*

PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ



Alex Nicolin
Copenhaga
Gheorghe Fedorovici
Bucuresti
Mihai Neamtu
Londra
Dinu Grigore Mos
Cluj-Napoca
Iulian Nistea
Paris
Radu Teodorescu
Cugir-Alba

 

MENIU
alte rubrici ale sitului
Ce este nou!
updated
Mari duhovnici
in viata si adormiti
Media ortodoxa
photos - film - audio
analize internet
Traduceri
teologie si duhovnicie
Spiritualitatea ortodoxa
Despre noi
Patericul adnotat
Patericul Egiptean
Eseuri
updated
Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici
Simone Weil
1909-1943
Poeme
Jurnal athonit
literatura si duhovnicie
Ileana Malancioiu
poeta
Nistea writers
simbol crestin vechi

INTERACTIV
participarea Dvs
Legaturile Dvs
inscrieti-va situl !
Harta Vizitatorilor
Priviti si lasati un semn pe harta
Forum !
Participati la discutii
My Guestbook
Vizitati si semnati
Cartea de oaspeti

 

Legaturi rapide
situri speciale
Icoane bizantine
icones grecques-byzantines
Intrebari si raspunsuri
spiritualitatea ortodoxa
Calendar ortodox !
2005, sinaxar
vietile sfintilor
Credo.ro
Portal Ortodox
Zambete din pantecele mamei
Ortodocsi din Paris
Orthodoxes à Paris
Biserica Ortodoxa Romana din Paris
Parohia Sfintii Arhangheli
Filocalia.ro
NOU !
Asociatia OrtodoxRoNet
NOU !
OrtRadio
situl emisiunii radio
L'Eglise Orthodoxe aujourd'hui (Paris)

 

 

  *
Eseuri teologice
pr. Iulian Nistea (Paris), Mihai Neamtu (Londra), Dinu Grigore Mos (Cluj Napoca), Radu Teodorescu (Cugir), Gheorghe Fedorovici (Bucuresti), Alex Nicolin (Copenhaga), Ionut Mavrichi

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Ionut Mavrichi

Erezia mesaliană şi combaterea acesteia de către Diadoh al Foticeei şi Marcu Ascetul

Ionut Mavrichi

În orice religie de tip instituţional, există tendinţa centrifugă de eliberare de tot ceea ce înseamnă formalism şi, în paralel cu aceasta, de refugiere într-un purism spiritual[1]. O mişcare de acest tip, apărută chiar în perioada de definire a creştinismului oriental, a fost mesalianismul. Mişcare orientată exclusiv spre rugăciune, mesalianismul şi-a atras reacţia negativă a unor personalităţi ale Bisericii timpului atât prin ignorarea şi excluderea participării la Tainele Bisericii, cât şi prin alte învăţături. Între aceste personalităţi se află Marcu Ascetul şi Diadoh al Foticeei.

Mesalianismul

Numele provine din termenul grecesc messalianoi/massalianoi care calchiază cuvântul siriac mesalleyānē şi înseamnă rugători.[2]  Deşi sunt uneori întâlniţi sub numele de massalianoi, nu trebuie confundaţi cu secta păgână omonimă.[3] Mai sunt întâlniţi sub numele de euchitai, o traducere grecească a termenului messalianoi, sau purtând numele diverşilor lideri pe care i-au avut: adelfieni - după un anume Adelfios, eustatieni – după Eustatiu din Edessa, marcianiţi după un anume Marcian[4] etc. Toate aceste nume le-au fost date însă de adversari. Ei se numeau spirituali sau duhovniceşti (pneumatikoi).[5]

Sunt menţionaţi de Epifanie în Panarion 80 care îi descrie ca pe nişte vagabonzi care au renunţat la cele lumeşti cerşind şi dormind pe străzile Antiohiei. Epifanie mai menţionează că provin din părţile Mesopotamiei şi plasează începutul sectei în timpul lui Constantius (361 A.D.) deşi Teodoret consideră că ar fi luat fiinţă câţiva ani mai târziu, sub Valentinian[6]. Nu le este imputată în Panarion nici o învăţătură greşită, ci doar comportamentul lamentabil probabil şi pentru că erau la începutul existenţei lor şi nu aveau bine definită nici ei înşişi propria învăţătură.

Se pare că zona apariţiei lor ar fi Osroene, căci Edessa este un centru important al lor. Sf. Efrem Sirul îi menţionează în lucrarea Imne despre erezii, scrisă tot la Edessa între 363-373.[7] De aici se răspândesc în Siria şi în provinciile Asiei Mici. Sunt pentru prima dată condamnaţi de sinodul din Sida, în Pamfilia prin 390 prezidat de Sf. Amfilohie de Iconium.[8] Sinodul a trimis o scrisoare episcopului Flavian al Antiohiei care, aflând despre o serie de monahi mesalieni că sunt la Edessa, i-a chemat, şi ispitindu-l pe Adelfios cel mai bătrân dintre ei[9], a aflat despre învăţătura de altfel secretă a acestora.[10] Flavian a convocat apoi un sinod la care i-a condamnat şi au fost expulzaţi din Siria, însă după moartea lui Flavian numărul lor a crescut mult. La acest sinod au fost condamnaţi împreună cu Adelfios Sava, monah şi eunuc, Sava, Eustatie de Edessa, Dadoe, Herma, Simeon şi altii.[11]  Îi întâlnim de asemenea şi în Pamfilia, Licia, Licaonia, Capadocia. Aproximativ în aceeaşi perioadă sunt întâlniţi şi în Armenia unde chiar un episcop a cochetat cu învăţăturile lor[12]. Tot în Armenia s-au luat măsuri aspre împotriva lor, Teodoret, cea mai importantă sursă cu privire la istoria lor primară menţionând faptul ca episcopul Letoios din Metilene, auzind de faptul că există prin unele mânăstiri călugări ce se fac vinovaţi de astfel de credinţe, i-a alungat dând foc mânăstirilor. Amfilohie mitropolitul Licaoniei a procedat de asemenea foarte dur în ce priveşte cazul mesalienilor.[13]

În anul 328, împăratul Teodosie a dat o lege împotriva lor prin care le interzicea întâlnirile de orice fel şi rugăciunile în comun.

