Evanghelia ca izvor de nădejde și bucurie

 

Pentru seara aceasta mi-am propus de multă vreme să vorbesc aici despre "Evanghelia ca izvor de nădejde și bucurie". Am ajuns la gândul că în viața creștină contează foarte mult nădejdea și bucuria și că nădejdea și bucuria în viața creștină se întemeiază pe Sfânta Evanghelie, Sfânta Evanghelie fiind izvor de nădejde și de bucurie. Voi arăta în seara aceasta cum anume Evanghelia este izvor de nădejde și de bucurie. Dar, ca să putem vorbi despre aceasta, trebuie să precizăm câteva lucruri în prealabil, și anume în special să spunem ce este Evanghelia, pentru că e vorba de Evanghelia ca izvor de nădejde și de bucurie.

S-ar părea că toată lumea știe ce e Evanghelia. Și totuși nu știu dacă toată lumea știe de fapt. Dacă mergem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre care sunt o întrupare a Scripturii, o întrupare a Evangheliei, la unele din ele și în special la Sfânta Liturghie, dar și la alte slujbe cum este Utrenia, slujba de dimineață din zilele de Duminică și sărbători, apoi slujbele Sfintelor Taine cum ar fi de pildă Cununia sau Maslul, cuprind în ele părți din Sfânta Evanghelie. Cine ia parte la aceste sfinte slujbe aude spunându-se de pildă: "Pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm". Cerem de la Dumnezeu înaintea citirii din Sfânta Evanghelie o învrednicire specială. De ce? Pentru că cuvintele din Sfânta Evanghelie nu sunt cuvinte de pe pământ, ci sunt cuvinte aduse din cer pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "citirea Scripturilor este deschiderea cerului și gurile proorocilor sunt gura lui Dumnezeu". Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie este un cuvânt veșnic, mai presus de om și Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre cuvintele Sale: "Cuvintele Mele sunt duh și viață" (Ioan 6, 63) și a mai spus Domnul Hristos: "Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13, 31). În Sfânta Evanghelie se cuprind învățături ale Domnului nostru Iisus Hristos, cuvinte veșnice, cuvinte aduse din cer pe pământ.

În Filocalie, în volumul I în scrierile lui Evagrie Ponticul se spune "Bate la porțile Scripturii cu mâinile virtuții". Aceasta înseamnă: pregătește-te, silește-te să te depășești pe tine însuți în tot ce este bun, ca să poți înțelege în lumea aceasta cuvintele cele mai presus de lume, cuvinte aduse din alte sfere aici pe pământ, cuvinte aduse din cer. Numai o învrednicire specială ne ajută să putem primi în sufletul nostru cuvintele veșnice ale Mântuitorului aduse din cer pe pământ, să le primim, să le prețuim și să le urmăm.

După ce se anunță Sfânta Evanghelie se spune "Înțelepciune, drepți, să ascultăm Sfânta Evanghelie, pace tuturor". Deci, după ce se anunță că se va citi din Sfânta Evanghelie primim binecuvântarea de a avea pace toți care suntem de față și ni se arată Evanghelia ca o înțelepciune: "Înțelepciune, drepți, să ascultăm Sfânta Evanghelie, pace tuturor". Apoi se anunță de unde anume se citește din Sfânta Evanghelie, de la ce autor de Evanghelie, de la care dintre cei patru autori se citește la sfânta slujbă, pentru că sunt patru scriitori ai Evangheliei și anume: Sfântul Evanghelist Matei, Sfântul Evanghelist Marcu, Sfântul Evanghelist Luca și Sfântul Evanghelist Ioan. Dintre acești patru sfinți evangheliști doi au fost ucenici ai Mântuitorului, făcând parte dintre cei doisprezece ucenici și Apostoli, iar ceilalți doi, Sfântul Marcu și Sfântul Luca au fost ucenici ai Apostolilor. Fiecare dintre ei a scris o Evanghelie sau Evanghelia într-o anumită variantă. De ce spunem așa? Pentru că Evanghelia este una, dar Evanghelia are patru înfățișări sau dacă vreți două înfățișări și anume sunt trei Evangheliști care scriu cam la fel, pentru că n-au scris unul inspirându-se din Evanghelia celuilalt ci au scris independent unii de alții și au scris pentru oameni care nu cunoșteau celelalte Evanghelii. Noi astăzi putem cunoaște Evanghelia în patru înfățișări: putem să citim Evanghelia de la Matei pe care la început au citit-o numai unii dintre credincioși, n-a avut circulație pentru întreaga Biserică, putem să citim Evanghelia de la Marcu pe care cei de demult n-au avut-o toți la îndemână, putem să citim Evanghelia de la Luca, care la fel a fost o Evanghelie care la început n-a avut circulația care o are astăzi și în sfârșit și Evanghelia de la Ioan care este o Evanghelie aparte.

Sfinții Evangheliști Matei, Marcu și Luca împreună se numesc evangheliști sinoptici iar Evangheliile lor Evanghelii sinoptice pentru că cuprind fapte care pot fi citite dintr-o singură privire, pot fi alăturate unele de altele. De pildă despre tânărul cel bogat vorbesc toți trei evangheliștii sinoptici, și Matei și Marcu și Luca, despre sutașul din Capernaum scrie Sfântul Evanghelist Matei și Sfântul Evanghelist Luca, despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos scriu toți evangheliștii, toți patru. Însă Evanghelia de la Ioan are o prezentare deosebită de celelalte Evanghelii.

Sfintele Evanghelii au fost scrise cu vremea, adică întâi a fost propovăduirea, neconsemnată în vreo scriere, și după aceea s-au scris Evangheliile. În orice caz, ultima Evanghelie scrisă, Sfânta Evanghelie de la Ioan, a fost scrisă cam la sfârșitul secolului I al erei creștine iar celelalte au fost scrise mai devreme și anume până la anul 70 au fost scrise Evangheliile sinoptice, așa încât la început n-a fost Evanghelia scrisă ci Evanghelia propovăduită prin viu grai. După aceea s-au scris Evangheliile, și pentru noi Evangheliile, cele patru, sau Evanghelia cea una în patru înfățișări, are și însemnătate documentară, ca un document al credinței noastre. Deși noi ca dreptmăritori creștini n-am învățat despre Domnul Hristos citind Evanghelia, ci am învățat din credința Bisericii, din propovăduirea Bisericii, sfânta noastră Biserică fiind păstrătoarea, propovăduitoarea și tâlcuitoarea Sfintei Evanghelii.

Pentru noi ca ortodocși întâlnirea cu Dumnezeu se face în cadrul sfintelor slujbe. Noi n-am învățat despre Domnul Hristos studiind, chiar dacă după aceea am și studiat Evanghelia și putem și să studiem Evanghelia. Sfânta noastră Biserică are școli teologice unde se studiază Evanghelia, unde se fac studii de aprofundare, de adâncire, studii de comparație. Dar important pentru noi este trăirea Evangheliei, întruparea Evangheliei în slujbele Bisericii noastre, slujbele Bisericii noastre fiind cuprinzătoare ale Evangheliei în înțelesul că ne și prezintă părți din Evanghelie dar și în înțelesul că ne pune în față adevărurile de credință, făcându-ne pe noi să stăm în fața evenimentelor prin sărbătorirea lor și prin faptul că în cadrul sfintelor slujbe noi învățăm despre evenimentele prezentate în Sfânta Evanghelie care sunt prezentate prin tâlcuirea lor și ni se dă posibilitatea să stăm în fața acelor evenimente cu viața noastră, cu gândirea noastră, cu simțirea noastră. Prin urmare Evanghelia înțeleasă în felul acesta este Hristos în mijlocul nostru.

Sunt creștini care se bazează întâi pe Evanghelie și după aceea încearcă să interpreteze și interpretează și greșit, pentru că să știți că Scriptura trebuie interpretată, trebuie tălmăcită. Noi, ca să înțelegem Scriptura, trebuie să știm anumite lucruri și să ne raportăm la ea. Și toți creștinii folosesc aceeași Scriptură, același Nou Testament, și cu toate acestea sunt atâtea diferențe între creștini pe motivul că Scriptura se interpretează iar ceea ce diferențiază pe credincioșii creștini este interpretarea Evangheliei. De aceea noi nu ne ținem de Evanghelia în sine ci ne ținem de Evanghelia interpretată de sfânta noastră Biserică și întrupată în sfintele slujbe.

