*

PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ



Alex Nicolin
Copenhaga
Gheorghe Fedorovici
Bucuresti
Mihai Neamtu
Londra
Dinu Grigore Mos
Cluj-Napoca
Iulian Nistea
Paris
Radu Teodorescu
Cugir-Alba

 

MENIU
alte rubrici ale sitului
Ce este nou!
updated
Mari duhovnici
in viata si adormiti
Media ortodoxa
photos - film - audio
analize internet
Traduceri
teologie si duhovnicie
Spiritualitatea ortodoxa
Despre noi
Patericul adnotat
Patericul Egiptean
Eseuri
updated
Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici
Simone Weil
1909-1943
Poeme
Jurnal athonit
literatura si duhovnicie
Ileana Malancioiu
poeta
Nistea writers
simbol crestin vechi

INTERACTIV
participarea Dvs
Legaturile Dvs
inscrieti-va situl !
Harta Vizitatorilor
Priviti si lasati un semn pe harta
Forum !
Participati la discutii
My Guestbook
Vizitati si semnati
Cartea de oaspeti

 

Legaturi rapide
situri speciale
Icoane bizantine
icones grecques-byzantines
Intrebari si raspunsuri
spiritualitatea ortodoxa
Calendar ortodox !
2005, sinaxar
vietile sfintilor
Credo.ro
Portal Ortodox
Zambete din pantecele mamei
Ortodocsi din Paris
Orthodoxes à Paris
Biserica Ortodoxa Romana din Paris
Parohia Sfintii Arhangheli
Filocalia.ro
NOU !
Asociatia OrtodoxRoNet
NOU !
OrtRadio
situl emisiunii radio
L'Eglise Orthodoxe aujourd'hui (Paris)
Teognost.ro
Grupul si Editura Teognost
Laurentiu Dumitru
un site de pastoratie
a tinerilor

 

 

  *
Eseuri
pr. Iulian Nistea (Paris), Mihai Neamtu (Londra), Dinu Grigore Mos (Cluj Napoca), Radu Teodorescu (Cugir), Gheorghe Fedorovici (Bucuresti), Alex Nicolin (Copenhaga)

Home -> Eseuri -> Iulian Nistea

„Pasivism” ortodox şi românesc

 

Atât ortodoxia[1] cât şi românismul – prin molipsire, zice-se – suferă de acuza de pasivism, laşitate, colaboraţionism cu lumescul chiar. O enumerare (amestecată) ne va reaminti câteva teme, i.e. capete de acuzare:

(1) cezaro-papismul (sau, în cel mai fericit caz, simfonia leoniană) în Orient, contra papo-cezarismului în Occident
(2) o anumită orientare, fatal orientală, spre mistic şi contemplativ, spre un dispreţ al lumii, iar în cazul „căderii în lume”, preferinţa pentru intrigi subterane („bizantine”, „levantine” sau „fanariote”)
(3) refugierea în pădurile-surori / codrii-fraţi în locul eroismului luptei (între rezultate: „pricăjita” civilizaţie a lemnului – bisericuţe de lemn – în comparaţie cu civilizaţia, grandioasă „puternică” şi masculină, în piatră, a Occidentului)
(4) „Capul plecat sabia nu-l taie” (proverb românesc, balcanic şi oriental…)
(5) Mioriţa (enervanta resemnare a ciobanului complotat)
(6) „Mămăliga românească nu explodează” (zicală a postului de radio Europa Liberă, datând de prin noiembrie 1989, în disperarea că românii rămăseseră sigurii europeni estici cu regim comunist)

Şi exemplele pot continua, cititorul având el însuşi of-urile lui…
Să remarcăm însă, dintru început, că aceste acuze chiar se bazează pe fapte, cuvinte, acţiuni, situaţii concrete şi reale – motiv pentru care şi au mulţi susţinători –, într-o anumită interpretare. Să continuăm să observăm, însă, că această interpretare este numai pe jumătate curajoasă, bărbătească şi agresivă (chiar atunci când se vrea), căci ea nu merge până la capăt. În adevăr, cei care sunt consecvenţi acestei judecăţi – puţini, desigur – ajung până acolo încât se scandalizează de Însuşi Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de ucenicii Săi; ajung până acolo încât se smintesc de însăşi rădăcina lor ca neam şi europeni - Evanghelia şi creştinismul[2]:

