Eu și Filocalia

 

Înalt Prea Sfințite Părinte Mitropolit, stimați ascultători. În mai, când am fost ultima dată aici la Timișoara și am vorbit despre "Martorii Învierii" Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mi-am propus să vin și în toamnă. Să știți că sunt invitat dar mă și cam invit. Sunt invitat de studenți, de Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România filiala Timișoara, cu care, cu unii dintre ei sunt apropiat, sunt prieten, și sunt bucuros să vin la Timișoara și atunci când vin le spun că am de gând să mai vin - de exemplu acum aș zice că am de gând să mai vin și în primăvară.

Am venit să fac lucrul lui Dumnezeu. Să aducem în atenție niște chestiuni care ne pot interesa pe toți, mai ales pe cei care au preocupări de viață duhovnicească. Pentru întâlnirile de acum am propus niște teme, din care s-au ales cele cuprinse în afiș: "Eu și Filocalia" în seara aceasta, "Texte filocalice care se impun atenției de la prima lectură" pentru mâine seară, și o altă Filocalie sau "Filocalia pentru toți" poimâine seară. Au fost alese acestea deși am mai propus și altele în legătură cu Domnul Hristos. Aș fi vrut să vorbesc despre cine este Iisus Hristos, despre cine este pentru mine Iisus Hristos și despre rugăciunea lui Iisus. Poate că asta va fi de altă dată. Deocamdată avem în față temele care sunt cuprinse în afiș.

Cum am ajuns la gândul să vorbesc cu tema "Eu și Filocalia"? În 1990 s-a ținut la București un simpozion în jurul Filocaliei, un festival "Filocalia". La scurtă vreme după aceea am vorbit cu un tânăr care a contribuit la acest festival "Filocalia" în sens de organizare, și l-am întrebat: "Ce știi tu despre Filocalie?" Și nu prea știa. Într-un fel era firesc să nu știe, pentru că preocupări de Filocalie abia începuseră atunci, așa mai extinse, preocupări mai extinse, preocupările mai multora. Dar era pentru mine de mirare să organizezi un festival "Filocalia" și să știi prea puțin despre Filocalie. Am mai vorbit între timp și cu oameni care mi-au spus: "Am citit Filocalia, volumul întâi" și când i-am întrebat: ce autori sunt cuprinși în volumul întâi? nu au știut să-mi spună. Și atunci mi-a venit ideea că ar fi bine să dăm o sugestie în legătură cu Filocalia prezentând subiectul "Eu și Filocalia".

În toamna anului următor, în 1991, a fost un preot din Sibiu pe la noi pe la mănăstire care m-a anunțat că va fi și la noi la Sibiu un festival "Filocalia". Și atunci eu, dintr-o dată am zis că mă angajez și eu - vedeți că mă invit - să vorbesc în acest cadru cu titlul "Eu și Filocalia". Părintele respectiv s-a întors la Sibiu, le-a spus celor care organizau festivalul "Filocalia" - de fapt n-a fost un festival "Filocalia" așa cum am fost informat - le-a spus că sunt dispus și eu să țin o cuvântare cu titlul "Eu și Filocalia". Ei au luat-o de bună, numai că au făcut ceva, au lucrat cu mintea lor nu cu mintea mea. Cum au lucrat cu mintea lor? Ce s-au gândit ei? De fapt nu era un festival "Filocalia" ci era ceva cu titlul "Sărbătorile Ortodoxiei". Și în cadrul acesta al sărbătorilor Ortodoxiei m-au programat cu "Eu și Filocalia", numai că au făcut o mare greșeală după părerea mea și după convingerea mea de fapt, pentru că m-au programat cu asta în catedrală. Ce s-au gândit ei? În 8 decembrie, fiind duminică, și fiind duminica aceasta în cadrul "Sărbătorilor Ortodoxiei", să-l pună pe Părintele Teofil la catedrală, că-i multă lume. Și așa a fost, a fost multă lume, numai că subiectul acesta nu se prea potrivea pentru catedrală, și mai ales pentru o predică de duminica la Liturghie, pentru că nu interesa pe foarte mulți chestiunea aceasta a Filocaliei. Și i-am întâlnit în Alba-Iulia pe unii dintre cei care au organizat, mi-au spus că sunt trecut pe afiș, că Înalt Prea Sfințitul a aprobat programul și n-am mai avut ce face. M-am dus la Sibiu, am slujit la catedrală și am vorbit despre "Eu și Filocalia". Bineînțeles am încercat eu să adaptez la situație, le-am spus la oameni cum s-a ajuns la asta, le-am predicat despre Filocalie, a fost bine, a ieșit bine, numai că eu aș fi vrut ca această cuvântare să fie nu în catedrală ci într-o sală de cultură, în Aula Facultății de Teologie. N-am avut ce face pentru că - cum am spus - ei au lucrat cu mintea lor și eu am lucrat cu mintea mea și nu ne-am înțeles direct și așa au ieșit lucrurile la Sibiu.

Am rămas pe lângă gândul acesta că s-ar potrivi să mai vorbesc undeva despre asta, "Eu și Filocalia", și atunci când am vorbit despre "Eu și Filocalia" mi-au mai venit în minte încă două subiecte, și anume texte filocalice care se impun atenției de la prima lectură a Filocaliei. Cred că ați băgat de seamă că atunci când citești o carte de obicei ți se împlântă în minte câte o idee, și aceea se împlântă de la început și rămâne, de câte ori ai citi cartea principale sunt textele care ți s-au împlântat în minte de la început. Că o citești a doua oară, că o citești a treia oară, dai peste aceleași texte care ți s-au împlântat în minte la prima lectură. Și n-am prea putut dormi în noaptea aceea care a premers zilei în care am vorbit la Sibiu despre "Eu și Filocalia", și mi-a mai venit în minte ceva. Mi-a venit în minte că sunt foarte puțini oamenii care știu de Filocalie, care au auzit măcar de cuvântul "filocalie", sunt puțini oamenii care au citit Filocalia sau care pot să ajungă la Filocalie, sunt puțini oamenii care, citind Filocalia, rețin ceva din Filocalie, sunt puțini oamenii care pun în practică textele din Filocalie. Și atunci m-am gândit că de fapt există și o altă Filocalie, o Filocalie pentru toți, o Filocalie care trebuie să o aibă în vedere toți credincioșii Bisericii Ortodoxe, și această Filocalie sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre, monumente de cultură teologică, monumente de gândire ortodoxă și monumente de trăire ortodoxă, pentru că sfintele slujbe se și trăiesc, nu numai se gândesc, sfintele slujbe sunt o aducere în actualitate a legăturii cu Dumnezeu. Așa încât am rămas și la gândul acesta pe care aici mi-l voi împlini poimâine seară, să vorbesc despre sfintele slujbe ale Bisericii noastre cu înfățișarea lor filocalică.