În seara aceasta vom vorbi despre Evanghelie ca izvor de nădejde și de bucurie ținând seama de Evanghelia cea una, deci de propovăduirea creștină prezentată nouă - prezentată și nouă, pentru că cei care au scris Evangheliile nu s-au gândit la noi, nu s-au gândit că vor scrie niște cărți care vor rămâne în Biserica creștină și vor avea circulație, ci ei au avut în vedere doar împrejurările în care au scris și pentru care au scris. Sfântul Evanghelist Matei de pildă a scris pentru creștinii dintre evrei și face multe referiri la Vechiul Testament, la împlinirea proorociilor prin Domnul nostru Iisus Hristos, Mesia, Cel venit să mântuiască lumea. Sfântul Evanghelist Marcu scrie pentru creștini proveniți dintre neiudei, dintre oamenii care nu erau introduși, așa cum erau evreii, nu cunoșteau Scriptura și de aceea el nu face referiri la Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, nu se referă la proorociile Vechiului Testament, ci prezintă în special minuni pe care le-a făcut Domnul Hristos. Sfântul Evanghelist Luca a scris Evanghelia unui creștin anume pe care îl chema Teofil și care e pomenit la începutul Sfintei Evanghelii de la Luca, deci Sfântul Evanghelist Luca de fapt nici nu a scris pentru o comunitate ci a scris pentru o persoană, și scriind pentru o persoană a căutat să informeze pe acea persoană, pe Teofil, despre Domnul Hristos, despre învățătura Lui. Și în sfârșit Sfântul Evanghelist Ioan, și el a scris pentru neiudei, pentru oameni care nu erau avizați în legătură cu Vechiul Testament, nu aveau un fond aperceptiv pentru a înțelege Vechiul Testament, și de aceea nici nu se referă la el ci are în vedere cu totul altceva în Evanghelia lui și dă niște explicații când era vorba de niște obiceiuri ale evreilor, și aceasta arată că de fapt și el a scris pentru creștini care nu proveneau dintre evrei.

Noi astăzi avem bucuria de a cunoaște și ce a scris Sfântul Evanghelist Matei și ce a scris Sfântul Evanghelist Marcu și ce a scris Sfântul Evanghelist Luca și ce a scris Sfântul Evanghelist Ioan, și găsim în scrierile lor temeiuri pentru credința noastră cu care am pornit înainte de a ne întâlni propriu-zis cu Evanghelia. Ne-am întâlnit întâi cu Evanghelia interpretată de Biserică, cu învățătura Bisericii noastre, cu trăirea Bisericii noastre și după aceea am ajuns să cunoaștem Evanghelia, eventual să o și studiem, să ne-o impropriem. Și eu îi sfătuiesc pe credincioși să citească din Noul Testament în fiecare zi două capitole ca să se întărească în gândurile sfinte, în cuvintele cele aduse din cer pe pământ, ca să aibă mintea împodobită cu gânduri mai presus de lume.

Cuvântul "evanghelie" însă mai înseamnă și "veste bună". Sfântul Apostol Pavel și el se considera un propovăduitor al Evangheliei deși n-a scris o Evanghelie cum au scris sfinții Matei, Marcu, Luca și Ioan. Și în Epistola către Galateni scria că "dacă chiar și un înger ar veni din cer și v-ar propovădui altă Evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8). Prin urmare Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca un propovăduitor al Evangheliei, nu în înțelesul că a scris o Evanghelie, ci în înțelesul că ceea ce a propovăduit el este Evanghelia cea una, este descoperirea adusă de Domnul nostru Iisus Hristos, L-a prezentat pe Domnul nostru Iisus Hristos așa cum Îl prezintă Evanghelia, adică a spus cine este Domnul nostru Iisus Hristos.

Noi vom prezenta acum cele în legătură cu nădejdea și cu bucuria în marginile Evangheliei scrise de Sfinții Evangheliști Matei, Marcu, Luca și Ioan. La sfintele slujbe Evanghelia este încadrată între cuvintele de preamărire aduse Mântuitorului și zicem și la început și la sfârșit: "Mărire Ție Doamne, mărire Ție". Iar în Biserica noastră chiar și cartea Evangheliei din care se citesc texte din Evanghelie la sfintele slujbe are o cinstire a ei. Credincioșii sărută Sfânta Evanghelie în semn de cinstire față de cuvântul cuprins în Sfânta Evanghelie și Sfânta Evanghelie este considerată ca o icoană cuvântătoare, ca un mijloc de legătură între Domnul nostru Iisus Hristos despre care scrie Evanghelia și credincioșii care stau în fața Domnului nostru Iisus Hristos. Iar Sfânta Evanghelie pentru noi, dreptmăritorii creștini, este prilej de întâlnire cu Domnul Hristos, este Hristos în mijlocul nostru. De ce? Pentru că ceea ce s-a spus la început, ceea ce a spus Domnul Hristos, ceea ce s-a scris în Sfânta Evanghelie, este cuvânt veșnic. Domnul Hristos n-ar avea de spus astăzi altceva pentru noi decât ceea ce de fapt este scris în Sfânta Evanghelie.

Stimați ascultători, să vedem acum cum se întemeiază nădejdea și bucuria pe Sfânta Evanghelie, cum este Sfânta Evanghelie, cuvântul din Sfânta Evanghelie și ceea ce se spune în Sfânta Evanghelie, izvor de nădejde și de bucurie. Care este conținutul Sfintei Evanghelii? Dacă ne gândim de pildă, la ceea ce se scrie în Sfânta Evanghelie de la Luca în legătură cu Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vedem că acolo între altele se spune că un înger binevestitor s-a arătat păstorilor din preajma Betleemului - Betleemul fiind locul în care S-a născut Domnul Hristos, localitatea în care S-a născut Domnul Hristos - și îngerul binevestitor le-a spus ciobanilor care erau în apropiere de staulul în care S-a născut Domnul Hristos, le-a spus așa: "Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut vouă un Mântuitor Care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11).

Acesta este de fapt conținutul Evangheliei în ceea ce privește venirea în lume a Mântuitorului. Toată Evanghelia vrea să ne încredințeze despre adevărul că avem un Mântuitor. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că noi, credincioșii, avem trebuință de ajutor pentru înaintarea într-o viață superioară, într-o viață din care lipsește păcatul, și că noi prin puterea noastră nu ne putem depăși pe noi înșine, nu putem reface legătura între Dumnezeu și noi decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Și pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să Se nască din Preasfânta Fecioară Maria și ca om, și ca Dumnezeu și om să mântuiască neamul omenesc și pe noi, deci și pe fiecare dintre noi. Aceasta ne spune Sfânta Evanghelie. Ori știind noi așa ceva, că a venit în lumea aceasta Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire, avem un temei de nădejde și de bucurie. De altfel îngerul binevestitor care a spus "vă binevestesc vouă bucurie mare - bucurie mare  - care va fi pentru tot poporul". În ce înțeles? În înțelesul că "vi S-a născut vouă un Mântuitor Care este Hristos Domnul".

Mântuitorul a venit în lumea aceasta ca să refacă legătura între Dumnezeu și om, și pentru aceasta Și-a desfășurat aici pe pământ o activitate, o activitate publică despre care ne dă mărturie Sfânta Evanghelie, ne dau mărturie cei patru sfinți evangheliști care au scris Evanghelii. Și Domnul nostru Iisus Hristos a făcut totul pentru mântuirea noastră, "pentru noi și pentru a noastră mântuire", cum mărturisim în Simbolul credinței.

Mai ales patru lucruri, patru evenimente sunt importante pentru mântuirea noastră din lucrarea Mântuitorului, și anume întâi Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om și care de fapt se continuă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în oameni. Avem o Întrupare a Fiului lui Dumnezeu în istorie și avem o întrupare a Fiului lui Dumnezeu în credincioși. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să Se poată uni cu toți oamenii, pentru ca întruparea Lui să se prelungească în toți credincioșii, și de fapt se și prelungește în toți credincioșii cei buni. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca oamenii să se poată apropia de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că Fiul lui Dumnezeu nu S-a întrupat pentru că omul a păcătuit și că trebuia să fie mântuit de păcat, ci că, și dacă n-ar fi păcătuit omul, Fiul lui Dumnezeu tot se făcea om. De ce? Pentru că Dumnezeu a vrut să ajungă în cea mai mare apropiere de om, și cea mai mare apropiere de om a fost întruparea Fiului lui Dumnezeu. E adevărat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască de păcat și de aceea S-a și răstignit, "pentru noi și pentru a noastră mântuire". Răstignirea într-adevăr este din pricina păcatelor oamenilor, dar întruparea - e adevărat că s-a făcut în vederea răstignirii, în vederea pătimirii  -, dacă omul n-ar fi păcătuit, atunci răstignirea n-ar fi fost, dar întruparea tot ar fi fost.

Bineînțeles, noi luăm lucrurile de unde sunt. A păcătuit omul, dar să nu creadă cineva, să nu zică cineva că păcatul L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se facă om. Nu, ci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din iubire față de om, luându-l pe om de acolo de unde era, și pentru că omul era păcătos, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să mântuiască pe om de păcat, pentru că altă înaintare nu există. Nu poți să ajungi la Dumnezeu înainte de a fi curățit de păcat. Și noi avem nădejdea la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în mântuirea noastră, adică mântuirea noastră nu este un lucru care ține de efortul nostru personal și că ne-am putea mântui și dacă n-ar fi venit Fiul lui Dumnezeu. Noi sigur că putem înainta cumva într-o viață superioară și prin efortul nostru, dar ca să ne apropiem de Dumnezeu nu putem decât prin mijlocirea Mântuitorului nostru. Și asta este ceea ce trebuie să facem noi, ceea ce ne lipsește nouă: apropierea de Mântuitorul.

