*

PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ



Alex Nicolin
Copenhaga
Gheorghe Fedorovici
Bucuresti
Mihai Neamtu
Londra
Dinu Grigore Mos
Cluj-Napoca
Iulian Nistea
Paris
Radu Teodorescu
Cugir-Alba

 

MENIU
alte rubrici ale sitului
Ce este nou!
updated
Mari duhovnici
in viata si adormiti
Media ortodoxa
photos - film - audio
analize internet
Traduceri
teologie si duhovnicie
Spiritualitatea ortodoxa
Despre noi
Patericul adnotat
Patericul Egiptean
Eseuri
updated
Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici
Simone Weil
1909-1943
Poeme
Jurnal athonit
literatura si duhovnicie
Ileana Malancioiu
poeta
Nistea writers
simbol crestin vechi

INTERACTIV
participarea Dvs
Legaturile Dvs
inscrieti-va situl !
Harta Vizitatorilor
Priviti si lasati un semn pe harta
Forum !
Participati la discutii
My Guestbook
Vizitati si semnati
Cartea de oaspeti

 

Legaturi rapide
situri speciale
Icoane bizantine
icones grecques-byzantines
Intrebari si raspunsuri
spiritualitatea ortodoxa
Calendar ortodox !
2005, sinaxar
vietile sfintilor
Credo.ro
Portal Ortodox
Zambete din pantecele mamei
Ortodocsi din Paris
Orthodoxes à Paris
Biserica Ortodoxa Romana din Paris
Parohia Sfintii Arhangheli
Filocalia.ro
NOU !
Asociatia OrtodoxRoNet
NOU !
OrtRadio
situl emisiunii radio
L'Eglise Orthodoxe aujourd'hui (Paris)

 

 

  *
Eseuri teologice
pr. Iulian Nistea (Paris), Mihai Neamtu (Londra), Dinu Grigore Mos (Cluj Napoca), Radu Teodorescu (Cugir), Gheorghe Fedorovici (Bucuresti), Alex Nicolin (Copenhaga), Ionut Mavrichi

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Ionut Mavrichi

Muzica în spiritualitatea bizantină
--Imnul Acatist--

Ionut Mavrichi

Muzica este una dintre expresiile cele mai întâlnite ale rugăciunii, însoţind-o pe aceasta în majoritatea religiilor, deoarece unde cuvântul nu poate exprima întru totul un anume simţământ, cea mai sublimă formă de exprimare a sa este cuvântarea cântată sau singură muzica. Creştinismul moşteneşte, cel puţin în faza iniţială, modelul de rugăciune iudaic, model în care muzica avea un rol proeminent. Sunt numeroase menţiunile biblice cu privire la cântare, chiar Mântuitorul presupunându-se că a cântat împreună cu ucenicii săi[1]. Aşadar, este de înţeles prezenţa în cultul privat sau public al primilor creştini a rugăciunilor cântate. Totuşi este de  remarcat distanţa pe care creştinii o adoptă faţă de prezenţa instrumentelor muzicale, reticenţă bazată, se pare, pe asocierea instrumentelor cu imoralitatea sau idolatria[2], instrumnentele fiind găsite în majoritatea templelor păgâne.

O altă sursă importantă a concepţiei creştine asupra muzicii, a fost cultura greacă în care creştinismul s-a dezvoltat, cultură ce şi-a lăsat adânc urmele în majoritatea dezvoltărilor culturale creştine. Idealul creştin al frumuseţii era foarte apropiat de Frumosul platonic, de simetria şi obsesia grecească a ierarhiei şi armoniei. Ideea pitagoreică asupra armoniei muzicii şi universului, este o temă întâlnită în multe scrieri creştine, temă întâlnită cu predilecţie la Grigorie de Nyssa spre deosebire de reticenţa fratelui său Vasile.[3] Deşi sunt puţine operele care tratează cu exclusivitate subiectul muzicii, se poate vorbi totuşi de o teologie patristică a muzicii. Exegezele la textul Vechiului Testament, ating inevitabil acest subiect. Deşi instrumentele sunt prezente, nici un părinte nu le recomandă pentru uzul cultual al comunităţilor, existând de altfel şi un argument filosofic al preferării vocii umane, Aristotel afirmând că aceasta produce mai multă plăcere decât instrumentele.[4] Vocea umană era considerată o jertfă bineplăcută adusă Creatorului şi pornind de la această idee, cultul creştin s-a dezvoltat pe aceste coordonate. De altfel, este cunoscut un singur moment al anului când instrumentele erau folosite în Biserică, şi anume ajunul Naşterii Domnului, când polihroniile basileului cântate la străni erau acompaniate instrumental.[5] Desigur era un fenomen izolat şi nu-l putem integra propriu-zis în cult, chiar dacă avea loc în Biserică.

