Prin bunăvoinţa unui prieten, am ajuns să văd şi eu filmul lui Pavel Lungin, „Ostrovul” 'Ostrov', 2006. În regia lui Pavel Lungin. Cu Piotr Mamonov (Părintele Anatolie), Victor Sukorukov (Părintele Filaret), Dmitri Diujev (Părintele Iov), Iuri Kuzneţov (Tihon), Victoria Isakova (Nastia). . Copleşit după prima vizionare, l-am mai revăzut de cîteva ori (căci aşa cum unele cărţi sunt de citit iar altele de recitit, tot aşa e şi cu unele filme, şi cu unii oamenii: de revăzut, de reîntîlnit…), după care am schimbat cîteva nedumeriri importante cu prietenii mei apropiaţi. Nedumeririle mele au luat sfîrşit însă de curînd, după ce am ascultat (…re-ascultat) scurtul dar bogatul comentariu al Părintelui Rafail Noica. De altfel, observaţiile Părintelui Rafail sunt folositoare şi celor care nu au văzut filmul; iar cei care l-au văzut vor "Fgăsi în cuvintele Părintelui Rafail elementele necesare pentru înţelegerea justă a filmului. În cele ce urmează voi sublinia cîteva din acestea.

Deşi este despre viaţa monahală, „Ostrovul” nu este doar pentru monahi, ci descrie lucruri familiare tuturor creştinilor, cum ar fi: puterea rugăciunii; felul în care Dumnezeu vorbeşte fiecărui om în parte; despre aşteptarea omului şi răbdarea lui Dumnezeu; despre felul în care Dumnezeu îl salvează pînă şi pe cel mai respingător dintre oameni. În măsura în care omul o doreşte, ceea ce nu e prea sigur. Ce ştim sigur este că din fericire Dumnezeu doreşte salvarea noastră, iar filmul o arată limpede: dacă Anatolie n-ar fi tras, Tihon n-ar fi căzut rănit peste bord pentru a fi salvat a doua zi (de remarcat că Tihon spune că o rafală de vînt l-ar fi aruncat peste bord, ceea ce face orice comentariu de prisos). Este limpede că soldaţii germani l-ar fi lichidat pe Tihon cu conştiinciozitatea lor recunoscută. Apoi, Anatolie supravieţuieşte detonării; şi nu doar că supravieţuieşte, dar este salvat de pe plajă de nişte călugări. Este mai ales, ne spune Părintele Rafail, despre „adevărata problemă a omului: vitregirea de Dumnezeu”. Păcatul, o ştim atît de bine, duce la înstrăinarea de Dumnezeu. Nici o pace nu este cu putinţă în afara păcii cu Tatăl. „Ce este sfînt în mine? Nu este pace în inima mea”, îi mărturiseşte Anatolie lui Filaret în noaptea de pomină în care-l eliberase pe Filaret de nevoia de confort. Pacea este un dar al lui Dumnezeu şi un semn al sfinţeniei; dacă Dumnezeu este singurul sfînt, omul nu poate ajunge sfînt decît devenind dumnezeu, îndumnezeindu-se. Sentimentul absenţei acestei păci şi al acestei sfinţenii poate fi de asemenea un dar de la Dumnezeu. Cînd sufletul simte că-i lipseşte această pace, nu zăboveşte o clipă să o ceară. Această cerere se numeşte, în tradiţia ortodoxă, pocăinţă. Întrucît se petrece în intimitatea sufletului omenesc şi înaintea Celui nevăzut, pocăinţa este în ortodoxie o taină. Cel puţin în această privinţă, taina îndumnezeirii corespunde tainei înomenirii: o pace neremarcată la prima vedere.

Omul nu caută însă această pace doar pentru a se „pune bine” cu un Dumnezeu aspru; pacea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dăruiască nu are caracterul unui armistiţiu între două tabere ostile. Omul caută pacea pentru că este făcut pentru pace – pentru că este făcut pentru Dumnezeu. Nu teama de represaliile unui Dumnezeu atotputernic îl determină pe om să ceară pacea, ci chinul propriu sufletului neliniştit. Nu îngerii lui Dumnezeu îi vor chinui pe cei din iad, ci viermele neadormit al unei nelinişti veşnice.