În 431, la sinodul ecumenic de la Efes, în a VII-a sesiune, la intervenţia lui Valeriu de Iconium şi a lui Amfilohie de Sida, părinţii au luat în discuţie cazul mesalienilor. Sinodul a dat ca urmare a acestui fapt Hotărârea împotriva impioşilor mesalieni sau euhiţi, care prevedea, în cazul nelepădării învăţăturilor, pedepse disciplinare aspre.[14]

Se pare, potrivit lui Timotei al Constantinopolului, că şi Chiril al Alexandriei a combătut pe mesalieni, convocând chiar un sinod ce i-ar fi condamnat.[15]

Una din figurile proeminente ale mesalianismului secolului V a fost Lampatius care, a fost hirotonit preot de către Alipie al Cezareei Capadocei. Fiind un personaj de o moralitate îndoielnică, a fost până la urmă descoperit de Gherontie egumenul mânăstirii Glitis şi depus din treaptă însă, cu toate acestea, au existat clerici care au susţinut ortodoxia acestuia dar au împărtăşit aceeaşi soartă. Sever al Antiohiei scrie un răspuns operei lui Lampatius numită Diatheke sau Testament.[16] După acesta, în sec.VI, următorul conducător important al sectei a fost Marcian.

Unul dintre izvoarele cele mai importante care ne informează despre mesalieni este lucrarea lui Timotei, prezbiter în Constantinopol, Despre primirea ereticilor.

Timotei al Constantinopolului împreună cu Ioan Damaschin ne oferă un tablou destul de complet asupra situaţiei lor. De la Fotie până în sec. XI-XII mărturiile despre aceştia lipsesc, aceasta neînsemnând dispariţia lor, ci dimpotrivă ei au pregătit erezii mai grave derivate din mesalianism: paulicianismul şi bogomilismul[17]. Cei mai mulţi istorici ai acestei epoci subliniază filiaţia existentă între vechii şi noii eretici.[18]

Deşi au fost foarte răspândiţi în Răsărit, nu au emigrat niciodată în regiunile apusene[19], ci după repetatele condamnări şi expulzări suferite din partea bizantinilor, preferă regatul sasanid unde Biserica nu se putea servi de puterea seculară în rezolvarea problemelor interne precum Bisericile bizantină şi apuseană. Însă nici aici nu au scăpat de condamnări fiind reunite mai multe sinoade nestoriene ce îi condamnă în sec. V-VI. Un adversar renumit al mesalienilor în sec. al VII-lea fost Babaï cel Mare care a şi redactat o lucrare împotriva lor, iar la sfârşitul sec. VIII un alt autor, Theodor bar Koni consacră o lucrare specială de combatere a acestora.[20]

Doctrina

Doctrina mesalienilor, din păcate, poate fi reconstituită pornind doar de la informaţiile furnizate de către adversarii lor. Hotărârea de condamnare de la Efes menţionează una din lucrările lor numită Asketikon al cărei autor ar putea fi Adelfios, un laic de origine mesopotamiană, acelaşi cu personajul ce a descoperit învăţătura lor lui Flavian al Antiohiei. O altă sursă a învăţăturilor lor este lucrarea Testament  a lui Lampatiu care din păcate nu se mai păstrează.[21] Documentaţia de care dispunem are la bază o serie de 17 capete extrase din Asketikon de către Timotei al Constantinopolului[22] şi preluate de Sf. Ioan Damaschin[23] dar la acesta apar 18 capete, la care se adaugă o serie de alte mărturii[24]. Însă toate acestea, prin încercarea de a fi sistematice, prin lipsa contextului şi a argumentaţiei mesaliene pot fi cel mult schiţe orientative suspecte de multă subiectivitate. Mai mult decât atât, există posibilitatea ca limbajul intenţionat a fi metaforic, să fi fost înţeles literal etc.  Vom urma în prezentare sistematizarea doctrinei mesaliene propusă de A. Guillaumont:

Toţi oamenii, ca urmare a căderii lui Adam, sunt locuiţi de un demon care le este stăpân şi îi îndeamnă la rău.[25] Aceştia sunt uniţi cu el substanţial posedând un soi de conaturalitate.[26] Botezul este ineficace în a-l exorciza deoarece el şterge păcatele, nu şi rădăcina acestora.[27] După Botez omul rămâne în păcat ca şi înainte.[28] Deci Botezul este inutil ca şi celelalte Taine.[29] Doar rugăciunea continuă şi asiduă poate tăia rădăcina păcatului.[30] Rugăciunea unită cu asceza are ca efect expulzarea demonului pe de o parte, iar pe de alta coborârea Duhului Sfânt în suflet. Aceasta are loc după 3 ani[31] sau potrivit altor mărturii după 12[32]. Ieşirea demonului care locuieşte trupeşte în om are loc în mod fizic prin scuipat şi scurgeri nazale[33], iar cei „duhovniceşti” dacă sunt de faţă văd demonul ieşind ca un fum sau ca un şarpe[34], căci sufletul care n-a dobândit încă Duhul Sfânt este locaşul şerpilor şi a bestiilor veninoase[35]. Omul eliberat de diavol, primeşte Duhul Sfânt iar această primire este vizibilă şi fizică la rândul ei[36] dăruind un sentiment de plenitudine şi certitudine[37]. Insistând pe aspectul fizic al acestei veniri, ei afirmă că sufletul simte ceva asemănător cu femeia care simte bărbatul unindu-se cu ea[38]. Omul este restaurat căci „focul este demiurg”.[39] Duhul face din om un „spiritual”[40] având şi o serie de harisme: discernerea harului sau a păcatului în inimi[41]; are revelaţii şi viziuni[42]; are darul proorociei[43]; poate vedea puterile nevăzute, în special demoni, şi de aceea sunt uneori întâlniţi agitându-se şi sărind peste demonii pe care doar ei îi văd de unde şi denumirea de enthousiastes şi choreutes[44]; pot vedea şi contempla chiar Treimea cu ochii trupeşti[45].