O poziţie diferită asupra utilizării muzicii a venit dinspre rigorismul monahal. Oficiile monahale aveau un pronunţat caracter catanictic, auster, penitenţial, iar argumentul invocat era cel al risipirii minţii. Pe de altă parte, oficiul catedral – urban utiliza muzica, Biserica având şi o investire specială a celor ce cântau în străni. Frumuseţea muzicii atrăgea oamenii, familiarizându-i cu învăţătura de credinţă exprimată în cântări. Una din caracteristicile esenţiale ale cultului ortodox este prezenţa învăţăturii dogmatice, întregul cult fiind teo-doxologic.

Una dintre extremele care trebuiau evitate era aceea a excitării simţurilor prin muzică, şi la acest nivel opoziţia monahilor era puternică. Întrebarea care se punea era a modului în care să fie executată cântarea, astfel încât muzica să fie atrăgătoare, să atragă sufletul şi să ridice mintea la contemplarea lui Dumnezeu, evitând melodramatismul[6], deoarece nu plăcerea oamenilor era scopul principal. Din astfel de problematizări şi evoluţii s-a născut un stil propriu bizantin, un stil riguros ascetic, monolitic şi echilibrat. Imnograful trebuia să imite formule prestabilite, ecouri ale imnelor cereşti, aceasta corespunzând unei concepţii mai largi asupra artei (platonică şi neoplatonică) conform căreia inspiraţia era graduală şi ierarhică.[7] Nu întâmplător formulele de intonare a ehului care deschid fiecare glas se numeau apechema care înseamnă ecou, ecou al muzicii cereşti. Sigur, această muzică nu a apărut din senin. Unii specialişti văd originea muzicii bizantine în vechile ehuri greceşti, în vreme ce alţii le plasează în spaţiul sirian. Oricare ar fi originea modurilor bizantine, muzica psaltică s-a edificat într-un sistem monumental şi de ce nu, original, expresie a bogăţiei şi fastului liturgic bizantin.

Pentru exemplificare am ales o creaţie de geniu a imnografiei bizantine, anume Imnul Acatist. Înainte de analiza acestui imn trebuiesc menţionate câteva aspecte ale cultului marial în Bizanţ. Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea creştinilor încă de la începutul Bisericii înregistrându-se chiar şi o bogată prezenţă iconografică a ei. Cultul marial a înregistrat o adevărată explozie după rezolvarea controversei nestoriene. Din moment ce Biserica se exprimase prin cel mai important organ al ei – sinodul ecumenic, nu a mai putut fi pusă nici o stavilă în eflorescenţa imnografiei şi a cinstirii de care se bucura Născătoarea de Dumnezeu.

Constantinopolul era prin excelenţă cetatea ei he Polis sou, cetatea care avea cele mai multe biserici şi locaşuri închinate Maicii Domnului, unde se păstrau relicve care i-ar fi aparţinut, în care se afla vestita biserică a Vlahernelor, locul în care, prin excelenţă, Născătoarea de Dumnezeu împărtăşea binecuvântările sale.[8] Orice pelerinaj în cetatea regină trebuia să cuprindă între obiectivele sale locuri sau relicve ce aveau legătură cu Maica Domnului. Au existat desigur şi uşoare exagerări, texte în care era numită Dumnezeu (Kai meta ton Theon Theos philanthropos), în care i se cerea să dăruiască viaţă veşnică „căci nimeni nu se mântuieşte decât prin tine” etc.[9]