Stimați ascultători, cine ia în mână un volum din Filocalie, un volum din cele douăsprezece volume de Filocalie românească, de Filocalie adusă pe limba noastră românească, douăsprezece fiind ele, cine ia în mână oricare din volumele Filocaliei vede pe copertă scris: "Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care ne arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși". Aceasta este legitimația Filocaliei. Filocalia este o culegere de scrieri ale Sfinților Părinți care au scris scrieri din care poate cineva, care dorește, să învețe cum să-și curățească sufletul, cum să ajungă la luminarea sufletului, la iluminare, și cum să urmărească desăvârșirea, desăvârșirea fiind un rezultat. Cineva care are în vedere desăvârșirea se străduiește pentru desăvârșire, dar pentru că desăvârșirea este fără de hotar, nimeni nu poate spune "Sunt desăvârșit" sau nu știu despre cine ar putea spune altcineva că este desăvârșit, bineînțeles dacă știe ce spune. Și pentru că în Sfânta Evanghelie ne-a rămas cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: "Fiți dar voi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este" (Matei 5, 48), evident că nu poate cineva decât să aibă în vedere desăvârșirea ca desăvârșire, perfecțiunea ca perfecțiune, pentru că desăvârșirea înseamnă perfecțiune, perfecțiune morală, perfecțiune religioasă zicem noi, din punctul nostru de vedere, când ne gândim la Filocalie.

Așadar Filocalia se prezintă pe sine ca o colecție de cărți duhovnicești, o colecție de cărți ascetico-mistice, mai ales ascetice, de cărți ale nevoinței pentru viața duhovnicească, pentru înaintarea în viața duhovnicească. Aceste scrieri îi dau cititorului posibilitatea să se orienteze în privința metodei de curățire a sufletului, în privința metodei de înaintare duhovnicească pentru a ajunge la iluminare în înțelesul de a cunoaște lucrurile lui Dumnezeu ca lucruri ale lui Dumnezeu, de a cunoaște natura ca un reflex al măreției dumnezeiești, ca un reflex al înțelepciunii, al bunătății, al puterii lui Dumnezeu - aceasta înseamnă în special iluminarea, contemplația duhovnicească, contemplația naturii în duh - și ne mai arată scrierile filocalice cum poate omul să-și urmărească și să-și lucreze, din partea lui, desăvârșirea. Prin urmare cineva care citește oricare din scrierile cuprinse în Filocalie învață ceva despre curățire - curățirea sufletului -, despre luminare - luminarea sufletului - și învață ceva despre desăvârșire. Nu există o scriere în Filocalie cu titlul de pildă "Curățirea sufletului" sau cu titlul "Iluminarea" sau cu titlul "Desăvârșirea". Nu există în Filocalie scrieri cu astfel de titluri, dar oricare din scrierile pe care le citim ne învață ceva despre aceste trepte de înaintare în viața spirituală.

Cuvântul "filocalie" înseamnă "iubire de frumos" sau am putea zice foarte bine și "iubire de bine". Filocalie înseamnă în special iubire de frumos, de frumusețe spirituală, de frumusețe dumnezeiască. Dacă spunem doar atât: Filocalie, sunt puțini oameni care știu despre ce-i vorba, poate că sunt puțini și cei care citesc Filocalia, care știu foarte bine sau știu destul de bine ce înseamnă cuvântul "filocalie". În limba greacă "calos" înseamnă frumos, "filos" înseamnă iubitor: iubirea de frumos. Cuvântul "calos" este cuprins de fapt și în cuvântul "călugăr". Cuvântul călugăr e format, e adus pe românește și e format din două cuvinte grecești din care unul înseamnă frumos sau bun - calos -, și altul înseamnă bătrân - gheron, calon-gheron: călugăr. Sunt și călugări tineri. Și eu am început de la tinerețe, și nu mă gândeam că-s bătrân de pe atunci, dar cineva de la tinerețe poate să încerce să aibă virtuți de bătrân, și cineva care se angajează într-o viață spirituală superioară, îngrijită, într-o viață spirituală autentică, acela de la tinerețe poate fi călugăr, adică "bătrân frumos". Bineînțeles că în românește nu-i așa. Noi în românește când zicem călugăr nu ne gândim la etimologia cuvântului, așa cum atunci când zicem Filocalie ne gândim la o carte cu un anumit specific.

De fapt cartea aceasta, cu specificul care îl are - colecție de scrieri din învățăturile Sfinților Părinți - nu este o carte, ci este o colecție de cărți, o colecție de scrieri. Fiecare dintre scrierile Filocaliei, care s-au scris pe parcursul unui mileniu, este o parte din Filocalie și este o scriere care poate fi citită de sine. Nu trebuie neapărat să citești volumul întâi din Filocalie ca să înțelegi volumul doi. Chiar nu trebuie. Nu trebuie să citești volumul trei ca să înțelegi volumul patru și așa mai departe. Poți să începi cu volumul al doisprezecelea și tot e bine, și tot ai ceva de învățat. De ce? Pentru că scrierile acestea nu au fost scrise ca să se realizeze o operă, să se realizeze o Filocalie, ci au fost scrise fiecare cu scopul ei, și au fost destinate pentru scopul în vederea căruia a fost scrisă cartea respectivă, scrierea respectivă. De pildă Sfântul Ioan Casian a scris "Convorbirile cu părinții din pustia sketică" pentru un anumit om care le-a cerut, la fel "Despre cele opt gânduri ale răutății" și așa mai departe. Și cei vechi nu aveau posibilitatea să vadă Filocalia undeva așa cum arată ea, ca un monument de cultură ortodoxă, și la măsura la care este. Gândiți-vă să ai în față douăsprezece volume groase și să zici: asta-i Filocalia. Păi numai la asta gândindu-te e deja foarte mult. E o însumare, o înmagazinare de cunoștințe care au rostul să te ridice mai presus de tine însuți. Sunt foarte puțini cei care cunosc Filocalia foarte bine. Să știți că eu nu sunt dintre cei care cunosc Filocalia foarte bine. Cel puțin unele volume nu le cunosc destul de bine. Cunosc bine volumele care sunt mai practice și pe care le-am citit și de mai multe ori, multe din scrieri le-am citit de mai multe ori, însă sunt și părți din Filocalie la care n-aș putea să mă prezint destul de bine când ar fi vorba să vorbesc despre ele. Iată, v-am spus ceva despre eu și Filocalia.

