8 noiembrie 1994
Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, stimaţi ascultători. În mai, când am fost ultima dată aici la Timişoara şi am vorbit despre "Martorii Învierii" Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mi-am propus să vin şi în toamnă. Să ştiţi că sunt invitat dar mă şi cam invit. Sunt invitat de studenţi, de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România filiala Timişoara, cu care, cu unii dintre ei sunt apropiat, sunt prieten, şi sunt bucuros să vin la Timişoara şi atunci când vin le spun că am de gând să mai vin - de exemplu acum aş zice că am de gând să mai vin şi în primăvară.
Am venit să fac lucrul lui Dumnezeu. Să aducem în atenţie nişte chestiuni care ne pot interesa pe toţi, mai ales pe cei care au preocupări de viaţă duhovnicească. Pentru întâlnirile de acum am propus nişte teme, din care s-au ales cele cuprinse în afiş: "Eu şi Filocalia" în seara aceasta, "Texte filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură" pentru mâine seară, şi o altă Filocalie sau "Filocalia pentru toţi" poimâine seară. Au fost alese acestea deşi am mai propus şi altele în legătură cu Domnul Hristos. Aş fi vrut să vorbesc despre cine este Iisus Hristos, despre cine este pentru mine Iisus Hristos şi despre rugăciunea lui Iisus. Poate că asta va fi de altă dată. Deocamdată avem în faţă temele care sunt cuprinse în afiş.
Cum am ajuns la gândul să vorbesc cu tema "Eu şi Filocalia"? În 1990 s-a ţinut la Bucureşti un simpozion în jurul Filocaliei, un festival "Filocalia". La scurtă vreme după aceea am vorbit cu un tânăr care a contribuit la acest festival "Filocalia" în sens de organizare, şi l-am întrebat: "Ce ştii tu despre Filocalie?" Şi nu prea ştia. Într-un fel era firesc să nu ştie, pentru că preocupări de Filocalie abia începuseră atunci, aşa mai extinse, preocupări mai extinse, preocupările mai multora. Dar era pentru mine de mirare să organizezi un festival "Filocalia" şi să ştii prea puţin despre Filocalie. Am mai vorbit între timp şi cu oameni care mi-au spus: "Am citit Filocalia, volumul întâi" şi când i-am întrebat: ce autori sunt cuprinşi în volumul întâi? nu au ştiut să-mi spună. Şi atunci mi-a venit ideea că ar fi bine să dăm o sugestie în legătură cu Filocalia prezentând subiectul "Eu şi Filocalia".
În toamna anului următor, în 1991, a fost un preot din Sibiu pe la noi pe la mănăstire care m-a anunţat că va fi şi la noi la Sibiu un festival "Filocalia". Şi atunci eu, dintr-o dată am zis că mă angajez şi eu - vedeţi că mă invit - să vorbesc în acest cadru cu titlul "Eu şi Filocalia". Părintele respectiv s-a întors la Sibiu, le-a spus celor care organizau festivalul "Filocalia" - de fapt n-a fost un festival "Filocalia" aşa cum am fost informat - le-a spus că sunt dispus şi eu să ţin o cuvântare cu titlul "Eu şi Filocalia". Ei au luat-o de bună, numai că au făcut ceva, au lucrat cu mintea lor nu cu mintea mea. Cum au lucrat cu mintea lor? Ce s-au gândit ei? De fapt nu era un festival "Filocalia" ci era ceva cu titlul "Sărbătorile Ortodoxiei". Şi în cadrul acesta al sărbătorilor Ortodoxiei m-au programat cu "Eu şi Filocalia", numai că au făcut o mare greşeală după părerea mea şi după convingerea mea de fapt, pentru că m-au programat cu asta în catedrală. Ce s-au gândit ei? În 8 decembrie, fiind duminică, şi fiind duminica aceasta în cadrul "Sărbătorilor Ortodoxiei", să-l pună pe Părintele Teofil la catedrală, că-i multă lume. Şi aşa a fost, a fost multă lume, numai că subiectul acesta nu se prea potrivea pentru catedrală, şi mai ales pentru o predică de duminica la Liturghie, pentru că nu interesa pe foarte mulţi chestiunea aceasta a Filocaliei. Şi i-am întâlnit în Alba-Iulia pe unii dintre cei care au organizat, mi-au spus că sunt trecut pe afiş, că Înalt Prea Sfinţitul a aprobat programul şi n-am mai avut ce face. M-am dus la Sibiu, am slujit la catedrală şi am vorbit despre "Eu şi Filocalia". Bineînţeles am încercat eu să adaptez la situaţie, le-am spus la oameni cum s-a ajuns la asta, le-am predicat despre Filocalie, a fost bine, a ieşit bine, numai că eu aş fi vrut ca această cuvântare să fie nu în catedrală ci într-o sală de cultură, în Aula Facultăţii de Teologie. N-am avut ce face pentru că - cum am spus - ei au lucrat cu mintea lor şi eu am lucrat cu mintea mea şi nu ne-am înţeles direct şi aşa au ieşit lucrurile la Sibiu.
Am rămas pe lângă gândul acesta că s-ar potrivi să mai vorbesc undeva despre asta, "Eu şi Filocalia", şi atunci când am vorbit despre "Eu şi Filocalia" mi-au mai venit în minte încă două subiecte, şi anume texte filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură a Filocaliei. Cred că aţi băgat de seamă că atunci când citeşti o carte de obicei ţi se împlântă în minte câte o idee, şi aceea se împlântă de la început şi rămâne, de câte ori ai citi cartea principale sunt textele care ţi s-au împlântat în minte de la început. Că o citeşti a doua oară, că o citeşti a treia oară, dai peste aceleaşi texte care ţi s-au împlântat în minte la prima lectură. Şi n-am prea putut dormi în noaptea aceea care a premers zilei în care am vorbit la Sibiu despre "Eu şi Filocalia", şi mi-a mai venit în minte ceva. Mi-a venit în minte că sunt foarte puţini oamenii care ştiu de Filocalie, care au auzit măcar de cuvântul "filocalie", sunt puţini oamenii care au citit Filocalia sau care pot să ajungă la Filocalie, sunt puţini oamenii care, citind Filocalia, reţin ceva din Filocalie, sunt puţini oamenii care pun în practică textele din Filocalie. Şi atunci m-am gândit că de fapt există şi o altă Filocalie, o Filocalie pentru toţi, o Filocalie care trebuie să o aibă în vedere toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe, şi această Filocalie sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre, monumente de cultură teologică, monumente de gândire ortodoxă şi monumente de trăire ortodoxă, pentru că sfintele slujbe se şi trăiesc, nu numai se gândesc, sfintele slujbe sunt o aducere în actualitate a legăturii cu Dumnezeu. Aşa încât am rămas şi la gândul acesta pe care aici mi-l voi împlini poimâine seară, să vorbesc despre sfintele slujbe ale Bisericii noastre cu înfăţişarea lor filocalică.