Prezenţa Duhului conferă impasibilitate, perfecţiune în această viaţă[46], un soi de îndumnezeire, eliberarea de mişcarea patimilor şi, de aici, inutilitatea ascezei.[47] Odată atinsă starea „spirituală” orice păcat, inclusiv cel sexual, putea fi făcut deoarece ei atinseseră starea lui Adam care se unea cu Eva în mod impasibil.[48]
Munca manuală era respinsă trăind din pomană, ei fiind adevăraţii săraci cu duhul.[49] Se deadau somnului crezând inspirate visele lor.[50]

Euharistia, la fel ca orice Taină, era ineficace, însă nici bună, nici rea, şi de aceea, ei nu se separau întotdeauna de comunitatea eclesiastică.[51] De aici putem presupune că nu admiteau nici prezenţa reală a Mântuitorului în Euharistie. Uneori se hirotoneau chiar episcopi, nu pentru că ar fi preţuit ierarhia, ci ca să capete autoritate[52].

Preferau slujbelor Bisericii propriile adunări unde pretindeau că dăruiesc adevărata  împărtăşanie: „senzaţia Duhului”. Dezlegau păcatele fără preot sau penitenţă, deşi au fost uneori acuzaţi că se substituie clerului oficial[53].

Mesalienii puteau fi acuzaţi şi de uncomportament antisocial: vagabondaj, descurajarea mariajului, neglijarea copiilor de către părinţi, primirea sclavilor fugiţi de la stăpâni, mutilarea sexuală[54], promiscuitate sexuală, etc.

Părerile şi practicile acestea erau ţinute în secret iar în cazul descoperirii nu aveau nici un scrupul în a nega, a depune mărturie falsă sau chiar a-şi anatematiza învăţătorii.[55] Teodoret relatează că toate acestea au fost aflate de episcopul Flavian al Antiohiei printr-un şiretlic de la Adelfios care era foarte bătrân.

Ortodoxia

Pe lângă lucrările de natură istorică ce prezentau mai mult sau mai puţin informat situaţia mesalienilor, există şi două lucrări ascetice care, prin argumente teologice combat învăţătura lor. Acestea sunt Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeescul Botez[56] al lui Marcu Ascetul şi Cuvântul ascetic[57] în 100 de capete al lui Diadoh al Foticeei. Aceste lucrări au fost considerate de la început de o ortodoxie ireproşabilă fapt ce a dus la o largă diversitate manuscrisă şi la integrarea lor în ceea ce numim marea operă de sinteză spirituală patristică Filocalia. Din nefericire, ambii autori sunt cunoscuţi doar prin lucrările lor şi prin câteva menţiuni sărace.
Identitatea lui Marcu a suscitat teorii diverse deoarece informaţiile pe care le avem despre el sunt extrem de rezumative. Nichifor Calixt afirmă că un anume Marcu Ascetul, probabil acelaşi cu autorul nostru, a trăit în timpul lui Teodosie al II-lea fiind ucenic al Sf. Ioan Hrisostom.[58] Opiniile cu privire la identitatea şi perioada în care a trăit diferă. J. Kunze propune ca şi locaţie Palestina înaintea Sinodului de la Efes.[59] Henry Chadwick emite ipoteza că Marcu Ascetul ar fi un anume Marcu egumen al unei mânăstiri din Tars pomenit în două scrisori ale lui Sever al Antiohiei în jurul datei 500-518, existând  puncte de legătură între Marcu şi Macarie în ce priveşte Botezul şi problema celor ce spun că pot fi justificaţi prin fapte.[60] Teoria lui Chadwick este respinsă de O. Hesse care propune Egiptul înainte de 431. A. Grillmeier afirmă că lucrarea este de influenţă antiohiană, aproximând scrierea ei între 385-412.

Autorul nostru nu poate fi identificat cu nici unul din cei doi Marcu prezenţi în Patericul egiptean, în Istoria Lausiacă sau Limonariul lui Ioan Moschos.[61]

Se pare că a fost mulţi ani egumen al unei mânăstiri de lângă Ancyra Galatiei[62], fiind primul dintre autorii din Filocalie care dă importanţă atât de mare inimii spre deosebire de intelectualismul evagrian, de Ioan Casian sau Nil contemporanul său.[63] Dacă scrierea „Împotriva Nestorienilor” este într-adevăr a lui Marcu, acesta trăia încă pe la 430.[64]

Deşi persoana lui Marcu este puţin cunoscută, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre lucrarea sa, în care dezvoltă o bogată teologie a Botezului, combătând totodată aspecte ale învăţăturii mesaliene cu privire la acest subiect. Textul său, alături de cel al lui Diadoh, este fundamental pentru orice abordare a teologiei patristice a Botezului.

După stilul rafinat, Diadoh era  probabil originar grec, născut în jurul 400.[65] Lucrarea sa este cunoscută şi citată de Sf. Maxim şi Sofronie al Ierusalimului autorul fiind identificat cu Diadoh, episcopul Foticeei din Epir.
Tot el este semnatarul unei scrisori din anul 458 către împăratul Leon I în ce priveşte controversa monofizită, fiind numărat de Patriarhul Fotie între adversarii monofiziţilor.[66] Alte date despre viaţa lui Diadoh nu mai sunt cunoscute.

Este considerat un autor de sinteză a curentelor spirituale de până la el. Spiritualitatea răsăriteană s-a dezvoltat plecând de la două tendinţe: cea evagriană caracterizată de intelectualism şi tributară origenismului iar prin acesta filosofiei spirituale platonice caracteristică şcolii alexandrine, şi cea macariană centrată pe mistica simţirii harului, pe o mistică a inimii caracteristică a spiritului semitic. Mistica macariană are multe puncte de convergenţă cu mesalianismul şi după cum vom vedea, Diadoh corectează unele afirmaţii ale lui Pseudo-Macarie.[67] Plested M. presupune influenţe în mod paradoxal atât evagriene (împărţirea de tipul centuriilor evagriene, filiaţia anumitor capete ale lui Diadoh), cât şi macariene (omul unitate trup-suflet centrată pe inimă, simţirea harului).[68] Acelaşi autor e împotriva prezentării lui Diadoh ca fiind o combinaţie eclectică a două tradiţii divergente mai mult sau mai puţin compatibile.