Când am auzit eu pentru prima dată de Filocalie? Când a început să se tipărească. S-au tipărit patru volume din Filocalie până în 1948. Când se tipăreau la Sibiu, eu fiind de pe lângă Sibiu și fiind în legătură cu oameni cu preocupări de felul acesta, am auzit de Filocalie. Nu știam ce este. Știam că e o carte interesantă, o carte bună, o carte care e bine să o cunoască oamenii, dar nu știam ce cuprinde, nu-mi dădeam seama ce ar putea cuprinde. De altfel la vârsta mea de atunci, de șaisprezece, șaptesprezece ani, ce puteam eu să mă gândesc la Filocalie. Dar e vorba că știam de Filocalie, mă raportam cumva la gândul că există o carte cu numele Filocalia.

Am făcut liceul aici în Timișoara și îmi spunea cineva că a văzut Filocalia și că știe că cineva din Timișoara, o doamnă, are Filocalia, volumul întâi. Asta era o informație în legătură cu mine și cu Filocalia. Când am ajuns student la Teologie, în 1948, am dat de Filocalie... Și fiind student în anul I sau II de Teologie și făcând și patrologie, adică o știință care se ocupă de viața și de scrierile Sfinților Părinți și scriitori bisericești - patrologie, patros logos -, am avut o lucrare de seminar intitulată "Despre rugăciune după Evagrie Ponticul". Să știți că nu mai știu ce-am scris. Nu mai știu, e mult de atunci și nu mi s-a împlântat așa de bine în minte ce am scris eu despre rugăciune după învățătura lui Evagrie Ponticul. În orice caz, citind din Filocalie, mi-au plăcut unele texte foarte mult și m-am raportat la Filocalie, am început să am preocupări de Filocalie. Am citit cu plăcere volumul întâi și după aceea n-am mai avut vreme de Filocalie decât după ce m-am dus la mănăstire. Bineînțeles că asta nu înseamnă că numai cei de la mănăstire au vreme de Filocalie. Vreme de Filocalie ai dacă îți faci vreme de Filocalie. Dar eu, cu preocupările care le aveam atunci, cu școala și cu faptul că lucram prin intermediar - trebuia să-mi citească cineva -, era mai greu să mă ocup de Filocalie. Să știți că textele filocalice nu sunt foarte ușoare și, în general, Filocalia nu o citești de plăcere. E așa, ca o carte de studiu. Dacă te preocupă, dacă te interesează, dacă urmărești ceva prin lectura Filocaliei, stărui, ții de ea. Dacă nu, nu te angajezi pentru că nu-i ca o carte de literatură care o citești de plăcere. Poate cineva și să-i placă Filocalia, însă în general nu, pentru că e grea. De aceea nu se ține minte și de aceea nu mai știu oamenii nici ce-au citit, nici autorii, nici ce scrieri au citit, pentru că nu-i ușor. Asta-i realitatea. Dar, dacă te introduci începe și să-ți placă și mai ales te raportezi la anumite texte cu mare bucurie.

După ce m-am dus la mănăstire am citit volumul II, III și IV din Filocalie și am început să mi le fac accesibile mie, nu numai prin cunoștință, ci și prin modul de a le avea la îndemână, adică mi le-am copiat așa ca să le pot citi eu, în sistemul de scris braille, după dictare, la mașină de scris specială. Și colegii mei de mănăstire, aveam un coleg acolo, fost coleg de Teologie, îmi citea din Filocalie și eu, după dictatul lui, am scris scrierile din volumul I, aproape tot din volumul II și destul de mult din volumul IV. Cu asta am început. Așa m-am raportat eu la Filocalie. Bineînțeles că avându-le la îndemână le-am mai și citit. Am citit și la masă. În timpul mesei, în mănăstiri, se citește din scrieri duhovnicești și eu personal am citit de multe ori din Filocalie, din textele pe care mi le copiasem. Așa m-am raportat la Filocalie: eu și Filocalia.

După aceea am început să aprofundez. Am început ca în predicile pe care le țineam să aduc și argumentare filocalică. În general predicile noastre sunt predici axate pe Evanghelie și pe evenimentele pe care le sărbătorim. Sunt puțini, prea puțini, foarte puțini, aceia dintre cei care propovăduiesc în Biserica noastră Ortodoxă care să se raporteze și la scrieri filocalice sau la texte din Filocalie. Eu am folosit de multe ori și îmi place să folosesc și voi folosi și pe mai departe texte filocalice în cuprinsul predicilor pe care le țin. Bineînțeles că nu întotdeauna se potrivește. N-aș putea zice că de fiecare dată aduc și texte filocalice, nu. De obicei pornesc de la Evanghelie sau de la evenimentul sărbătorit și aduc în special argumentare din Filocalia pentru toți, din sfintele slujbe ale Bisericii noastre pentru că acestea sunt cunoscute, sau cel puțin presupunem că sunt cunoscute, sau oricum credincioșii auzind textele respective pot să le audă și în biserică și pot să și le improprieze, să se familiarizeze cu ele. Dar și din Filocalie. De exemplu un cuvânt ca acesta: "Credința neclintită este un turn întărit și Hristos Se face toate celui ce crede" poți să-l folosești foarte bine și într-o predică. Sau: "Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine". E un text care așa de mult îmi place încât de câte ori am posibilitatea să-l spun sau să-l scriu - când fac o demonstrație despre felul cum scriu eu la mașină cu asta încep totdeauna: "Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine". E un cuvânt din Sfântul Marcu Ascetul din Filocalia volumul I.

După aceea, la mănăstire fiind, am dat de niște manuscrise ale părintelui Stăniloae, Dumnezeu să-l odihnească, în care erau cuprinse texte din Filocalie încă nepublicate, și anume Sfântul Petru Damaschin, care e publicat în volumul V din Filocalia, și Sfântul Simeon Metafrast publicat tot în volumul V. Apoi am găsit și într-o altă traducere decât cea din Filocalie cuvintele Sfântului Isaac Sirul traduse de Zorica Lațcu, maica Teodosia. Le-am copiat și pe acestea, deci și Petru Damaschin și Simeon Metafrast, apoi Sfântul Isaac Sirul care e publicat în volumul X din Filocalie. Între timp am dat și peste scrierile cuviosului Dorotei, publicate în volumul IX, care de la început mi-au plăcut foarte mult. Pentru că dacă e vorba să spun despre eu și Filocalia, apoi trebuie să spun și ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut tare mult de la început cuviosul Dorotei cu învățăturile lui așa de simple și de accesibile tuturor, nu sunt niște scrieri grele, niște scrieri să te tot gândești că oare ce a vrut să spună, ci sunt niște scrieri care te odihnesc de la început, care le înțelegi, vezi că e așa. Dumnezeu să o odihnească pe mama, venea pe la mine pe la mănăstire și mă asculta predicând, și zicea câteodată: "Să știi că mi-o plăcut toate celea, toate celea le-am înțăles. Da? acum dacă mă duc să-i spun lui tată-tău acasă să știi că nu-i mai pot spune nimic". E o experiență. Acele scrieri sunt înțelese de toți care sunt făcute pentru toți. Dacă sunt făcute pentru oameni simpli le înțeleg și cei cu învățătură mai multă iar dacă sunt făcute pentru oameni intelectuali, o elită intelectuală, nu le înțelegi. Zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească, când venea câte cineva pe la mine pe acasă și stăteam de vorbă - câte un intelectual -, zicea: "Parcă ați vorbit în altă limbă".