Stimaţi ascultători, cine ia în mână un volum din Filocalie, un volum din cele douăsprezece volume de Filocalie românească, de Filocalie adusă pe limba noastră românească, douăsprezece fiind ele, cine ia în mână oricare din volumele Filocaliei vede pe copertă scris: "Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care ne arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi". Aceasta este legitimaţia Filocaliei. Filocalia este o culegere de scrieri ale Sfinţilor Părinţi care au scris scrieri din care poate cineva, care doreşte, să înveţe cum să-şi curăţească sufletul, cum să ajungă la luminarea sufletului, la iluminare, şi cum să urmărească desăvârşirea, desăvârşirea fiind un rezultat. Cineva care are în vedere desăvârşirea se străduieşte pentru desăvârşire, dar pentru că desăvârşirea este fără de hotar, nimeni nu poate spune "Sunt desăvârşit" sau nu ştiu despre cine ar putea spune altcineva că este desăvârşit, bineînţeles dacă ştie ce spune. Şi pentru că în Sfânta Evanghelie ne-a rămas cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: "Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 48), evident că nu poate cineva decât să aibă în vedere desăvârşirea ca desăvârşire, perfecţiunea ca perfecţiune, pentru că desăvârşirea înseamnă perfecţiune, perfecţiune morală, perfecţiune religioasă zicem noi, din punctul nostru de vedere, când ne gândim la Filocalie.
Aşadar Filocalia se prezintă pe sine ca o colecţie de cărţi duhovniceşti, o colecţie de cărţi ascetico-mistice, mai ales ascetice, de cărţi ale nevoinţei pentru viaţa duhovnicească, pentru înaintarea în viaţa duhovnicească. Aceste scrieri îi dau cititorului posibilitatea să se orienteze în privinţa metodei de curăţire a sufletului, în privinţa metodei de înaintare duhovnicească pentru a ajunge la iluminare în înţelesul de a cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu ca lucruri ale lui Dumnezeu, de a cunoaşte natura ca un reflex al măreţiei dumnezeieşti, ca un reflex al înţelepciunii, al bunătăţii, al puterii lui Dumnezeu - aceasta înseamnă în special iluminarea, contemplaţia duhovnicească, contemplaţia naturii în duh - şi ne mai arată scrierile filocalice cum poate omul să-şi urmărească şi să-şi lucreze, din partea lui, desăvârşirea. Prin urmare cineva care citeşte oricare din scrierile cuprinse în Filocalie învaţă ceva despre curăţire - curăţirea sufletului -, despre luminare - luminarea sufletului - şi învaţă ceva despre desăvârşire. Nu există o scriere în Filocalie cu titlul de pildă "Curăţirea sufletului" sau cu titlul "Iluminarea" sau cu titlul "Desăvârşirea". Nu există în Filocalie scrieri cu astfel de titluri, dar oricare din scrierile pe care le citim ne învaţă ceva despre aceste trepte de înaintare în viaţa spirituală.
Cuvântul "filocalie" înseamnă "iubire de frumos" sau am putea zice foarte bine şi "iubire de bine". Filocalie înseamnă în special iubire de frumos, de frumuseţe spirituală, de frumuseţe dumnezeiască. Dacă spunem doar atât: Filocalie, sunt puţini oameni care ştiu despre ce-i vorba, poate că sunt puţini şi cei care citesc Filocalia, care ştiu foarte bine sau ştiu destul de bine ce înseamnă cuvântul "filocalie". În limba greacă "calos" înseamnă frumos, "filos" înseamnă iubitor: iubirea de frumos. Cuvântul "calos" este cuprins de fapt şi în cuvântul "călugăr". Cuvântul călugăr e format, e adus pe româneşte şi e format din două cuvinte greceşti din care unul înseamnă frumos sau bun - calos -, şi altul înseamnă bătrân - gheron, calon-gheron: călugăr. Sunt şi călugări tineri. Şi eu am început de la tinereţe, şi nu mă gândeam că-s bătrân de pe atunci, dar cineva de la tinereţe poate să încerce să aibă virtuţi de bătrân, şi cineva care se angajează într-o viaţă spirituală superioară, îngrijită, într-o viaţă spirituală autentică, acela de la tinereţe poate fi călugăr, adică "bătrân frumos". Bineînţeles că în româneşte nu-i aşa. Noi în româneşte când zicem călugăr nu ne gândim la etimologia cuvântului, aşa cum atunci când zicem Filocalie ne gândim la o carte cu un anumit specific.
De fapt cartea aceasta, cu specificul care îl are - colecţie de scrieri din învăţăturile Sfinţilor Părinţi - nu este o carte, ci este o colecţie de cărţi, o colecţie de scrieri. Fiecare dintre scrierile Filocaliei, care s-au scris pe parcursul unui mileniu, este o parte din Filocalie şi este o scriere care poate fi citită de sine. Nu trebuie neapărat să citeşti volumul întâi din Filocalie ca să înţelegi volumul doi. Chiar nu trebuie. Nu trebuie să citeşti volumul trei ca să înţelegi volumul patru şi aşa mai departe. Poţi să începi cu volumul al doisprezecelea şi tot e bine, şi tot ai ceva de învăţat. De ce? Pentru că scrierile acestea nu au fost scrise ca să se realizeze o operă, să se realizeze o Filocalie, ci au fost scrise fiecare cu scopul ei, şi au fost destinate pentru scopul în vederea căruia a fost scrisă cartea respectivă, scrierea respectivă. De pildă Sfântul Ioan Casian a scris "Convorbirile cu părinţii din pustia sketică" pentru un anumit om care le-a cerut, la fel "Despre cele opt gânduri ale răutăţii" şi aşa mai departe. Şi cei vechi nu aveau posibilitatea să vadă Filocalia undeva aşa cum arată ea, ca un monument de cultură ortodoxă, şi la măsura la care este. Gândiţi-vă să ai în faţă douăsprezece volume groase şi să zici: asta-i Filocalia. Păi numai la asta gândindu-te e deja foarte mult. E o însumare, o înmagazinare de cunoştinţe care au rostul să te ridice mai presus de tine însuţi. Sunt foarte puţini cei care cunosc Filocalia foarte bine. Să ştiţi că eu nu sunt dintre cei care cunosc Filocalia foarte bine. Cel puţin unele volume nu le cunosc destul de bine. Cunosc bine volumele care sunt mai practice şi pe care le-am citit şi de mai multe ori, multe din scrieri le-am citit de mai multe ori, însă sunt şi părţi din Filocalie la care n-aş putea să mă prezint destul de bine când ar fi vorba să vorbesc despre ele. Iată, v-am spus ceva despre eu şi Filocalia.
Când am auzit eu pentru prima dată de Filocalie? Când a început să se tipărească. S-au tipărit patru volume din Filocalie până în 1948. Când se tipăreau la Sibiu, eu fiind de pe lângă Sibiu şi fiind în legătură cu oameni cu preocupări de felul acesta, am auzit de Filocalie. Nu ştiam ce este. Ştiam că e o carte interesantă, o carte bună, o carte care e bine să o cunoască oamenii, dar nu ştiam ce cuprinde, nu-mi dădeam seama ce ar putea cuprinde. De altfel la vârsta mea de atunci, de şaisprezece, şaptesprezece ani, ce puteam eu să mă gândesc la Filocalie. Dar e vorba că ştiam de Filocalie, mă raportam cumva la gândul că există o carte cu numele Filocalia.
