Farmecul crepuscular al firescului

 

"Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!"
Ioan 20, 29

Timp al excesului, erupție de crize identitare, isterie a supraponderalului, vertij al pluralității, joc de seducții ușoare, modernitatea târzie în mijlocul căreia, volens nolens, respiră și Biserica, ne-a contaminat subversiv cu patima nemăsurii. Adesea, entuziasmul facil ne confiscă ireversibil opțiuni majore iar diapazonul care ne dictează deciziile pare falsificat de injoncțiuni himerice: fie, afectați de o râvnă pompieristică și frustrări filetiste, sanctificăm câte un voievod cu o istorie personală suspectă, fie amputăm tradiții ancestrale și "actualizăm" malformat adevăratele exigențe ale Revelației. În hotarul nedefinit al Ființei eclesiale, s-ar spune că astăzi totul se articulează oximoronic, dar într-o constantă afinitate pentru disproporții: logica sobră a resentimentului față de modernitate se convertește subit într-o mișcare de aggiornamento, edulcorată cu pioșenii folcloristice și tribulații infantile. Fie că e vorba despre evocarea unui creștinism cavernal, tenebros, concentrat în spectacolul mortificării sau al exorcismelor și înțeles ca o cultură a reprimării, fie că se revendică retoric și triumfalist o Ortodoxie sechestrată ideologic, întâlnim produsele mentale ale aceleiași neimplicări hermeneutice. S-ar spune că ne place simplificarea binară, simpatizăm contrastele, iubim extremele. Afectați adesea de inautenticitate și crispare, clasăm prezentul pe alternative fruste: pentru unii, viața monahală de la noi abundă în taumaturgi, sfinți anonimi sau văzători cu duhul, pentru alții totul este o paragină orchestrată luciferic, orice loc bolește metafizic și se compromite în impotență duhovnicească.

Ne bucurăm însă că astăzi se poate vorbi despre unii oameni într-o altă tonalitate decât aceasta, patetică și unilaterală. Prezența blândă a părintelui Teofil naște o căldură liniștitoare, lăsându-se înțeleasă dincolo de comoditatea fetișismului sau of-ul paseist. Figura sa domoală, ritmul său egal, totul impune o narațiune ce depășește zelul anamorfotic al sanctificării antume ori disperarea tautologică a nihilismului. Mesajul Sfinției Sale se clarifică treptat, se specifică în etape prelungite de ruminație existențială. Departe de a fi epuizate, ne propunem într-un limbaj poate "expresionist" degajarea câtorva semnificații pe care viața și cărțile părintelui Teofil, în puținătatea în care ne sunt cunoscute, par să le condenseze.

În genere, se știe cine formează auditoriul părintelui Teofil. Cartea de față este paradigmatică în acest sens, cuprinzând o colecție de prelegeri susținute în Timișoara, oraș universitar cu efervescență misionară și cu exigențe spirituale remarcabile. An de an, cu prilejul posturilor rânduite de Biserică, aceste conferințe sunt actualizate în spațiile prin excelență urbane ale țării: Timișoara, Reșița, Craiova, Slatina, București, Constanța, Galați, Iași, Baia Mare, Cluj, Brașov, Făgăraș, Oradea, Arad sunt locuri în care părintele Teofil este găzduit de tineri înscriși la studii universitare. La București numărul auditorilor atinge întotdeauna proporții copleșitoare, fapt ce ar justifica prezumția unei discuții asupra prezenței sale harismatice. Spectatorii părintelui posedă, în general, un profil intelectual și o anumită formație culturală. Cei care îl asistă sunt necondiționat (și, poate, involuntar) branșați la dinamica tehnică sau mentală a postmodernității, fie că aprofundează doctoral fizica nucleară, fie că studiază științele europene, fie că asimilează teologia ori medicina, filosofia ori artele frumoase. Paradoxal, numai prin destulă răutatea zilei părintele Teofil se poate înfățișa, alături de specificul imuabil al personalității sale, cu o elocventă noutate.

