Un eseu catehetic despre suferinţă şi boală în viziunea moralei şi eticii ortodoxe De menţionat că autorul prezentului eseu, Pr. Cătălin Vasile Tudora, este şi absolventul facultăţii de Medicină şi Farmacie, Carol Davila, din Bucureşti

Etimologic cuvântul „etică" provine din grecescul „ethos” care în accepţiunea sa modernă descrie ansamblul normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei anumite clase sau societăţi. Etica stabileşte percepţia  pozitivă sau negativă a comportamentelor umane aşa cum sunt ele percepute de o anumită grupare socială. Etica constituie de fapt puntea de legătură dintre aspectele practice şi teoretice ale moralei.

Bio-etica este o ramură mai nouă a eticii care studiază impactul recentelor descoperiri medicale asupra vieţii individului şi societăţii. Problemele potenţiale create de noile tehnologii medicale sunt numeroase, spune Vasile Astarastoae, redactorul revistei Române de bioetică,  şi trebuie să medităm îndelung dacă ele vor face mai mult bine decât rău. Dezvoltarea tehnologiilor va continua fără îndoială fie că noi vrem sau nu, pentru că ele reprezinta o ramură importanta a ştiinţei. Vasile Astarastoae, Editorial, Revista Română de Bioetică, Vol. 1 Nr. 2

Cu alte cuvinte nimeni nu poate sta în calea progresului. Nici Biserica Ortodoxă nu doreşte să frâneze acest progres, însă este datoare să păstreze un ochi atent asupra acestora şi să avertizeze credincioşii săi asupra eventualelor nereguli sau abateri de la învăţătura creştină. De aceea este necesară Bioetica  Ortodoxă, care studiază aceste probleme din punctul de vedere al moralei creştine, fiind interesată în principal de influenţa lor asupra vieţii spirituale ale creştinilor ortodocşi.

Deşi există mai multe comunicări oficiale cu privire la diferite aspecte ale bioeticii, datorită complexităţii acestora şi a vitezei cu care evoluează ştiinţa medicală, Biserica Ortodoxă Română nu s-a putut pronunţa oficial în privinţa tuturor faţetelor acesteia Recent Comisia Naţională de Bioetică a emis două comunicate, aprobate de Sinodul BOR, cu privire la transplantul de organe şi eutanasie. . Există însă din ce mai mulţi mai mulţi autori, preoţi ortodocşi, medici creştini etc. care au abordat aceste probleme alcătuind o crecândă bibliografie de specialitate. Vezi recent lucrările din ultimii ani ai Pr. John Breck, Arhim. Juvenalie Ionaşcu, Dr. Pavel Chirilă etc.

Din păcate însă, datorită fragmentării acestor surse, omul obişnuit nu are acces direct la ele, în consecinţă marea masă a populaţie fiind complet ignorantă asupra problemelor de bioetică. Vedem astfel un exemplu recent din România, când un caz de fertilizare in vitro la o femeie de 67 de ani a înfierbântat pentru câteva luni opinia publică, nepregătită pentru un asemenea şoc. Agenţia Mediafax, 16 ianuarie 2005

În capitolul al doilea din evenghelia de la Sf. Ap. Marcu ni se relatează istoria celor patru tovarăşi care-l aduc pe prietenul lor, un slăbănog cu patul prin acoperiş la Iisus pentru a fi vindecat (Mc.2:3-12). Acesta nu este singurul slăbănog vindecat de Mântuitorul, în Duminica a patra după Înviere, Sfinţii Părinţi au rânduit Evanghelia aşa numită a slăbănogului, în care ni se istoriseşte cum Iisus vindecă un paralitic ţintuit la pat de 38 de ani (In 5:1-15). Dacă în primul caz ni se decoperă relaţia directă dintre păcat şi boală, în cel din urmă ni se predă lecţia răbdării şi acceptării suferinţei ca mijloc de vindecare sufletească.