Părintele Rafail sublinia de asemenea modul firesc cu care regizorul a descris viaţa duhovnicească în condiţiile specifice ale vieţii de mănăstire. Aş îndrăzni să fiu ceva mai explicit, spunînd: modul firesc cu care regizorul a vorbit despre îndumnezeire. Într-adevăr, dacă „ortodoxia este chiar firea omului” cum a spus-o tot Părintele Rafail, atunci ne putem aştepta ca şi îndumnezeirea, ţelul vieţii creştine, să-i fie firească omului. Iar dacă este firească, atunci nu se poate vorbi despre ea decît în modul firesc specific tradiţiei ortodoxe şi pe care o regăsim atît de bine zugrăvită în filmul „Ostrovul”.

Iată, de pildă, cadrul în care Anatolie, retras pe insula din apropiere, se roagă cu trupul întins la pămînt, cu faţa în jos şi cu braţele deschise. Spune Rugăciunea inimii, pentru a primi vindecarea inimii de la Făcătorul şi Domnul inimii. Inima este pentru om ce este omul pentru creaţie: „inelul de legătură dintre creaţie şi Dumnezeu. […] În vederea acestei uniri a făpturilor cu Sine, prin om, a adus Dumnezeu creaţiunea la existenţă.” Pr. D. Stăniloae, nota 328 în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB 80, 1983, p. 262.  Acest comentariu al Părintelui Dumitru Stăniloae însoţeşte cunoscutul capitol 106 din Ambigua Sfîntului Maxim Mărturisitorul, unde Sf. Maxim vorbeşte despre cele cinci diviziuni specifice creaţiei şi pe care omul ar fi trebuit să le refacă, împace: opoziţia creat-necreat, inteligibil-sensibil (îngeri-oameni), cer-pămînt, rai-lumea locuită, bărbat-femeie. După cum ştim, nu doar că omul nu a împăcat aceste opoziţii, ci, prin păcat, le-a învrăjbit şi mai mult, prefăcîndu-le în răni de nevindecat. Dar ştim şi că pacea a fost adusă prin Întrupare şi că în Hristos şi numai în Hristos, omul îşi poate împlini chemarea, făcîndu-se sănătos şi astfel însănătoşind întreaga creaţie. Pentru a înţelege mai bine poziţia lui Anatolie şi semnificaţia îndumnezeirii, să-l mai ascultăm o dată pe Pr. D. Stăniloae:

„Porţile creaţiunii sunt porţile omului. Ele îşi găsesc unitatea deplină în om. Ele nu sunt un cosmos deplin decît prin om şi în om. Nu omul e o parte a cosmosului, ci toate părţile cosmosului sunt părţi ale omului. Omul nu e un microcosmos, alături de macrocosm, sau în cadrul lui, ci cosmosul propriu-zis, întrucît dă o unitate deplină şi un sens deplin tuturor părţilor creaţiei. Părţile creaţiei sunt umane şi sunt chemate să fie tot mai actual umanizate. Nu omul e încadrat în vreuna din părţile creaţiei şi adaptat ei, ci toate părţile creaţiei sînt încadrate în om şi adaptate lui. Creaţia devine un cosmos în om întrucît e unificată şi umanizată deplin în el. Braţele omului sînt mai largi decît toate dimensiunile creaţiei. El e mai cuprinzător decît toată creaţia neînsufleţită, ajungînd pînă la Dumnezeu şi mijlocind între creaţie şi Dumnezeu. Omul e chemat nu numai să umanizeze creaţia făcînd-o cosmos, actualizînd întreaga ei fru­museţe virtuală, ci să mijlocească îndumnezeirea ei, întrucît o uneşte intim cu sine; sau ea se îndumnezeieşte în om, prin om şi pentru om. Omul e cel ce desco­peră sensul creaţiei, ca sens care îl completează. Sensul creaţiei e pe măsura omului şi el descoperă sensul ei uman şi destinaţia ei mai întîi umană şi apoi divină sau teandrică. Sensul deplin al creaţiei îl descoperă omul, dar îl descoperă numai în Dumnezeu.” Ibid.

Căci Anatolie nu împacă doar neputinţele trupului sau răzvrătirile cugetelor celor care veneau la el (neştiind, unii, că vin la el). În cele din urmă, cum a subliniat Părintele Rafail, Anatolie îi va cere lui Dumnezeu să împace pînă şi stihiile iernii pentru ca vremea să se înmoaie astfel încît fraţii să-i poată săpa groapa.