(7) De ce nu a zis Iisus şi ucenicii Lui (apostolii, primii împăraţi creştini etc.) nimic împotriva… sclavagismului, bunăoară?
(8) De ce a spus: „Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”?
(9) De ce, după El, Apostolii Lui au predicat şi ei: „Supuneţi-vă înaltelor stăpâniri”, deşi acestea erau cele ale fiarei imperiale romane?
(10) De ce, şi mai târziu, Sfinţii Părinţi, ca sfântul Marcu Ascetul[3] au învăţat: „Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune şi nădejdea care numai la un lucru se gândeşte”[4] sau „Pentru lucrurile pentru care şi-a pus cineva nădejdea în Dumnezeu nu se mai războieşte cu aproapele”[5] – invitându-i pe credincioşi la pasivism şi laşitate social-politică?
(11) De ce, până azi, Biserica ortodoxă se roagă pentru stăpânirea lumească?

Şi exemplele pot iarăşi continua…
Voi încerca în continuare să aduc nişte lămuriri asupra celei de-a doua serii de întrebări/acuze, mai adecvată competenţelor mele decât prima, care, chiar dacă mă pasionează, a primit de-a lungul timpului adevărate răspunsuri de la diferiţi gânditori. Câteva exemple (la fel de amestecate precum întrebările): Gilbert Dargon, Empereur et prêtre : Etude sur le « césaropapisme » byzantin, Paris, 1996 [6]; Christos Yannaras, „Ortodoxia, cultura experienţei eclesiale” (conferinţă la Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti, 12 mai 1995), în volumul: Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, Editura Bizantină, Bucureşti, 1995[7]; Mircea Eliade, „Mioara năzdrăvană”, în volumul: De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, 1980 (sau în alte ediţii mai noi)[8].
 Să  revenim deci la cea de-a doua serie de întrebări.

I.

Forma cererii pentru conducători a ecteniei mari în slujbele ortodoxe din România[9] a variat ca formulă, dar în Liturghierul românesc de astăzi e aşa:

"Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni,
pentru cârmuitorii ţării noastre,
pentru mai marii oraşelor şi ai satelor
şi pentru iubitoarea de Hristos oaste,
Domnului să ne rugăm."

Această formulă, similară celei folosite de Biserica Greacă, a fost adoptată de Sfântul Sinod după anumite ezitări: imediat după Decembrie 1989, de teamă că ea ar putea fi înţeleasă de unii ca o formă/semn de obedienţă/supuşenie a Bisericii faţă de Stat (dar, fără putinţă de tăgadă, şi dintr-un sentiment de culpabilizare pentru acest soi de alunecări în epoca comunistă!), Sfântul Sinod a înlocuit rugăciunea pentru conducători cu rugăciunea pentru popor şi armată. În ultimii ani Biserica Ortodoxă Română a revenit la formula de mai sus, în spiritul Tradiţiei Bisericii, explicitată într-o altă rugăciune de la Sfânta Liturghie, care însă, din păcate, se citeşte astăzi „în taină” (şi nu cu voce tare, ca să fie auzită de tot poporul[10]) în marea majoritate a bisericilor ortodoxe:
"Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru lumea întreagă, pentru Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică;
pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc,
pentru ocârmuirea ţării acesteia, robii lui Dumnezeu (N)[11]
şi Ţie ne rugăm, şi cerem:
dă lor Doamne paşnică şi înţeleaptă ocârmuire,
şi pace lumii Tale,
ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia."[12]
Cu alte cuvinte, nu ne rugăm nicidecum să-i ţină Dumnezeu în scaune pe cei deja aleşi sau instalaţi acolo – nici pe cei care par buni, nici pe cei care sunt răi –, ci ca atât cât stau în acele scaune să le dea Dumnezeu minte şi să fie înţelepţi, să nu facă prostii (care să aducă ţara în război sau în lupte sociale, revolte, tulburări etc.), ca să putem noi toţi „viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia”.

II.