Așa se întâmplă și cu scrierile filocalice, sunt scrieri care nu sunt accesibile tuturor. De exemplu nici eu nu citesc, nici măcar cu interes de studiu și cu interes de împodobire a minții, nu citesc volumul III din Filocalie. Pentru că l-am citit odată și cu atât am rămas. Așa mi s-au părut de înalte gândurile de acolo încât am zis că mai bine găsesc altceva, ceva ce mi se potrivește. E interesant, e pentru anumite minți lucrul acesta, poate că sunt unii care sunt formați pe gândurile Sfântului Maxim Mărturisitorul din volumul III din Filocalie, "Șaizeci și cinci de răspunsuri către Talasie", însă sunt așa de grele, sunt așa de inaccesibile cel puțin pentru mine, încât le-am lăsat de-o parte. Iată cum mă raportez eu la Filocalie. Pun de-o parte un volum care nu mă preocupă, un volum care nu mă atrage, un volum întreg, scrierile unui sfânt mare. Dar nu fac același lucru cu volumul II din Filocalie, care cuprinde tot scrieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. De pildă, Filocalia volumul II începe cu un "Cuvânt ascetic" care îmi place tare, tare mult și îl recomand din toate puterile mele. După aceea capetele despre dragoste, "Patru sute de capete despre dragoste", cuvinte scurte, practice, iarăși îmi plac foarte mult și mă raportez la ele cu toată bucuria, și mai ales după ce am buchisit la ele, după ce am început să le am și în minte nu numai în carte. Apoi m-am raportat cu bucurie - tot din volumul II din Sfântul Maxim Mărturisitorul - la cuvinte despre cunoștința de Dumnezeu, "Capetele gnostice", foarte interesante și la fel accesibile. Însă când ajung la volumul III gata, nu mai citesc.

M-am raportat cu bucurie la toate scrierile practice din Filocalie, la cele din volumul I în special, la scrierile lui Evagrie, la scrierile Sfântului Ioan Casian, mai ales Sfântul Marcu Ascetul. Așa de mult îmi place, pentru că sunt cuvinte scurte care trebuie învățate, pentru că dacă nu le înveți pe de rost nu le știi, n-ai ce știi. Bineînțeles că nu le cunosc nici eu pe toate și chiar dacă le-aș cunoaște e greu să le aduci în fața cuiva: uite și asta o spune Sfântul Marcu Ascetul. Însă important este nu să faci performanțe de Filocalie, eu n-am făcut performanțe de Filocalie, deși Părintele Stăniloae zicea că sunt unul dintre cei mai buni cunoscători de Filocalie pe care i-a întâlnit Părintele Stăniloae. De ce spun lucrul acesta? Pentru că e vorba să spun ceva despre eu și Filocalia. Nu numai de asta, ci și pentru că asta arată că nu sunt foarte mulți cunoscători de Filocalie. Filocalia nu-i o carte de bibliotecă. Părintele Stăniloae zicea că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, Filocalia trebuie citită de multe ori, studiind, aprofundând. De ce? Pentru că altfel nu o ții minte, rămâne la suprafața minții, nu are rădăcină în conștiința noastră. Ori Filocalia nu-i o colecție de cărți, scrierile filocalice nu sunt scrieri care trebuie să le înveți ca să le știi și să le mai spui și altora. V-am spus eu că de multe ori înveți și niște lucruri care nu-ți trebuie chiar în momentul în care le înveți dar care după aceea pot fi folositoare. Și iarăși vin la mama, Dumnezeu s-o odihnească. Când citeam eu câte ceva și studiam, zicea: "Mă copile, asta-ți trăbuie la ceva, te-ntrabă cineva din ce-nveți acuma, dai vreun examen?" Și ziceam: nu. "Mă copile, nu-ți mai bate capul dacă nu te-ntrabă nimeni". Stimați ascultători, așa-i pentru cineva care nu are preocupări intelectuale. Când lucram la licență și nu mai gătam odată, și vedea mama că fac și stric și mai scriu odată zicea: "Apoi tu de aceea nu mai gați odată, că tot faci și strâci. Fă dintr-o dată". Nu merg lucrurile, nu le-nțelegi dacă nu le faci, dacă nu ești în ele nu le-nțelegi.

Așa că Filocalia poate fi citită ca s-o ai depozitată în tine. Domnul Hristos spune că "din prisosința inimii grăiește gura" (Matei 12, 34), Domnul Hristos spune că "omul cel bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune și omul cel rău din vistieria cea rea a inimii sale scoate cele rele" (Matei 12, 35). Sunt cuvinte adevărate, cuvinte spuse de Domnul Hristos, dar cuvintele acestea sunt și îndemnătoare pentru noi ca să ne adunăm ceva bun, să avem un depozit bun. E mare lucru să porți în suflet niște gânduri pe care să le ai la îndemână, nu când te întreabă cineva, ci când îți trebuie ție, să te raportezi la un anumit lucru prin gândurile pe care ți le-ai impropriat. Cum ar fi acum, fiind vorba de Filocalie, scrierile filocalice le depozitezi în suflet, în minte, le aduni în inimă - după expresia Scripturii - și apoi din inimă ele ies la iveală atunci când ai tu trebuință de ele, te poți raporta la ele. Sigur că cineva care are preocupări de Filocalie și-și adună gânduri filocalice, are la îndemână, vehiculează când trebuie cu niște idei pe care nu le-ar avea dacă nu ar fi adunate și în suflet. Un profesor de tipic și de muzică bisericească de la Sibiu - ne spunea Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească -, zicea profesorul respectiv: "Tipicul e în minte, în cărți sau nicăieri". Așa-i și Filocalia. E în carte dar nu-i destul să fie în carte, ea trebuie să fie folosită, trebuie să fie pusă în practică și numai în măsura în care cunoști, în măsura în care ai la îndemână ideile respective, poți să le folosești și să le ai pe mai departe în vedere. Bineînțeles că se și uită, sunt și lucruri care se uită, lucrurile care n-ai mai revenit asupra lor se uită, se astupă de altele, poate tot bune. Noi de fapt n-avem numai Filocalia. Fie că ne preocupăm în mod special, fie că nu ne preocupăm în mod special de Filocalie, nu avem numai Filocalia. Sunt și alte cărți duhovnicești tot importante, tot ziditoare de suflet. Nu ne trebuie atât cât putem să știm, însă ne ajută tot ceea ce știm pozitiv.