Omul contemporan, trăind într-o societate bazată pe comfort şi lipsă de griji, nu mai vede rostul suferinţei pământeşti. Dacă este atins de o boală el se revoltă imediat „ de ce eu, de ce tocmai eu, şi nu celălalt?” El nu mai caută răspunsul înăuntrul său, cum ar fi normal, ci încearcă să-i atribuie o cauză extrerioară sieşi. Sf. Episcop Nicolae Velimirovici Sf. Ep. Nicolae Velimirovici, Predici, Ed. Ileana, Bucureşti 2002  spune „în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine - singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.” Câtă deosebire între această atitudine egoistă, şi atitudinea bunicilor noştri care spuneau că dacă Dumnezeu nu te încearcă cu o boală sau suferinţă S-a depărtat de la tine. De unde această diferenţă de atitudine?

Deşi ambele concepţii îl privesc direct pe om, locul în care ele se despart este relaţia acestuia faţă de Dumnezeu. În societatea modernă, şi mai ales în medicina avansată, omul este pus în centrul tuturor preocupărilor, către om şi către dorinţele acestuia se îndreprează toată atenţia şi eforturile, pentru a-i crea o viaţă cât mai lipsită de probleme. Această abordare îl scoate din ecuaţie pe Dumnezeu, Creatorul omului, şi perverteşte scopul însuşi al vieţii. Ţelul creştinilor, după modelul adus de Hristos, nu este o viaţă fără griji, boli şi suferinţe, ci a se ridica din starea căzută, printr-o viaţă de luptă continuă şi conlucrare cu harul, pentru a deveni fii după har ai lui Dumnezeu. O viaţă trăită numai pentru a fi trăită, o sănătate numai pentru sănătate se goleşte de sens devenind goală şi fără miez.

Se încearcă astăzi totul ca omul să nu mai simtă nici o durere, să se vindece de orice boală, să nu se vadă nici o urmă a trecerii timpului pe trupul său. Aceasta grijă exagerată faţă de trup duce însă, vom vedea mai departe, la excese şi chiar paradoxuri morale.

În contrast, Biserica Ortodoxă primeşte boală, sau suferinţa în general, ca o modalitate de curăţire, o încercare prin care, trecând cu demnitate, putem deveni mai buni şi mai receptivi la darurile primite de la Dumnezeu. O valoare mai înaltă decât viaţa biologică, spune păr. Arhim. Juvenalie Ionaşcu, este viaţa veşnică, la care viaţa biologică trebuie să conducă. Arhim. Juvenalie Ionaşcu, Ispita faustiană, Ed. Christiana, Bucureşti 2005

Sigur că nu este nimic rău în a dori alinarea suferinţelor. Biserica nu condamnă medicina în general, ci, din contră, o binecuvântează. Iisus Hristos însuşi a alinat suferinţele atâtor bolnavi. Există însă o tendinţă în medicina modernă de a duce lucrurile dincolo de o limită, de a vindeca cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii altor oameni.

Spre exemplu, o ştire recentă mi-a atras atenţia zilele acestea.  Cotidianul Le Monde, 21 Mai 2005 Un grup de cercetători din Singapore au reuşit să cloneze celule umane şi să creeze mai mulţi embrioni pentru a fi folosiţi în scop aşa zis „terapeutic”. Este vorba de cercetarea în domeniul celulelor aşa numite stem embrionare, considerate, de mulţi un viitor leac universal.

Celulele stem sunt un tip de celule umane primare din care se pot dezvolta aproape orice celule ale corpului. Cercetătorii speră să poată implanta astfel de celule în corpul uman acolo unde există celule bolnave, care pot fi astfel înlocuite de celulele stem ce generează ţesuturi sănătoase. Se speră astfel să se vindece boli precum diabetul, Parkisonul, secţionările de măduvă din traumatisme etc. Până aici totul nobil şi frumos.