Dar, ce poate face Biserica (care se roagă neîncetat pentru pace) şi ce poate face un creştin, când conducătorii sunt oameni fără-de-lege? [13] O problemă de genul acesta este întotdeauna unică şi deci are un răspuns unic, adaptat la condiţiile particulare ale fiecărei situaţii concrete. Dar, totuşi, nişte principii pot aduce o oarecare lumină teoretică. Trei, mi se pare, sunt ecuaţiile principale ale acestui „sistem” dificil:

  1. Avem, în primul rând, cunoscutul îndemn al Sfântului Apostol Pavel de a ne supune înaltelor stăpâniri (Romani 13, 1-8)[14], care vine oarecum în continuarea şi explicitarea cuvântului Mântuitorului: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, Marcu 12, Luca 20). Puţin mai târziu, autorul Epistolei către Diognet[15] a nuanţat: „Creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume”, „se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă biruiesc legile” [16]. Aceasta ar fi, în scurt, prima ecuaţie.
  2. Ce-a de-a doua ecuaţie a sistemului ar fi proverbul românesc de un bun-simţ care dă frisoane: „La unul fără suflet, trebuie unul fără-de-lege; şi la unul fără lege, trebuie unul fără suflet”[17]. Această zicere populară românească acutizează tensiunea: ca şi creştin, nu-ţi convine nici pielea personajului de „fără suflet”, nici cea a celui „fără-de-lege”…
  3. În fine, acestor două ecuaţii se adaugă, salvator, o a treia, mai puţin băgată în seamă: istoria lui Saul, a lui David şi a proorocului Samuel – a toţi trei!
    Istoria povesteşte cum Saul devine un rege „fără-de-lege” pentru neascultare faţă de Duhul/Glasul/Porunca Domnului, şi cum profetul Samuel, în urma unei „viziuni”, îi spune lui Saul că nu mai este rege. Să citim cu atenţie textul Scripturii:
    „23 Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepăda t, ca să nu mai fii rege peste Israel".
    24 Atunci Saul a zis către Samuel: "Am păcătuit, călcând porunca Domnului şi cuvântul tău; dar m-am temut de popor şi am ascultat glasul lui.
    25 Ridică dar păcatul de pe mine şi întoarce-te cu mine, ca să mă închin Domnului Dumnezeului tău".
    26 Iar Samuel a răspuns lui Saul: "Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel".
    27 Apoi Samuel s-a întors să plece. Dar Saul s-a apropiat de poala hainei lui şi a rupt-o.
    28 Atunci Samuel a zis: "Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine,
    29 Şi nu va spune neadevăr Cel ce este tăria lui Israel şi nu Se va căi, căci El nu este om ca să Se căiască".
    30 Zis-a Saul: "Am greşit; dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu şi înaintea lui Israel şi te întoarce cu mine şi eu mă voi închina Domnului Dumnezeului tău".
    31 Şi s-a întors Samuel după Saul şi s-a închinat Saul Domnului.”
    (1 Regi 15)

Mai departe, profetul Samuel, după porunca Domnului, s-a dus la Iesei din Betleem şi l-a uns pe David rege, pe ascuns - 1 Regi 16: David este uns şi Duhul lui Dumnezeu se depărtează de la Saul şi vine peste David.
În aceste condiţii, Saul încearcă de mai multe ori să ia viaţa lui David, care însă, deşi uns rege şi cu Duhul lui Dumnezeu asupra lui, îl cruţă pe Saul de două ori (1 Regi 24 şi 26), zicând: "Viu este Domnul ! El dar să-l lovească ; sau va veni ziua lui şi va muri , sau va merge la război şi va pieri ; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului !" (1 Regi 26, 10). Aşa se va şi întâmpla: Saul va fi omorât în război.

Să remarcăm că David nu poate concepe să ridice mâna asupra lui Saul (deşi David devenise el „unsul Domnului”!), că nu atentează în nici un fel la situaţia lui Saul de rege al lui Israel. David se încadrează perfect primelor două ecuaţii ale sistemului, ba chiar aduce o nouă clarificare: „va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri”. De ce acţionează David în felul acesta? – Pentru că este în acelaşi Duh cu Domnul Hristos şi cu ucenicii Săi:

„14 Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
15 Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
16 Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.
17 Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.
18 Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.
19 Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul".
20 Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.
21 Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.”
(Romani 12)