Eu aici, la Timișoara, am ținut o conferință intitulată "Scopul și ținta vieții creștine". Și în cuprinsul acestei conferințe m-am folosit și de texte filocalice, respectiv de scrieri filocalice "Convorbiri cu părinții din pustia sketică" cuprinse în Filocalie în volumul I și scrise de Sfântul Ioan Casian. M-am raportat și atunci la Filocalie. A fost ceva eu și Filocalia. De altfel, stimați ascultători, să știți că pe mine nu mă interesează acum să știți cum m-am raportat eu la Filocalie, ci asta e o sugestie, o sugestie în sensul acesta că auzind cineva expresia "eu și Filocalia" să se întrebe și el însuși cum stă el față de Filocalie. Mai întâi de toate: știe despre Filocalie? În orice caz cei care ați citi afișul măcar de atunci încoace știți. Sunt alții care n-au citit afișul și nu au auzit niciodată de Filocalie, nu le-a pus nimeni în față noțiunea "filocalie". Nu-i nici o greșeală în fond, pentru că nu de asta depinde mântuirea cuiva dacă știe sau nu știe ce-i Filocalia, dacă a văzut sau n-a văzut Filocalia, dacă a citit sau n-a citit texte filocalice. Dar te ajută foarte mult. Gândiți-vă că în douăsprezece volume sunt multe gânduri pe care oamenii le-au scos din trăirea lor duhovnicească, din experiența lor, din gândirea lor religioasă aprofundată. Au scris scrieri care după aceea au fost însumate în ceea ce numim noi Filocalia și în ceea ce de fapt este Filocalia în limba română, în douăsprezece volume: monument de gândire ascetico-mistică, de gândire ortodoxă. Scrise pe parcursul cam a o mie de ani. Poate că s-ar putea îmbogăți Filocalia și cu alte scrieri. Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, dacă ar fi fost cuprinse în Filocalie, n-ar fi fost nici o greșeală pentru că cei care au alcătuit Filocalia au avut în vedere niște experiențe, niște gânduri care se potrivesc unele cu altele, și scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sunt foarte bune, foarte frumoase. Dar cine ajunge să le poată cuprinde pe toate?

Oricum vreau să fie o sugestie întâlnirea din această seară în legătură cu Filocalia și mai ales sub titlul "eu și Filocalia", o sugestie pentru cei care nu s-au raportat până acum sau care ar putea măcar de acum să se raporteze la Filocalie. Adică să-și pună problema aceasta, fiecare: eu și Filocalia. Cum stau eu față de Filocalie? Am auzit de Filocalie? Da, am auzit. Știu ce-i Filocalia? Da, știu. Este o carte în care se tratează despre iubirea de frumos. Ce cuprinde cartea? E o colecție de scrieri în care se arată cum poate omul să se curățească, să se lumineze și să se desăvârșească. Și mai e ceva totuși, pentru că pe lângă desăvârșire mai urmează și îndumnezeirea. Aceasta-i din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu vine către om, omul merge către Dumnezeu. Se întâlnește Dumnezeu cu omul și își lucrează omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, înaintarea în viața duhovnicească nu numai până la măsura desăvârșirii - dacă există totuși o măsură a desăvârșirii, pentru că am spus că se spune, în Filocalie chiar, că desăvârșirea e fără de hotar. Desăvârșirea n-are hotar, niciodată nu este un punct în care să zici: gata, nu mai am ce face. Și în veșnicie omul e angajat în înaintare, nu există o stagnare pentru cineva care e preocupat de viața duhovnicească.

Prin urmare, stimați ascultători, aș vrea să rămânem cu dorința acesta de a cunoaște Filocalia sau de a cunoaște măcar scrieri din Filocalie. Nu știu cine ar putea să se angajeze să citească douăsprezece volume din Filocalie, să facă performanțe de cunoștințe filocalice. Important este ca ceea ce citim să înțelegem, să cunoaștem, să ne impropriem, să ne putem raporta la scrierile pe care le-am citit, pe care le avem în vedere, și cu ajutorul lui Dumnezeu să ne formăm, să ne modelăm prin gândurile cuprinse în Filocalie. Mai întâi să ne împodobim mintea cu gânduri din Filocalie și apoi să ne împodobim viața cu gândurile din Filocalie pe care le purtăm în noi. Așa încât Filocalia să se întrupeze în noi, în viața noastră, spre binele celor mulți. E ceea ce îmi doresc mie personal și ceea ce vă doresc la toți.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în continuare, mâine, vom avea în vedere scrierile mai îndeaproape, și textele care nu se uită niciodată. Depinde de receptivitatea omului față de texte. Eu o să vă spun mâine seară ce texte anume, o să vă spun texte din Filocalie cu care m-am întâlnit pentru prima dată și care mi-au rămas de la prima lectură. Adică nu o să vă spun ce am mai învățat din Filocalie anul acesta să zicem, ci ce anume m-a impresionat de la prima lectură. Când am citit-o mai întâi Filocalia, cât aveam atunci sau la cât am ajuns eu atunci, o să vă spun ce texte anume mi-au rămas de atunci și cu care am străbătut iată, din 1948-49. V-am spus că nu mai știu despre rugăciune în gândirea lui Evagrie Ponticul, dar știu de atunci că rugăciunea este "vorbirea minții cu Dumnezeu". E un cuvânt din Filocalie care mi s-a împlântat de la prima lectură. Despre așa ceva vom vorbi cu ajutorul lui Dumnezeu mâine seară. Vă mulțumesc.

 

Ce este îndumnezeirea?