Ori știind că Mântuitorul nostru a venit în lume să Se jertfească din iubire față de om, avem încă o pricină de nădejde și de bucurie. Cum să nu te bucuri știind că Dumnezeu te iubește, că Dumnezeu iubește lumea aceasta, că Dumnezeu vrea mântuirea lumii, că Dumnezeu vrea ca toți să se mântuiască. Cum să nu te bucuri când știi că Fiul lui Dumnezeu Și-a arătat iubirea jertfindu-Se. Cum să nu te bucuri știind că Fiul lui Dumnezeu Își arată iubirea în jertfa Lui. Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi o pricină de nădejde. De ce ? Pentru că ea arată iubirea Mântuitorului față de noi toți, arată jertfa care este o arătare a iubirii. Cineva spunea, și pe bună dreptate, că "Crucea Domnului Hristos este fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni". De ce? Pentru că Dumnezeu este iubire și în cruce se arată iubirea și dacă se arată iubirea înseamnă că Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este "fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Deci, orice sfântă cruce pentru noi este un temei de nădejde, și nu numai în înțelesul că ea cuprinde iubirea Mântuitorului, ci și în înțelesul că ea cuprinde și Învierea Mântuitorului. Noi cinstim Crucea Celui ce S-a răstignit și a înviat.

Poate că știți că în rânduiala noastră de slujbă din duminici este și aceea că, după Evanghelia învierii, după ce se citește despre învierea Domnului Hristos, este o alcătuire în care ne referim la învierea Domnului Hristos ca și cum am fi văzut-o noi înșine și zicem: "Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat". Când am văzut noi învierea ? Păi am văzut-o când am crezut în ea. Când credem în înviere noi și vedem învierea. Dacă credem în învierea Domnului Hristos noi vedem învierea Domnului Hristos. Deci "Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm - cui ? - Sfântului Domnului Iisus", Cel ce a înviat, bineînțeles. Pentru că am văzut învierea, pentru că pentru noi Domnul Hristos nu mai este numai Cel care S-a răstignit, noi nu stăm între Răstignire și Înviere ci stăm după Învierea Domnului Hristos și după Înălțarea Domnului Hristos. Prin urmare noi ne închinăm învierii Domnului nostru Iisus Hristos pentru că credem în ea, pentru că am văzut-o. Deci "Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat". Fiți atenți: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim". Iată legătura între Cruce și Înviere. Deci Crucea cuprinde Învierea. Dacă n-ar fi fost Învierea n-am fi avut de ce să fim cinstitori ai Crucii Mântuitorului Hristos, ci suntem cinstitori ai crucii și suntem cinstitori ai patimilor Domnului Hristos, a Domnului Hristos Celui ce a pătimit, pentru că credem în învierea Lui. Deci, crucea prezintă și jertfa și învierea, și neputința și biruința. Și în general cuprinde iubirea Mântuitorului și atunci cuprinzând iubirea Mântuitorului și nu numai iubirea Mântuitorului ci și iubirea Tatălui, pentru că se spune în Sfânta Evanghelie că "Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât a trimis pe Fiul Său Unul născut, ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16).

Deci Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea aceasta din iubirea Tatălui și din iubirea Fiului și din iubirea Duhului Sfânt, pentru că toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi S-au unit în ceea ce a făcut Domnul Hristos. Gândiți-vă de pildă la Buna Vestire unde se spune în Sfânta Evanghelie că Maica Domnului a primit de la înger lămurirea că Duhul Sfânt Se va pogorî peste ea, că puterea Celui Preaînalt o va umbri și că Sfântul care Se va naște din ea Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Deci Maica Domnului devine prin aceasta locaș al Preasfintei Treimi. Apoi Preasfânta Treime n-a lucrat numai în întruparea Domnului Hristos, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci a lucrat și în celelalte evenimente din viața pământească a Domnului Hristos. Asta înseamnă că Crucea Domnului nostru Iisus Hristos este și o arătare a Sfintei Treimi.

Apoi, învierea Domnului nostru Iisus Hristos n-a fost numai a Lui ci este și a noastră. Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu așa cum S-a întrupat, ca să mântuiască pe oameni, să se prelungească întruparea Lui în credincioși, tot așa a și înviat ca să se prelungească învierea Lui în credincioși. Deci, învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este ceva care trebuie să se întâmple și în noi. Viața unui creștin adevărat, a unui creștin botezat și trăitor al Evangheliei este de fapt o viață în înviere. Noi am înviat împreună cu Domnul Hristos, trăim în înviere, suntem fii învierii și avem în față înălțarea, suntem candidați ai înălțării la cer împreună cu Domnul Hristos și așteptăm înălțarea noastră la cer. Dar ca să ajungem la înălțarea la cer trebuie mai întâi să ne înălțăm peste lumea aceasta, să ne înălțăm peste păcatele noastre, să nu mai admitem în viața noastră nici un fel de lucru rău și atunci înălțați fiind peste păcate, înălțându-ne prin virtuți, putem ajunge și la înălțarea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Prin urmare aceste patru evenimente și anume: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Răstignirea Lui, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos și Înălțarea Lui la cer sunt temeiuri de nădejde pentru viața noastră și sunt și temeiuri de bucurie pentru că cine are nădejde are și bucurie. Sfântul Apostol Pavel scria în Epistola către Romani: "Bucurați-vă cu bucuria nădejdii" (Romani 12, 12). Și noi să ne bucurăm cu bucuria nădejdii. Să pornim de la bucuria nădejdii ca să putem avea bucurie deplină. De ce bucurie deplină? Pentru că așa vrea Domnul Hristos. Gândiți-vă de pildă la faptul că atunci când i-a fost binevestită dreptului Zaharia nașterea Sfântului Ioan Botezătorul i s-a spus: "Bucurie și veselie vei avea și de nașterea lui se vor bucura mulți" (Luca 1, 14). A fost o vestire de bucurie, o bucurie împreunată cu nădejdea pentru că el încă n-a văzut împlinirea bucuriei, dar când a avut împlinirea nădejdii a avut și bucuria din nădejde. Până atunci a avut o bucurie din nădejde în înțelesul că aștepta bucuria cea deplină. Maicii Domnului, Preasfintei Fecioare Maria i s-a spus "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine" (Luca 1, 28). Maica Domnului ea însăși în casa Elisabetei a spus "Mărește, suflete al meu, pe Domnul, și se va bucura duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Luca 1, 46-47). Domnul Hristos, și acestea iarăși sunt cuvinte din Sfânta Evanghelie, a zis "Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri" (Matei 5, 12). Am spus înainte că îngerul binevestitor le-a spus păstorilor "Vă binevestesc vouă bucurie mare". Din întâlnirea cu Domnul Hristos au avut mulți bucurie. Se spune undeva în Sfânta Evanghelie de la Marcu - și aș vrea să fac aici o paranteză: să știți că Sfânta Evanghelie de la Marcu e cea mai scurtă dintre Evanghelii. Dar în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în cele 16 capitole, toate evenimentele prezentate de Sfântul Evanghelist Marcu au cele mai multe amănunte. Sunt mai multe amănunte în Evanghelia de la Marcu decât în celelalte Evanghelii când e vorba de descrierea unui eveniment. De exemplu tânărul cel bogat. În legătură cu tânărul cel bogat se spune că Domnul Hristos a privit la el și i-a fost drag de el. E ceva extraordinar să știi că a existat un tânăr de care Domnului Hristos i-a fost drag, pe care l-a iubit Domnul Hristos. Păi dacă știi că a existat un astfel de tânăr, tânăr fiind, nu poți să fii nepăsător în fața unui astfel de lucru și îți dorești, și trebuie să îți dorești, să trăiești o viață ca și de tine să-i fie drag Domnului Hristos. Și nu numai tinerii, ci și noi ăștia care suntem tineri de mai multă vreme, tot așa trebuie să dorim.

Stimați ascultători, Sfântul Evanghelist Marcu ne dă un amănunt în legătură cu coborârea de pe muntele Schimbării la Față a Domnului Hristos în care spune așa: "Mulțimea uimită și bucuroasă a alergat să I se închine" (Marcu 9, 15). Uimită și bucuroasă. Au fost bucuroși oamenii să se întâlnească cu Domnul Hristos și Domnul Hristos le-a dat bucurie. Și de fapt în Sfânta Evanghelie de la Ioan citim cuvinte ca acestea: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi și ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11), deci nu o bucurie știrbită sau o bucurie împuținată ci să fie o bucurie deplină. Tot acolo, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, se spune în capitolul 17 de pildă, că Domnul Hristos S-a rugat Tatălui ceresc și a spus între altele: "Acestea le grăiesc în lume și Eu vin la Tine și bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei" (Ioan 17, 13). Să nu uităm de pildă, că Domnul Hristos când S-a întâlnit cu cei doi care mergeau spre Emaus, cei doi ucenici care erau întristați, i-a întrebat: "De ce sunteți triști?" (Luca 24, 17). Domnul Hristos nu vrea să fim triști. Domnul Hristos vrea să fim bucuroși. Nu a zis: "Foarte bine că sunteți triști". A zis: "De ce sunteți triști?". Cu alte cuvinte: nu e bine să fiți triști, n-aveți de ce să fiți triști. Le-a și arătat că n-au de ce să fie triști. Sau femeia aceea care-și ducea copilul la groapă, o văduvă din Nain, când a întâlnit-o Domnul Hristos, deși era un prilej de întristare înmormântarea, Domnul Hristos a zis "Nu mai plânge" (Luca 7, 13).

