*

PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ



Pr. Vasile Tudora
Dallas
Ionut Mavrichi
Sibiu
Alex Nicolin
Copenhaga
Gheorghe Fedorovici
Bucuresti
Mihai Neamtu
Londra
Dinu Grigore Mos
Cluj-Napoca
Iulian Nistea
Paris
Radu Teodorescu
Cugir-Alba

 

MENIU
alte rubrici ale sitului
Ce este nou!
updated
Mari duhovnici
in viata si adormiti
Media ortodoxa
photos - film - audio
analize internet
Traduceri
teologie si duhovnicie
Spiritualitatea ortodoxa
Despre noi
Patericul adnotat
Patericul Egiptean
Eseuri
updated
Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici
Simone Weil
1909-1943
Poeme
Jurnal athonit
literatura si duhovnicie
Ileana Malancioiu
poeta
Nistea writers
simbol crestin vechi

INTERACTIV
participarea Dvs
Legaturile Dvs
inscrieti-va situl !
Harta Vizitatorilor
Priviti si lasati un semn pe harta
Forum !
Participati la discutii
My Guestbook
Vizitati si semnati
Cartea de oaspeti

 

Legaturi rapide
situri speciale
Icoane bizantine
icones grecques-byzantines
Intrebari si raspunsuri
spiritualitatea ortodoxa
Calendar ortodox !
2005, sinaxar
vietile sfintilor
Credo.ro
Portal Ortodox
Zambete din pantecele mamei
Ortodocsi din Paris
Orthodoxes à Paris
Biserica Ortodoxa Romana din Paris
Parohia Sfintii Arhangheli
Filocalia.ro
NOU !
Asociatia OrtodoxRoNet
NOU !
OrtRadio
situl emisiunii radio
L'Eglise Orthodoxe aujourd'hui (Paris)

 

 

  *
Eseuri teologice
pr. Iulian Nistea (Paris), Mihai Neamtu (Londra), Dinu Grigore Mos (Cluj Napoca), Radu Teodorescu (Cugir), Gheorghe Fedorovici (Bucuresti), Alex Nicolin (Copenhaga), Ionut Mavrichi (Sibiu), Pr. Vasile Tudora (Dallas)

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Pr. Vasile Tudora

Filioque: "iota" teologiei secolului XX

Pr. Vasile Tudora

Fiul meu, de vei primi poveţele mele şi sfaturile mele de le vei păstra, plecându-ţi urechea la înţelepciune şi înclinând inima ta spre bună chibzuială, dacă vei chema prevederea şi spre buna-cugetare îţi vei îndrepta glasul tău, dacă o vei căuta întocmai ca pe argint şi o vei săpa ca şi pe o comoară, atunci vei pricepe temerea de Domnul şi vei dobândi cunoştinţa de Dumnezeu.
(Pilde, 2:1-5)

Introducere

Teologul Vladimir Lossky[1], afirmă îndrăzneţ că, fie ne place, fie că nu, purcederea Sfântului Duh este singura bază dogmatică serioasă a separării dintre Orient şi Apus. Celelalte probleme nu sunt într-un final decât consecinţe, mai apropiate, sau mai îndepărtate al acestei confruntări iniţiale.

Indiferent de poziţia noastră faţă de afirmaţia de mai sus, pe această temă s-au scris tomuri întregi şi s-au ciocnit multe minţi strălucitoare. Prezentul eseu nu doreşte a fi  o prezentare exhaustivă a acestor confruntări, ci mai degrabă o radiografie de ansamblu dintr-o perspectivă atât dogmatică cât şi istorică.

Părerile asupra acestui subiect sunt împărţite. Extremele merg de la anatemă până la banalizare. Iată ce spunea Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopulului, despre încercarea Apusenilor de a justifica Filioque folosind anumite citate din Sfinţii Părinţi:„Şi voi, care aduceţi în faţă pe Părinţi ca să contraziceţi dogmele Stăpânului, să contraziceţi învăţătura a căror mesageri au fost Αpostolii, să contraziceţi toate Sinoadele Ecumenice, să contraziceţi dumnezeiasca învăţătură propovăduită în întreaga lume, nu vă cutremuraţi, nici nu vă e teamă şi nici nu vă sfiiţi sub ameninţarea anatemei?”[2]

