar ţine de vreun bun al nostru (cum ar fi un lucru ce ne aparţine, onoarea sau rangul), în măsura în care împăcarea nu contravine datoriei noastre sau nu răneşte pe altcineva” (Sf. Ioan din Kronştadt, Ten Homilies on the Beatitudes, p. 82).

Afirmaţia Sfîntului Ioan arată cît de mult trebuie să se smerească creştinii în faţa duşmanilor lor chiar şi atunci cînd duşmanii sunt cei vinovaţi. Aşa cum ne cere Iisus vorbind despre Fericiri: „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.” (Luca 6, 35) Cuvintele lui Iisus sunt considerate de către mulţi ca o interzicere absolută a violenţei de orice fel. Numai că Scriptura nu ne oferă un punct de vedere exclusiv în această privinţă; ea ne oferă la fel de bine şi cuvinte care susţin existenţa războinicului drept vorbind, prin urmare, şi despre mijloace violente de înfruntare a răului după cum am arătat deja ceva mai sus. Problema care apare acum vizează felul cum făcătorul de pace sau războinicul drept ţin de o cale specifică fiecărei persoane în parte.

Vocaţia

De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi … (Efeseni 4, 1)

Cheia înţelegerii acestei căi este vocaţia, iar vocaţia în act nu este altceva decît viaţa sacramentală a Bisericii. „Aşa cum unirea organică cu Hristos, care este jertfa desăvîrşită a iubirii pentru lume (filantropia), îl preface pe fiecare creştin în parte într-o persoană jertfelnică aflată în relaţie cu alte persoane, tot astfel unirea simultană a creştinilor între ei prin participarea la viaţa organică comună a Bisericii (viaţă care culminează în Tainele Bisericii) preface Biserica într-un trup care, depăşindu-se pe sine, preface lumea” (Webster, The Pacifist Option, pp. 41-42). Participarea la viaţa transformatoare a lui Hristos duce la transformarea tuturor lucrurilor pe care le facem. Altfel spus, cel care îşi predă viaţa Duhului Sfînt trebuie, desigur, să se angajeze în războiul nevăzut împotriva patimilor; însă, în absenţa Tainelor, războiul este lipsit de sens.

Fiecare vocaţie este importantă pentru întregul Trup al lui Hristos, tot aşa cum fiecare celulă şi organ ale trupului fizic sunt importante pentru funcţionarea sănătoasă a întregului organism. Întrucît o vocaţie este o chemare adresată de Dumnezeu, oamenii obişnuiesc să creadă că vocaţia este o chestiune care-i priveşte doar pe călugări. Vocaţia exprimă şi acest aspect, dar fără să se reducă la viaţa consacrată. Scriitorul romano-catolic Michael Novak descrie patru aspecte fundamentale ale chemării:

  1. Chemarea este unică şi personală.
  2. Chemarea solicită o înzestrare specifică sarcinilor încredinţate precum şi iubirea efortului presupus de aceste sarcini.
  3. „O chemare autentică se dezvăluie prin bucuria şi sentimentul de putere reîmprospătată pe care le aduce de fiecare dată cu sine”
  4. Întrucît vocaţia nu poate fi identificată cu uşurinţă, o perioadă de discernere şi de încercare devine obligatorie (Novak, Business as a Calling, pp. 34-35). Aş adăuga un al cincilea aspect, şi anume că trebuie să existe şi un element semnificativ de jertfelnicie, o distanţare de eu corespunzătoare orientării spre binele celorlalţi. Prin urmare, întrucît cuprinde viaţa în întregul ei la nivelul fiecărei zile, vocaţia depăşeşte deopotrivă chemarea la preoţie sau în viaţa monahală. O vocaţie poate fi orice de la o meserie oarecare la calitatea de soţ sau părinte.