Sunt unii care cred că acesta-i rostul creștinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă să plângă, dar să știți că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei: "Ca bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei", "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie deplină întru voi". Spune Domnul Hristos - tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16-lea -: "Voi sunteți triști iar lumea se bucură. Femeia, când e să nască, se întristează că a venit ceasul ei - deci a venit ceas de durere - dar după ce a născut copilul se bucură că s-a născut om pe lume. Și voi acum sunteți triști - erau triști ucenicii pentru suferințele Domnului Hristos - dar iarăși Mă veți vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea și atâtea gânduri care dau bucurie, care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie să ne facă să ne reproșăm întristările și împuținările și întunecările câte le putem avea.

Mai departe se spune că la Înățarea Domnului nostru Iisus Hristos, după ce Domnul Hristos Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat pe ucenici și pe când îi binecuvânta S-a înălțat la cer, ucenicii s-au închinat Domnului Hristos și "s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, și erau pururea în templu lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 51-53). Sigur că lauda și binecuvântarea pe care o aduceau ei lui Dumnezeu era o laudă și o binecuvântare pe care o aveau din bucuria înălțării la cer a Domnului Hristos. Sfântul Isaac Sirul spune că "rugăciunea este o bucurie care înalță mulțumire". Noi insistăm de multe ori pentru o rugăciune de cerere și pentru rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", și e bine stimați ascultători, dar să nu uităm că aceasta e numai o formă de rugăciune și numai începutul rugăciunii. Va trebui să avem și niște izbucniri de mulțumire, niște izbucniri de laudă izvorâte din nădejdea și bucuria pentru care ne este temei Sfânta Evanghelie.

Și apoi și altfel este Evanghelia izvor de nădejde și de bucurie. Gândiți-vă la felul cum i-a tratat Domnul Hristos pe păcătoși. E extraordinar. Eu nici nu știu ce ar fi de lumea aceasta acum dacă n-ar exista Sfânta Evanghelie cu izvorul ei de nădejde și de bucurie, sau ca izvor de nădejde și de bucurie. E adevărat că în Sfânta Evanghelie se spune și despre oameni care sunt mult înaintați față de viața noastră, față de noi înșine, față de starea noastră sufletească, deși în Sfânta Evanghelie nu se vorbește despre nici o performanță. În viața creștină, în istoria creștinismului, sunt multe lucruri care ne arată realizări extraordinare, oameni care au făcut lucruri extraordinare. Să știți că în Sfânta Evanghelie nu e așa. Sfânta Evanghelie este pentru toți, nu cere condiții speciale, ci cere atitudini speciale, temeiuri de viață deosebite.

Să ne gândim la sutașul din Capernaum. În legătură cu el a spus Domnul Hristos: "Mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta în împărăția lui Dumnezeu la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov" (Matei 8, 11). Mulți de la răsărit și de la apus. Ce fel de mulți? Mulți ca sutașul din Capernaum. E ceva deosebit, dar nu e foarte, foarte mare lucru să fii ca sutașul din Capernaum, să ai o credință întemeiată, să ai o nădejde bazată pe credință, să ai o iubire izvorâtă din credință și să ai smerenie. Cu asta se începe. Dacă nu ești ca sutașul din Capernaum să n-aștepți să ajungi în împărăția lui Dumnezeu, dar ca să fii ca sutașul din Capernaum nu înseamnă un lucru extraordinar. Înseamnă ceea ce ar putea fi foarte normal.

Dar chiar dacă ai zice: bine, ca sutașul din Capernaum nu pot ajunge, iată că este în Sfânta Evanghelie și un om care e cam ca noi, și anume tatăl fiului lunatic. Ce se spune despre tatăl fiului lunatic? Se spune că s-a dus la Domnul Hristos după ce a avut un eșec. S-a dus întâi la ucenicii Domnului Hristos care n-au putut să-i vindece copilul, și după aceea s-a dus la Domnul Hristos. Și la Domnul Hristos ducându-se, și-a arătat și credința și necredința și a zis: "De poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi!" (Marcu 9, 22). Băgați de seamă cum își formulează el rugăciunea: "Dacă poți ceva ajută-ne nouă", cu alte cuvinte: nu-s chiar sigur că poți. Totuși, avea mai multă siguranță decât nesiguranță în înțelesul că s-a dus, a cerut de la Domnul Hristos ceva, a zis " fie-Ți milă de noi", dar dacă poți. Nu-s sigur că poți, dar dacă poți, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi. Și Domnul Hristos îi răspunde: "Dacă poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios" (Marcu 9, 23). Și omul a zis cu lacrimi către Domnul Hristos: "Cred Doamne, ajută necredinței mele" (Marcu 9, 24). Să știți că și amănuntul acesta tot numai în Sfânta Evanghelie de la Marcu îl găsim. Și Domnul Hristos nu a zis: apoi dacă nu crezi cât trebuie n-am ce-ți face.

Cineva acum nu de mult zice către mine: "Părinte, dar dumneavoastră când ați ajuns la concluziile acestea?". Și eu am zis: am ajuns cu vremea, dar tu poți începe cu ele. Așa și dumneavoastră. Puteți începe cu concluziile mele și să știți că sunt concluzii bune, pentru că sunt întemeiate pe Evanghelie. Deci Domnul Hristos l-a ajutat și pe acela care a zis: "De poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi", nu-s sigur că poți, l-a ajutat pe acela care a zis: "Doamne, n-am destulă credință, ajută necredinței mele", adică completează Tu ceea ce-mi lipsește, din necredincios fă-mă credincios. Și putem avea nădejde la aceasta.

Sau alții și alții. Haideți să ne gândim la tânărul bogat. Tânărul bogat pe care-l hulesc atâția să știți că eu îl cinstesc din toate puterile mele. Și știți de ce? Nu pentru ce n-a făcut, ci pentru ce a făcut. Care dintre noi poate zice ce a spus el: "Toate acestea le-am împlinit". Domnul Hristos i-a spus: "De vrei să intri în viață păzește poruncile". Și el a întrebat: "Care porunci?", iar Domnul Hristos i-a spus : "Să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu furi, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, să nu înșeli pe nimeni și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți". El zice: "Toate acestea le-am împlinit". Și Domnul Hristos a privit la el și i-a fost drag (Marcu 10, 19-21). Și după aceea i-a mai dat ceva de făcut, a vrut să-l ajute. Cum să-l ajute? Să-i dea și mai mult elan, și mai multă putere, și mai multă fericire și a zis: "Îți mai lipsește una: vinde-ți averile și dă-le săracilor" și el asta n-a mai putut-o face. Și toată lumea buchisește pe asta că nu s-a lepădat de avere, că trebuia să se lepede. Sunt de acord, și el ar fi vrut să se lepede dar nu s-a putut lepăda atunci. Poate s-a putut lepăda mai târziu, nu știm. Și atunci ucenicii, după ce a spus Domnul Hristos că vor intra cu greu bogații în împărăția cerurilor, au zis: "Atunci cine poate să se mântuiască?". Și Domnul Hristos nu a zis: "Nimeni!", sau în orice caz numai unii, puțini, ci a zis așa: "Ceea ce nu-i cu putință la oameni cu putință este la Dumnezeu" (Marcu 10, 23-24). Deci, poți avea nădejde în bine și dacă nu faci destul bine. Eu nu zic să te oprești în calea binelui. Fă binele pe care îl poți face. Zice Sfântul Marcu Ascetul că binele pe care nu îl poți face ți se va descoperi și îți va ajuta Dumnezeu să faci și alt bine, dar întâi fă binele pe care îl poți face. Și nu zice că numai dacă ai făcut atâta și atâta bine să ai nădejde, ci fă binele pe care îl poți face. Și tânărul acela a făcut ce a putut face. Dar care dintre noi poate zice: "Toate acestea le-am împlinit de când mă știu"?

Prin urmare, stimați ascultători, iată că Evanghelia ne aduce în față nădejde mai presus de nădejde. Gândiți-vă, dacă a zis Domnul Hristos că ceea ce e cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu, înseamnă că putem avea nădejde. Bineînțeles nu făcând rău, că e greșit să faci rău și să nădăjduiești la bine, dar punându-ți în slujba lui Dumnezeu toate puterile tale, și neputând împlini cât ai vrea tu să împlinești, nu înseamnă că gata, ești pierdut. Eu de multe ori le spun la oameni: să știți că Dumnezeu o să mântuiască mult mai mulți oameni decât gândim noi că-i mântuiește.

Stimați ascultători, în legătură cu păcătoșii, Domnul Hristos a fost foarte înțelegător față de neputința omenească. Fac o paranteză. În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se pregătea pentru preoție. A zis Părintele către el - eu eram numai diacon -: "Mă, o să ajungi preot, să ai înțelegere față de neputința omenească". Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteți închipui de câte ori m-am gândit eu la cuvintele acestea: să ai înțelegere față de neputința omenească. Poate că eu nu am ajuns la înțelegere câtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlântat în minte și le am în vedere: să ai înțelegere față de neputința omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decât fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi și mai fericiți și ar fi mântuiți și ar fi mai bine de ei.

Și Domnul Hristos a fost foarte înțelegător. Vreau să aduc înainte acum doar trei pilde ale Mântuitorului adresate vameșilor și păcătoșilor și în același timp și fariseilor. Două dintre cele trei au fost adresate numai vameșilor și păcătoșilor, arătând bunătatea lui Dumnezeu față de oameni, față de neputința omenească, și a treia este pentru vameși și pentru păcătoși pe de o parte, și pentru cărturari și farisei pe de altă parte. Vă atrag atenția asupra capitolului al 15-lea din Sfânta Evanghelie de la Luca, un capitol plin de lumină. Sunt trei pilde în el, și anume: pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută și pilda cu fiul risipitor.

Pilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această pildă? Că dacă cineva, cioban fiind, păstor de oi fiind, pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci și nouă și se duce și o caută pe cea pierdută, și când o găsește - fiți atenți - "se bucură de ea și o pune pe umerii lui și o duce la turmă". Sfântul Ioan Gură de Aur observă că nu o ia cu sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii lui și o duce la turmă. Și zice către prieteni și către vecini: "Bucurați-vă împreună cu mine, că am aflat oaia mea cea pierdută". Și apoi adaugă o concluzie, care singură numai dacă ar exista din Evanghelie, tot ai ști Evanghelia, și anume zice așa, că "Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește - fiți atenți - mai mult decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au trebuință de pocăință" (Luca 15, 7). Parcă te iau fiorii când te gândești la astfel de lucruri. Așa a privit Domnul Hristos, cu bunătate, pe păcătoși. Nu pentru că sunt păcătoși, ci pentru că ar putea să nu fi păcătoși și ar putea să nu mai fie păcătoși și ar putea să se întoarcă la Dumnezeu.

Pilda cu drahma cea pierdută. În pilda cu drahma cea pierdută se spune despre o femeie care avea zece drahme, zece monede. A pierdut una, a aprins lumânare, a măturat toată casa și când a găsit-o le-a chemat pe vecine și pe prietene și le-a zis: "Bucurați-vă împreună cu mine, că am găsit drahma mea cea pierdută". Și apoi iarăși scoate Domnul Hristos concluzia și zice: "Bucurie se face înaintea îngerilor din cer pentru un păcătos care se pocăiește" (Luca 15, 10). Iarăși bucurie.

Și apoi pilda cu fiul risipitor. În ea se spune despre un fiu risipitor și despre un fiu nerisipitor și despre un tată primitor. Așa mult îmi place mie de acest tată primitor. Ce m-aș bucura să pot fi și eu tot așa de primitor față de cei care ajung la mine și pe care ar trebui să-i ajut mai mult decât îi pot ajuta, să am inimă de tată primitor. Eu să știți că pilda cu fiul risipitor aș numi-o mai bine pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că nu învățăm atâta de la fiul risipitor - mai ales că a fost risipitor - și că s-a întors la tatăl - asta-i bine să învățăm -, ci mai ales de la tatăl primitor, cât de bun a fost tatăl cu fiul risipitor. Să vă spun repede pilda. Un om avea doi fii. Unul dintre ei, cel mai mic, a zis: "Tată, dă-mi partea de avere" și tatăl i-a dat ce i s-a cuvenit și el după aceea la scurtă vreme și-a luat toate și s-a dus într-o țară depărtată unde și-a cheltuit toată averea, unde a trăit în destrăbălări și unde a ajuns să sufere mult, a ajuns să nu mai aibă ce mânca, a ajuns să pască porcii și s-a trezit deodată, și-a venit în sine și a zis: "Cât belșug au slugile tatălui meu în casa tatălui meu, și eu aici mor de foame. Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primește-mă ca pe unul dintre simbriașii tăi". Și s-a dus. Iar tatăl îl aștepta, privea în zare și când l-a văzut - spune Sfântul Evanghelist Luca că a zis Domnul Hristos - a alergat la el. Când l-a văzut a alergat la el, nu a stat, să vedem acum ce face, ci s-a grăbit să iasă în întâmpinarea lui. Și a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat. Și fiul a zis: "Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Și nu a mai zis "primește-mă ca pe unul din argații tăi", probabil l-a copleșit tatăl și i s-a luat graiul de bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Și după aceea a dat porunci tatăl lui să se aducă haina cea mai bună să fie îmbrăcat, să i se aducă încălțăminte în picioare, să i se aducă inel și să i-l pună în deget. Nu a zis: haină i-am dat, încălțăminte, dar inel nu-i mai dau. Gândiți-vă, sunt niște lucruri care trebuie gândite, să ne dăm seama de seriozitatea lucrurilor. "Să junghiem - zice - vițelul cel mai gras și să ne bucurăm și să ne veselim". De ce? "Pentru că fiul meu acesta a fost mort și a înviat, a fost pierdut și s-a aflat" (Luca 15, 24). Și au început să se veselească. Și după aceea a venit și celălalt fiu al lui, fratele celui întors, și când a aflat despre ce-i vorba, nici nu a vrut să intre. Și tatăl a plâns că nu vrea să intre, s-a dus la el, și a zis fiul cel care a stat acasă, nemulțumit: "Eu nu ți-am greșit niciodată - aceștia erau fariseii, care se încredeau în ei - și nu mi-ai dat măcar un ied să mă bucur cu prietenii mei, și când a venit acest fiu al tău - nu a zis fratele meu, acest fiu al tău - care ți-a risipit averea cu desfrânatele - așa l-a batjocorit, în loc să se bucure - ai înjunghiat vițelul cel gras". Și atunci tatăl a zis: "Fiule, toate ale mele sunt ale tale, dar se cuvenea să ne bucurăm, că fratele tău acesta a fost mort și a înviat, a fost pierdut și s-a aflat" (Luca 15, 32).

Să știți stimați ascultători că e ceva extraordinar, e toată Evanghelia cuprinsă aici în pilda aceasta cu fiul risipitor. Pentru că fiul risipitor îl închipuie pe omul păcătos, fiul care a rămas acasă îl închipuie pe omul drept care se încrede în dreptatea lui, iar tatăl este Dumnezeu care e bun și primitor. E ceva extraordinar și mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulți: când s-a întors fiul și s-a întâlnit cu tatăl și a zis "Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău" și nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert. E un lucru care trebuie observat, că noi zicem "Doamne miluiește-mă", "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă" și ne e frică că nu am zis de destule ori și că trebuie să mai zicem, să mai zicem, să mai zicem. Să zicem, dar nu cu gândul că Dumnezeu nu ne-ar milui dacă nu am mai zice, ci cu gândul că în felul acesta ne facem rânduială în minte, ne facem rânduială în viață. Dar Dumnezeu vrea să ne dea câtă fericire putem noi cuprinde, chiar și mai multă vrea să ne dea. Se spune în Sfânta Evanghelie că "Dumnezeu nu dă duhul cu măsură" (Ioan 3, 34).

Și acum să ne mai gândim și la faptul că tatăl, când i-a plecat fiul, tot timpul a știut că fiul lui a plecat, nu a zis că a plecat un străin, că a plecat un dezmoștenit, ci tot timpul a zis că a plecat fiul lui. Când își risipea averea se gândea: fiul meu își risipește averea. Când a ajuns în lipsă sigur se gândea: fiul meu a ajuns în lipsă, ce bine ar fi dacă ar veni acasă, că noi avem ce ne trebuie acasă. Când s-a întors l-a primit pe fiul său, către ceilalți a zis "fiul meu" a fost mort și a înviat, a fost pierdut și s-a aflat. Deci tatăl a fost binevoitor, cu toată bunăvoința și asta ne dă multă nădejde, nu să păcătuim, ci să ne întoarcem de la păcate, căci dacă păcătuim înaintăm în păcate nu înaintăm în pocăință și atunci nu ne poate milui Dumnezeu. Dar dacă am păcătuit, să nu ne gândim că acum gata, suntem pierduți, ci să ne gândim la mila lui Dumnezeu cea de acum și până-n veac, la mila lui Dumnezeu care ne așteaptă și care ne primește, să gândim la Maica Domnului care mijlocește pentru noi, să ne gândim la sfinții care mijlocesc pentru noi.

Stimați ascultători, mai am numai un lucru de precizat, și anume nu știu dacă v-ați gândit vreodată careva din câți sunteți aci că, dacă am lua în considerație toată Evanghelia câtă o știm și câtă o înțelegem, și am căuta un moto pentru Evanghelia întreagă sau pentru părți din Evanghelie, oare care s-ar potrivi cel mai bine? Să știți că eu m-am gândit și mi-am și ales un moto pe care l-aș pune în fața Evangheliei și în fața Evangheliilor și în fața fiecărei părți din Evanghelie. E un cuvânt pe care l-au spus oameni din mulțime și pe care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Marcu. În Sfânta Evanghelie de la Marcu, în capitolul 10, de la versetul 46 se spune cum Domnul Hristos a dat vedere unui orb de la Ierihon. Și în istorisirea aceea se spune că orbul de la Ierihon striga: "Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă!", după ce a aflat el de ce e mulțime, a auzit tumultul. El cerșea la marginea Ierihonului și a auzit tumultul mulțimii și a întrebat cine e, ce se întâmplă. Și i s-a spus că trece Iisus din Nazaret. Și atunci el, din toate puterile, a început să strige: "Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă!". Și lumea ca lumea: taci mă acolo, vezi-ți de treabă. Și el striga mai departe. Și atunci Domnul Hristos le-a poruncit oamenilor să-l ducă la El. Și cineva, unii din mulțime, s-au dus la el și au zis așa - tare m-aș bucura dacă ați ține minte, dacă nu citiți singuri în Sfânta Evanghelie de la Marcu, dar să-l fixați pentru cealaltă vreme a vieții dumneavoastră -: "Ai încredere, scoală-te. Te cheamă!" (Marcu 10, 49). Deci ai încredere, scoală-te, te cheamă. Eu cred că aceste cuvinte spuse de oameni din mulțime și cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Marcu se potrivesc pentru toată Evanghelia, pentru toate Evangheliile și pentru toate părțile din Evanghelie care sunt adresate fiecăruia dintre noi.