Moartea sa este plasată înainte de 457[69] deşi unii propun o dată mai târzie: 487[70].

Aspecte ale învăţăturii mesaliene prezente la Marcu Ascetul şi combaterea acestora

Una din erorile fundamenatale ale ereziei mesaliene a fost cea cu privire la Botez. Acesta era în opinia lor ineficace în a elibera omul de păcat, prin neputinţa de a exorciza demonul ce rămânea în continuare în suflet, fapt dovedit, potrivit acestora, prin continuarea căderilor în patimi. Păcatul cel vechi se ştergea doar prin nevoinţe, până atunci rămânând prezent şi activ în sufletul omului. Unul din textele scripturistice invocate de mesalieni şi redate de Marcu era cel de la Corinteni „să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului”.[71] Răspunsul dat de către Marcu se referă la libertatea dăruită nouă prin botez şi este în consonanţă cu întreaga teologie paulină a eliberării de sub jugul faptelor legii. Însă libertatea noastră de sub povara păcatului o păstrăm pe măsura împlinirii poruncilor. Neîmplinind poruncile lui Hristos stăm sub puterea păcatului, aceasta neînsemnând că păcatul nu a fost şters, ci prin alipirea de păcatele mai vechi sau mai noi posibilă datorită libertăţii noastre, cădem iarăşi în robia patimilor.

Această cădere ulterioară nu afectează în vreun fel eficienţa botezului.[72] Credinţa nu este doar acceptarea pasivă a unor idei şi botezul ulterior. Ea este o angajare cu toată fiinţa în parcurgerea drumului de la chip al asemănare. Credinţa stă şi în împlinirea poruncilor.[73] Dacă păcatul ar putea fi desfiinţat prin fapte ar fi relativizată opera de mântuire a lui Hristos, unul din aspectele întrupării nemai avându-şi  rostul. Harul care l-am dobândit în dar, căci toţi eram păcătoşi până la unul, n-ar mai fi dar, ci răsplată. Starea de păcătoşenie ulterioară botezului nu îl viciază, ci e din vina noastră pentru că nesocotim poruncile. „Nici botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu sileşte voia omului”, aşadar ne aflăm responsabili de propriile decizii şi acţiuni. Dumnezeu din iubire ne-a curăţit de păcatul şi moartea în care zăceam, însă asumarea acestei curăţiri presupune răspunsul nostru. La fel ca şi în Rai, Dumnezeu ne cere libertatea ca să ne elibereze, ne cere conlucrarea. Curăţiţi suntem, dar putem iarăşi cădea pentru că „curăţirea întâmplată în chip tainic prin Botez (...) e aflată efectiv prin porunci”[74]

Cu toate acestea, mesalianul îmaginat de Marcu în dialogul său nu înţelege de ce nu are loc eliberarea totală de patimi prin Botez? De ce mai sunt oamenii luptaţi de vicii? Tocmai datorită libertăţii lor. Omul este slobozit de păcat prin Botez însă datorită libertăţii voinţei, aceasta stăruie şi rămâne ataşată în continuare de ceea ce iubeşte. Dumnezeu nu ne despătimeşte forţat. La fel ca în actul creaţiei, prin Botez suntem scoşi „cu sila” din tăvălugul morţii în care ne-a aruncat ireversibil păcatul lui Adam însă, la fel ca în Rai, avem libertatea de a împlini sau nu poruncile mântuitoare.

Obiecţia mesaliană se referă la puterea patimilor aflătoare în noi chiar şi după botez: „vrem să împlinim poruncile, dar nu putem, fiind ţinuţi cu puterea de păcat; de aceea trebuie să ne nevoim mai întâi şi să ştergem păcatul ca să putem împlini poruncile libertăţii.”[75] Marcu replică faptul că însăşi poruncile sunt nevoinţe. Care sunt nevoinţele care nu sunt porunci şi pot fi considerate curăţitoare de păcat? Paradoxal, necesitatea împlinirii poruncilor pare o frustrare a libertăţii noastre, însă ea vizează pe de o parte eliberarea noastră de sub adevărata robie – cea a patimilor, iar pe de altă parte urmăreşte exercitarea dreptului nostru de a accepta iubirea lui Dumnezeu sau de a o respinge. Împlinirea poruncilor nu scoate afară păcatul, fapt ce poate fi făcut şi a fost făcut de Hristos, ci poruncile „păzesc condiţiile libertăţii noastre”.

Dacă păcatul este eliminat prin Botez, de ce mai este el totuşi activ în inima noastră? se întreabă mesalianul dialogului lui Marcu, care răspunde că ceea ce lucrează în noi nu e vreo rămăşiţă de păcat „ci un semn al împătimirii libere.” Botezul nu atinge în nici un fel libertatea noastră, nici măcar în ceea ce priveşte aplecările noastre pătimaşe, Marcu socotind că două sunt cauzele existenţei păcatului în noi după botez şi ambele sunt datorate nouă: neîmplinirea poruncilor care ne eliberează de tirania ataşării de patimi, şi faptele rele de după botez. Harul dăruit nouă încă din clipa Cinzecimii personale – Botezul, se descoperă după parcurgerea drumului împlinirii poruncilor.[76] Harul dăruit la botez este desăvârşit şi desăvârşitor însă voinţa noastră, prin aplecarea spre cele de care este ataşată, îl poate face nelucrător, nu în sine, ci în sensul în care nu ne poate înrâuri datorită lipsei colaborării sau dispoziţiei noastre. Lucrarea poruncilor o facem tot cu conlucrarea şi întărirea harului şi este acceptarea liberă a mântuirii înfăptuită de Hristos pentru noi.[77]

În continuarea texului, mesalianul recurge la o serie de sofisme întrebând pe cine primim prin Botez, speculând astfel diferenţele din textul lui Marcu. Primim pe Fiul sau pe Duhul? Acesta răspunde că pe Duhul, însă datorită numirilor Duhului de Duh al Tatălui sau al Fiului, putem spune că primim întreaga Treime. Ereticul, sesizând imprecizia argumentului lui Marcu (până la urmă nu datorită numirilor comune primim în noi lucrarea Treimii) chestionează ortodoxia trinitară a acestuia: Duhul este Treimea? Răspunsul dat este precis. Prezenţa Duhului în Tatăl şi Fiul nu este „prin amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiaşi voinţe şi dumnezeiri”.[78]

Un alt sofism propus de mesalianul imaginat se referă la experienţa ispitei care, în opinia acestuia, ar fi urmare a păcatului lui Adam.