De vreme ce suntem creştini, cu toţii am acceptat vocaţia universală de a-i urma lui Iisus Hristos; rămîne însă de împlinit o vocaţie specifică fiecăruia dintre noi. Este vorba de lucrul acela care ne ajută să fim nişte martori cît mai autentici ai lui Dumnezeu în lume şi care ne aduce totodată cît mai aproape de El. Vocaţia ne ajută să realizăm ordinea şi sfinţenia lui Dumnezeu la nivelul vieţilor noastre şi să le fim de folos celor dedicaţi acestei lucrări; în felul acesta, vocaţia apare ca o parte esenţială a războiului duhovnicesc. Acest război constă în mare parte în procesul de identificare a patimilor care tind să preia controlul asupra vieţilor noastre pentru a le stăpîni şi, apoi, în respingerea acestor patimi împreună cu ispitele care le nasc. În definitiv, este războiul pe care-l purtăm cu toţii împotriva lumii, a ispitelor cărnii şi a diavolului. Bătăliile purtate în războiul duhovnicesc sunt cele mai importante bătălii pe care oricare dintre noi le va fi purtat. Ele se duc pe cîmpul sufletului nostru. Acesta este locul unde înfruntăm răul. În măsura în care vom fi biruitori aici, vom birui şi lumea, indiferent de profesia pe care o vom urma.

Abordarea vocaţională a vieţii în Dumnezeu lasă loc unei libertăţi imense, ceea ce înseamnă că paşii noştri trebuie făcuţi în lumina binelui. Aşa cum vocaţia făcătorului de pace este mai mult decît o simplă ajutorare a semenilor, tot astfel războinicul drept face mai mult decît să aplice forţa fizică. În plus, fiecare vocaţie este ameninţată de ispite specifice. De pildă, făcătorul de pace trebuie să reziste ispitei de a se împăca cu răul, în timp ce războinicul trebuie să-şi păzească inima împotriva urii şi a dorinţei de a ucide. Fiecare din ei trebuie să-l recunoască pe Dumnezeu în toţi oamenii, în special în duşman, şi să facă tot posibilul pentru a preveni războiul. Cu toate acestea, războinicul drept este cel care este gata să-şi rişte propria sa mîntuire pentru ca ceilalţi să nu mai fie nevoiţi să ucidă pentru a se apăra pe ei şi pe cei dragi ai lor de un rău şi mai mare.

Uneori, războinicul drept trebuie să facă din războiul nevăzut unul văzut. Pentru a-l relua pe Sf. Grigorie Teologul:

Să nu gîndească careva că aş fi de părere că orice pace trebuie iubită. E bine să ştim că există împotriviri slăvite şi învoiri din cele mai rele; pentru aceea, să iubim acea pace care este bună, adică cea care are un ţel bun şi care ne uneşte cu Dumnezeu … Dar atunci cînd ceea ce se urmăreşte este potrivnic lui Dumnezeu, trebuie mai curînd să mergem prin foc şi sabie decît să ne împărtăşim din aluatul răutăţii ori să ne atingem de cei îmbolnăviţi de rău” (Sf. Grigorie Teologul, Omilie despre pace).

Există, bineînţeles, anumite condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca războinicul drept să poată lupta în mod drept. Nu toate războaiele sunt îndreptăţite, după cum războiul nu îndreptăţeşte întotdeauna uciderea. Din punct de vedere istoric, aceste condiţii sunt enunţate în cadrul teoriei războiului drept.

Războiul justificabil

Tradiţional vorbind, războiul drept sau justificabil presupune cinci criterii esenţiale:

  1. Autoritatea adecvată
  2. Motiv just
  3. Intenţie dreaptă
  4. Războiul apare ca ultima soluţie
  5. Aprecierea încheierii cu succes a intervenţiei prin uzul forţei.

Autoritatea adecvată înseamnă că decizia de intrare în război este luată de conducerea legitimă a statului respectiv. În Statele Unite numai Congresul poate declara în mod constituţional starea de război. Preşedintele poate solicita intervenţia unui număr redus de trupe, dar nu poate declara el însuşi războiul. Legea Forţelor Armate (The War Power Act) a desemnat încă şi mai clar limitele puterilor preşedintelui în această privinţă. Pentru a angaja Statele Unite într-o campanie militară prelungită, preşedintele trebuie să se asigure că dispune de susţinerea ambelor camere ale Congresului chiar şi atunci cînd nu este pronunţată declaraţia de război. În felul acesta, este dificil ca un război care este privit de majoritatea cetăţenilor americani ca nedrept sau injust să poată fi purtat pentru un timp mai îndelungat.

Punctele doi şi trei (motivul just şi intenţia dreaptă) spun că acţiunea militară nu poate fi iniţiată decît în vederea apărării propriei ţări sau a unei alte ţări sau comunităţi.