Am făcut liceul aici în Timişoara şi îmi spunea cineva că a văzut Filocalia şi că ştie că cineva din Timişoara, o doamnă, are Filocalia, volumul întâi. Asta era o informaţie în legătură cu mine şi cu Filocalia. Când am ajuns student la Teologie, în 1948, am dat de Filocalie... Şi fiind student în anul I sau II de Teologie şi făcând şi patrologie, adică o ştiinţă care se ocupă de viaţa şi de scrierile Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti - patrologie, patros logos -, am avut o lucrare de seminar intitulată "Despre rugăciune după Evagrie Ponticul". Să ştiţi că nu mai ştiu ce-am scris. Nu mai ştiu, e mult de atunci şi nu mi s-a împlântat aşa de bine în minte ce am scris eu despre rugăciune după învăţătura lui Evagrie Ponticul. În orice caz, citind din Filocalie, mi-au plăcut unele texte foarte mult şi m-am raportat la Filocalie, am început să am preocupări de Filocalie. Am citit cu plăcere volumul întâi şi după aceea n-am mai avut vreme de Filocalie decât după ce m-am dus la mănăstire. Bineînţeles că asta nu înseamnă că numai cei de la mănăstire au vreme de Filocalie. Vreme de Filocalie ai dacă îţi faci vreme de Filocalie. Dar eu, cu preocupările care le aveam atunci, cu şcoala şi cu faptul că lucram prin intermediar - trebuia să-mi citească cineva -, era mai greu să mă ocup de Filocalie. Să ştiţi că textele filocalice nu sunt foarte uşoare şi, în general, Filocalia nu o citeşti de plăcere. E aşa, ca o carte de studiu. Dacă te preocupă, dacă te interesează, dacă urmăreşti ceva prin lectura Filocaliei, stărui, ţii de ea. Dacă nu, nu te angajezi pentru că nu-i ca o carte de literatură care o citeşti de plăcere. Poate cineva şi să-i placă Filocalia, însă în general nu, pentru că e grea. De aceea nu se ţine minte şi de aceea nu mai ştiu oamenii nici ce-au citit, nici autorii, nici ce scrieri au citit, pentru că nu-i uşor. Asta-i realitatea. Dar, dacă te introduci începe şi să-ţi placă şi mai ales te raportezi la anumite texte cu mare bucurie.
După ce m-am dus la mănăstire am citit volumul II, III şi IV din Filocalie şi am început să mi le fac accesibile mie, nu numai prin cunoştinţă, ci şi prin modul de a le avea la îndemână, adică mi le-am copiat aşa ca să le pot citi eu, în sistemul de scris braille, după dictare, la maşină de scris specială. Şi colegii mei de mănăstire, aveam un coleg acolo, fost coleg de Teologie, îmi citea din Filocalie şi eu, după dictatul lui, am scris scrierile din volumul I, aproape tot din volumul II şi destul de mult din volumul IV. Cu asta am început. Aşa m-am raportat eu la Filocalie. Bineînţeles că avându-le la îndemână le-am mai şi citit. Am citit şi la masă. În timpul mesei, în mănăstiri, se citeşte din scrieri duhovniceşti şi eu personal am citit de multe ori din Filocalie, din textele pe care mi le copiasem. Aşa m-am raportat la Filocalie: eu şi Filocalia.
După aceea am început să aprofundez. Am început ca în predicile pe care le ţineam să aduc şi argumentare filocalică. În general predicile noastre sunt predici axate pe Evanghelie şi pe evenimentele pe care le sărbătorim. Sunt puţini, prea puţini, foarte puţini, aceia dintre cei care propovăduiesc în Biserica noastră Ortodoxă care să se raporteze şi la scrieri filocalice sau la texte din Filocalie. Eu am folosit de multe ori şi îmi place să folosesc şi voi folosi şi pe mai departe texte filocalice în cuprinsul predicilor pe care le ţin. Bineînţeles că nu întotdeauna se potriveşte. N-aş putea zice că de fiecare dată aduc şi texte filocalice, nu. De obicei pornesc de la Evanghelie sau de la evenimentul sărbătorit şi aduc în special argumentare din Filocalia pentru toţi, din sfintele slujbe ale Bisericii noastre pentru că acestea sunt cunoscute, sau cel puţin presupunem că sunt cunoscute, sau oricum credincioşii auzind textele respective pot să le audă şi în biserică şi pot să şi le improprieze, să se familiarizeze cu ele. Dar şi din Filocalie. De exemplu un cuvânt ca acesta: "Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede" poţi să-l foloseşti foarte bine şi într-o predică. Sau: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine". E un text care aşa de mult îmi place încât de câte ori am posibilitatea să-l spun sau să-l scriu - când fac o demonstraţie despre felul cum scriu eu la maşină cu asta încep totdeauna: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine". E un cuvânt din Sfântul Marcu Ascetul din Filocalia volumul I.
După aceea, la mănăstire fiind, am dat de nişte manuscrise ale părintelui Stăniloae, Dumnezeu să-l odihnească, în care erau cuprinse texte din Filocalie încă nepublicate, şi anume Sfântul Petru Damaschin, care e publicat în volumul V din Filocalia, şi Sfântul Simeon Metafrast publicat tot în volumul V. Apoi am găsit şi într-o altă traducere decât cea din Filocalie cuvintele Sfântului Isaac Sirul traduse de Zorica Laţcu, maica Teodosia. Le-am copiat şi pe acestea, deci şi Petru Damaschin şi Simeon Metafrast, apoi Sfântul Isaac Sirul care e publicat în volumul X din Filocalie. Între timp am dat şi peste scrierile cuviosului Dorotei, publicate în volumul IX, care de la început mi-au plăcut foarte mult. Pentru că dacă e vorba să spun despre eu şi Filocalia, apoi trebuie să spun şi ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut tare mult de la început cuviosul Dorotei cu învăţăturile lui aşa de simple şi de accesibile tuturor, nu sunt nişte scrieri grele, nişte scrieri să te tot gândeşti că oare ce a vrut să spună, ci sunt nişte scrieri care te odihnesc de la început, care le înţelegi, vezi că e aşa. Dumnezeu să o odihnească pe mama, venea pe la mine pe la mănăstire şi mă asculta predicând, şi zicea câteodată: "Să ştii că mi-o plăcut toate celea, toate celea le-am înţăles. Da? acum dacă mă duc să-i spun lui tată-tău acasă să ştii că nu-i mai pot spune nimic". E o experienţă. Acele scrieri sunt înţelese de toţi care sunt făcute pentru toţi. Dacă sunt făcute pentru oameni simpli le înţeleg şi cei cu învăţătură mai multă iar dacă sunt făcute pentru oameni intelectuali, o elită intelectuală, nu le înţelegi. Zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească, când venea câte cineva pe la mine pe acasă şi stăteam de vorbă - câte un intelectual -, zicea: "Parcă aţi vorbit în altă limbă".
Aşa se întâmplă şi cu scrierile filocalice, sunt scrieri care nu sunt accesibile tuturor. De exemplu nici eu nu citesc, nici măcar cu interes de studiu şi cu interes de împodobire a minţii, nu citesc volumul III din Filocalie. Pentru că l-am citit odată şi cu atât am rămas. Aşa mi s-au părut de înalte gândurile de acolo încât am zis că mai bine găsesc altceva, ceva ce mi se potriveşte. E interesant, e pentru anumite minţi lucrul acesta, poate că sunt unii care sunt formaţi pe gândurile Sfântului Maxim Mărturisitorul din volumul III din Filocalie, "Şaizeci şi cinci de răspunsuri către Talasie", însă sunt aşa de grele, sunt aşa de inaccesibile cel puţin pentru mine, încât le-am lăsat de-o parte. Iată cum mă raportez eu la Filocalie. Pun de-o parte un volum care nu mă preocupă, un volum care nu mă atrage, un volum întreg, scrierile unui sfânt mare. Dar nu fac acelaşi lucru cu volumul II din Filocalie, care cuprinde tot scrieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. De pildă, Filocalia volumul II începe cu un "Cuvânt ascetic" care îmi place tare, tare mult şi îl recomand din toate puterile mele. După aceea capetele despre dragoste, "Patru sute de capete despre dragoste", cuvinte scurte, practice, iarăşi îmi plac foarte mult şi mă raportez la ele cu toată bucuria, şi mai ales după ce am buchisit la ele, după ce am început să le am şi în minte nu numai în carte. Apoi m-am raportat cu bucurie - tot din volumul II din Sfântul Maxim Mărturisitorul - la cuvinte despre cunoştinţa de Dumnezeu, "Capetele gnostice", foarte interesante şi la fel accesibile. Însă când ajung la volumul III gata, nu mai citesc.