Părinții cei duhovnicești, vorbind despre apropierea omului de Dumnezeu, compară legătura omului cu Dumnezeu cu fierul încălzit în foc. Și spun că așa cum fierul încălzit în foc primește însușirile focului, are și el ceva din ceea ce este focul, tot așa și omul care are o legătură cu Dumnezeu intră în legătură cu Dumnezeu în așa fel încât Dumnezeu Se înfățișează pe Sine în om, îl îndumnezeiește. Dacă știm ce înseamnă un lucru încălzit, știm ce înseamnă și un om îndumnezeit. Adică ceva ce intră în legătură cu Dumnezeu, un om în care Dumnezeu Se manifestă. Se spune că Fiul lui Dumnezeu întrupat a îndumnezeit firea omenească. Așa, în continuare, Fiul lui Dumnezeu se întrupează în credincioși, credincioșii devenind mădulare ale trupului mistic al lui Hristos și devenind mlădițe din vița care este Hristos, primind ceva din prezența Domnului nostru Iisus Hristos. Bineînțeles că așa cum smerenia - zice Sfântul Ioan Scărarul - este un dar fără de nume pe care îl cunoaște numai cel care-l are, tot așa și îndumnezeirea este ceva mai presus de înțelegere, dar înțeles numai de acela care se îndumnezeiește, care devine participant la firea dumnezeiască, cum ar zice Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 4). E un lucru pe care îl urmărim dar pe care nu-l înțelegem. Îl avem în vedere dar nu-l putem înțelege decât atunci când simțim adierea dumnezeiască în noi prin har. Harul este o energie necreată. Se spune că Dumnezeu este de infinite ori infinit mai presus de energiile Sale, dar a găsit calea aceasta de modelare și de îndumnezeire a omului prin energia aceasta necreată, prin har, și aceasta duce la îndumnezeire.

În slujbele noastre sunt alcătuiri în care se pomenește despre îndumnezeire în înțelesul acesta. Vorbind cu Maica Domnului zicem într-o stihire: "Noi cei îndumnezeiți prin tine", adică cei care putem fi îndumnezeiți prin tine, prin Maica Domnului, prin mijlocirile Maicii Domnului, respectiv prin Domnul Hristos care este pricina îndumnezeirii noastre.

Desăvârșirea poate fi o stare actualizată sau o aspirație continuă?

Desăvârșirea în general este o aspirație. Dacă zice Domnul Hristos: "Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este", înseamnă că desăvârșirea este o aspirație. Cine poate zice că-i bun ca Dumnezeu, că-i sfânt ca Dumnezeu, că-i milostiv ca Dumnezeu și așa mai departe? Dar e ceva care se poate și actualiza, nu în final, ci pe parcurs, adică poate fi cineva despre care să ai convingerea că este un om aproape de desăvârșire, de desăvârșire așa cât o înțelegem noi. Așa că desăvârșirea fiind fără de hotar, nu poți să zici că are hotar în clipa în care cineva se socotește înaintat. De altfel să știți că un om înaintat în viața duhovnicească nu se socotește înaintat. În Filocalie este un cuvânt al cuviosului Dorotei care spune că "cu cât se apropie omul mai mult de Dumnezeu, cu atât se socotește pe sine mai nedesăvârșit", mai păcătos chiar spune. Cu cât e omul mai preocupat de sine cu atât își cunoaște laturile negative mai bine, după cum sunt oameni care zic: "Apoi eu n-am făcut nici un rău la nimeni, sunt om cumsecade, sunt om de treabă". Eu nu zic că nu-i om de treabă, Doamne ajută să fie toți de treabă, dar până la desăvârșire e cale lungă. Numai cine nu știe ce-i desăvârșirea zice că-i desăvârșit.

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre apocatastază.

Apocatastaza este o idee, o teorie, anume că la sfârșitul tuturor, în cele din urmă, Dumnezeu nu va suferi să-i lase pe oameni în chinurile, în pedepsele iadului, ci-i va mântui pe toți. Este o idee pe care a avut-o și Origen, un scriitor bisericesc, însă Biserica noastră nu o admite, și când l-a condamnat pe Origen a condamnat și apocatastaza. Noi știm că Dumnezeu e bun și ne gândim că Dumnezeu poate face tot ce vrea El să facă spre bine, însă nu ni s-a descoperit lucrul acesta că va veni și o vreme în care se vor restabili toate și în care se va termina și cu suferințele, cu chinurile iadului. Biserica noastră nu învață aceasta și nu învățăm nici noi personal. Că poate cineva să creadă în Dumnezeu Cel care face și așa ceva, mă rog, îl privește, însă nu e important să ne gândim la faptul că se vor sfârși odată și odată toate chinurile, ci să trăim în așa fel ca să nu ajungem nici măcar într-o pedeapsă vremelnică.

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți". Cum trebuie să vedem iubirea de sine?

Iubirea de sine este o realitate. Omul e creat să se iubească pe sine și acesta este punctul de plecare în poruncă. Adică Domnul Hristos nu condamnă iubirea de sine, ci o are în vedere ca o realitate care e concrescută cu existența umană. Fiecare dintre noi ne iubim pe noi înșine. E adevărat că există și o iubire nerațională de trup - iubirea aceasta e pomenită de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie în volumul II la capetele despre dragoste, poate va veni mâine seară vorba despre asta sau și despre asta; depinde câte mi-or veni atunci în minte, că dacă voi pierde ceva din vedere n-am ce face - și există o iubire rațională de sine. Sfântul Apostol Pavel, cred că știți, în Epistola către Efeseni are niște învățături în legătură cu iubirea între soți. Cum să-și iubească soțul soția. Și spune acolo că "nimeni nu și-a urât vreodată trupul său ci-l încălzește și-l hrănește" (Efeseni 5, 29). Asta înseamnă că Sfântul Apostol Pavel are în vedere iubirea aceasta de sine, iubirea rațională de sine, care este măsura iubirii de aproapele. Nu știu cine ar putea spune că iubește pe aproapele ca pe sine însuși, dar aceasta este poruncă, e o poruncă și porunca în general angajează, porunca ne angajează într-o lucrare de disciplinare, de înaintare în cele bune, de pildă cum e cu iubirea. Dar până unde putem ajunge, cât facem din aceasta, numai Dumnezeu știe, nu știm nici măcar cât ni se cere, chiar dacă ni se spune "să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți". De pildă samarineanul milostiv din pilda cu samarineanul milostiv, a iubit pe aproapele său dar nu știu dacă l-a iubit ca pe sine însuși. Însă ne este recomandat. Măcar la măsurile acelea dacă am fi toți cei din lumea aceasta ar fi extraordinar de mult bine făcut în lumea aceasta, la măsurile samarineanului milostiv, care a dat ceva din ceea ce avea: din averea lui, din comoditatea lui, din ceea ce avea el la îndemână i-a dat celui care era în suferință, i-a completat lipsurile prin ceea ce avea. Și era un pas, o înaintare spre iubirea de aproapele. Știți că Domnul Hristos prin pilda cu samarineanul milostiv (Luca 10, 28-37) a răspuns la întrebarea: "Cine este aproapele meu?", și a arătat cum trebuie să fie iubirea față de aproapele. Din aceasta înțelegem că e nevoie de o angajare, cât se poate face la măsurile noastre, pentru că binele de care ne aducem aminte nu totdeauna îl putem și împlini. Sfântul Marcu Ascetul în Filocalie are cuvântul: "Fă binele de care îți aduci aminte și cel de care nu-ți aduci aminte ți se va descoperi ție", deci angajarea aceasta în a face ceva pentru altul, pentru cel care are trebuință de ajutorul tău. A-l iubi pe cineva ca pe tine însuți înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva, ci însemnă și a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existența ta: în jurul tău să poți, să-i fericești pe toți.