Posibilitatea alegerii, deci a mişcării în sensul ei maximian, ţine exclusiv de firea schimbătoare, deci imposibilitatea alegerii adică excluderea „momelii” ar ţine de firea neschimbabilă ori noi, spre deosebire de îngeri, suntem schimbabili. Mesalienii aveau o problemă în a înţelege însăşi natura acestei momeli.[79] Ea este de fapt proba liberei noastre voinţe care ne poate sau nu statornici în rău. Diavolul nici măcar nu are puterea de a ne stârni gândurile cu forţa, ci le prezintă sub formă de năluciri îmbiindu-ne cu prezentarea aparentă a lucrurilor, însă avem prin botez toată puterea să-l respingem printr-un război duhovnicesc susţinut.

„Oare n-am primit în chip necesar greşeala lui Adam, care este păcatul nostru cu gândul?”[80] Păcatele cu gândul nu se identifică cu păcatul lui Adam, ci sunt semnul împătimirii personale. Şi oricum dacă am fi primit însăşi greşeala atunci în temeiul acestui fapt ar trebui să păcătuim în mod necesar astfel încât nu am mai fi putut fi învinuiţi, însă nu este aşa pentru că există cazuri contrare cum sunt cele ale ţinerii poruncilor. O altă obiecţie ar fi aceea că, deşi suntem botezaţi şi voim cu totdinadinsul să ne izbăvim de patimi, nu putem. Nu rezultă de aici că aceasta e o moştenire a faptei lui Adam? Nu, pentru că în acest caz toţi am fi stăpâniţi de patimi la acelaşi nivel, dar patimile au în unii mai multă putere decât în alţii.

Marcu jalonează de fapt în toată teologia sa baptismală, controversele teologice ce aveau să urmeze cu referire la problema vinei, a păcatului strămoşesc, a transmiterii acestuia etc. Punctul de plecare al oricărui demers teologic este proto-părintele Adam şi experienţa acestuia.[81] Nu moştenim nici momeala care a fost îngăduită de Dumnezeu pentru cercarea voinţei lui Adam (o experiem şi noi dar nu ca moştenire, ci ca prilej de sporire în virtuţi prin aceeaşi „orânduire mai înaltă”) şi nici vina căderii lui (vina implică responsabilitate personală), ci doar „moartea după dreptate”. Orice păcat săvârşit de noi este din propria libertate şi înclinaţie spre cele trecătoare.

Aspecte ale învăţăturii mesaliene prezente la Diadoh al Foticeei şi combaterea acestora

O primă aluzie la învăţătura mesaliană din scrierea lui Diadoh este la capătul 36 şi se referă la una dintre principalele lor erori, anume cea a vederii fizice a slavei lui Dumnezeu, învăţătură ce se va păstra la unele secte mult după dispariţia acestora. În experienţa mistică sufletul simte o „gustare negrăită”[82] dar nu vede ceva din cele nevăzute. Vederea nu este în nici un caz una de natură fizică, ci experienţa aceea ca un tot unitar este descrisă ca vedere şi pentru că este întâlnire cu dumnezeirea, categoriile descriptive eşuează.

În ceea ce priveşte natura viselor (c. 37), ele pot fi distinse prin tulburarea sau pacea pe care o aduc. Aceasta este de altfel o temă curentă a părinţilor spirituali, care recomandă respingerea lor indiferent dacă sunt de la Dumnezeu, pentru paza de înşelarea potrivnicului.

Descrierea şi combaterea explicită a temelor mesaliene nu începe decât cu capătul 76, care se referă, se pare, chiar la Pseudo-Macarie[83], în care  este tratată problema coexistenţei în suflet a Duhului Sfânt şi a diavolului, fiecare ispitind spre bine, respectiv spre rău. Diadoh face aici o afirmaţie originală postulând scoaterea demonului din suflet odată cu botezul şi înlocuirea acestuia cu Duhul lui Dumnezeu, postulat ce va avea o vădită influenţă în redactarea rânduielii actuale a botezului. Dacă diavolul ispitea pe om înainte de botez dinăuntru, odată cu scoaterea lui şi înlocuirea cu harul, el ispiteşte pe om dinafară. Sălăşluirea harului este tainică, el aşteptând să fie descoperit prin porunci.[84]

Coexistenţa celor doi în suflet nu ar fi posibilă nici datorită naturii simple a sufletului (c. 78), însă aceasta nu înseamnă că voinţa liberă este în vreun fel afectată sau că suntem scutiţi de războiul patimilor. Diavolului i se mai îngăduie să lucreze prin trup, prin patimile acestuia (c. 79). Argumentul cohabitării este pentru mesalieni textul de la Ioan “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”[85], de aici rezultând putinţa de a exista împreună în sufletul uman. La acesta se mai adaugă o serie de texte care ar indica o atare locuire de către demon: „Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit.”[86], „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.”[87], „Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu”[88] Toate aceste texte indică desigur posibilitatea ca demonii să locuiască în trup (cum sunt cazurile demonizărilor care au loc prin îngăduinţa lui Dumnezeu), să ispitească cu o putere care pare de neînvins etc.[89] Dar „câtă vreme Duhul este în noi Satana nu poate intra ca să rămână în adâncul sufletului”[90]. Harul lucrează sau mai bine spus conlucrează nevăzut, devenind din ce în ce mai vădit odată cu parcurgerea drumului virtuţilor. Uneori există şi o părăsire cu scop pedagogic a harului, dar chiar şi în acest caz, el ajută sufletul în chip ascuns, căci prin lupta puternică din partea dracilor, sufletul sporeşte în virtuţi, părăsirea aducând şi întristare, smerenie şi deznădejde măsurată.[91]