M-am raportat cu bucurie la toate scrierile practice din Filocalie, la cele din volumul I în special, la scrierile lui Evagrie, la scrierile Sfântului Ioan Casian, mai ales Sfântul Marcu Ascetul. Aşa de mult îmi place, pentru că sunt cuvinte scurte care trebuie învăţate, pentru că dacă nu le înveţi pe de rost nu le ştii, n-ai ce ştii. Bineînţeles că nu le cunosc nici eu pe toate şi chiar dacă le-aş cunoaşte e greu să le aduci în faţa cuiva: uite şi asta o spune Sfântul Marcu Ascetul. Însă important este nu să faci performanţe de Filocalie, eu n-am făcut performanţe de Filocalie, deşi Părintele Stăniloae zicea că sunt unul dintre cei mai buni cunoscători de Filocalie pe care i-a întâlnit Părintele Stăniloae. De ce spun lucrul acesta? Pentru că e vorba să spun ceva despre eu şi Filocalia. Nu numai de asta, ci şi pentru că asta arată că nu sunt foarte mulţi cunoscători de Filocalie. Filocalia nu-i o carte de bibliotecă. Părintele Stăniloae zicea că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, Filocalia trebuie citită de multe ori, studiind, aprofundând. De ce? Pentru că altfel nu o ţii minte, rămâne la suprafaţa minţii, nu are rădăcină în conştiinţa noastră. Ori Filocalia nu-i o colecţie de cărţi, scrierile filocalice nu sunt scrieri care trebuie să le înveţi ca să le ştii şi să le mai spui şi altora. V-am spus eu că de multe ori înveţi şi nişte lucruri care nu-ţi trebuie chiar în momentul în care le înveţi dar care după aceea pot fi folositoare. Şi iarăşi vin la mama, Dumnezeu s-o odihnească. Când citeam eu câte ceva şi studiam, zicea: "Mă copile, asta-ţi trăbuie la ceva, te-ntrabă cineva din ce-nveţi acuma, dai vreun examen?" Şi ziceam: nu. "Mă copile, nu-ţi mai bate capul dacă nu te-ntrabă nimeni". Stimaţi ascultători, aşa-i pentru cineva care nu are preocupări intelectuale. Când lucram la licenţă şi nu mai gătam odată, şi vedea mama că fac şi stric şi mai scriu odată zicea: "Apoi tu de aceea nu mai gaţi odată, că tot faci şi strâci. Fă dintr-o dată". Nu merg lucrurile, nu le-nţelegi dacă nu le faci, dacă nu eşti în ele nu le-nţelegi.
Aşa că Filocalia poate fi citită ca s-o ai depozitată în tine. Domnul Hristos spune că "din prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34), Domnul Hristos spune că "omul cel bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune şi omul cel rău din vistieria cea rea a inimii sale scoate cele rele" (Matei 12, 35). Sunt cuvinte adevărate, cuvinte spuse de Domnul Hristos, dar cuvintele acestea sunt şi îndemnătoare pentru noi ca să ne adunăm ceva bun, să avem un depozit bun. E mare lucru să porţi în suflet nişte gânduri pe care să le ai la îndemână, nu când te întreabă cineva, ci când îţi trebuie ţie, să te raportezi la un anumit lucru prin gândurile pe care ţi le-ai impropriat. Cum ar fi acum, fiind vorba de Filocalie, scrierile filocalice le depozitezi în suflet, în minte, le aduni în inimă - după expresia Scripturii - şi apoi din inimă ele ies la iveală atunci când ai tu trebuinţă de ele, te poţi raporta la ele. Sigur că cineva care are preocupări de Filocalie şi-şi adună gânduri filocalice, are la îndemână, vehiculează când trebuie cu nişte idei pe care nu le-ar avea dacă nu ar fi adunate şi în suflet. Un profesor de tipic şi de muzică bisericească de la Sibiu - ne spunea Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească -, zicea profesorul respectiv: "Tipicul e în minte, în cărţi sau nicăieri". Aşa-i şi Filocalia. E în carte dar nu-i destul să fie în carte, ea trebuie să fie folosită, trebuie să fie pusă în practică şi numai în măsura în care cunoşti, în măsura în care ai la îndemână ideile respective, poţi să le foloseşti şi să le ai pe mai departe în vedere. Bineînţeles că se şi uită, sunt şi lucruri care se uită, lucrurile care n-ai mai revenit asupra lor se uită, se astupă de altele, poate tot bune. Noi de fapt n-avem numai Filocalia. Fie că ne preocupăm în mod special, fie că nu ne preocupăm în mod special de Filocalie, nu avem numai Filocalia. Sunt şi alte cărţi duhovniceşti tot importante, tot ziditoare de suflet. Nu ne trebuie atât cât putem să ştim, însă ne ajută tot ceea ce ştim pozitiv.
Eu aici, la Timişoara, am ţinut o conferinţă intitulată "Scopul şi ţinta vieţii creştine". Şi în cuprinsul acestei conferinţe m-am folosit şi de texte filocalice, respectiv de scrieri filocalice "Convorbiri cu părinţii din pustia sketică" cuprinse în Filocalie în volumul I şi scrise de Sfântul Ioan Casian. M-am raportat şi atunci la Filocalie. A fost ceva eu şi Filocalia. De altfel, stimaţi ascultători, să ştiţi că pe mine nu mă interesează acum să ştiţi cum m-am raportat eu la Filocalie, ci asta e o sugestie, o sugestie în sensul acesta că auzind cineva expresia "eu şi Filocalia" să se întrebe şi el însuşi cum stă el faţă de Filocalie. Mai întâi de toate: ştie despre Filocalie? În orice caz cei care aţi citi afişul măcar de atunci încoace ştiţi. Sunt alţii care n-au citit afişul şi nu au auzit niciodată de Filocalie, nu le-a pus nimeni în faţă noţiunea "filocalie". Nu-i nici o greşeală în fond, pentru că nu de asta depinde mântuirea cuiva dacă ştie sau nu ştie ce-i Filocalia, dacă a văzut sau n-a văzut Filocalia, dacă a citit sau n-a citit texte filocalice. Dar te ajută foarte mult. Gândiţi-vă că în douăsprezece volume sunt multe gânduri pe care oamenii le-au scos din trăirea lor duhovnicească, din experienţa lor, din gândirea lor religioasă aprofundată. Au scris scrieri care după aceea au fost însumate în ceea ce numim noi Filocalia şi în ceea ce de fapt este Filocalia în limba română, în douăsprezece volume: monument de gândire ascetico-mistică, de gândire ortodoxă. Scrise pe parcursul cam a o mie de ani. Poate că s-ar putea îmbogăţi Filocalia şi cu alte scrieri. Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, dacă ar fi fost cuprinse în Filocalie, n-ar fi fost nici o greşeală pentru că cei care au alcătuit Filocalia au avut în vedere nişte experienţe, nişte gânduri care se potrivesc unele cu altele, şi scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sunt foarte bune, foarte frumoase. Dar cine ajunge să le poată cuprinde pe toate?