Părintele vine dintr-o lume aflată în amurg, poate astăzi chiar inexistentă. Cei care i-au stat mai mult prin preajmă presimt în bunătatea sa, așezată întocmai ca parfumul somnolent al unui vin nobil, o înzestrare cu virtutea naturalității. La părintele Teofil totul - rostire, săvârșire, împlinire - începe și se sfârșește în farmecul firescului. Profund afectat de ruralitatea originilor sale, părintele Teofil și-a celebrat congenial destinul în jurul unor vieți model. Au lucrat în formarea sa oameni deosebiți, de la părinți la dascăli până la oameni magnetici ca părintele Arsenie Boca ori starețul Serafim Popescu. Noutatea mesajului său vine din constituția verticală a unei tradiții spirituale: cea personală conjugată cu cea eclesială. Astfel, în jurul său se destramă pericolul iminent al "morții subiectului" (a cărei analiză incontinentă o fac atâția filosofi postmoderni), pe care absența tradiției o provoacă în orice destin personal sau comunitar. Între altele, criza lumii europene este marcată de ocultarea unei vârste aurorale comune (i. e.: breșa evanghelică în cultura antică greco-romană) și uitarea dialecticii originarului din urzeala teandrică a Tradiției. Ontologia suprafeței - inculcată prin ideologia mediatică de astăzi - anulează orice posibilitate de construcție consistentă a unei identități personale, în vasta promisiune a eternității. Toți acești vectori ne condiționeză ubicuu, ne afectează imaginarul, ne descentrează riscant în traseul de pe pasarela mântuirii. Acesta este decorul cultural în care noi devenim receptacolul teologiei părintelui Teofil și e bine să-l cunoaștem. Pe noi, cei rătăciți în cacofonia babeliană a postmodernității, părintele ne convoacă la o anamneză. Pe noi, cei din lume, dar și pe cei pe care, părăsind-o pentru o viață mai înaltă, îi mai poartă metehnele.

E vorba, mai întâi de toate, despre citirea Cărții noastre de căpătâi: Biblia. Sfânta Scriptură - revelația Adevărului, "izvor al tămăduirii", referent obligatoriu al rostirii, Sfânta Scriptură - orbită ultimă a vieții, Sfânta Scriptură - temei și taină a peceții noastre ontologice: faptul-de-a-fi-creștini. Dar însăși Sfânta Scriptură și-a specificat canonul pe frontiera apostolică a unei comunități: Biserica. Pnevmatoforă, Tradiția a dat cheia hermeneutică a Sfintelor Scripturi prin viața sa liturgică, obiectivată providențial în deciziile istorice ale sfintelor sinoade. De aceea, pentru că "întreaga viață e o slujbă", părintele ne cheamă la o participare atentă, în lumina conștienței, la slujbele Bisericii. Mesaj de o actualitate nebănuită, acum când, mai ales în parohiile de la oraș, simbolismul metafizic și profunzimea dogmatică a alcăturirilor Sfinților Părinți sunt desfigurate de iresponsabilitate, anti-vocație și prost gust. Părintele ne cere să desfacem cu ochii minții toate nuanțele vieții liturgice, care trebuie să devină un instrument exegetic esențial în lectura Bibliei, și mai ales a Noului Testament. El ne mai spune că, în afara unui constant exercițiu cultic, cultura rămâne un capriciu invalid și un răsfăț prea costisitor în plan soteriologic: "e mai greu să fii creștin decât intelectual". Amintindu-i de vocația doxologică pe care a părăsit-o fără remușcări, părintele provoacă, în fiecare dintre noi, inerția spirituală tipic modernă. Participarea la slujbe înseamnă un refuz liber al autonomiei, și nu îndeplinirea juridică a unui contract cu Instanța Supremă. Participarea la slujbe înseamnă adumbrirea la comorile deschise ale patristicii și nu un reflex legalist menit să satisfacă un Dumnezeu al literei. Participarea la slujbe înseamnă refuzul sobru al kitsch-ului, sincretismelor sau al pietismului retardat, înseamnă pur și simplu rugăciune (și, deci, adevăr!). Sub raport ascetic, în timpul slujbelor putem avea o experiență a limitei noastre, o dificilă metanóia, trecerea de la o gândire discursivă, lineară și analitică, la o dispunere mentală chenotică, anabasică și doxologică. Totodată, efortul minții este dublat de cel al trupului, și așa centrul ființei noastre se reconstituie. Participarea la slujbe mai presupune harismatica legătură cu comunitatea sfinților și, astfel, angajarea în destinul cosmic-eshatologic al Bisericii. El însuși, părintele Teofil, numai ca om al slujbelor a putut învăța să fie un slujitor al Domnului și al aproapelui. În această chemare vibrează energic o altă noutate a firescului, acum când unii tind să transforme mănăstirile în cooperative agricole sau popasuri turistice iar viața parohială într-un consum frugal și șovăielnic al unei mese duhovnicești sărăcite prin indolență. În acest fel părintele Teofil se face legatarul testamentului spiritual al părintelui Stăniloae care cerea posterității sale un singur lucru: întoarcerea la Tradiție (și, implicit, la Sfinții Părinți) prin resurgența cântării psaltice precum și conservarea sfintelor slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sărbătoarea liturgicului este măsura de duh și asceză pentru ceea ce poate deveni, in absentia, gratuitatea unui fundamentalism biblicist ori a misionarismului sectar. Slujbele sunt podoaba de frumusețe a Bisericii prin care cei ce participă la ele devin icoane ale unei frumuseți înduhovnicite: "te spune fața cum ți-i viața".