Unul dintre cele mai vestite imne închinate Maicii lui Dumnezeu, şi care s-a păstrat integral este Imnul Acatist. Numele acestuia este format din a privativ adăugat verbului kathizomai care înseamnă a sta jos, a şedea. Aşadar, numele explică practica de a sta în picioare în timpul recitării acestuia.[10] Este compus din 24 de strofe, formând un acrostih, procedeu poetic întâlnit în literatura bizantină. Paternitatea sa este necunoscută, însă există o serie de teorii cu privire la ea. Sinaxarele bizantine îl atribuie patriarhului Serghie al Constantinopolului sau lui Gheorghe Pisides, hartofilax al Sfintei Sofii. Versiunea latină a Sinaxarului vede pe patriarhul Gherman al Constantinopolului ca autor. Alţi specialişti au presupus că Fotie l-ar fi compus.[11]

Sinaxarul menţionează în ziua de 7 august 626 atacul perşilor şi al avarilor. Cu acest prilej patriarhul Serghie ar fi condus o procesiune care a cântat toată noaptea acest Imn, fiind izbăviţi în mod miraculos de atacatori, minune pusă pe seama Maicii Domnului. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Serghie a fost numărat între posibilii autori. După ce sărbătoarea a fost transferată în sâmbăta din a V-a a Săptămână a postului pascal, sinaxarele menţionează şi alte izbăviri de asediu.[12]

Analizând profunzimea şi construcţia imnului, unii autori au atribuit imnul lui Roman Melodul. În acest caz s-ar explica faptul că le era cunoscut locuitorilor capitalei, din moment ce relatarea spune că l-au cântat toată noaptea. Probabil doar condacul iniţial „Apărătoarei Doamne” a fost adăugat în acea seară.
Chiar şi această teorie a fost criticată, imnul fiind plasat de către unii specialişti înainte de Roman Melodul.
Imnul se deschide cu un prooemium care menţionează minunea izbăvirii de asediu. Traducerea literală este: „Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită de lucruri cumplite, cele de biruinţă aduc ţie, Născătoare de Dumnezeu, ca nişte mulţumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire nebiruită, din tot felul de nevoi slobozeşte-mă, ca să strig ţie: Bucură-te Mireasă nemiresită!”[13]

Se observă simbolismul şi vocabularul militar folosit, de altfel comun în imnografia bizantină. Imnul este împărţit în condace şi icoase care formează un acrostih, icoasele terminându-se cu exclamaţia Haire Nymphe anympheute – Salve sposa innupta – Bucurăte mireasă nenuntită/nemiresită!; iar condacele cu Allelouia!.
În afară de folosirea Acatistului în cultul personal el era folosit în cultul public după cum am menţionat, la pomenirea izbăvirii de asediu, în 7 august. În sec. VIII patriarhul Gherman mută Acatistul din 7 aug în 25 martie, la Praznicul Buneivestiri, conţinutul acestuia potrivindu-se cu sărbătoarea. În sec. IX patriarhul Metodie sau Fotie l-a mutat într-una dintre sâmbetele de la sfârşitul Postului Mare, ulterior fixându-se în a V-a sâmbătă, care a primit şi numele de Sâmbăta Acatistului.[14]

Acatistul, în forma lui actuală este deschis de condacul „Apărătoare Doamnă” care în traducerea românească a pierdut orice referinţă la asediul Constantinopolului.

Primul Icos relatează trimiterea îngerului „întîi-stătător”, care văzând că glasul lui cel netrupesc aduce întruparea Mântuitorului, a “heretisit-o” pe Maica Domnului. Începutul acestui icos Aggelos protostates a fost unul dintre argumentele care au pledat în favoarea paternităţii atribuită lui Roman Melodul, deoarece foloseşte o formulă asemănătoare în condacul care se referă la Iosif în Egipt eis to aggelos pro[tostates], condac scris în acelaşi metru.[15] Heretisirile se referă la Născătoarea de Dumnezeu prin care este restaurată făptura deoarece ea este cea „prin care prunc se face făcătorul”.[16]