Oricum vreau să fie o sugestie întâlnirea din această seară în legătură cu Filocalia şi mai ales sub titlul "eu şi Filocalia", o sugestie pentru cei care nu s-au raportat până acum sau care ar putea măcar de acum să se raporteze la Filocalie. Adică să-şi pună problema aceasta, fiecare: eu şi Filocalia. Cum stau eu faţă de Filocalie? Am auzit de Filocalie? Da, am auzit. Ştiu ce-i Filocalia? Da, ştiu. Este o carte în care se tratează despre iubirea de frumos. Ce cuprinde cartea? E o colecţie de scrieri în care se arată cum poate omul să se curăţească, să se lumineze şi să se desăvârşească. Şi mai e ceva totuşi, pentru că pe lângă desăvârşire mai urmează şi îndumnezeirea. Aceasta-i din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu vine către om, omul merge către Dumnezeu. Se întâlneşte Dumnezeu cu omul şi îşi lucrează omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, înaintarea în viaţa duhovnicească nu numai până la măsura desăvârşirii - dacă există totuşi o măsură a desăvârşirii, pentru că am spus că se spune, în Filocalie chiar, că desăvârşirea e fără de hotar. Desăvârşirea n-are hotar, niciodată nu este un punct în care să zici: gata, nu mai am ce face. Şi în veşnicie omul e angajat în înaintare, nu există o stagnare pentru cineva care e preocupat de viaţa duhovnicească.
Prin urmare, stimaţi ascultători, aş vrea să rămânem cu dorinţa acesta de a cunoaşte Filocalia sau de a cunoaşte măcar scrieri din Filocalie. Nu ştiu cine ar putea să se angajeze să citească douăsprezece volume din Filocalie, să facă performanţe de cunoştinţe filocalice. Important este ca ceea ce citim să înţelegem, să cunoaştem, să ne impropriem, să ne putem raporta la scrierile pe care le-am citit, pe care le avem în vedere, şi cu ajutorul lui Dumnezeu să ne formăm, să ne modelăm prin gândurile cuprinse în Filocalie. Mai întâi să ne împodobim mintea cu gânduri din Filocalie şi apoi să ne împodobim viaţa cu gândurile din Filocalie pe care le purtăm în noi. Aşa încât Filocalia să se întrupeze în noi, în viaţa noastră, spre binele celor mulţi. E ceea ce îmi doresc mie personal şi ceea ce vă doresc la toţi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, în continuare, mâine, vom avea în vedere scrierile mai îndeaproape, şi textele care nu se uită niciodată. Depinde de receptivitatea omului faţă de texte. Eu o să vă spun mâine seară ce texte anume, o să vă spun texte din Filocalie cu care m-am întâlnit pentru prima dată şi care mi-au rămas de la prima lectură. Adică nu o să vă spun ce am mai învăţat din Filocalie anul acesta să zicem, ci ce anume m-a impresionat de la prima lectură. Când am citit-o mai întâi Filocalia, cât aveam atunci sau la cât am ajuns eu atunci, o să vă spun ce texte anume mi-au rămas de atunci şi cu care am străbătut iată, din 1948-49. V-am spus că nu mai ştiu despre rugăciune în gândirea lui Evagrie Ponticul, dar ştiu de atunci că rugăciunea este "vorbirea minţii cu Dumnezeu". E un cuvânt din Filocalie care mi s-a împlântat de la prima lectură. Despre aşa ceva vom vorbi cu ajutorul lui Dumnezeu mâine seară. Vă mulţumesc.
Intervievator: Ce este îndumnezeirea?
Părintele Teofil: Părinţii cei duhovniceşti, vorbind despre apropierea omului de Dumnezeu, compară legătura omului cu Dumnezeu cu fierul încălzit în foc. Şi spun că aşa cum fierul încălzit în foc primeşte însuşirile focului, are şi el ceva din ceea ce este focul, tot aşa şi omul care are o legătură cu Dumnezeu intră în legătură cu Dumnezeu în aşa fel încât Dumnezeu Se înfăţişează pe Sine în om, îl îndumnezeieşte. Dacă ştim ce înseamnă un lucru încălzit, ştim ce înseamnă şi un om îndumnezeit. Adică ceva ce intră în legătură cu Dumnezeu, un om în care Dumnezeu Se manifestă. Se spune că Fiul lui Dumnezeu întrupat a îndumnezeit firea omenească. Aşa, în continuare, Fiul lui Dumnezeu se întrupează în credincioşi, credincioşii devenind mădulare ale trupului mistic al lui Hristos şi devenind mlădiţe din viţa care este Hristos, primind ceva din prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos. Bineînţeles că aşa cum smerenia - zice Sfântul Ioan Scărarul - este un dar fără de nume pe care îl cunoaşte numai cel care-l are, tot aşa şi îndumnezeirea este ceva mai presus de înţelegere, dar înţeles numai de acela care se îndumnezeieşte, care devine participant la firea dumnezeiască, cum ar zice Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 4). E un lucru pe care îl urmărim dar pe care nu-l înţelegem. Îl avem în vedere dar nu-l putem înţelege decât atunci când simţim adierea dumnezeiască în noi prin har. Harul este o energie necreată. Se spune că Dumnezeu este de infinite ori infinit mai presus de energiile Sale, dar a găsit calea aceasta de modelare şi de îndumnezeire a omului prin energia aceasta necreată, prin har, şi aceasta duce la îndumnezeire.
În slujbele noastre sunt alcătuiri în care se pomeneşte despre îndumnezeire în înţelesul acesta. Vorbind cu Maica Domnului zicem într-o stihire: "Noi cei îndumnezeiţi prin tine", adică cei care putem fi îndumnezeiţi prin tine, prin Maica Domnului, prin mijlocirile Maicii Domnului, respectiv prin Domnul Hristos care este pricina îndumnezeirii noastre.
Intervievator: Desăvârşirea poate fi o stare actualizată sau o aspiraţie continuă?
Părintele Teofil: Desăvârşirea în general este o aspiraţie. Dacă zice Domnul Hristos: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este", înseamnă că desăvârşirea este o aspiraţie. Cine poate zice că-i bun ca Dumnezeu, că-i sfânt ca Dumnezeu, că-i milostiv ca Dumnezeu şi aşa mai departe? Dar e ceva care se poate şi actualiza, nu în final, ci pe parcurs, adică poate fi cineva despre care să ai convingerea că este un om aproape de desăvârşire, de desăvârşire aşa cât o înţelegem noi. Aşa că desăvârşirea fiind fără de hotar, nu poţi să zici că are hotar în clipa în care cineva se socoteşte înaintat. De altfel să ştiţi că un om înaintat în viaţa duhovnicească nu se socoteşte înaintat. În Filocalie este un cuvânt al cuviosului Dorotei care spune că "cu cât se apropie omul mai mult de Dumnezeu, cu atât se socoteşte pe sine mai nedesăvârşit", mai păcătos chiar spune. Cu cât e omul mai preocupat de sine cu atât îşi cunoaşte laturile negative mai bine, după cum sunt oameni care zic: "Apoi eu n-am făcut nici un rău la nimeni, sunt om cumsecade, sunt om de treabă". Eu nu zic că nu-i om de treabă, Doamne ajută să fie toţi de treabă, dar până la desăvârşire e cale lungă. Numai cine nu ştie ce-i desăvârşirea zice că-i desăvârşit.