Cum credeți că-l apropie pe credincios de Filocalie exemplul pelerinului rus?

Știți cum, în scrierea aceasta se pomenește despre Filocalie, că el s-a folosit foarte mult din citirea Filocaliei, în limba rusă bineînțeles. Și atunci poate zice cineva: "Măi frate, dacă e așa interesantă și așa folositoare Filocalia, hai să citesc și eu Filocalia".

Rugăciunea inimii poate fi dobândită în lume?

Da, de ce să nu poată fi? Depinde ce înțelegi prin "rugăciunea inimii". Unii cred că rugăciunea inimii este de fapt repetarea continuă a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" până la măsura aceea încât niciodată să nu existe o clipă în existența omului în care să nu se deruleze această rugăciune în conștiința lui. Să știți că nu-i așa. Rugăciunea aceasta este o modalitate de a ține legătura cu Dumnezeu, e o metodă. Eu m-am întrebat de multe ori: de câte ori trebuie să zică cineva "Doamne miluiește-mă!" ca să-l miluiască Dumnezeu? Eu cred că Dumnezeu îl miluiește chiar și prin faptul acesta că se angajează în rugăciunea aceasta, adică e o milă a lui Dumnezeu să te poți angaja în rugăciunea aceasta. Dar performanțe de rugăciune în felul acesta nu știu cine poate face. Poate cineva care are un regim ca pelerinul rus, care n-avea nici o treabă în lumea asta. Ce făcea pelerinul rus decât se ducea dintr-o mănăstire într-alta și zicea "Doamne Iisuse" pe drum, și zicea "Doamne Iisuse" acolo, și unde se găsea zicea, nu-l punea nimeni să facă și altceva. Era și infirm de altfel, avea ceva, o paralizie la mână, nu putea să fie angajat. Păi câți dintre noi pot să aibă situația aceasta? Nici nu se recomandă o situație de felul acesta. Toți care suntem angajați în viața socială cu ceva nu putem să facem lucrul acesta.

Ori asta e o rugăciune în care Îl afirmi și pe Dumnezeu dar îl afirmi mult pe om, pentru că ceri mila lui Dumnezeu pentru tine, pentru "mine păcătosul": "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Când înaintezi în rugăciunea aceasta ar trebui să izbucnească din suflet și niște cuvinte ca acestea: "Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Zic eu că acesta-i tunetul pământului către cer. Are și pământul un tunet. Expresia aceasta a cunoașterii măreției lui Dumnezeu: "Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt - orice am zice noi - nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", faptul acesta de a te simți copleșit de Dumnezeu. Până la urmă, rugăciunea de toată vremea e o atitudine, un simțământ care îl realizezi și prin a zice "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul".

Sfântul Maxim Mărturisitorul - a fost vorba despre "Cuvântul ascetic" din volumul II din Filocalie - răspunde la întrebarea pusă de fratele: "Cum se face că Sfântul Apostol Pavel care zice <<Neîncetat să vă rugați>>, cum se ruga el neîncetat având atâtea lucruri de făcut?" Și bătrânul, respectiv Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunde: "Rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie și cu dor, a atârna pururea cu nădejdea în El și a te încrede în El în orice ai face și ți s-ar întâmpla". Iată o definiție a rugăciunii pe care n-o bagă în seamă toată lumea. Știți că Kallistos Ware a scris o carte despre "Rugăciunea inimii în Filocalie" - parcă așa ceva titlu are - și n-are în vedere definiția acesta a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Poate n-a dat peste ea sau poate n-a băgat-o în seamă, însă eu o socotesc foarte importantă. Iată ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul despre rugăciunea de toată vremea, despre rugăciunea neîntreruptă. Nu că este o repetare a rugăciunii, ci că este o stare sufletească în care te socotești în fața lui Dumnezeu, ai mintea lipită de Dumnezeu, fiți atenți: "cu multă evlavie și cu dor", adică se gândește la Dumnezeu ca la Dumnezeu. La noi au fost niște călugări francezi care au trecut pe la noi după ce au fost pe la Sfântul Munte și ne-au spus că la Sfântul Munte este o vorbă care zice așa: "La Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu nu ca la om și să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul". Ce înseamnă asta? Să te gândești la Dumnezeu cât mai neîntrerupt dar să te gândești la Dumnezeu "ca la Dumnezeu nu ca la om", "cu multă evlavie și cu dor" ar zice Sfântul Maxim Mărturisitorul. "Și a atârna pururea cu nădejdea în El - nădejdea fiind lucrătoare în raport cu Dumnezeu - și a te încrede în Dumnezeu în orice ai face și ți s-ar întâmpla". Să ai conștiința aceasta că Dumnezeu e la cârma vieții tale, asta-i rugăciunea de toată vremea. Nu neapărat să zici "Doamne Iisuse" în toată vremea.

Să știți că eu le spun totdeauna, și mai ales la cei care au muncă intelectuală, să-și facă datoria. Voi sunteți studenți. Mulți din cei care sunteți aici sunteți studenți. Păi foarte bine. Apoi să fiți studenți, să studiați dacă sunteți studenți, nu să renunțați la studiu ca să vă rugați. Să vă rugați când aveți timp de rugăciune dar să aveți vreme de studiu că doar sunteți studenți. Și nu se poate face cu mintea bine două lucruri deodată. Când studiezi, studiezi și după aceea îți găsești vreme și de rugăciune. Am citit eu cândva o carte de sentințe duhovnicești - de aceea nu m-am putut ocupa numai de Filocalie, că am mai citit și altceva. Și spune acolo că era un călugăr într-o mănăstire care copia cărți - știți că tiparul s-a descoperit tare târziu, abia în secolul XV - și, copiind el cărți, scria cât scria și după aceea se uita, ridica privirea în sus, spunea ceva în gând și iarăși scria și iarăși făcea așa. Și îl întreabă cineva, un călugăr, un coleg de-al lui, că ce face. Și îi răspunde: "Tu ești călugăr și nu știi ce fac? Uite ce fac. Întâi îmi înalț gândul la Dumnezeu și zic: <<Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte, Doamne ca să-mi ajuți mie grăbește. Slavă Ție Doamne, slavă Ție>>. După aceea mă apuc și scriu", și bineînțeles că în timpul cât scria trebuia să fie atent la ce scrie, nu mai zicea așa. Și apoi întrerupea puțin scrisul și iarăși zicea: "Slavă Ție Doamne, slavă Ție. Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte, Doamne ca să-mi ajuți mie grăbește". Așa ceva se poate face. Dar ca să înlocuiești studiul cu rugăciunea sau să-ți faci din rugăciune profesiune, nu-i corect.