În rînduiala Sfintei Liturghii sunt două momente pregătitoare speciale: Vohodul sau Intrarea mică şi Vohodul sau Intrarea mare. Prima ne pregăteşte pentru primirea cuvintelor lui Hristos iar cea de-a doua pentru primirea, prin Sf. Împărtăşanie, a lui Hristos însuşi. În succesiunea lor, primul moment îl pregăteşte evident pe-al doilea. Liturghia se încheie însă printr-un ceremonial special numit apolis. Acesta este anunţat prin formula rostită de preot „cu pace să ieşim”. Credincioşii răspund: „întru Numele Domnului”. Atingem aici un alt aspect menţionat de Părintele Rafail: insistenţa cu care Anatolie le cere celor tămăduiţi să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de a pleca. Căci doar în măsura în care îl avem pe Hristos în noi, putem dobîndi şi păstra pacea Lui. Aceasta este vindecarea adevărată fiindcă aceasta este boala reală de care suferim cu toţii: „vitregirea de Dumnezeu”. Lipsa păcii nu este decît una din manifestările ei cel mai greu de îndurat. Dar în măsura în care-l avem pe Hristos în noi, putem duce această pace în lume, putem „ieşi cu pace”.

„Nu pot muri, nu pot trăi” se tînguie Anatolie pe insula lui, cerîndu-i lui Tihon ca, de-acolo de unde se va fi aflat, să-l roage pe Dumnezeu ca el, Anatolie, să moară împăcat. Un creştin nu poate trăi sau muri în pace decît dacă este în Hristos. Anatolie se săvîrşeşte în pacea pe care a căutat-o şi care, în termeni duhovniceşti, este numită isihie. El „iese” din lumea aceasta oarecum şi cu trupul, fiind dus pentru îngropare pe insula unde se nevoise. Izolată de lume, insula te trimite cu gîndul la inima omului ca locaş al Domnului, locaş pe care demonii îl pot bloca dar în care nu pot să intre. Pr. D. Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, 1981, p. 215.  „În inimă îmi cîntă îngerii”, îi mărturiseşte Anatolie lui Tihon care-l privea surprins. Tot acolo, în inima-insulă o va duce şi pe fiica lui Tihon pentru a-i vindeca inima tulburată de dracul întristării, un demon cu care Anatolie însuşi avusese de furcă. Căci o lucrare a dracilor este şi aceasta care, printr-o falsă mustrare a cugetului, te ţine captiv într-un trecut al remuşcărilor împiedicîndu-te astfel să mai priveşti către cer, cum spune Părintele D. Stăniloae. Ibid.

Rostul Rugăciunii inimii este să-l facă pe om inimă, adică să-l aducă pe om în starea în care întîlnirea şi unirea cu Hristos este posibilă. Dar Rugăciunea inimii nu poate fi lipsită de nevoinţă. Nevoinţă înseamnă tocmai aceasta, a nu-ţi face voia, a-ţi lua, mai precis, crucea. Pentru omul vechi, voia lui Dumnezeu e cruce, este răstignire. Este ceea ce va face Iov la sfîrşitul filmului. Aici este o altă situaţie în care analiza Părintelui Rafail ne ajută, semnalîndu-ne o greşeală de traducere. Iertarea aduce pacea. Iertarea dintre oameni aduce pacea omenească. Aşa cum nu te poţi uni cu Dumnezeu dacă nu eşti mai întîi unit în tine însuţi, tot astfel nu poţi primi iertarea lui Dumnezeu dacă nu ai în tine iertarea omenească. Iar iertarea dumnezeiască aduce pace dumnezeiască. Anatolie şi Iov îşi cer iertare, Anatolie îi cere iertare lui Tihon. Iar Tihon, precizează Părintele Rafail, îi spune lui Anatolie: „te-am iertat de mult”.

Cu toţii suntem iertaţi „de mult”, încă de la Întrupare. „Vitregirea de Dumnezeu”, înstrăinarea de Domnul vieţii, ia sfîrşit în măsura în care dorim această iertare. Iar dorinţa noastră e sinceră în măsura în care, aşa cum spune Părintele A. Schmemann, credem, iubim şi dorim ceea ce Hristos crede, iubeşte şi doreşte: împlinirea voii Tatălui, eliberarea de lumea păcatului şi a morţii, căutarea Împărăţiei, dorinţa de a bea paharul pe care El l-a băut şi de a fi botezat cu botezul Lui. Pr. Alexander Schmemann, Din apă şi din Duh, Editura Symbol, 1992, pp. 56-57.