Intervievator: Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre apocatastază.
Părintele Teofil: Apocatastaza este o idee, o teorie, anume că la sfârşitul tuturor, în cele din urmă, Dumnezeu nu va suferi să-i lase pe oameni în chinurile, în pedepsele iadului, ci-i va mântui pe toţi. Este o idee pe care a avut-o şi Origen, un scriitor bisericesc, însă Biserica noastră nu o admite, şi când l-a condamnat pe Origen a condamnat şi apocatastaza. Noi ştim că Dumnezeu e bun şi ne gândim că Dumnezeu poate face tot ce vrea El să facă spre bine, însă nu ni s-a descoperit lucrul acesta că va veni şi o vreme în care se vor restabili toate şi în care se va termina şi cu suferinţele, cu chinurile iadului. Biserica noastră nu învaţă aceasta şi nu învăţăm nici noi personal. Că poate cineva să creadă în Dumnezeu Cel care face şi aşa ceva, mă rog, îl priveşte, însă nu e important să ne gândim la faptul că se vor sfârşi odată şi odată toate chinurile, ci să trăim în aşa fel ca să nu ajungem nici măcar într-o pedeapsă vremelnică.
Intervievator: Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Cum trebuie să vedem iubirea de sine?
Părintele Teofil: Iubirea de sine este o realitate. Omul e creat să se iubească pe sine şi acesta este punctul de plecare în poruncă. Adică Domnul Hristos nu condamnă iubirea de sine, ci o are în vedere ca o realitate care e concrescută cu existenţa umană. Fiecare dintre noi ne iubim pe noi înşine. E adevărat că există şi o iubire neraţională de trup - iubirea aceasta e pomenită de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie în volumul II la capetele despre dragoste, poate va veni mâine seară vorba despre asta sau şi despre asta; depinde câte mi-or veni atunci în minte, că dacă voi pierde ceva din vedere n-am ce face - şi există o iubire raţională de sine. Sfântul Apostol Pavel, cred că ştiţi, în Epistola către Efeseni are nişte învăţături în legătură cu iubirea între soţi. Cum să-şi iubească soţul soţia. Şi spune acolo că "nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său ci-l încălzeşte şi-l hrăneşte" (Efeseni 5, 29). Asta înseamnă că Sfântul Apostol Pavel are în vedere iubirea aceasta de sine, iubirea raţională de sine, care este măsura iubirii de aproapele. Nu ştiu cine ar putea spune că iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, dar aceasta este poruncă, e o poruncă şi porunca în general angajează, porunca ne angajează într-o lucrare de disciplinare, de înaintare în cele bune, de pildă cum e cu iubirea. Dar până unde putem ajunge, cât facem din aceasta, numai Dumnezeu ştie, nu ştim nici măcar cât ni se cere, chiar dacă ni se spune "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". De pildă samarineanul milostiv din pilda cu samarineanul milostiv, a iubit pe aproapele său dar nu ştiu dacă l-a iubit ca pe sine însuşi. Însă ne este recomandat. Măcar la măsurile acelea dacă am fi toţi cei din lumea aceasta ar fi extraordinar de mult bine făcut în lumea aceasta, la măsurile samarineanului milostiv, care a dat ceva din ceea ce avea: din averea lui, din comoditatea lui, din ceea ce avea el la îndemână i-a dat celui care era în suferinţă, i-a completat lipsurile prin ceea ce avea. Şi era un pas, o înaintare spre iubirea de aproapele. Ştiţi că Domnul Hristos prin pilda cu samarineanul milostiv (Luca 10, 28-37) a răspuns la întrebarea: "Cine este aproapele meu?", şi a arătat cum trebuie să fie iubirea faţă de aproapele. Din aceasta înţelegem că e nevoie de o angajare, cât se poate face la măsurile noastre, pentru că binele de care ne aducem aminte nu totdeauna îl putem şi împlini. Sfântul Marcu Ascetul în Filocalie are cuvântul: "Fă binele de care îţi aduci aminte şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie", deci angajarea aceasta în a face ceva pentru altul, pentru cel care are trebuinţă de ajutorul tău. A-l iubi pe cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existenţa ta: în jurul tău să poţi, să-i fericeşti pe toţi.
Intervievator: Cum credeţi că-l apropie pe credincios de Filocalie exemplul pelerinului rus?
Părintele Teofil: Ştiţi cum, în scrierea aceasta se pomeneşte despre Filocalie, că el s-a folosit foarte mult din citirea Filocaliei, în limba rusă bineînţeles. Şi atunci poate zice cineva: "Măi frate, dacă e aşa interesantă şi aşa folositoare Filocalia, hai să citesc şi eu Filocalia".
Intervievator: Rugăciunea inimii poate fi dobândită în lume?
Părintele Teofil: Da, de ce să nu poată fi? Depinde ce înţelegi prin "rugăciunea inimii". Unii cred că rugăciunea inimii este de fapt repetarea continuă a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" până la măsura aceea încât niciodată să nu existe o clipă în existenţa omului în care să nu se deruleze această rugăciune în conştiinţa lui. Să ştiţi că nu-i aşa. Rugăciunea aceasta este o modalitate de a ţine legătura cu Dumnezeu, e o metodă. Eu m-am întrebat de multe ori: de câte ori trebuie să zică cineva "Doamne miluieşte-mă!" ca să-l miluiască Dumnezeu? Eu cred că Dumnezeu îl miluieşte chiar şi prin faptul acesta că se angajează în rugăciunea aceasta, adică e o milă a lui Dumnezeu să te poţi angaja în rugăciunea aceasta. Dar performanţe de rugăciune în felul acesta nu ştiu cine poate face. Poate cineva care are un regim ca pelerinul rus, care n-avea nici o treabă în lumea asta. Ce făcea pelerinul rus decât se ducea dintr-o mănăstire într-alta şi zicea "Doamne Iisuse" pe drum, şi zicea "Doamne Iisuse" acolo, şi unde se găsea zicea, nu-l punea nimeni să facă şi altceva. Era şi infirm de altfel, avea ceva, o paralizie la mână, nu putea să fie angajat. Păi câţi dintre noi pot să aibă situaţia aceasta? Nici nu se recomandă o situaţie de felul acesta. Toţi care suntem angajaţi în viaţa socială cu ceva nu putem să facem lucrul acesta.