Condacul al doilea imaginează un dialog între Fecioară şi înger. Răspunsul Maicii Domnului: ştiindu-şi curăţia, primeşte cu anevoie cuvântul, nu există „naştere cu zămislire fără de sămânţă”. Icosul al doilea repetă accentuând aceeaşi temă a minunatei naşteri din „pântece curat”. Condacul şi Icosul al treilea relatează întruparea în pântecele fecioresc prin umbrirea Maicii lui Dumnezeu de către „puterea Celui de sus”, şi apoi vizita la Elisabeta, fiind de asemenea imaginată o laudă pe care prin heretisiri, Sf.Ioan Botezătorul, din pântecele mamei sale, ar fi adus-o Mariei. Condacul al patrulea face referire la îndoiala lui Iosif şi la convingerea ulterioară a acestuia că ceea ce s-a întâmplat este de la Duhul Sfânt. Icosul al patrulea, condacul şi icosul al cincilea şi condacul al şaselea menţionează lauda pe care magii au adus-o Mariei şi întreg episodul biblic al magilor, venirea lor, închinarea, modul în care l-au păcălit pe Irod etc. Icosul al şaselea  se referă la o ipotetică misiune în Egipt, la surparea idolilor şi la lauda adusă Născătoarei de Dumnezeu de către cei scăpaţi de idolatrie. Condacul al şaptelea face referire la dreptul Simeon.

Acatistul este împărţit practic în două. Până la condacul al şaptelea tema este relatarea biblică a bunei vestiri, a naşterii şi a evenimentelor legate de aceasta: magii, păstorii, fuga în Egipt şi cel al întâlnirii cu Simeon. Partea a doua face referire îndeosebi la efectele întrupării Mântuitorului.

Imnul este de o bogăţie stilistică deosebită, ilustrând în mod fericit modul în care spiritualitatea bizantină a înţeles şi tradus cultul. Acest imn, făcând în egală măsură parte atât din cultul public, cât mai ales din cultul particular, a avut o influenţă majoră asupra pietăţii creştine răsăritene. După modelul lui, au apărut nenumărate acatiste: al Mântuitorului, ale sfinţilor chiar şi ale unor sărbători creştine. Aceste acatiste iconizau imnic viaţa sfinţilor sau aspecte ale praznicelor. Pornind de la această idee, au apărut în spaţiul rusesc aşa numitele icoane-acatist, care conţineau scenele iconografice corespunzătoare fiecărui condac sau icos.
 

Ionut Mavrichi

Bibliografie:

  • Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music, Studia Patristica, XXIV, Peeters Press, Leuven, 1993, p. 265 – 283.
  • Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History, vol. IV.2, Cambridge University Press, Cambridge, 1967.
  • Baynes H. N., The Supernatural Defenders of Constantinople în Byzantine Studies and Other Essays, Grenwood Press, 21974, p. 248 – 260.
  • Leclerq H., art. Acathistus în Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, tome I.1, Paris 1924, col. 213 – 216.
  • Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, 2000.
  • Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000.

NOTE:


[1] Mt 26, 30

[2] Schuller, The Idea of Music, 206 apud Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music, Studia Patristica, XXIV, Peeters Press, Leuven, 1993, p. 267.

[3] Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music..., p. 271 – 272; 283.

[4] Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music..., p. 267, nota 8.

[5] Pseudo-Codinus, De officiis apud Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History, vol. IV.2, Cambridge University Press, Cambridge, 1967, p. 136.

[6] Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music..., p. 275; tocmai acest melodramatism este condamnabil în unele formule locale de muzică bisericească (în Serbia, varianta Cunţanu în Transilvania, Lugoj etc.). De asemenea, nu trebuie comparat melodramatismul acestor formule cu cântarea melismatică bizantină care îşi avea utilitatea ei contemplativă.

[7] Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History..., p. 160.

[8] Baynes H. N., The Supernatural Defenders of Constantinople în Byzantine Studies and Other Essays, Grenwood Press, 21974.

[9] Baynes H. N., The Supernatural Defenders..., p. 260.

[10] Leclerq H., art. Acathistus în Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, tome I.1, Paris 1924, col. 213.

[11] Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History..., p. 144, nota 2.

[12] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, 2000, p. 369.

[13] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat..., p. 369 – 370.

[14] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat..., p. 370.

[15] Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History..., p. 145.

[16] Referinţele la textul românesc al Acatistului din Triodul, E.I.B.M.B.O.R., 2000, p. 445 – 456.

Ionut Mavrichi

sus

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Ionut Mavrichi

Cãutare  în  site

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, pr. Iulian Nistea.