În contrast iată ce declara papa Ioan Paul al II-lea într-o predică din bazilica Sf. Petru din Roma, în prezenţa Patriarhului ecumenic Bartolomeu: „doctrina Filioque, prezentă în versiunea liturgică a Crezului latin, trebuie explicată pentru a scoate la lumină armonia sa totală cu ceea ce mărturisea în crezul său Sinodul Ecumenic dela Constantinopol din 381: Tatăl este izvorul întregii Treimi, unica origine pentru Fiul şi pentru Sfântul Duh”[3]

Istoric

Nu este cu putinţă abordarea corectă a acestui subiect fără a avea o perspectivă istorică corectă. Începutul se face în anul 325, când, confruntaţi cu erezia lui Arie, care punea sub semnul întrebării dumnezeirea Fiului, Sfinţii Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic de la Niceea alcătuiau pentru prima oară o mărturisire de credinţă comună întregii Biserici, ceea ce numim astăzi Crezul. De-a lungul secolelor, confruntaţi cu alte erezii care puneau în discuţie dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh, Părinţii Bisericii s-au reunit din nou, de data aceasta la Constantinopol, în 381, pentru a adăuga Crezului iniţial câteva pasaje noi, printre care şi cel despre Duhul Sfânt.

purceredea duhului sfant in limba greaca

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul
Care din Tatăl purcede,
Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit,
care a grăit prin prooroci.

            Această mărturisire de credinţă a fost confirmat de următoarele sinoade ecumenice, III şi IV, reafirmându-se interdicţia de a face vreo modificare textului iniţial. Cu toate aceste, începând din secolul VI, în partea Apuseană, îşi face apariţia un crez modificat.

            Momentul introducerii Filioque în crezul Latin este neclar. Nu există referinţe istorice clare asupra unei date a introducerii acestuia în uz. Cu toate acestea originea sa primară, cel puţin din punct de vedere teologic, este considerată a fi Fer. Augustin din Hippo.

            Prima documentare istorică a adausului Filioque o avem la conciliul local din 589, Toledo, Spania, care încerca să combată Arianismul scoţînd mai pregnant în evidenţă egalitatea Fiului cu Tatăl. Astfel, este adăugat Crezului iniţial mărturisit de Sinoadele ecumenice de la Niceea şi Constantinopol expresia Filioque, (şi din Fiul). Adausul latin transformă redactarea iniţială a Crezului Niceo-Constantinopolitan în

qui ex Patre Filioque procedit

Care din Tatăl şi Fiul purcede

Conciliul de la Toledo, afirmă însă două lucruri contradictorii: În primul rând aruncă anatema asupra oricui îndrăzneşte să contrazică credinţa primelor 4 Sinoade Ecumenice (Anatema XI), pe de altă parte afirmă acelaşi lucreu despre oricine care pune în discuţie purcederea Sf. Duh de la Tatăl şi de la Fiul (Anatema III) !   Ceea ce înseamnă că deja simbolul niceo-constantinopolitan este alterat.[4]

Istoricul grec Kyriakos Lampryllos, scrie în 1892 o carte intitulată „Mistificarea fatală, un studiu ortodox asupra doctrinei Filioque”. Pentru a scrie această carte el colindă toate bibliotecile Europei studiind documente de-o parte şi de alta. Mai mult, pentru a da o cât mai mare accesibilitate scrierii sale, o redactează şi o publică în limba franceză.

Ipoteza sa este că adausul Filioque a fost introdus în Spania datorită regilor vizigoţi proaspăt trecuţi de la arianism la ortodoxie.[5] Pentru a supraexprima Dumnezeirea Fiului, în faţa unor oameni care o negaseră înainte de convertire, crezul original este mistificat de episcopii locali, prin afirmarea dublei purcederi, prezentându-l ca original. Deşi scopul iniţial poate fi considerat oarecum justificat pe plan local, prin propagarea acestei erori dogmatice majore în Vest, s-a adus un deserviciu major Bisericii soborniceşti.

Revenind la succesiunea istorică a evenimentelor, din Spania, crezul cu adausul latin se propagă în mediul triburilor germane ale francilor (teritoriul Franţei de astăzi) în principal datorită intervenţiei lui Carol cel Mare. Acesta, dorind să-şi extindă, influenţa asupra unei cât mai mari părţi din fostul Imperiu Roman, foloseşte această diferenţă dogmatică ca modalitate de diferenţiere faţă de Orient. El merge până acolo încât convoacă un Conciliu local în anul 807, în care acuză Orientului de a fi mistificat crezul original prin eliminarea Filioque!
Împotriva lui Carol cel Mare se ridică papa Leon al III-lea care se opune cu tărie modificării hotărârilor Sinoadelor Ecumenice. El merge până acolo încât gravează crezul în latină şi greacă, fără adaus, pe două tăblii de argint masiv, pe care le expune deasupra mormântului Sf. Ap. Pavel, în Biserica Sf. Petru din Roma.[6]