„Nu există altă viaţă decît cea în Dumnezeu; cel care respinge această viaţă moare pentru că viaţa fără Dumnezeu este moarte. Aceasta este moartea spirituală, cea care umple toată viaţa de sentimentul morţii şi care, fiind despărţire de Dumnezeu, transformă viaţa omului în singurătate şi suferinţă, frică şi iluzie, robie a păcatului şi ură, nonsens, aviditate şi gol.” Ibid., pp. 54-55.  

Omul nu poate să înceapă să trăiască viaţa adevărată înainte de a fi murit morţii. Omul moare morţii doar atunci cînd moare împreună cu Hristos. A muri împreună cu Hristos, de moartea Lui, înseamnă a te împărtăşi de iubirea, ascultarea şi unitatea absolute:

„Întrucît moartea Lui nu este nimic altceva decît iubire, nimic altceva decît dorinţa de a distruge singurătatea, separarea de viaţă, întunericul şi deznădejdea moţii, nimic altceva decît iubire pentru cei ce sunt morţi, nu mai există ‚moarte’ în moartea lui Hristos. Moartea Lui, fiind cea mai desăvîrşită manifestare a iubirii ca viaţă şi a vieţii ca iubire, anulează boldul morţii care este păcatul şi distruge cu adevărat moartea ca putere a lui Satan şi a păcatului în lume. […] Umplînd moartea cu El însuşi, cu iubirea şi cu viaţa Lui, El face din moarte – care era în mod foarte real separare şi pervertire a vieţii – o fericită şi trecătoare trecere – Paşti – spre o viaţă mai plină, o comuniune mai totală, o iubire mai absolută.” Ibid., pp. 55-56.

Filmul începe cu o înfricoşătoare ucidere şi sfîrşeşte cu o împăcată moarte. Nu este aceasta toată povestea omului, de la cei răniţi şi despărţiţi prin moarte la cei vindecaţi şi uniţi prin moarte? O tînără femeie voia să-i ceară lui Anatolie o dispensă pentru avort; o alta a lăsat întristarea să-i copleşească sufletul la aflarea veştii morţii soţului ei; o alta, care-şi credea soţul mort, avea să afle că acesta trage să moară şi că o aşteaptă undeva într-o ţară străină. Toate aceste pricini de moarte sunt vindecate prin pomenirea Crucii, adică în lumina morţii şi Învierii Mîntuitorului. Întrucît „îndumnezeirea omenităţii lui Iisus Hristos începe după Patimi şi prin Înviere […], îndumnezeirea omului începe de la botezul lui.” Pr. D. Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, p. 310

În general, botezul este privit de majoritatea credincioşilor ortodocşi ca un ceremonial care-i priveşte exclusiv pe prunci – o condiţie care trebuie îndeplinită nu pentru ca noua fiinţă omenească să primească puterea vieţii adevărate, ci pentru ca bebeluşul să fie ferit de boli şi de ghinion. Dacă botezul a ajuns să fie receptat ca un fel de combinaţie între vaccin antigripal şi talisman, aceasta se întîmplă în primul rînd, arată îndurerat Părintele A. Schmemann, datorită unei teologii decadente, reducţioniste, tradiţionaliste şi abstractizante. Or, în mod esenţial, credinţa creştină este una baptismală; absenţa acestei viziuni baptismale explică în mare măsură criza Bisericii contemporane. Dacă lucrurile stau aşa, atunci „astăzi, mai mult decît oricînd, avem nevoie de înţelegerea mai adîncă a acestei taine fundamentale a credinţei şi vieţii creştine”. A. Schmemann, Din apă şi din Duh, p. 6.  Taina Botezului este capitală nu pentru că ar fi prima în ordinea incorporării în Biserică, o rubrică pe care o putem bifa şi considera încheiată imediat ce trecem la Taina următoare (doar pentru a o bifa complezenţi şi pe aceasta). Botezul este taina fundamentală pentru că doar în lumina lui (nu întîmplător cei botezaţi erau numiţi „luminaţi”) putem vedea valoarea proprie a tuturor celorlalte taine, pentru că doar în lumina Botezului ni se dezvăluie semnificaţia Crucii. Numai prin Botez putem vedea „în Biserică tocmai comunitatea celor care sunt morţi cu Hristos şi care au primit o viaţă nouă împreună cu El.” Ibid.  Spre deosebire de creştinii Bisericii începuturilor, noi ne-am desprins de viziunea baptismală şi astfel de o „înţelegere radical diferită asupra vieţii, de o orientare permanentă şi fermă pentru toată existenţa noastră”. Ibid., p. 7.