Diadoh se află printre primii părinţi care descriu amănunţit dinamica chip-asemănare în care suntem angajaţi începând cu botezul nostru. „Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre cari unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufle­tului, adică „chipul” nostru, spălând orice sbârcitură a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască îm­preună cu noi ceea ce este „asemănarea”. Deci când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip, asemănarea. Căci precum zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului, apoi înflorind puţin câte puţin culoarea prin culoare, scot la arătare chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, aşa şi sfântul har al lui Dum­nezeu readuce întâi prin Botez „chipul” omului la forma în care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumuseţea „asemănării” şi stând goi şi fără frică în atelierul lui, înfloreşte o virtute prin alta şi înalţă chipul sufletului din strălucire în strălucire, dă­ruindu-i pecetea  asemănării. Aşa încât simţirea ne arată cum ia formă în noi asemănarea, dar desăvârşirea ase­mănării o vom cunoaşte abia din iluminare. Căci toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintând după o măsură şi rânduială negrăită. Dar dragostea duhov­nicească nu o poate câştiga cineva până ce nu va fi iluminat întru toată încredinţarea de Duhul Sfânt. Căci până ce  nu   primeşte  mintea  în   chip  desăvârşit  asemănarea prin lumina dumnezeiască, poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este încă lipsită de dragostea desăvârşită.”[92] Aşadar botezul scoate demonii în afara sufletului, harul se sălăşluieşte in chip intim în adâncul de taină al acestuia dar aceasta nu presupune în nici un caz imposibilitatea ispitirii sau coexistenţa binelui cu răul în suflet, ci suntem angajaţi într-un proces dinamic spre a realiza sau împlini ceea ce ni s-a dăruit, anume de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Harul care este „înăuntrul nostru” ni se descoperă odată cu sporirea în virtuţi culminând cu unirea mai presus de minte cu Dumnezeu.

Concluzii

Deşi persecutat, mesalianismul a fost o mişcare spirituală de amploare supravieţuind în diverse forme până în ziua de astăzi. Chiar dacă a fost încă de la început catalogată ca erezie, a avut uşoare influenţe chiar şi în cercurile ortodoxe, pseudo-Macarie şi Cartea Treptelor fiind exemplele cele mai elocvente. Sf.Vasile ar fi simpatizat şi el cu ascetismul eustatian şi mesalian[93] definindu-se ca „zelos aderent al felului lor de vieţuire”.[94] Chiar şi Sf. Simeon Noul Teolog a fost susceptibil de a fi interpretat în cheie mesaliană, înscriindu-se pe linia ce porneşte de la Pseudo-Macarie.[95]

Este de altfel bine ştiut că una din acuzele majore ce au fost imputate isihasmului a fost erezia mesaliană.

Mai mult sau mai puţin motivat, mesalienii au vrut ceva palpabil, ceva sensibil, au vrut să pună degetul pe rană „şi să strige: este!”. Este probabil şi ispita contemporaneităţii ce aşteaptă minunile lui Dumnezeu, experienţa lui sensibilă, vederea lui, ceva tangibil care să întărească (ne)credinţa.

Ionut Mavrichi

sus

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Ionut Mavrichi

Bibliografie:

  1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea Biblică interconfesională din România, 1982.
  2. Amann É., art. Messaliens, în Dictionnaire de Théologie Catholique, Tome X première partie, Paris, 1928.
  3. Bareille G., art. Euchites, în Dictionnaire de Théologie Catholique, Tome V deuxième partie, Paris, 1924.
  4. Chadwick H., The Identity and Date of  Mark the Monk, Eastern Churches Review 4, Oxford, 1972, reluat în History and Thought of the Early Church, Variorum Reprints, London, 1982, pp. 125-130.
  5. Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. I, ed. II,trad. rom. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, pp. 335-390.
  6. Gribomont J., art. Marc le Moine, în Dictionnaire de Spiritualité, Tome X, Beauchesne, Paris, 1980, col. 274-283.
  7. Guillaumont A., art. Messaliens, în Dictionnaire de Spiritualité, Tome X, Beauchesne, Paris, 1980, col. 1074-1083.
  8. Halleux André (de), Patrologie et Oécumenisme, Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensum XCIII, Leuven University Press, Leuven, 1990.
  9. Lampe G. W. H., A Patristic Greek Lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1961.
  10. Places Édouard (des), art. Diadoque de Photicé, în Dictionnaire de Spiritualité, Tome III, Beauchesne, Paris, 1957, col. 817-834.
  11. Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeescul Botez, în Filocalia, vol. I, ed. II,trad. rom. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, pp. 274-309.
  12. Plested M., Macarius and Diadochus: An Essay in Comparison, în Studia Patristica, vol. XXX, ed. E. A. Livingstone, Peeters, Leuven, 1997, pp. 234-240.
  13. Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, trad. rom. V. Sibiescu, Coll. PSB 44, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995.
  14. Vasile cel Mare, Scrieri III, trad. rom. C. Corniţescu şi T. Bodogae, coll. PSB nr. 12, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988.
  15. Wace H. şi Piercy W., A Dictionary of Christian Biography and Literature, Londra, 1911.

Ionut Mavrichi

sus

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Ionut Mavrichi

NOTE:


[1] Este vorba de opoziţia clasică: instituţie - profetism, ierarhie sacramentală – ierarhie harica etc.

[2] Aceasta fiind şi una din caracteristicile lor datorată importanţei aproape exclusivă acordată rugăciunii. cf. Antoine Guillaumont, art. Messaliens, în Dictionnaire de Spiritualité, Tome X, Beauchesne, Paris, 1980, col. 1074.

[3]Menţionată de Epifanie al Salaminei în Panarion 80, 1 aceştia sunt numiţi şi satanişti din cauza cultului pe care îl aduceau lui Satan cf. Lampe G. W. H., A Patristic Greek Lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1961, p. 833.

[4]“conducătorii acestei erezii au fost Dadoes, Sava, Adelfios, Herma si alţii”, Teodoret al Cirului, Hist. Eccl. IV, 11, 2, trad. rom. V. Sibiescu, Coll. PSB 44, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p.166.

[5] Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1074

[6] H. Wace şi W. Piercy, A Dictionary of Christian Biography and Literature, Londra, 1911, p.306.

[7] Guillaumont A., ibidem.