Aceste aspecte ale teoriei războiului drept sunt într-o anumită măsură determinate de procesul nostru politic, indiferent de viziunea politică dominantă la un moment dat. Cu toate acestea, creştinii sunt obligaţi să privească dincolo de procesul politic normal atunci cînd trebuie să decidă justeţea unui război. Pentru noi nu este destul ca legătura dintre caracterul urgent al intervenţiei militare şi apărarea dreptăţii să fie extrem de limpede; trebuie să ştim la fel de clar că nu pot exista decît un număr foarte redus de motive politice sau economice care să susţină decizia de a ne angaja într-un război. Fireşte, atunci cînd noi sau unul din aliaţii noştri apropiaţi ajung victimele unei agresiuni, replica noastră nu trebuie să întîrzie.

Mai departe, intenţia dreaptă presupune că răspunsul militar va fi pe cît de limitat posibil şi că porneşte dintr-un sentiment de caritate şi dreptate. Chiar şi după Vietnam, avem în genere încrederea că liderii noştri politici vor trimite trupe doar atunci cînd cauza noastră este dreaptă. Cu toate acestea devine dificil de apreciat influenţa relativă a forţelor politice şi economice în condiţiile în care cel de-al patrulea criteriu este cel mai dezbătut dintre toate şi cel mai greu de stabilit – anume, dacă toate opţiunile non-militare au fost epuizate. Este acţiunea militară singurul mod care poate garanta realizarea unui rezultat drept? În multe cazuri nu putem afla răspunsul decît după consumarea evenimentelor. Decizia pe care o luăm depinde de încrederea avută în liderii noştri.

Dacă războiul începe în mod drept, este obligatoriu ca el să fie purtat în mod drept pe toată durata lui. Chiar dacă nici un război nu poate fi pe deplin drept, deciziile majore luate pe durata desfăşurării lui trebuie să reflecte standardele etice de proporţionalitate: implicarea celei mai mici cantităţi de forţă necesară dobîndirii victoriei şi evitarea atacării intenţionate a obiectivelor civile. O analiză istorică efectuată de tatăl meu arată că dintre toate războaiele majore în care au fost implicate Statele Unite, numai două – cel din 1812 şi al doilea război mondial – pot fi definite ca războaie drepte potrivit celor cinci criterii principale expuse mai sus. Dar chiar şi în cel de-al doilea război mondial, standardele etice au fost încălcate prin bombardarea oraşelor Germaniei şi utilizarea bombei atomice împotriva Japoniei. În funcţie de felul în care privim dosarul evenimentelor, aceste încălcări pot fi explicabile; şi cu toate acestea, rămîn nişte încălcări. Dificultatea de a iniţia şi susţine un război pe deplin drept i-a condus pe mulţi la pacifism.

Opţiunea pacifistă

Pacifismul reprezintă o respingere totală a oricărui gen de violenţă personală indiferent de circumstanţe. Fundamentul spiritual al unui pacifism ortodox este descris drept un „sentiment de unire mistică a tuturor celor mîntuiţi prin părtăşia lor cu Domnul cel înviat … miezul cel mai intim al eticii ortodoxe colective şi individuale, fiind ţinut permanent viu prin taina Euharistiei” (Ernst Benz citat în Webster, The Pacifist Option, p. 41).

Pentru pacifişti ideea aceasta vrea să spună că sunt gata să accepte orice abuz sau violenţă fără a riposta nici măcar atunci cînd este vorba de propriile lor vieţi. De aceea, pacifiştii se regăsesc în tema iconografică a lui Hristos pătimind pe Cruce. Părintele Alexander Webster scrie că „un pacifist ortodox se abţine de la orice fel de violenţă împotriva semenilor săi, este hotărît să nu reziste răului într-un mod activ şi este gata să îndure abuzul, persecuţia şi chiar moartea dacă este cazul pentru a-şi demonstra solidaritatea sa lipsită de compromis, nelimitată şi neşovăitoare cu restul umanităţii create după chipul şi asemănarea Dumnezeului Treime” (Webster, The Pacifist Option, p. 248).