Ai încredere, scoală-te, te cheamă. Ar mai putea fi găsite și alte cuvinte potrivite ca moto, de exemplu cuvântul care l-a spus Marta, sora lui Lazăr, către Maria. Domnul Hristos venise în Betania și se întâlnise cu Marta, și Marta s-a dus apoi în casa lor și a găsit-o pe Maria acolo plângând și a zis: "Învățătorul e aici și te cheamă" (Ioan 11, 28). Deci Învățătorul e în Evanghelie și ne cheamă pe toți. Se potrivește și cuvântul acesta, "Învățătorul e aici și te cheamă". Și s-ar mai potrivi și altele, de exemplu: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi și ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11), sau de exemplu cuvântul spus Martei de Domnul Hristos la învierea lui Lazăr, când a zis: "Dați piatra la o parte" ca să învie Lazăr din morți - în capitolul 11 din Evanghelia de Ioan se spune aceasta - și Marta a zis: "Doamne, miroase urât, că de patru zile a murit". Și Domnul Hristos a spus: "Oare nu ți-am spus că dacă vei crede vei vedea mărirea lui Dumnezeu?" (Ioan 11, 40). Și cuvântul acesta îl socotesc foarte potrivit: dacă vei crede vei vedea mărirea lui Dumnezeu.

Stimați ascultători, dacă e vorba să ne oprim și la una din pildele spuse de Domnul Hristos și cuprinse în Sfânta Evanghelie pentru nădejdea și bucuria noastră, eu cred că pilda cu fiul risipitor e cea mai reprezentativă. Dumnezeu să ne ajute să ne adâncim în gânduri de felul acesta, să avem mereu în considerație faptul că Sfânta Evanghelie este pentru noi izvor de nădejde și de bucurie, și să nu ne lăsăm niciodată umbrită bucuria de neîncredere, de deznădejde mai ales, pentru că la sfintele slujbe se spune că Maica Domnului să ne ajute să scăpăm din prăpastia cumplitei deznădăjduiri. Deznădăjduirea este o prăpastie, este cumplită. La slujbele noastre - am spus că sfintele slujbe sunt întrupări ale Evangheliei - sunt atâtea izbucniri de bucurie în legătură cu viața noastră de credincioși. Și anume la Sfintele Paști se spune: "O, Paștile cele mari și preasfințite Hristoase, o Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea, dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăși cu Tine în ziua cea neînserată a împărăției Tale". Deci Îl știm pe Domnul Hristos Paștile cele mari și preasfințite, Înțelepciunea, Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea, și de la El cerem bucuria împărăției cerurilor, împărăției celei neînserate. Sau tot la sfintele slujbe de la Paști ne bucurăm "Că de la moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi".

Fiecare sfântă slujbă o sfârșim cu cuvintele pe care le spune preotul: "Mărire Ție Hristoase Dumnezeul nostru, nădejdea noastră, mărire Ție", avem nădejde în Mântuitorul, și cel care răspunde zice "Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, și acum și pururea și în vecii vecilor, amin. Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește. Părinte binecuvintează". Prin urmare mărturisim că nu numai Hristos este nădejdea noastră, ci nădejdea noastră este și Tatăl și Duhul Sfânt, pentru că zicem "Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh" ca răspuns și zicem de trei ori "Doamne miluiește" adresându-ne și lui Dumnezeu Tatăl și lui Dumnezeu Fiul și lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Și în sfârșit, la slujbele de seară în special, la slujba Pavecerniței, la rugăciunile de seară și la slujba Miezonopticii zicem: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ție!". Iar adresându-ne Maicii Domnului zicem: "Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub acoperământul tău".

Dumnezeu să ne ajute să ne întărim în astfel de gânduri și să pornim cu ele de când putem porni. Puteți porni cu ele de acum încolo, pentru că eu v-am spus niște concluzii la care am ajuns cu vremea. Dumnezeu să ne ajute!

 

Ce ne puteți spune despre evanghelia lui Toma?

Evanghelia lui Toma nu a fost cuprinsă în canonul Noului Testament pentru că cuvintele din ea sunt cuprinse și în celelalte Evanghelii și nu aduce ceva nou, ceva deosebit. Este o evanghelie care multă vreme nu a fost cunoscută și acum a început să fie cunoscută, studiată, însă nu este absolut necesară pentru noi. Poate să fie și ea împodobitoare de minte cu gândurile care sunt cuprinse în ea, dar să știți că nu trebuie să cunoaștem neapărat tot ceea ce s-a scris, chiar nici măcar tot ce s-a scris în Sfânta Scriptură. Important este să pornim la acțiune pe baza învățăturilor câte le cunoaștem, și atunci ni se deschide sufletul spre împlinirea unor lucruri mai presus de ceea ce putem în momentul de față și de ceea ce știm în momentul de față. Sfântul Marcu Ascetul zice: "Fă binele de care îți aduci aminte și cel de care nu-ți aduci aminte ți se va descoperi ție". Așa încât nu este absolut necesar să cunoaștem evanghelia lui Toma, eu să știți că nici nu o cunosc de fapt, și totuși gândesc că mă va primi Dumnezeu și cu celelalte Evanghelii numai.

Cum ne putem bucura în prigonire?

Dacă suntem la măsurile acelea să ne bucurăm, ne bucurăm. Dacă nu, atunci nu ne putem bucura în prigonire. Să nu aștepte nimenea prigoniri ca să se bucure, să se bucure întâi în condiții obișnuite și poate îl va ajuta Dumnezeu să se bucure și în prigoniri. Până atunci trebuie însă să împlinească cuvântul psalmistului, care zice - în Psalmul 37 e cuprins cuvântul și-l ascultăm și îl spunem în fiecare zi la sfânta slujbă -: "Iar eu ca un surd ce nu aude și ca un mut ce nu-și deschide gura sa. Dar la Tine Doamne mi-e nădejdea, Tu mă vei auzi Doamne Dumnezeul nostru". Adică până atunci trebuie să trăim o viață în așa fel încât să depășim obișnuitul și să depășim mai ales lucrurile negative, pentru că altfel n-o să putem să ne bucurăm în lucruri și mai greu de dus, și mai greu de suportat.

Ce înseamnă: "Monah este cel ce socotește pe tot omul ca pe Dumnezeu, după Dumnezeu"?

Pentru că omul este chipul lui Dumnezeu, trebuie cinstit omul ca Dumnezeu, după Dumnezeu, în înțelesul că reprezintă pe Dumnezeu. Așa cum cinstim o icoană a Mântuitorului pentru că e chipul Mântuitorului, tot așa trebuie să cinstim și pe oamenii din jurul nostru , cel puțin noi cei credincioși, pentru faptul că sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu. Într-un text din slujbele de înmormântare spune: "Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor". Chiar purtători de rane ale păcatelor fiind, în esență suntem chipul lui Dumnezeu umbrit, schimonosit, dar în orice caz chipul lui Dumnezeu nu se șterge niciodată în viața omului.

De ce calea de la minte, adică de la citirea Evangheliei, la inimă, adică la trăirea bucuriei este cea mai lungă și mai grea?

Pentru că cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă. Una e să fii informat și alta e să fii convins. Când ajungi să fii convins atunci s-a scurtat calea de la urechi la inimă, de la informații la convingere, dar până atunci trebuie să te silești. Adică noi în fața cuvântului lui Dumnezeu ne prezentăm totdeauna cu ceea ce suntem. Cuvântul lui Dumnezeu de multe ori noi îl coborâm la nivelul nostru în loc să ne ridicăm noi prin cuvântul pe care ni-l propune Dumnezeu pentru binele nostru. Domnul Hristos zice: "Cel ce vă primește pe voi pe Mine Mă primește și cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă" (Luca 10, 16), referindu-Se la ucenici. Iar Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, zice că "Cel ce primește cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu - adică cuvintele Mântuitorului - primește pe Dumnezeu Cuvântul". Dacă primim cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, dacă le primim în minte, dacă le facem loc în noi, cu vremea ele devin trup în noi, pentru că "Cuvântul S-a făcut trup" (Ioan 1, 14) zice Sfântul Ioan Evanghelistul, și Se face trup în continuare. Noi credem că credincioșii sunt mădulare ale trupului lui Hristos, prin urmare se împărtășesc de seva vieții Domnului Hristos și atunci cu puterea aceasta învingem răul.

Cum sunt sfintele slujbe izvoare ale exegezei duhovnicești?

Dacă ascultăm sfintele slujbe avem Evanghelia întrupată și trăită și gândită, interpretată și devin exegeze ale Sfintei Scripturi, mai ales în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim. La Sibiu am vorbit cândva în catedrală despre "Eu și Filocalia", a fost o împrejurare care a dus la treaba asta, eu nu am prea fost mulțumit, nu că nu am fost mulțumit de ce am spus, ci nu am fost mulțumit de faptul că s-a programat această prezentare în catedrală. Nu era acolo locul, era tot așa, pentru o conferință. Și atunci seara, în Aula Facultății de Teologie am mai ținut un cuvânt și anume "Filocalia pentru toți", sau "O altă Filocalie" și am prezentat sfintele slujbe ale Bisericii noastre ca o exegeză a cuvântului lui Dumnezeu, ca o altă Filocalie, ca o nouă Filocalie, ca o Filocalie pentru toți, căci la Filocalie câți ajung? Din câți suntem aici parcă aș vrea să știu câți au citit din Filocalie. Dar la sfintele slujbe pot merge toți și sunt datori să meargă toți. Să știți că dacă vine cineva la mine la spovedit care nu merge la biserică și mai ales la Sfânta Liturghie, nici nu stau de vorbă cu el, că nu am ce vorbi.