[8] Bareille G., art. Euchites, în Dictionnaire de Théologie Catholique, Tome V deuxième partie, Paris, 1924, col. 1457.

[9] Care potrivit lui Filoxen de Maboug ar fi fost „inventatorul ereziei” cf. Scrisoare către Patriciu din Edessa, P.O. 30, Paris, 1963 apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1074.

[10]Teodoret al Cirului, Hist. Eccl. IV, 11, 6-8, trad. rom. V. Sibiescu, Coll. PSB 44, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 166.

[11] H. Wace şi W. Piercy, A Dictionary of Christian..., p.  307.

[12] Bareille G., art. Euchites..., col. 1457-1458.

[13] Teodoret al Cirului, Hist. Eccl. IV, 11, 3..., p. 166.

[14] „dar dacă stăruie în aceasta şi nu le anatemizează, preoţii, diaconii şi cei care au o treaptă în Biserică să cadă şi din cler şi din treaptă şi din comuniune, iar laicii să fie anatemizaţi.” Arhid. Ioan Ică jr., Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la editura Deisis, Sibiu.

[15] Timotei prezbiter al Constantinopolului, De Receptione Haereticorum, P.G., t. LXXXVI, col. 47. apud Bareille G., art. Euchites..., col. 1459.

[16] Idem., ibidem, col. 1457-1458.

[17]Bareille G., art. Euchites...,  1460-1461

[18] Gheorghe Chedrinos; Ana Comnena; Nichifor Gregoras; Harmenopoulos etc. apud Idem., ibidem, col. 1455.

[19] H. Wace şi W. Piercy, A Dictionary of Christian..., p. 306; Bareille G., art. Euchites..., col. 1461.

[20] Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1077-1078.

[21]Se pare că există păstrate fragmente într-o catenă a răspunsului dat acestei scrieri de către Sever al Antiohiei, păstrată la New College, Oxford cf. H. Wace şi W. Piercy, A Dictionary of Christian..., p.308.

[22] De Receptione Haereticorum, P.G., t. LXXXVI, col. 48-52, apud Amann É., art. Messaliens, în Dictionnaire de Théologie Catholique, Tome X première partie, Paris, 1928, col. 793.

[23] De Haeres. 80, P.G., t. XCIV, col. 729-730 apud Idem, ibidem, col. 793.

[24] Guillaumont Antoine, art. Messaliens, în Dictionnaire de Spiritualité, Tome X, Beauchesne, Paris, 1980, col. 1079.

[25]Timotei 1, Ioan Damaschin 1-3 apud Idem, ibidem , col. 1080;  Teodoret, Hist. Eccl.  IV, 11, 7,  p.167. 

[26] Timotei 9, Ioan Damaschin 2 şi 13 apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1080.

[27] Timotei 2 apud Idem, ibidem, col. 1080; Teodoret, Hist. Eccl.  IV, 11, 7,  p.167. 

[28] Ioan Damaschin 5 apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1080.

[29] Ioan Damaschin 4, Babaï cel Mare, Teodor bar Koni apud Idem, ibidem, col. 1080.

[30] Timotei 3, Ioan Damaschin 4 şi 6, Babaï, Teodor bar Koni  apud Idem, ibidem, col. 1080; Teodoret, Hist. Eccl.  IV, 11, 7, p.167. 

[31] Maxim Mărturisitorul / Ioan de Scytopolis apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1080.

[32] Agapius de Mabboug şi Bar Hebraeus apud Idem, ibidem, col. 1080.              

[33] Teodoret, Timotei 2 şi 9 apud Idem, ibidem, col. 1080.

[34] Timotei 2, Ioan Damaschin apud Idem, ibidem, col. 1080.

[35] Ioan Damaschin 12 apud Idem, ibidem, col. 1080.

[36] Timotei 3, Ioan Damaschin 10 apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1080; Teodoret, Hist. Eccl., IV, 11, 7, p.167. 

[37] Ioan Damaschin 7 şi 17 apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1080.

[38] Timotei 4, Ioan Damaschin 8 apud Idem, ibidem, col. 1080.

[39] Ioan Damaschin 11 apud Idem, ibidem, col. 1080.

[40] Teodoret, Timotei 19, Ioan Damaschin 9 apud Idem, ibidem, col. 1080.

[41] Timotei 17, Ioan Damaschin 9 apud Idem, ibidem, col. 1080.

[42] Ioan Damaschin 18 apud Idem, ibidem, col. 1080.

[43] Teodoret, Hist. Eccl. IV, 11, 7, p.167; Timotei 3, Babaï apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1080.

[44] Teodoret, Hist. Eccl. IV, 11, 1 p.167; Timotei 10 apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1081.

[45] Teodoret , Hist. Eccl . IV, 11, 7 p.167; Timotei 5, Babaï apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1081.

[46] Babaï cel Mare apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1081.

[47] Lampetiu, unul din liderii lor, în timp ce le cerea celor „nedesăvârşiţi” o asceză severă, el se desfăta de un trai lejer în virtutea despătimirii sale cf. Teodor bar Koni  apud Idem, ibidem, col. 1081; Teodoret, Hist. Eccl. IV, 11, 7,  p.167.

[48] Acelaşi Lampetiu ar fi spus „Daţi-mi o fată tânără şi frumoasă şi vă voi arăta eu ce este sfinţenia” cf. Fotie apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1081.

[49] Timotei 15, Ioan Damaschin apud Idem, ibidem, col. 1081.

[50] Teodoret, Hist. Eccl. IV, 11, 1, p.166.

[51] Teodoret, Hist. Eccl.  IV, 11, 2 p. 166; Timotei 12 apud Guillaumont A., art. Messaliens..., col. 1082.

[52] Ioan Damaschin apud Idem, ibidem, col. 1082.

[53] Acuzaţie adusă de un Sinod nestorian din 486 apud Idem, ibidem, col. 1082.

[54] Ioan Damaschin apud Idem, ibidem, col. 1082.

[55] apud Idem, ibidem, col. 1082.,  Teodoret, Hist. Eccl.  IV, 11, 2, p. 166.

[56]Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeescul Botez, în Filocalia, vol. I, ed. II,trad. rom. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, pp. 274-309.