Desigur însă, se poate obiecta că David acţionează în principal într-o situaţie personală. Drept care mai interesantă pentru noi este acţiunea profetului Samuel.
Cât îl priveşte pe Samuel, putem face mai multe remarci: Samuel îi spune în faţă regelui Saul că „Astăzi (!) a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine” (1 Regi 15, 28); cu toate acestea, Samuel i-a dat cinstea „ce i se cuvenea” în faţa poporului (1 Regi 15, 30-31), nefăcând nimic politic contra lui (politic ar fi fost, bunăoară, tocmai să nu se întoarcă cu el înaintea poporului – acest gest, da, ar fi fost un gest politic, cu consecinţe poate imediate). Apoi îl unge în ascuns pe David, iar pe Saul nu-l mai revede niciodată în viaţă.

Deşi atitudinile celor doi, David şi Samuel, par de domeniul pasivismului în comparaţie cu o atitudine rebelă şi revoluţionară, totuşi, ele sunt atitudini creştineşti şi profetice care lipsesc prea adesea atât „liderilor de opinie” cât şi lumii ecleziastice ortodoxe româneşti.

Pr. Iulian Nistea

 

_____________________________

NOTE:


[1] Textul de faţă nu este un studiu teologic, ci mai degrabă un eseu (nota autorului).

[2] Când au mai rămas puţini aristocraţi ai culturii europene, cum au fost regretatul Alexandru Duţu ori „belferul culturii” române, Alexandru Paleologu, susţinători ai rădăcinilor creştine ale unei Europe ce refuză a introduce în preambulul Constituţiei Europene referinţa la fundamentele creştine ale conştiinţei/civilizaţiei europene.

[3] Sfântul Marcu Monahul sau Marcu Ascetul este unul din marii Părinţi duhovniceşti din secolele V-VI, a cărui importantă poziţie în tradiţia spirituală o vedem şi din aceea că în mediile monastice bizantine din secolele X-XIV se spunea despre el: „Vindeţi tot ce aveţi şi cumpăraţi pe Marcu Ascetul” ! – mai multe despre învăţătura sfântului Marcu Ascetul la : http://www.nistea.com/eseuri/iulian_nistea/loi-spirituelle.htm

[4] Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 12 (în Filocalia 1)

[5] Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei care-şi închpuie că se îndreptează din fapte, 103 sq (în Filocalia 1)

6 problema nr. (1): Zice Dargon, profesor la Collège de France: „(césaropapisme est) un mot bâtard, un anachronisme qui projette indûment sur l’Orient la notion occidentale de papauté, et sur le Moyen Âge une séparation des pouvoirs impensable avant l’époque moderne » (p.301)

[7] problema nr. (3): teologul şi filosoful Chistos Yannaras vorbeşte aici de nobleţea culturii/civilizaţiei (politismos, gr.) româneşti ca întrupare a „culturii unei experienţe eclesiale”, ca întrupare a unei tradiţii ce dă prioritate relaţiilor personale (pp. 7-15)

[8] problema nr. (5): despre care studiu Nicolae Steinhardt spunea: “Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma locuta. Ce nu înseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism. Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice. […] Împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decât să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de fatalism, de vreme ce fatalismul nici nu crede că poate preface semnificaţia ursitei. Ciobanul săvârşeşte o transmutaţie […], îşi transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumând-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atât absurdului vieţii, cât si teroarei istoriei.” (Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1992, p.349).

[9] problema nr. (11)

[10] Dintr-o tendinţă „mistică” ce s-a generalizat de-a lungul veacurilor şi asupra căreia nu putem insista aici.

[11] „Aici sunt pomeniţi conducătorii, în forma recomandată de Sfântul Sinod”

[12] Rugăciune după prefacerea Darurilor, în Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur

[13] problemele (8)-(9)-(10)

[14] 1 Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.
2 Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.
3 Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.
4 Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul.
5 De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă.
6 Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat.
7 Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.
8 Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea.”

[15] Una din cele mai „puternice” scrieri creştine din perioada Părinţilor Apostolici, adică din secolul al II-lea!

[16]  Epistola către Diognet VI,2; V,10.

[17] nr. 4597 în vol. Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, BPT (nr. 342), Bucureşti, 1966


TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2005, pr. Iulian Nistea.