Lumea intelectuală actuală este în marea ei majoritate atee. Ne puteți da o nădejde celor care se doresc intelectuali ortodocși într-un mediu sceptic sau chiar dușmănos?

Dragă, eu pot să dau nădejde tuturor care vor să-I slujească lui Dumnezeu, că dacă se angajează, Dumnezeu îi ajută. Nu am nădejde pentru cei care se mențin în sfera ateismului, însă cei care vor să fie credincioși pot să fie. Despre Pasteur - a fost un om foarte învățat - se spune că se mirau toți de el cât e de credincios, de practicant. El a fost catolic și cineva mirându-se i-a spus: "Cum, tu care ești atât de învățat, ești credincios ca un țăran breton?", pentru că în Bretania erau cei mai credincioși pe atunci. El a zis: "Da, sunt învățat și sunt credincios ca un țăran breton, dar dacă aș fi mai învățat aș fi credincios ca o țărancă bretonă". Pot toți care vor să se apropie de Dumnezeu. Să știți că la Dumnezeu nu sunt intelectuali și neintelectuali, la Dumnezeu sunt oameni care se apropie de El și care nu se apropie de El. Și cei care se apropie de El, intelectuali sau neintelectuali - pentru că oricum, cineva care a făcut o facultate, chiar teologică, cum am făcut noi, și dacă a făcut și altă facultate, e un intelectual, nu se mai poate zice că nu e intelectual, și dacă e și credincios înseamnă că toți intelectualii ar putea fi credincioși.

Într-o lume și într-o vreme în care se discută atât de mult, ne-ar fi de folos să aflăm mai multe despre locul tăcerii în viața noastră.

Se zice că așa cum înveți să vorbești trebuie să înveți și să taci. În Pateric se spune că l-a întrebat cineva pe un părinte: "Ce-i mai bine, să taci sau să vorbești?". Și părintele a zis că "dacă taci pentru Dumnezeu e bine să taci și dacă vorbești pentru Dumnezeu e bine să vorbești". În orice caz noi nu urmărim tăcerea animalului sau tăcerea mutului, ci urmărim tăcerea ca un lucru care vine pentru disciplinarea vorbirii. Dacă vrei să vorbești cum trebuie, trebuie să înveți și să taci. În orice caz tăcerea trebuie urmărită numai ca disciplină, nu trebuie urmărită în sine, pentru că Dumnezeu ne-a dat cuvânt. Dacă eu de exemplu aș fi venit aici să vă vorbesc despre ce v-am vorbit și dacă mă socoteam eu că hai că nu le mai spun nimic, și stăteam cât stăteam, ce ziceau cei din sală? "Nu am venit să-l vedem pe omul acesta tăcând ci am venit să-l ascultăm". Prin urmare, toate trebuie gândite la rosturile și la măsurile lor.

Ce s-a întâmplat cu trupul Mântuitorului Hristos după Înviere? Ce semnifică literele de pe Cruce, NIKA, iar de pe aureola Mântuitorului a și w ?

Trupul Mântuitorului este undeva în universul acesta, undeva dincolo de ce putem gândi noi. Trupul Domnului Hristos nu s-a dizolvat, s-a spiritualizat trupul cu care a trăit, dar Domnul Hristos a înviat cu trupul cu care a murit, însă transfigurat, transformat. A putut să iasă prin piatră, noi credem că învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a petrecut înainte de a fi dată piatra la o parte, Domnul Hristos a înviat piatra fiind pecetluită, și așa și zicem: "Piatra fiind pecetluită și ostașii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule, dăruind lumii viață". Piatra a fost răsturnată de pe mormânt numai ca să se vadă că Domnul Hristos nu mai este acolo. Nu știm cum este trupul spiritualizat nici al Mântuitorului nici al sfinților, nici cum va fi al nostru la vremea când vom învia din morți, în orice caz va avea alte calități decât cele care le are acum și va fi nestricăcios, va rămâne nestricat, neatins de boală. Trupul Domnului Hristos este undeva anume, el a intrat și prin ușile încuiate, dar nu este pretutindeni. Domnul Hristos este cu firea dumnezeiască pretutindeni, dar cu firea omenească este într-un loc anume, unde anume nu știm pentru că nu ni s-a descoperit. Zicem în cer, dar adevărul este că noi nu prea știm nici ce este cerul. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "noi știm că este cer dar nu știm ce-i cerul" și "pe mine nici nu mă interesează ce este cerul, dacă am pe Stăpânul cerului".

Pe Cruce NIKA înseamnă "biruiește", e un cuvânt grecesc, Iisus Hristos biruiește. Și a și începutul și sfârșitul.

De ce după înviere Mântuitorul nu a fost recunoscut imediat de Maria Magdalena și de celelalte ucenițe, de Cleopa în drum spre Emaus, de ucenicii de la Marea Tiberiadei?

Pentru că mai întâi de toate, Domnul Hristos nu a vrut să fie cunoscut, cel puțin de Luca și Cleopa, se spune că ochii lor erau ținuți să nu-l cunoască, și pentru că ei nu se așteptau la învierea Domnul Hristos. Ei au privit învierea Domnul Hristos ca o poveste, ca un basm, nu erau pregătiți. Adică ei nu au sărit asupra gândului că Domnul Hristos a înviat: da, a înviat, ci au stat la îndoială, pentru că învierea fiind ceva mai presus de fire, nu aveau cum să fie pregătiți ca să-L cunoască și să-L primească. Însă învierea Domnului Hristos s-a petrecut obiectiv și apoi s-a împlântat subiectiv în fiecare din cei cărora Domnul Hristos li S-a arătat ca înviat. Când eram eu copil îmi aduc aminte - Dumnezeu să-i odihnească pe ai mei pe toți, că nu mai sunt în lumea asta - că mama mea m-a trimis la bunica mea să zic "Hristos o înviat, mama tână!". Și a zis că dacă zic așa, îmi dă mama tână un ou. Și așa a fost. M-am dus și am zis: Hristos a înviat, mama tână! Și mama tână a zis: "Adevărat că a înviat, hai să-ți dau un ou". Cu asta mi-am început eu credința în înviere, dar târziu am ajuns să-mi dau seama ce înseamnă. Și după aceea am citit referatele Evangheliilor despre înviere, ce se scrie în Faptele Sfinților Apostoli și mi-am dat seama că cineva numai pe baza aceasta nu se poate convinge de înviere. Că învierea este de fapt un adevăr pe care-l cunoaștem ca adevăr și îl simțim ca adevărat numai în măsura în care Însuși Mântuitorul Cel înviat ni Se descoperă ca înviat din morți. Toți credincioșii adevărați, toți credincioșii care cred în învierea Domnul Hristos, sunt credincioși pe care Domnul Hristos i-a convins de învierea Lui. Și așa s-a întâmplat și cu ucenicii de la Marea Tiberiadei, numai după ce i-a convins Domnul Hristos de prezența lui s-au încredințat, așa s-a întâmplat absolut cu toți, și cu Maria Magdalena și cu toți care L-au văzut după Înviere.

Certitudinea ne-o dă Domnul Hristos, pentru că prin puterile noastre nu putem ajunge, așa cum nu a putut ajunge Sfântul Apostol Petru prin puterea lui să-L mărturisească pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Când a zis Domnul Hristos: "Voi cine ziceți că sunt?", Sfântul Apostol Petru a zis: "Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Și atunci Domnul Hristos a zis: "Fericit ești Simone, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 13-17). Sfântul Apostol Pavel spune și el că "atunci când a vrut Dumnezeu să-L descopere pe Fiul Său în mine" (Galateni 1, 16). Prin urmare, credința este ceva care vine de la Dumnezeu spre om, nu este ceva ce își procură omul din puterile sale.

Ce semnificație acordați gestului Mântuitorului la Înălțare, de a-i binecuvânta pe cei unsprezece și pe cei împreună cu ei?

E extraordinar. Nu mă pot bucura parcă de nimic altceva mai mult decât de binecuvântarea asta pe care a dat-o Domnul Hristos la Înălțare, pentru că Domnul Hristos a cuprins în această binecuvântare toată activitatea Lui pentru mântuirea omului. A fost un gest final. Ultimul gest pe care L-a făcut aici pe pământ a fost o binecuvântare. E extraordinar să te știi sub binecuvântarea Mântuitorului și aceasta ne dă încredințarea și nouă, pentru că toate binecuvântările Bisericii sunt izvorâte din această binecuvântare de la înălțarea Domnului Hristos, numai să ne facem noi vrednici de binecuvântare. Să știți că Domnul Hristos vrea să ne binecuvinteze, dar nu ne poate binecuvânta decât dacă suntem acolo unde sunt binecuvântările.

Cine poate dobândi Duhul Sfânt? Există o metodologie?