Totul are însă un preţ; cum spune americanul „there is no free lunch” (nimeni nu-ţi oferă un prânz gratuit!). Celulele stem embrionare se pot obţine fie de la embrioni avortaţi (a se citi de fapt omorâţi), fie prin crearea unor embrioni umani prin clonare, care apoi vor fi la rândul lor sacrificaţi pentru a se putea preleva doritele celule stem.

Ce înseamnă asta? Dacă ţinem seama de fapt că omul este fiinţă vie, cu trup şi suflet încă din momentul concepţiei, ceea ce se încearcă aici este de fapt păstrarea unei vieţi cu preţul altora. Este o monstruozitate să se creeaze oameni numai cu scopul de a fi omorâţi pentru salvarea altora.

Acest lucru nu poate fi acceptat din punct de vedere creştin. Sf. Apostol Pavel spune că  nu putem birui răul cu rău (Rm.12:17). Nu putem păstra viaţa cu preţul uneia sau chiar mai multor vieţi. Nici din punct de vedere medical acest lucru nu este normal. Fiecare medic, la depunerea jurământului lui Hipocrate consimte: „Voi manifesta smerenie faţă de viaţa omenească, chiar de la începuturile ei şi chiar sub ameninţare,nu voi utiliza profesia mea medicală in discordanţă cu principiile umanităţii." Viaţa omului începe de la concepţie, fiind o lucrare divino-umană, ea nu se poate crea cu unicul scop de a fi distrusă. În varianta modernă, adoptată la Geneva în 1975 jurământul sună aşa: „O data admis printre membrii profesiunii de medic, ma angajez solemn sa-mi consacru viata in slujba umanitatii. Voi pastra profesorilor mei respectul si recunostinta care le sunt datorate, voi exercita profesiunea cu constiinta si demnitate, sanatatea pacientilor va fi pentru mine obligatia sacra, voi pastra secretele incredintate de pacienti, chiar si dupa decesul acestora,voi mentine, prin toate mijloacele, onoarea si nobila traditie a profesiunii de medic, colegii mei vor fi fratii mei, nu voi ingadui sa se interpuna intre datoria mea si pacient consideratii de nationalitate,rasa, religie, partid sau stare sociala, voi pastra respectul deplin pentru viata umana de la inceputurile sale chiar subamenintare si nu voi utiliza cunostintele mele medicale contrar legilor umanitatii.Fac acest juramant in mod solemn, liber, pe onoare!”

Cum se împacă aceasta cu ultima descoperire a cercetătorilor din Singapore? Nu se împacă de loc, ci este un exemplu de ştiinţă dusă la extrem, de încălcare a demnităţii umane, de înjosire a darului sacru al vieţii.

Ce se poate face însă pentru a permite progresul ştiinţei? Părintele John Breck Pr. Prof. John Breck, Darul Sacru al vieţi, Ed. Patmos, Cluj, 2001 , profesor de bioetică din cadrul OCA, afirmă că „viaţa este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea, viaţa umană trebuie întâmpinată cu bucurie şi mulţumire. Ea trebuie preţuită, conservată şi protejată ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a adus „de la nefiinţă la fiinţă” nu doar pentru o existenţă biologică. El ne-a ales pentru Viaţă, a cărei finalitate este participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat, „la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1: 12; Efes. 1:18)”.

Se impun căutate căi alternative de cercetare în medicină care să nu ridice astfel de probleme grave de etică şi morală. Spre exemplu în genetică se cunoaşte că celulele stem se pot preleva chiar şi de la adulţi, şi nu este necesar să clonezi o fiinţă umană pe care apoi să o omori, pentru a le obţine. Mai mult chiar, se pare că celulele obţinute pe această cale pot fi mai uşor mânuite decât cele obţinute din embrioni umani. (Vezi articolul Future of Stem Cell Research: Rapid Progress.) Deşi Biserica nu s-a pronunţat definitiv asupra acestor probleme, o astfel de cale intuitiv este mult mai apropiată de învăţătura Bisericii şi poate conduce în viitor la vindecarea multor boli şi suferinţe.