Care este sensul profund al botezului? Părintele A. Schmemann o spune simplu: „este prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu printre noi. În aceasta se ascunde bucuria pascală: în această lume se descoperă Împărăţia care nu-i din lumea aceasta, se inaugurează deci o viaţă nouă; lumea noastră de aici înainte şi pînă la plinirea ei în Dumnezeu va răsuna de strigătul: ‚Bucuraţi-vă!’” Ibid. p. 82.

Botezul este o celebrare a bucuriei („iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”), fiindcă ceea ce vestim la Înviere, că Hristos a înviat, o spunem acum despre cel botezat. Prin botez ne împărtăşim de moartea trupească a lui Hristos pentru a muri morţii noastre spirituale. Întrucît Hristos a murit pe cruce, noi înşine, mai precis omul vechi din noi trebuie să moară pe cruce. A-ţi duce crucea înseamnă a purta cu tine singura armă cu care moartea spirituală poate fi ucisă. Cuvintele Sf. Ap. Pavel, „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14) „exprimă o concepţie radical nouă, specific creştină, asupra lumii şi asupra vocaţiei vieţii omului în lume. Noutatea ei este exact aceasta: ea depăşeşte polaritatea, reducţionismul, acel sau-sau al tuturor spiritualităţilor şi concepţiilor care nu fac decît să accepte sau să respingă lumea, transformînd religia fie în activism social, fie într-o evadare spre o altă lume. […] A spune că lumea este răstignită pentru mine, înseamnă mai ales să văd în Cruce criteriul absolut şi universal, măsura ultimă a întregii vieţi şi a întregii acţiuni.” Ibid.

Detunătura pistolului a produs două victime: Tihon (părea că) şi-a pierdut viaţa (fizică) iar Anatolie sufletul. Luînd Crucea Domnului său, Anatolie i-a aflat vii pe cei doi morţi. Într-adevăr, nu putem vedea cele ale vieţii decît în măsura în care, prin Crucea Domnului, murim morţii. A-ţi găsi odihna altundeva decît în Domnul înseamnă a rămîne în veci tulburat lăuntric, îi spune Anatolie lui Filaret şi nouă; a-ţi găsi altundeva decît în Domnul curăţia, impecabilitatea, înseamnă a rămîne în veci murdar lăuntric, îi spune Anatolie lui Iov şi nouă; a iubi întristarea înseamnă a urî bucuria adevărată care este Domnul, îi spune Anatolie inimii Nastiei. A muri neîmpăcat cu oamenii înseamnă a muri neîmpăcat cu Domnul, îşi spune Anatolie sieşi şi nouă.

Dar, cît timp nu suntem răstigniţi pentru lume, ne aminteşte Părintele Schmemann, toate aceste cuvinte nu sunt decît teorii: „Numai în mine însumi, în credinţa mea, în viaţa şi în acţiunile mele aceste cuvinte vor deveni viaţă şi Crucea lui Hristos va deveni putere. Căci în credinţa creştină lumea nu este o idee, o entitate abstractă şi impersonală, ci totdeauna darul făcut unei fiinţe umane unice: lumea dată mie de Dumnezeu ca viaţă, ca vocaţie a mea, ca datorie şi ca responsabilitate. Nici o idee, nici o doctrină nu poate mîntui lumea, ci lumea piere sau se mîntuieşte în fiecare om. Şi ea este mîntuită de fiecare dată cînd omul ia Crucea şi o face a lui, răstignindu-se pentru lume.” Ibid. p. 83

În finalul filmului, Nastia străluceşte, iar Iov se îndreaptă, ducînd Crucea, spre lumina în care suntem oricum cu toţii învăluiţi – şi pe care, fără Crucea Domnului, nu o vom vedea niciodată.