Nu, nu există nici o metodologie, există o angajare într-o viață superioară. În Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că Dumnezeu dă ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt și nu-L dă lumii (Ioan 14, 17). Și spune Domnul Hristos că atunci vor primi pe Duhul Sfânt când se va putea spune despre ucenici: "voi nu sunteți din lume" (Ioan 15, 19). Deci când depășim lumea ne facem vrednici de Duhul Sfânt. Noi de fapt pe Duhul Sfânt Îl purtăm în noi, de la Botez, învățătura Bisericii asta este, că la Botez se sălășluiește în credincioși Sfânta Treime, care rămâne în sufletul omului până la moartea lui și se descoperă în măsura în care omul credincios împlinește poruncile lui Dumnezeu. Deci și Duhul Sfânt Se arată în măsura în care și omul e angajat pentru lucrările Duhului Sfânt. Cel puțin în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că "Cel ce Mă iubește acela păzește cuvântul Meu și îl voi iubi și eu și Mă voi arăta lui", iar Sfântul Marcu Ascetul spune că "Hristos este ascuns în poruncile Sale și Se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor". Tot așa e și cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt Se descoperă omului în măsura în care omul se angajează la ceea ce înseamnă roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor, dar asta nu înseamnă o metodologie.

Care este înțelesul pildei ispravnicului necredincios?

Este înțelesul acesta că omul acela și-a aranjat niște treburi cu averile altuia. Și Domnul Hristos îl recomandă în înțelesul acesta că noi să ne facem niște prieteni cu ajutorul bogățiilor străine, adică cu aceea cu ce am agonisit pe nedrept să ajungem la un drept. Dar nu să agonisim ceva pe nedrept ca să ajungem la un drept, ci dacă ajungem să avem niște lucruri cum a avut Zaheu vameșul de pildă, care a zis "Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor" (Luca 19, 8), deci a ajuns la niște bogății nedrepte, să încerce acum, prin bogățiile acelea nedrepte (Luca 16, 9), făcându-i părtași și pe alții la acele bogății, să-și aranjeze niște relații cu niște oameni care ar putea mijloci pentru ei, cu săracii - cum ar zice Sfântul Ioan Gură de Aur - ca să-l primească în locașurile lor.

Dar pilda grăuntelui de muștar?

Pilda grăuntelui de muștar arată, ca și pilda cu aluatul pus în trei măsuri de făină, dezvoltarea împărăției lui Dumnezeu. Grăuntele de muștar se seamănă și crește, tot așa și împărăția lui Dumnezeu, începând de la puțin, ajunge la mult, ajunge să cuprindă pe om și pe alții.

Ce înseamnă "Aliluia" și care este rolul lumânărilor în biserică?

"Aliluia" înseamnă "lăudați pe Domnul". Rolul lumânărilor în biserică vi-l spun eu imediat, dar întâi să vă spun altceva. Vin la mine unii și zic: mergi la biserică? Zice "Da, părinte". Și acum m-am învățat să-i întreb dacă merg la slujbă, pentru că am băgat de seamă - tot oamenii m-au trezit, că mi-au răspuns: "Da, mă duc și aprind câte o lumânare"- că nu e destul să-i întreb dacă merg la biserică. Mergi la biserică, stai la slujbă, de când nu ai mai fost la o slujbă? Îmi spune acuma unul de curând: "De opt ani" nu a mai fost la biserică. Zic: mă, or fi trecut numai șapte, nu or fi trecut chiar opt. Zice: "Ba da părinte, știu bine că opt au trecut, că de când m-am însurat nu am mai fost", de la cununie. Și apoi oamenii se duc și aprind o lumânare în biserică, își fac o cruce și pornesc mai departe și lasă lumânarea să ardă în locul lor și ea de fapt arde în locul ei.

Lumânările sunt un simbol al luminii cerești, al luminii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Domnul Hristos S-a numit pe Sine "Lumina lumii", sunt ceva simbolic.

Ce înseamnă "Ioan este Ilie"?

"Ioan este Ilie" înseamnă că Sfântul Ioan Botezătorul - cum zice în Sfânta Evanghelie de la Luca în vestirea care i s-a dat Sfântului Zaharia - va merge înaintea lui Hristos cu duhul și cu puterea lui Ilie. În orice caz sunt unii care zic că Ioan a fost o reîncarnare a lui Ilie. Dar nu e adevărat, pentru că la Schimbarea la Față nu s-a arătat Ioan și s-a arătat Ilie. Dacă ar fi fost așa cum zic cei care au alte credințe decât noi, ar fi trebuit să spună că s-a arătat Moise și Ilie-Ioan, sau Moise și Ioan, pentru că Ilie a fost încorporat în Ioan.

Care trebuie să fie raportul nostru cu sectele evanghelice? Avem dreptul să fim pasivi, fie cler fie laici?

E greu de spus. Cred că ceea ce trebuie să facem noi în raport cu ei ar fi aceea să avem un ascendent moral, să ne recomande viața noastră mai mult decât pe ei. Asta ar fi prima biruință. În al doilea rând putem să-i ocolim, nu ostentativ, dar să nu ne prea facem vorbă cu ei, pentru că să știți că de multe ori influențele acestea, chiar dacă nu doboară, în orice caz clatină, și nu sunt toți destul de întăriți ca să poată să facă față. Episcopul de la Vâlcea, care a fost, P.S. Iosif Gafton, a fost cândva la noi la mănăstire, și el și un frate de-al lui au fost studenți în teologie. Și au venit la vorbă acasă despre ce spun sectarii despre Maica Domnului. Și a zis că tatăl lor care era preot nu i-a lăsat să vorbească așa ceva în casa lui. Adică își dădea seama totuși că noi nu discutăm despre Maica Domnului, ci noi cinstim pe Maica Domnului. Așa încât nu are rost să discutăm nici cu ai noștri nici cu alții despre Maica Domnului, ci Maica Domnului trebuie cinstită, așa cum o cinstim în biserică și așa cum o cinstesc credincioșii cei adevărați. Ei fac greșeala de a o nivela pe Maica Domnului, de a o coborî însă nu poți să o cobori pe Maica Domnului fără să-L cobori și pe Domnul Hristos în același timp.

Zice că un copil își căuta mama - nu știu dacă v-am mai spus eu aici lucrul acesta - și "Nu ați văzut pe mama?" întreba copilul. Și cineva îi spune: "Mă copile, am văzut o femeie, a trecut adineaori pe aici". Dar zice copilul: "Eu nu caut o femeie, eu caut pe mama". Nici mamele noastre nu sunt o femeie ca toate femeile, ci sunt unice față de celelalte femei. Deci Maica Domnului, dacă îngerul a spus: "Binecuvântată ești tu între femei" nu mai avem noi alt cuvânt să spunem că Maica Domnului a fost o femeie ca toate femeile, pentru că nu a fost o femeie ca toate femeile.

Ce înseamnă că raiul încă din viața de acum trebuie să-l trăim?

Înseamnă ceea ce trăim noi de fapt ca oameni credincioși. Pe Maica Domnului o numim "rai cuvântător", "rai de taină", bucuria din legătura cu Maica Domnului este o trăire a raiului, bucuria din întâlnirea cu Domnul Hristos. Ce au zis cei doi care mergeau spre Emaus? "Nu era inima noastră întru noi arzând când ne vorbea pe cale și ne tâlcuia Scripturile?" (Luca 24, 32). Raiul este o trăire a bucuriei credinței, ospățului credinței din această lume. Nu începe raiul la moarte. "Paștile care au deschis nouă ușile raiului". Nu pentru viitor, ci pentru prezent. "Că din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință". Raiul anului bisericesc sunt Paștile și Săptămâna Luminată, când se fac altfel de slujbe decât slujbele din celălalt timp al anului, nu se mai pomenesc răutățile, păcatele, totul este o izbucnire de bucurie și asta înseamnă trăirea raiului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Paștile nu trebuie prăznuite numai la Paști, deci la vremea când e hotărâtă calendaristic pentru serbarea Paștilor, ci Paștile sunt o sărbătoare veșnică, "Paștile cele veșnice" zicem noi la Paști. Și în felul acesta gândit, raiul este o realitate prezentă, nu numai o realitate viitoare, chiar dacă în viitor vom primi mult mai mult decât în prezent, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune că "ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit a pregătit Domnul celor ce-L iubesc pe El" (I Corinteni 2, 9). Credem că dincolo vom trăi cu mult mai multă intensitate, dar în orice caz trebuie să trăim și aici pe pământ intensitatea adevărurilor Învierii Domnul Hristos, a Înălțării, pogorârea Duhului Sfânt, toate le prăznuim la anumite sărbători. Sau unirea cu Domnul Hristos prin Sfintele Taine, în special prin Sfânta Cuminecătură, când zicem: "Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima". Mulțumim lui Dumnezeu, mulțumim Maicii Domnului de pildă, că Mântuitorul a intrat în alcătuirea noastră: "Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi și-n inimă, arde spinii tuturor păcatelor, curățește-mă, spală-mă și mă îndreptează, îmbunătățește-mă, înțelepțește-mă și mă luminează", mulțumim Maicii Domnului și zicem "Preasfântă Stăpâna mea de Dumnezeu Născătoare, care ești lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea și bucuria mea", sunt trăiri de rai.

 

9 mai 1993


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.