Suferinţa voită a lui Iisus pe Cruce este exemplul spiritual pentru pacifişti; non-violenţa totală şi neîmpotrivirea la rău formează temeiul practic al opţiunii pacifiste. Prin virtuţile răbdării, a îndelungatei suferinţe şi a stăpînirii de sine, pacifistul crede că omul poate trăi în lume fără a utiliza violenţa, imitîndu-l astfel pe Domnul nostru pătimind pe Cruce. Aceste virtuţi, combinate cu iertarea tuturor, formează practica non-rezistenţei la rău specifică mentalităţii pacifiste.

Părintele Alexander Webster vorbeşte în cartea sa despre trei niveluri ale opţiunii pacifiste. Primul nivel este cel al „opoziţiei militante” („Activist Opposition”), care presupune refuzul participării în activităţi militare şi protestul activ împotriva acestor activităţi. La acest nivel, pacifistul se implică în acţiuni care merg de la distribuirea de broşuri cu caracter anti-militar, pînă la împiedicarea accesului în unităţile militare. Cel de-al doilea nivel, „separarea strictă” („Strict Separation”) presupune respingerea aspectului militar în orice mod sau formă s-ar prezenta acesta. Individul aflat la acest nivel refuză înrolarea atît în serviciul activ cît şi ca rezervist, sanitar sau preot militar, refuzînd chiar să lucreze ca angajat civil pentru armată. Doar pacifistul de nivelul trei, cel caracterizat de „distanţarea relativă” („Relative Distancing”), admite o colaborare redusă cu armata fie prin înrolarea în unităţile medicale, fie ca preot militar.

Neajunsurile atitudinii pacifiste, potrivit descrierii Părintelui Alexander, constau în faptul că se concentrează prea mult asupra aspectului militar şi prea puţin asupra găsirii de moduri constructive de a evita răul şi violenţa non-militară. Problemele legate de păcat, suferinţă şi asuprire în lume sunt prea lesne ignorate de dragul pietăţii proprii. Părintele Alexander recunoaşte asta într-o anumită măsură atunci cînd descrie „dilema sumei zero”, formulă potrivit căreia inactivitatea pacifistului poate conduce la situaţii de vătămare, distrugere sau moarte care ar fi putut fi prevenite prin intervenţie militară directă (Webster, The Pacifist Option, p. 257). Din cîte se pare, acest gen de pacifism ignoră responsabilitatea socială a creştinilor de a-i ocroti şi apăra pe cei nevinovaţi şi lipsiţi de apărare; prin urmare, cel puţin în ceea ce mă priveşte, această formă de pacifism reprezintă o opţiune inacceptabilă.

Concluzie

Pentru a putea cîntări această situaţie în mod judicios trebuie să o desprindem complet de influenţele politice şi, pe cît posibil, de prejudecăţile personale. Mai ales, trebuie să ne uităm mai curînd la vocaţiile individuale legate de aspectul militar şi prezente de altfel în Biserică de la bun început, decît să ne concentrăm întreaga noastră atenţie asupra unei teme mult prea generale. Ar trebui să-i ajutăm pe credincioşii de lîngă noi să descopere vocaţii întemeiate pe învăţătura tradiţională a Bisericii şi nu pe diversele forme ale ideologiei politice la modă. Ce ar fi un trup dacă fiecare celulă nu şi-ar îndeplini treaba pentru care este anume făcută?

Iată aşadar ce cred eu: indiferent de situaţie, creştinul ar trebui să fie în permanenţă un războinic. Dar să fii un războinic exclusiv în plan duhovnicesc nu este întotdeauna suficient. Toţi creştinii sunt chemaţi la împlinirea păcii pe cale non-violentă, pentru că acesta este mijlocul propriu păcii. Unii sunt însă chemaţi să facă un pas mai departe, devenind astfel războinici şi la nivel trupesc. Aceşti oameni se confruntă cu răul pe frontul fizic la fel ca şi pe cel duhovnicesc, fiindcă ambele ordini, cea fizică şi cea duhovnicească, sunt la fel de importante. Răul nu ezită să ne atace folosind toate mijloacele fizice care-i stau la dispoziţie, cărora le adaugă toată puterea spirituală pe care noi i-o îngăduim.