Numai ca om al slujbelor săvârșite cu acrivie, părintele Teofil este și un teolog, așa cum sensul esențial al termenului îl definește: cuvântător de Dumnezeu. Slujbele sunt viața Bisericii iar teologia părintelui Teofil înseamnă o atare exploatare a izvoarelor liturgice. Cu mai puține scrupule academice sau convenții profesorale, dar susținută de o memorie prodigioasă, teologia părintelui Teofil cheamă la o reflecție în temeiul prezenței noastre în biserică. Astfel, părintele Teofil împlinește din nou o exigență a marelui teolog neopatristic, Dumitru Stăniloae, care spunea că "avem nevoie de o teologie foarte concretă, de o teologie a experienței. Ne hrănim toți din această teologie practică, pretutindeni, în fiecare moment" (M. Costa de Beauregard & Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, Deisis, Sibiu, 1995, trad. Maria-Cornelia Oros, p.133). 

Și duhovnicia presupune o "teologie a experienței" iar nu puțini sunt cei care îl cunosc pe părintele în această ipostază. Și aici întâlnim o noutate, o relație neobișnuită. Filosofia bucuriei (Nulla dies sine laetitia) devine și aici transparentă, chiar în fața mărturisirii "cu inima înfrântă și smerită". Un suflet care-L iubește pe Dumnezeu nu poate urgisi, ci trăiește mereu într-o revărsare agapică. Foarte apropiat de Zosima, suspicios în fața unui Ferapont, părintele Teofil a încercat să cultive în viața sa un tip de sfințenie care știe să nu te strivească, o exemplaritate nesufocantă. Când implacabil și ferm, când îngăduitor și discret, exigent dar nu intransigent, părintele Teofil are o gândire personalistă. Omul care îți oferă întotdeauna o a doua șansă, părintele Teofil - după cum spune el singur - "nu face anchete", nu exploatează păcatul penitentului pentru a-i sugera perspectiva damnării veșnice ori justețea unui dispreț radical. Păcatele și greșelile mărturisite nu umbresc iradierea fanică a părintelui, iar penitentul nu se simte strivit ci mai degrabă chemat să fie un posibil învingător. Oricât de mare ar fi strâmbătatea sufletului ce se spovedește, el își conservă o sensibilitate, aceea a simțirii a dragostei.

Pentru creștinii ortodocși mântuirea este un joc imprevizibil de intervenții teandrice. Dogma dublei judecăți, cea personală și cea universală, creditează un interval temporal cu larg potențial soteriologic, în care oportunitățile damnării sau ale redempțiunii trebuiesc departajate. În lumina acestei credințe, destinul unei cărți ortodoxe nu este unul obișnuit, nefiind reductibil la succesul de librărie sau cota vânzărilor înregistrate. Dincolo de eficacitatea ei imediată se ascunde în carte o vocație mărturisitoare, cea care naște, mai ales, reverberații postume. Noi știm că slava de care se vor învrednici la sfârșitul veacurilor sfinții Tebaidei crește cu fiecare generație de creștini convertiți prin lectura Patericului, bunăoară. De aceea, se poate spune, orice nouă carte scrisă în Duhul ascunde un marcaj eshatologic dublu (autor și comunitatea cititorilor), fiind astfel o apariție fericită și necesară.

După ce anul 1997 a înregistrat cu Părintele Teofil cartea îngrijită de Arhimandritul Ioanichie Bălan și apărută la Sihăstria, cea găzduită de părintele Constantin Coman la editura Bizantină, cea publicată de Așezământul Antim (Cluj-Napoca), în anul 1998 orașul Timișoara pare să fie privilegiat cu împlinirea acestor sarcini. După "Gânduri bune pentru gânduri bune" a urmat, iată, o a doua carte: "Prescuri pentru cuminecături". Simțim că, venind mai ales de la părintele Teofil, cartea ni se dă "pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul Omului să Se slăvească" (In. 11, 4). Nu știm câte vor mai urma, dar știm că pentru rostirea mântuitoare nu există niciodată un "prea mult" sau "prea târziu". Citind-o cu atenție, în suflet ni se va descoperi ca o chemare întru desăvârșire profilul unic al părintelui Teofil.

"Sărac cu duhul" ca monah, "plâns" prin smerenie, "blând" cu firea, "flămând și însetoșat de dreptate" ca păstor, "milostiv" ca și creștin, "curat cu inima" ca rugător, "făcător de pace" ca duhovnic, "ocărât", "prigonit" sau clevetit ca misionar al Domnului, părintele Teofil a fost, este și va fi un om fericit. Astfel toți cei ce îl cunosc își doresc să se poată bucura și veseli la sfârșitul veacurilor alături de cel care a fost o viață întreagă, aici, cu modestie, "sarea pământului" celui duhovnicesc și făclie luminătoare într-un sfeșnic ales al Bisericii dreptmăritoare.

 

Mihai Neamțu,
mai 1998 

 

 

 


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.