[57]Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol. I, ed. II,trad. rom. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, pp. 335-390.

[58] Nichifor Calixt, Hist. Eccl. XIV, 30, apud.  Wace şi W. Piercy, A Dictionary of Christian..., p. 699.

[59] Gribomont J., art. Marc le Moine, în Dictionnaire de Spiritualité, Tome X, Beauchesne, Paris, 1980, col. 280.

[60] Chadwick H., The Identity and Date of  Mark the Monk, Eastern Churches Review 4, Oxford, 1972, reluat în History and Thought of the Early Church, Variorum Reprints, London, 1982, pp. 125 et passim.

[61] Gribomont J., ibid.

[62] Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. I, ed. II, Sibiu, 1947, p. 221.

[63] Idem, Ibidem, p. 227.

[64] Idem, Ibidem, p. 229.

[65] Édouard des Places, art. Diadoque de Photicé, în Dictionnaire de Spiritualité, Tome III, Beauchesne, Paris, 1957, col. 817.

[66] Dumitru Stăniloae, Filocalia..., p. 328.

[67] Plested M., Macarius and Diadochus: An Essay in Comparison, în Studia Patristica, vol. XXX, ed. E. A. Livingstone, Peeters, Leuven, 1997, p. 235.

[68] Idem, Ibidem, p. 235-236.

[69] Édouard des Places, art. Diadoque de Photicé..., col. 817.

[70] Plested M., Macarius and Diadochus: An Essay..., p. 236.

[71] II Co, 7, 1.

[72] “Sfântul Botez este desăvârşit dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte poruncile” cf. Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc..., p. 275.

[73] Idem, ibidem.

[74] Idem, ibidem., p. 276.

[75] Idem, ibidem., p. 278.

[76]“Căci întâi se dă Botezul în Biserica universală şi prin Botez se dă în chip tainic (mistikws) harul care, locuieşte astfel în chip ascuns (kriptws). Pe urmă, pe măsura împlinirii poruncilor şi a nădejdii înţelegătoare, acesta se descopere celor ce cred în Domnul.” Idem, ibidem., pp. 287-288.

[77] “Aceasta arata că precum harul este desăvârşit, dar noi nu suntem desăvârşiţi din pricina neîmplinirii poruncilor, tot aşa Sfântul Botez este desăvârşit faţă de noi, dar noi suntem nedesăvârşiţi faţă de el. Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea celui ce locuieşte întru tine. Şi astfel ţi se va arăta ţie Domnul, potrivit făgăduinţei, în chip duhovnicesc, precum Însuşi ştie: „Iar Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate". ( II Co 3, 17)Atunci vei înţelege ceea ce s-a spus că: „împărăţia cerurilor în lăuntrul vostru este" (Lc 17,21).” Idem, ibidem., p. 290.

[78] Idem, ibidem., p. 293.

[79] “Dar fiindcă voi socotiţi că gândurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând odată că sunt păcatul lui Adam, altădată că sunt însuşi Satana şi iarăşi altădată că sunt momeala  aruncată de Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei şi alt­ceva gândurile noastre rele, chiar dacă îşi au punctul de plecare în momeală. Satana este însuşi ipostasul diavolului, care a încercat să-L ispitească chiar şi pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de către primul om. Momeala aruncată de Satana, este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând  Ea foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de mintea noastră” Idem, ibidem., p. 298

[80] Idem, ibidem., p. 300

[81] „Aşa dar trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, şi nu cum socoteşti tu. Acestea sunt: atacul (momeala) prin orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin necredinţă şi moartea prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât a călcării din necredinţă. Noi am moştenit numai moartea lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne facem din morţi vii, până nu a venit Domnul şi ne-a făcut pe toţi vii. Iar prima înmugurire de gând o avem prin orânduire ca şi acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de ea, după cum ne e voia.” Idem, ibidem., p.308.

[82] Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, c. 36, în Filocalia, vol. I, ed. II,trad. rom. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 348.

[83] Plested M., Macarius and Diadochus ..,. p. 236.

[84] „harul se ascunde, cum am zis, din însăşi clipa în care ne-am botezat în adâncul minţii. Dar îşi acopere prezenţa faţă de simţirea minţii.” Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, c. 77 în Filocalia..., p. 369.

[85] In 1,5.

[86] Lc 11,24.

[87] Rm 7,25.

[88] Rm 7,18.

[89] “Neînţelegând unii aceasta, au socotit că în mintea celor ce se nevoiesc sunt două ipostasuri ce se împotrivesc unul altuia. Dar dacă în aceeaşi clipă se nimereşte ca sufletul să gândească şi bune şi rele, aceasta se întâmplă în chipul în care omul dat mai înainte ca pildă simte totdeodată şi gerul şi căldura. Căci de când mintea noastră s-a rostogolit la chipul îndoit al cunoştinţei, e silită chiar dacă nu vrea, să poarte în aceeaşi clipă şi gânduri bune şi gânduri rele, mai ales la cei ce ajung la o subţirime a puterii de deosebire. Căci cum se gră­beşte să înţeleagă binele, îndată îşi aminteşte şi de rău.” Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, c. 88 în Filocalia..., p. 378.

[90] Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, c. 82 în Filocalia..., p. 373.

[91] Idem, ibid., c. 87, p. 377.

[92] Idem, ibid., c. 89, pp. 379 - 380.

[93] J. Gribmont, Saint Basile et le monachisme enthousiaste, Irénikon 53 (1980), 135-136 şi 143-144 apud André de Halleux, Patrologie et Oécumenisme, Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensum XCIII, Leuven University Press, Leuven, 1990, p. 667, nota 7.

[94] Organizat de Eustatie care, să nu uităm, i-a fost duhovnic până a căzut în erezie. Sf. Vasile cel Mare, Ep. 223 Către Eustatiu, trad. rom. C. Corniţescu şi T. Bodogae, coll. PSB nr. 12, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 459.

[95] André de Halleux, Patrologie et Oécumenisme..., p. 771 et passim.

Ionut Mavrichi

sus

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Ionut Mavrichi


Cãutare  în  site

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, pr. Iulian Nistea.