Ori asta e o rugăciune în care Îl afirmi şi pe Dumnezeu dar îl afirmi mult pe om, pentru că ceri mila lui Dumnezeu pentru tine, pentru "mine păcătosul": "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Când înaintezi în rugăciunea aceasta ar trebui să izbucnească din suflet şi nişte cuvinte ca acestea: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Zic eu că acesta-i tunetul pământului către cer. Are şi pământul un tunet. Expresia aceasta a cunoaşterii măreţiei lui Dumnezeu: "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt - orice am zice noi - nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", faptul acesta de a te simţi copleşit de Dumnezeu. Până la urmă, rugăciunea de toată vremea e o atitudine, un simţământ care îl realizezi şi prin a zice "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Sfântul Maxim Mărturisitorul - a fost vorba despre "Cuvântul ascetic" din volumul II din Filocalie - răspunde la întrebarea pusă de fratele: "Cum se face că Sfântul Apostol Pavel care zice «Neîncetat să vă rugați»
Să ştiţi că eu le spun totdeauna, şi mai ales la cei care au muncă intelectuală, să-şi facă datoria. Voi sunteţi studenţi. Mulţi din cei care sunteţi aici sunteţi studenţi. Păi foarte bine. Apoi să fiţi studenţi, să studiaţi dacă sunteţi studenţi, nu să renunţaţi la studiu ca să vă rugaţi. Să vă rugaţi când aveţi timp de rugăciune dar să aveţi vreme de studiu că doar sunteţi studenţi. Şi nu se poate face cu mintea bine două lucruri deodată. Când studiezi, studiezi şi după aceea îţi găseşti vreme şi de rugăciune. Am citit eu cândva o carte de sentinţe duhovniceşti - de aceea nu m-am putut ocupa numai de Filocalie, că am mai citit şi altceva. Şi spune acolo că era un călugăr într-o mănăstire care copia cărţi - ştiţi că tiparul s-a descoperit tare târziu, abia în secolul XV - şi, copiind el cărţi, scria cât scria şi după aceea se uita, ridica privirea în sus, spunea ceva în gând şi iarăşi scria şi iarăşi făcea aşa. Şi îl întreabă cineva, un călugăr, un coleg de-al lui, că ce face. Şi îi răspunde: "Tu eşti călugăr şi nu ştii ce fac? Uite ce fac. Întâi îmi înalţ gândul la Dumnezeu şi zic: «Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte, Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie»
Parcă asta era întrebarea nu? Şi dacă se poate în lumea asta să ai rugăciunea inimii. Păi se poate. Se poate pentru că rugăciunea inimii nu înseamnă să spună cineva despre cineva - de exemplu să ştiţi că mie mi s-a spus că cutare are rugăciunea inimii. Nu ştiu dacă cine mi-a spus era sigur sau era sigur numai pentru el, pentru că asta e o chestiune pe care n-o poate şti cineva dacă o ai sau n-o ai. Rugăciunea inimii este participarea totală la rugăciune. Poate să fie o Liturghie. Să ştiţi că noi avem datorie şi de a participa la slujbele Bisericii. Nu se poate înlocui rugăciunea liturgică cu rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Cu asta ne ajutăm aşa cum ne ajutăm şi cu rugăciunea liturgică. Mergem la biserică. Păi atunci ar putea zice cineva - şi zice şi către mine şi pe la spovedit -: "Părinte, e drept că nu merg la biserică, dar mă rog acasă". Apoi nu se roagă el acasă cât s-ar ruga la biserică dacă ar merge. Şi atunci eu zic: bine, atunci înseamnă că pot să nu mai existe biserici, că se roagă oamenii pe acasă. Nu-i aşa. Sunt nişte datorii care trebuie împlinite şi care sunt tot rugăciune şi care te ajută tot pentru rugăciune, dar când nu-i slujbă la biserică, când eşti pe drum, când eşti undeva şi aştepţi ceva, în loc să te gândeşti la orice, şi mai ales la lucruri necuviincioase, zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" întins, aşa cum e rânduiala. Călugării sunt datori. Cum a zis părintele acela: "Tu eşti călugăr şi nu ştii ce fac?". Păi aşa, un călugăr e dator să spună într-una "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Dar tot aşa cu întrerupere. Într-una când nu e angajat în altceva. Eu, de exemplu acum, nu pot să vă vorbesc şi să zic în acelaşi timp "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi nici nu-mi reproşez că nu zic. Şi nu mi-i frică că dacă mă voi duce în faţa lui Dumnezeu va zice Dumnezeu: bine dar să ştii că tu ai fi putut să mai zici de vreun milion de ori "Doamne Iisuse" şi n-ai zis. Nu se poate. Pentru că asta este o metodă, nu e o treabă pe care ţi-o numără cineva, nici tu singur nu trebuie să ţi-o numeri.
Intervievator: Diavolul ne cunoaşte gândurile?
Părintele Teofil: Cred că întrebarea asta mi-aţi mai pus-o parcă şi de altă dată şi nu ştiu ce v-am răspuns atunci, ca să vă răspund şi acum tot aşa. Însă în Filocalie se spune la Evagrie Ponticul că diavolul nu cunoaşte decât gândurile exprimate. Apoi ştiţi care gânduri le cunoaşte diavolul? Acelea care ţi le aduce el. Acelea e sigur că le cunoaşte.
Intervievator: A fi monah e o chestiune de vocaţie?
Părintele Teofil: E bine să fie omul de vocaţie, că dacă nu rămâne un improvizat toată viaţa.
Intervievator: În ce constă aceasta?
Părintele Teofil: Vocaţia? Păi e greu de spus în ce constă vocaţia. Vocaţia trebuie simţită nu ştiută. Îţi dai tu seama că asta ţi-e calea. Eu de exemplu, când m-am angajat la viaţa călugărească, m-am angajat pentru că am simţit că asta-i calea mea, n-am mai avut un termen de comparaţie, dar nici nu m-am angajat până când nu am fost hotărât aşa, că toată lumea dacă ar fi zis să nu mă fac călugăr, tot mă făceam. Şi, cu cinci minute înainte de a mă hotărî, dacă zicea toată lumea că mă fac călugăr spuneam că nu-i sigur.
Intervievator: Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre dreapta socoteală.
Părintele Teofil: Dreapta socoteală este un dar de la Dumnezeu care vine cu vremea. Citiţi în Filocalie "Convorbiri cu părinţii din pustia sketică" de Sfântul Ioan Casian, volumul I, a doua convorbire şi nu mă mai întrebaţi atunci pe mine.
Intervievator: În ce ordine recomandaţi citirea volumelor din Filocalie?
Părintele Teofil: Deocamdată în odinea în care aveţi la îndemână Filocalia. Puteţi să începeţi şi cu volumul XII. E important, e de sine stătător cumva. În Filocalie nu există un început, decât un început de tipărire să zicem, un început de carte. Se poate citi volumul XII, se poate citi volumul IX, se pot citi cuvintele Avvei Dorotei pentru că scrierile acestea nu au fost puse una după alta, una lângă alta, ca să se citească aşa cum urmează, în ordinea în care sunt în carte, ci au fost scrieri de sine stătătoare. Fiecare scriere a fost o scriere de sine stătătoare şi se poate citi pornind de la scrierea respectivă. De exemplu, eu recomand foarte mult, aţi văzut că am mai şi pomenit, pe Sfântul Marcu Ascetul sau pe Sfântul Isaac Sirul. Poţi să începi cu volumul X cu Sfântul Isaac Sirul. Poţi să începi foarte bine şi cu volumul I. Sunt lucruri mai simple cumva dar practice, se poate începe şi cu volumul I. Nu trebuie neapărat să citeşti întâi "Capetele morale" ale Sfântului Antonie cel Mare. Poţi să citeşti foarte bine "Epistola către Nicolae monahul" de Sfântul Marcu Ascetul. Important este să citeşti cât mai multe scrieri şi mai ales să şi ţii minte ce-ai citit, adică nu numai aşa, să ţii minte că ai citit.
Intervievator: Pentru că sunt multe întrebări despre Maica Domnului, vă rugăm să ne vorbiţi despre icoana Maicii Domnului.