Crezul cu Filioque nu a fost acceptat la Roma, rămasă ortodoxă, până la Benedict al VII-lea. Sub presiunea germană, în anul 1017, acesta din urmă îl încoronează pe împăratul Henric al II-lea, acceptând condiţia pusă de împărat, ritul germanic al slujbei, care cuprindea purcederea diadică a Sfântului Duh. Singurul motiv pentru care Roma acceptă adausul Filioque este deci unul temporar şi lumesc,  iar nu unul eminamente dogmatic.

Din acest moment, adausul latin devine dogmă oficială a Bisericii Apusene, cu consecinţele ei ulterioare, care vor duce în mod inevitabil la schisma din 1054.

Paul Evdokimov, teolog apusean ortodox, care s-a preocupat mult de găsirea unei soluţii de surmontare a acestei spinoase probleme,  notează în cartea sa „Sfântul Duh”,„ceea ce Răsăritul reproşează înaintea oricărei analize dogmatice  a noii formule, este actul schismatic de a modifica textul sacru al Crezului, în ciuda interdicţiilor formale ale Sinoadelor ecumenice şi fără să consulte şi zona orientală a Bisericii cea Una Sfântă”[7]

Luând în considerare succesiunea istorică a evenimentelor, şi sesizând adevăratele motive din spatele adausului latin, ne putem pune, pe bună dreptate, întrebarea: cât de onestă este stufoasa teologie dezvoltată în Apus pentru justificarea acestui subiect? Oare într-adevăr Apusul este superior Răsăritului în înţelegerea relaţiilor intime dintre persoanele Sfintei Treimi, sau este doar generator de polemică teologică menită a justifica o eroare greu de admis şi corectat odată împământenită în tradiţia latină cu trecerea timpului?

Considerente teologice

Pentru a răspunde acestor întrebări trebuie să înţelegem mai întâi de ce Răsăritul insistă atât de mult în păstrarea tradiţiei Sinoadelor Ecumenice şi se opune cu atâtă vehemenţă acestei doctrine târzii apusene.

Iată ce declară Comisia de dialog Nord Americană dintre catolici şi ortodocşi:

„În orice discuţie referitoare la originea Sfântului Duh în Taina lui Dumnezeu, şi relaţiile Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh unul cu altul, cea dintâi obişnuinţă a minţii care trebuie cultivată este fără îndoială o modestie reverenţioasă. În ceea ce priveşte însăşi Taina dumnezeiască, putem spune foarte puţine, iar speculaţiile noastre întotdeauna riscă să ceară un grad de claritate şi siguranţă mai mare decât merită”[8]

Dacă toate dialogurile de-a cursul istoriei ar fi pornit de la acest punct, şi ar fi respectat taina nerelevată a modului purcederii Sfântului Duh, multe neplăceri ar fi putut fi evitate. În loc de a urma însă acest principiu, teologii Apuseni, începând cu Fer. Augustin, care este considerat ca sursa principală a dublei purcederi a Sfântului Duh, au căutat să-şi explice această Taină pe cale raţională, utilizând un aparat filozofic nepotrivit.

Documentul declaraţiei comune a Bisericilor Ortodoxe şi Catolice din America de Nord, din Octombrie 2003[9],  afirmă că Sfinţii Părinţi ai primelor Sinoade Ecumenice nu au fost preocupaţi de detaliile purcederii Sfântului Duh de la Tatăl, sau de relaţiile speciale ale Sfîntului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Se poate subînţelege de aici că Apusul, preocupat mai mult de intimitatea acestor relaţii, ridică această Teologie incipientă a Sfinţilor Părinţi pe o treaptă superioară de înţelegere.