În calitate de creştini ortodocşi, trebuie să avem în vedere şi să înţelegem felul în care ar trebui să abordăm aspectul militar; cu alte cuvinte, felul în care ar trebui să abordăm mijloacele fizice în înfruntarea răului împreună cu cele duhovniceşti. Pentru creştini, înrolarea în armată nu reprezintă doar o cale acceptabilă, ci şi una necesară. Cu toate acestea, Biserica trebuie să aducă în permanenţă mărturie pentru pace şi să nu îndemne vreodată la declanşarea unui război sfînt. I-aş cere cititorului ca indiferent de întrebările pe care i le-ar trezi acest articol, să nu ezite să le exprime, să le discute şi în nici un caz să le păstreze pentru sine.

Bibliografie

• Antiochian Orthodox Christian Archdiocese of North America. A Pocket Prayer Book for Orthodox Christians. NY, 1956.

• Elshtain, Jean Bethke. Just War Against Terror: The Burden of American Power in a Violent World. NY Basic Books, 2003.

• Forest, Jim. The Ladder of the Beatitudes. NY Orthos Books, 1999.

• Harakas, Stanley Fr. The Teaching on Peace in the Fathers. http://www.incommunion.org/fathers.org, March 5, 2004.

• Kronstadt, Saint John. Ten Homilies on the Beatitudes. Prof N. Kizenko-Frugier, trans. NY Cornerstone Editions, 2003.

• KJV Compact Reference Bible. MI Zondervan, 2000.

• Novak, Michael. Business as a Calling: Work and the Examined Life. NY The Free Press, 1996.

• Olnhausen, William Fr. “Orthodox Teaching About War and Peace” The Word 47:6 (June 2003) pages 4-7.

• Pellegrini, Frank N. Sgt. An Arab American at War. The Word 47:7 (September 2003).

• Swofford, Anthony. Jarhead: A Marine's Chronicle of the Gulf War and Other Battles. NewYork, NY: Scribner, 2003.

• The Early Church Fathers on CD. Harmony Media, Inc, V 1.0

• Webster, Alexander F.C. and Darrell Cole. The Virtue of War: Reclaiming the Classic Christian Traditions East and West. Regina Orthodox Press (February 2004).

• Webster, Alexander F.C. The Pacifist Option: The Moral Argument Against War in Eastern Orthodox Theology. Lanham,MD: International Scholars Publications, 1998.

• Webster, Alexander F.C. Justifiable War as a 'Lesser Good' in Eastern Orthodox Moral Tradition; Joseph Woodhill, Justifiable War: Response #1; Jim Forest, Justifiable War: Response #2; Nikolas K. Gvosdev, War and the Orthodox Statesman; Phillip LeMasters, Justifiable War: Response #4; David Pratt, “Dual Trajectories and Divided Rationales: a Reply to Alexander Webster on Justifiable War”; John Breck, “Justifiable War': Lesser Good or Lesser Evil?” in St. Vladimir's Theological Quarterly (Justifiable War? 47:1 2003).

• Yoder, John H. The Original Revolution: Essays on Christian Pacifism. Kitchner, Notario and Scottsdale, PA: Herald. Press, 1971.

Mulţumiri

• Tatăl meu, Michael Bauman mi-a oferit o substanţială asistenţă istorică, teologică şi editorială în partea de cercetare şi redactare a acestui articol.

*

Garrison Bauman are 20 de ani; este un membru al parohiei St. George Orthodox Christian Cathedral din Wichita, KS. A slujit la altar de la vîrsta de şapte ani. În momentul de faţă studiază pentru a deveni tehnician în domeniul instalaţiilor de răcire şi încălzire şi se pregăteşte pentru a ajunge subdiacon la St. George.

NOTE:

2 Am preluat elemente din descrierea crucii crenelate („embattled cross”) oferite de pagina web http://www.seiyaku.com/customs/crosses/crenel.html.

3 “Defence of the Islands”, în T. S. Eliot, The Complete Poems and Plays, Faber and Faber, London, 1969. Traducerea îmi aparţine.

4 G. Bauman, “The Christian Warrior”, publicat pe site-ul www.OrthodoxyToday.org în data de 23 aprilie 2007. Tradus şi publicat în limba română cu permisiunea autorului.

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Gheorghe Fedorovici

sus

Cãutare  în  site

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2007, pr. Iulian Nistea.