Părintele Teofil: Dragă, eu despre icoane nu prea pot vorbi multe, pentru că pentru mine icoanele sunt doar nişte obiecte sfinţite. Aş putea să vă spun ceva despre Maica Domnului aşa, care mi-e mie la inimă: Maica Domnului, locaş al Preasfintei Treimi. E un gând care e al meu de fapt şi de aceea mi-e drag. Să vă spun ceva, acum că a venit vorba de "mi-e drag un gând". La noi la mănăstire a fost un părinte care a scris un fel de roman. Nu era cine ştie ce, el credea că-i mare lucru. Şi acolo era vorba de o fată care trebuia să-l ierte pe cineva care i-a făcut nişte necazuri, şi zice fata - un băiat îşi cere iertare şi fata îi răspunde - cumva aşa în doi peri, că "Dumnezeu să te ierte". Nu i-a spus că-l iartă. Şi atunci eu am zis: ştii de ce a zis fata aceea că nu-l iartă, sau nu i-a spus direct că-l iartă? Pentru că seamănă cu tată-său. Adică cu autorul.
Deci, sunt gânduri care ne sunt dragi pentru că sunt ale noastre şi pentru că le-am spus noi poate mai întâi, sau le-am descoperit noi, şi mie mi-i foarte drag gândul acesta că Maica Domnului e locaş al Preasfintei Treimi. De unde începe gândul acesta? Începe de acolo, că atunci când Preasfânta Fecioară Maria l-a întrebat pe îngerul binevestitor "Cum va fi aceasta de vreme ce au nu ştiu de bărbat?" îngerul i-a răspuns aşa: "Duhul Sfânt Se va coborî peste tine - deci Duhul Sfânt - şi puterea Celui Preaînalt - puterea lui Dumnezeu Tatăl - te va umbri, de aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema". Prin urmare cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt unite în Preasfânta Fecioară Maria, în Maica Domnului. Sigur că o mamă nu-i mamă numai cât poartă pe copilul ei în sine, ci e mamă în veşnicie. Şi Domnul Hristos n-a fost purtat de Maica Domnului numai în pântecele ei ci şi în inima ei. Apoi să ştiţi că de inima Maicii Domnului Domnul Hristos niciodată nu S-a despărţit. Astfel stând lucrurile, Maica Domnului rămâne locaş al Preasfintei Treimi, umbrită de Tatăl ceresc, miluită de Fiul pe care-L purta în inimă şi având pe Duhul Sfânt asupra ei.
Maica Domnului e chemată de noi în rugăciune şi în înţelesul acesta ca ea care a purtat în sine - fiind locaş al Mântuitorului a fost locaş al Sfintei Treimi. La Maslu e o stihire, o alcătuire, care are următorul cuprins - vorbim cu Maica Domnului -: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce eşti mult lăudată, te rog curăţeşte-mi mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş înfrumuseţat al dumnezeieştii Treimi, ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul robul tău". Adică eu robul Maicii Domnului, supus al Maicii Domnului, cinstitor al Maicii Domnului cer ceva de la Maica Domnului. Ce? Întâi să fiu mântuit, adică să mi se curăţească mintea de tot felul de păcate. De ce? Ca să fiu "locaş înfrumuseţat al dumnezeieştii Treimi". Să fiu şi eu locaş al Sfintei Treimi, al Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, şi din această stare să pot să laud şi să măresc puterea şi mila cea nemăsurată a Maicii Domnului. Numai sub darul Preasfintei Treimi pot înţelege măreţiile Maicii Domnului. Noi, ca ortodocşi, suntem cinstitori ai Maicii Domnului, înţelegem ceva din măreţiile Maicii Domnului prin darul lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu. Asta este ceea ce vă spun în loc de icoana Maicii Domnului. E tot o icoană, o icoană gândită.
Intervievator: Care este legătura între dragoste şi prietenie?
Părintele Teofil: Legătura între dragoste şi prietenie este aşa: prietenie fără dragoste nu există. Dragoste fără prietenie există. Cum? Poţi să iubeşti pe cineva şi să n-ai conştiinţa că şi el te iubeşte, în cazul acesta este o dragoste fără prietenie. În prietenie două lucruri sunt importante: dragostea şi respectul, iubirea care cinsteşte. Dragostea şi respectul sunt esenţa prieteniei, numai că trebuie să fie reciprocitate. Dacă nu-i reciprocitate nu există prietenie. Când eram eu student la Teologie, Mitropolitul de atunci, Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, l-a întrebat pe un coleg de-al meu: "Care-i cel mai bun prieten al tău?" şi respectivul îi răspunde că eu. Eu nu eram de faţă. Poate că dacă eram de faţă era cu semnul întrebării răspunsul. Şi atunci Mitropolitul îi zice: "Bine, dar el te recunoaşte de prieten?" Pentru că dacă nu te recunoaşte cineva de prieten nu îi eşti prieten, ci ai doar calităţile care angajează pe cineva în prietenie: iubirea şi respectul. Aceasta în general.
În special, pentru că se pune de multe ori şi problema aceasta, care trebuie să fie relaţiile de prietenie între un băiat şi o fată? Răspunsul este acesta: trebuie să fie relaţii de frate-soră. Dacă e mai mult decât atât nu-i corect. Adică nu-i corect să-şi anticipeze căsătoria, nu-i corect să facă nişte lucruri pe care nu le-ar putea face în condiţii normale un frate şi o soră. Asta e măsura prieteniei între un băiat şi o fată, iar angajarea în prietenie e aceeaşi: dragoste la ultima posibilitate a celui care iubeşte şi respect tot la ultima posibilitate. Poate că ştiţi că dragostea are măsură, adică măsura aceasta că "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Dacă faci aşa e destul. Şi, în ceea ce priveşte cinstirea faţă de om, e mai mare decât măsura cinstirii de tine însuţi. Ştiţi că Sfântul Apostol Pavel zice "unul pe altul mai de cinste făcându-l", adică dându-i mai multă cinstire decât îţi dai ţie însuţi. Acesta e răspunsul la întrebare.
Intervievator: Care este distincţia între normal şi habotnic?
Părintele Teofil: Apoi e greu de ştiut. La unii e normală şi habotnicia, la unii nu-i normală. Trebuie să fi echilibrat, acesta e rostul cel mai adevărat şi cel mai bun. Adică nu trebuie să fii niciodată să te arate lumea cu degetul că tu eşti acela care faci ceva deosebit. Să-ţi vezi de o treabă aşa, echilibrat. Adică dacă te duci la biserică nu stai tu mai mult în genunchi decât altul, să vadă oamenii că tu stai în genunchi. În Pateric se spune că asta-i smerenia, "să fii întocmai cu toţi". Şi atunci n-ajungi la habotnicie. Dar, dacă faci aşa, numai - cum zicem noi prin Ardeal - ce-ţi ţâpă dinlăuntru, adică numai ce-ţi vine ţie şi nu te mai gândeşti la nimic altceva, nu-i corect şi nu-i bine.
Intervievator: Cum se iartă păcatele împotriva Duhului Sfânt?
Părintele Teofil: Prin pocăinţă se iartă. De fapt păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt păcate care nu se lasă, împotrivirea faţă de adevăr de exemplu, sau de credinţă, deznădejdea. Există şi o pocăinţă cu bucurie, o pocăinţă cu faţa spre viitor, o pocăinţă care nu înseamnă încremenire în trecut ci înseamnă o acţiune în prezent pentru o viaţă superioară în prezent şi în viitor. Şi atunci orice păcat pe care-l poţi părăsi poate fi iertat. Şi Dumnezeu e bun şi milostiv şi iartă toate păcatele.