Nu putem fi de acord cu această ipoteză deoarece, în fapt, Sfinţii Părinţi ai primului Sinod Ecumenic, specifică maniera purcederii Sfântului Duh, limitându-se la ceea ce a fost revelat omenirii de Domnul Iisus Hristos în Ioan 15:26. Ei structurează Crezul pentru a face extrem de clar că este vorba de purcedeea eternă, imanentă  din Tatăl a Duhului, aşa cum este descrisă şi naşterea Fiului din Tatăl. [10]

Teologul grec Theodore Stylianopoulos observa pe bună dreptate, că diferenţa de fond dintre gândirea răsăriteană şi cea apuseană este că prima îşi bazează învăţătura punând accent pe doxologie şi pe revelaţia dumnezeiască istorică, pe când cea de-a doua pe aparatul filozofic şi definirea abstractă. „În contextul teologiei patristice a secolului al patrulea, spune el, putem afirma că gândirea trinitară a lui Augustin este mai speculativă, mai pătrunsă poate de spiritul căutării filozofice, decât aceea a lui Atanasie cel Mare şi a Capadocienilor.” [11]  Diferenţa constatată de acesta rezidă în faptul că Augustin porneşte de la ideea că relaţiile treimice pot fi explicate pe cale raţională, pe când Părinţii Capadocieni rămân în exprimările lor deosebit de sensibili la imposiblitatea raţiunii de a penetra ontologia divină.

Dezvoltată pentru a suţine un adaus introdus pentru un interes vremelnic, teologia Filioque se bazează pe gândirea profund filozofică a lui Augustin. Utilizând aparatul său filozofic, teologii apuseni au ridicat la rangul de dogmă ideea că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca dintr-un unic principiu.

În sprijinul acestei teorii s-au adus argumente biblice, patristice, filozofice şi istorice. Aceste argumente au fost combătute cu vehemenţă de Biserica Ortodoxă de-a lungul timpului, nereuşindu-se a se ajunge la o concluzie acceptabilă pentru ambele părţi.

Nu vom intra în argumentaţia complexă a problemei, căci de bună seamă teologi de renume de o parte şi de alta, pun la dispoziţie o amplă bibliografie pe marginea acestui subiect. Mă voi mărgini să rezum ideea că adausul Filioque nu corespunde gândirii patristice a Sinoadelor ecumenice din simplul motiv exprimat mai sus al abordării diferite a misterului dumnezeirii şi a Tainei Sfintei Treimi. Când pe baza aceloraşi pasaje biblice şi citate din Sfinţii Părinţi se ajung la concluzii diametral opuse, ceva e nelalocul lui.

Spre exemplu se declară mai nou că ideea de bază, comună celor două curente teologice, este aceea că Tatăl este principiul unic al Fiului şi al Sfântului Duh, singura sursă imanentă a naşterii Fiului şi purcederii Sfântului Duh. Cu toate că cele două părţi sunt aparent de acord asupra acestui subiect, adausul Filioque, pus în contextul Crezului contrazice chiar acest principiu unificator, deoarece introduce fie o dublă cauzalitate în purcederea Sfântului Duh: Tatăl şi Fiul, fie arată că Tatăl şi Fiul constituie o unică cauză a Sfântului Duh. În ambele cazuri este subminată monarhia Tatălui.

Deasemenea dacă Fiul este şi el cauză a Sfântului Duh, atunci El participă la Ipostasul Tatălui. Pierzându-se astfel identitatea ipostatică a Persoanelor Sfintei Treimi, alunecăm în erezia Sibeliană. [12]

Pr. Prof. Stăniloae spunea că: „Iubirea deplină dintre Tatăl şi Fiul ca identică cu Duhul Sfânt, de care face atâta caz teologia catolică, nu e decâ scufundarea celor două Persoane în fiinţa impersonală, în sensul plotian sau nirvanic. Pericolul eşuării în acest impersonalism a fost evitat de teologia ortodoxă, prin faptul că nefiind obligată să explice o doctrină nerelevată, ca aceea despre purcederea Duhului Sfânt dela Tatăl şi de la Fiul ca dintr-un singur principiu, prin procesele psihice, a primit pe Fiul şi pe Sfântul Duh ca persoane date în mod real prin naştere şi purcedere, fără să se lase ispitită de încercări de a explica modul originii Lor după analogia funcţiilor psihice, ci l-a exprimat prin numirile apofatice naştere şi purcedere.” [13]

Un alt exemplu îl constituie confuzia în ceea ce priveşte imanenţa şi temporalitatea Sfintei Treimi. Adausul Filioque, în contextul Crezului, cum  am precizat mai devreme, se referă fără doar şi poate la imanenţa Sfintei Treimi. Augustin însuşi, spune Stylianopoulos, a fost foarte preocupat de explicarea Treimii imanente (ex. Relaţiile intertrinitare), atunci când a formulat învăţătura Filioque. Dacă Augustin, continuă el, ar fi utilizat prepoziţia „prin” în locul conjuncţiei „şi” pentru a descrie relaţia Duhului cu Fiul, ar fi salvat multe dureri de cap creştinătăţii, deoarece expresia „prin Fiul”, care se referă la trimiterea temporală, iconomică a Duhului în lume, era larg acceptată de ortodoxie[14].

Este cunoscut faptul că Augustin nu stăpânea foarte bine limba greacă, ba chiar o detesta cum mărturiseşte el însuşi în Confesiones. "quid autem erat causae cur graecas litteras oderam, quibus puerulus imbuebar?" (Dar de ce urăsc atât de mult greaca, pe care am studiat-o când eram copil?).[15] Deşi poate Augustin nu a avut intenţia vădită de a contrazice pe cei dinaintea lui, el nu a putut pătrunde în subtilitatea şi precizia termenilor greceşti, de aici derivând multe din greşelile sale dogmatice.

Mai mult, Scholarios, şi alţi teologi ortodocşi, consideră că Fer. Augustin urmăreşte poziţia lui Plato care afirmă că Dumnezeu este în primul rând Binele (αγατον). Binele naşte etern (αιδιος)  Mintea (νους). Mintea este cauza tuturor fiinţelor fiind numită şi cauza secundară, putându-ne referi la ea ca „idea” şi „λόγος”. Din Minte derivă duhul universal care dă viaţă tuturor fiinţelor vii. După Scholarios Fer. Augustin a transferat această vedere în Treimea creştină. Binele (αγατον) este nenăscut şi nelegat de intelect (αγένητον). Mintea (νους) este născută numai din Bine. Duhul este derivat din Minte şi se reîntoarce la Bine. Duhul este conexiunea relaţională dintre Bine şi Minte. Aceste vederi nu au fost aceeptate doar de Platon, dar şi de Plotin şi numeroşi eretici. [16]

Influenţat de această filozofie, Fericitul Augustin alunecă într-o gândire dialectică care îl îndepărtează de la adevărul revelat, făcându-l să ajungă la concluzii eronate, pe care le va îmbrăţişa, în ciuda opoziţiei lor cu dogmele creştine acceptate.

Ne vom opri aici cu argumenataţia teologică, căci ceea ce a urmat după Fer. Augustin nu reprezintă altceva decât reformulări şi încercări polemice de explicare a unei dogme acceptate de facto în întregul Apus. Deşi scopul său a fost unul onest, Fericitul Augustin a greşit ca un om. Dacă operele sale ar fi fost traduse în greceşte mai devreme de secolul al XIII-lea, poate multe erori ar fi fost evitate. Din păcate însă teologia Vestului a folosit fără discernământ scrierile sale pentru justificări post facto, cu consecinţe pe care le cunoaştem foarte bine.

Bisericile în dialog

De-a lungul timpului au fost făcute mai multe încercări de a ajunge la un numitor comun în ceea ce priveşte purcederea Sfântului Duh. Sinoadele unioniste de la Lyon 1274 şi Ferarra-Florenţa 1417 sunt exemple în acest sens. Din nefericire scopul acestora nu a fost de a dialoga onest şi fără părtinire, ci, mai degrabă au constituit încercări nereuşite de a impune doctrina apuseană asupra Răsăritului pentru lărgirea sferei de influenţă a Romei. În mod evident astfel de încercări sunt dintru început, fără doar şi poate, sortite eşecului.

În timpurile moderne au existat deasemenea încercări de a ajunge la un numitor comun, prin întâlniri mixte de dialog. Teologi de vază ai celor două biserici au încercat să găsească o cale de reconciliere. Şi dintre teologii români. Pr. Prof. Stăniloae a participat la elaborarea unui tratat comun în care se exprimă problema Filioque într-un context ecumenic.[17] Încercări mai noi s-au soldat cu documente declaraţie: Munchen 1982, Bari  1987, Valaam  1988 şi mai recent Washington 2003.

Din păcate, parafrazând pe Thomas R. Valentine, concluzia, chiar şi a acestui ultim exerciţiu, după patru ani de consultări, este că cele două părţi sunt de acord să nu fie de acord![18] Iată un citat din documentul menţionat mai sus:

„Tradiţiile teologice latine şi greceşti rămân în mod vădit într-o oarecare tensiune asupra problemelor fundamentale, cu privire la originea eternă a Sfântului Duh, ca persoană  divină distinctă... Aceste diferenţe, deşi subtile, sunt substanţiale, şi însăşi greutatea tradiţiei teologice din spatele lor, le face mai dificil de împăcat teologic unele cu altele.” [19]

În loc de concluzii

            Departe de a fi o banală problemă de semantică, problema Filioque se dovedeşte a fi “iota” timpurilor moderne[20]. Urmărirea atentă a dialogului actual arată din păcate că nici una dintre părţi nu este suficient pregătită să negocieze această iotă. Aceasta mai ales că alte chestiuni spinoase i se supraadaugă. Printre acestea un loc major îl ocupă infailibilitatea papală: este deosebit de dificilă încercarea de a reconcilia în acelaşi timp tematica purcederii Sfântului Duh şi a negocia adausul Filioque, când acesta a fost susţinut de papi, deveniţi infailibili, de-a lungul istoriei.

Aşa cum observa şi Pr. Prof. Vasile Răducă, adausul Filioque rămâne o rană deschisă între cele două biserici[21]. Nădăjduim însă că Duhul Sfânt însuşi va arăta calea de reconciliere şi împăcare a tradiţiilor greceşti şi latine, pentru a reface unitatea Bisericii cea Una Sfântă.

Pr. Vasile Tudora

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Pr. Vasile Tudora

NOTE:

[1] Vladimir Lossky, The Procession of the Holy Spirit, in Orthodox Trinitarian Doctrine, capitolul 4 în In the Image and Likeness of God (SVS Press, Crestwood, NY), pp. 71-96.

[2] Sfântul Fotie cel Mare, Mystagogy of the Holy Spirit, Holly Cross Orthodox Press, 1987

[3] The Greek and Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit, L'Osservatore Romano, 20 Septembrie 1995 paginile 3-6.

[4] Cyriaque Lampryllos, La mystification fatale, Ed. L’Age de l’homme, Lausanne, 1987, p. 19

[5] Ibidem

[6] Interesantă este soarta acestor tăblii masive din argint, care, în mod miraculos,  nu sunt furate în timpul invaziei corsarilor sarazini asupra  Romei, din timpul lui Leon al IV-lea, dar dispar fără urmă în secolul XI, fără a li se mai cunoaşte soarta până în ziua de astăzi. (vezi C. Lampryllos, op. cit. p. 44)

[7] Paul Evdokimov, Sfântul Duh, Ed. Anastasia , Bucureşti, 2004, p77-78

[8] The Filioque: A Church-Dividing Issue? An Agreed Statement of the North American Orthodox-Catholic Theological Consultation Saint Paul's College, Washington, DC, October 25, 2003

[9] Ibidem

[10]Fr. Thomas Ross Valentine, Commentary on the Agreed Statement, titled, The Filioque: A Church-Dividing Issue; http://www.geocities.com/trvalentine/orthodox/agreed_commentary.html

[11] Theodore Stylianopoulos, The Filioque: Dogma, Theologoumenon or Error? Publicată în The Greek Orthodox Theological Review, Volume 31, No. 3-4, 1986. pp. 255-288.
http://www.geocities.com/trvalentine/orthodox/stylianopoulos_filioque.html

[12] Fr. Michael Azkoul, The Filioque: Truth or Trivia? Orthodox Christian Witness, March21/April 3, 1983, Vol. XVI, No. 30

[13] Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă, vol I, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2003, p. 329

[14] Stylianopoulos, op. cit.

[16] vezi articolul Rev. Dr. George C. Papademetriou, Saint Augustine in the Greek Orthodox Tradition, - link 

[17] Spirit of God, Spirit of Christ, Edited by Lukas Vischer (London and Geneva, 1981)

[18] Fr. Thomas Ross Valentine, op. cit.

[19] The Filioque: A Church-Dividing Issue? op. cit.

[20] Referire la diferenţa dintre ‘homoiousis’şi ‘homousis, între care diferenţa este de un „i”, iota în greceşte. Această aparent mică diferenţă, face în fapt marea diferenţa dintre arianim şi ortodoxie. Vezi şi Dr. Fr. Michael Azkoul, The Filioque: Truth or Trivia?, articol apărut în Orthodox Christian Witness, Martie 21/Aprilie 3, 1983. Vol. XVI No. 30

[21] Pr. Prof. Vasile Răducă, prefaţă la Paul Evdokimov, Sfântul Duh, Ed. Anastasia , Bucureşti, 2004, p.26

Prima pagina -> Eseuri -> Eseuri de Pr. Vasile Tudora

sus

Cãutare  în  site

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, pr. Iulian Nistea.