Parcă asta era întrebarea nu? Și dacă se poate în lumea asta să ai rugăciunea inimii. Păi se poate. Se poate pentru că rugăciunea inimii nu înseamnă să spună cineva despre cineva - de exemplu să știți că mie mi s-a spus că cutare are rugăciunea inimii. Nu știu dacă cine mi-a spus era sigur sau era sigur numai pentru el, pentru că asta e o chestiune pe care n-o poate ști cineva dacă o ai sau n-o ai. Rugăciunea inimii este participarea totală la rugăciune. Poate să fie o Liturghie. Să știți că noi avem datorie și de a participa la slujbele Bisericii. Nu se poate înlocui rugăciunea liturgică cu rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Cu asta ne ajutăm așa cum ne ajutăm și cu rugăciunea liturgică. Mergem la biserică. Păi atunci ar putea zice cineva - și zice și către mine și pe la spovedit -: "Părinte, e drept că nu merg la biserică, dar mă rog acasă". Apoi nu se roagă el acasă cât s-ar ruga la biserică dacă ar merge. Și atunci eu zic: bine, atunci înseamnă că pot să nu mai existe biserici, că se roagă oamenii pe acasă. Nu-i așa. Sunt niște datorii care trebuie împlinite și care sunt tot rugăciune și care te ajută tot pentru rugăciune, dar când nu-i slujbă la biserică, când ești pe drum, când ești undeva și aștepți ceva, în loc să te gândești la orice, și mai ales la lucruri necuviincioase, zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" întins, așa cum e rânduiala. Călugării sunt datori. Cum a zis părintele acela: "Tu ești călugăr și nu știi ce fac?". Păi așa, un călugăr e dator să spună într-una "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Dar tot așa cu întrerupere. Într-una când nu e angajat în altceva. Eu, de exemplu acum, nu pot să vă vorbesc și să zic în același timp "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" și nici nu-mi reproșez că nu zic. Și nu mi-i frică că dacă mă voi duce în fața lui Dumnezeu va zice Dumnezeu: bine dar să știi că tu ai fi putut să mai zici de vreun milion de ori "Doamne Iisuse" și n-ai zis. Nu se poate. Pentru că asta este o metodă, nu e o treabă pe care ți-o numără cineva, nici tu singur nu trebuie să ți-o numeri.

Diavolul ne cunoaște gândurile?

Cred că întrebarea asta mi-ați mai pus-o parcă și de altă dată și nu știu ce v-am răspuns atunci, ca să vă răspund și acum tot așa. Însă în Filocalie se spune la Evagrie Ponticul că diavolul nu cunoaște decât gândurile exprimate. Apoi știți care gânduri le cunoaște diavolul? Acelea care ți le aduce el. Acelea e sigur că le cunoaște.

A fi monah e o chestiune de vocație?

E bine să fie omul de vocație, că dacă nu rămâne un improvizat toată viața.

În ce constă aceasta?

Vocația? Păi e greu de spus în ce constă vocația. Vocația trebuie simțită nu știută. Îți dai tu seama că asta ți-e calea. Eu de exemplu, când m-am angajat la viața călugărească, m-am angajat pentru că am simțit că asta-i calea mea, n-am mai avut un termen de comparație, dar nici nu m-am angajat până când nu am fost hotărât așa, că toată lumea dacă ar fi zis să nu mă fac călugăr, tot mă făceam. Și, cu cinci minute înainte de a mă hotărî, dacă zicea toată lumea că mă fac călugăr spuneam că nu-i sigur.

Vorbiți-ne, vă rugăm, despre dreapta socoteală.

Dreapta socoteală este un dar de la Dumnezeu care vine cu vremea. Citiți în Filocalie "Convorbiri cu părinții din pustia sketică" de Sfântul Ioan Casian, volumul I, a doua convorbire și nu mă mai întrebați atunci pe mine.

În ce ordine recomandați citirea volumelor din Filocalie?

Deocamdată în odinea în care aveți la îndemână Filocalia. Puteți să începeți și cu volumul XII. E important, e de sine stătător cumva. În Filocalie nu există un început, decât un început de tipărire să zicem, un început de carte. Se poate citi volumul XII, se poate citi volumul IX, se pot citi cuvintele Avvei Dorotei pentru că scrierile acestea nu au fost puse una după alta, una lângă alta, ca să se citească așa cum urmează, în ordinea în care sunt în carte, ci au fost scrieri de sine stătătoare. Fiecare scriere a fost o scriere de sine stătătoare și se poate citi pornind de la scrierea respectivă. De exemplu, eu recomand foarte mult, ați văzut că am mai și pomenit, pe Sfântul Marcu Ascetul sau pe Sfântul Isaac Sirul. Poți să începi cu volumul X cu Sfântul Isaac Sirul. Poți să începi foarte bine și cu volumul I. Sunt lucruri mai simple cumva dar practice, se poate începe și cu volumul I. Nu trebuie neapărat să citești întâi "Capetele morale" ale Sfântului Antonie cel Mare. Poți să citești foarte bine "Epistola către Nicolae monahul" de Sfântul Marcu Ascetul. Important este să citești cât mai multe scrieri și mai ales să și ții minte ce-ai citit, adică nu numai așa, să ții minte că ai citit.

Pentru că sunt multe întrebări despre Maica Domnului, vă rugăm să ne vorbiți despre icoana Maicii Domnului.

Dragă, eu despre icoane nu prea pot vorbi multe, pentru că pentru mine icoanele sunt doar niște obiecte sfințite. Aș putea să vă spun ceva despre Maica Domnului așa, care mi-e mie la inimă: Maica Domnului, locaș al Preasfintei Treimi. E un gând care e al meu de fapt și de aceea mi-e drag. Să vă spun ceva, acum că a venit vorba de "mi-e drag un gând". La noi la mănăstire a fost un părinte care a scris un fel de roman. Nu era cine știe ce, el credea că-i mare lucru. Și acolo era vorba de o fată care trebuia să-l ierte pe cineva care i-a făcut niște necazuri, și zice fata - un băiat își cere iertare și fata îi răspunde - cumva așa în doi peri, că "Dumnezeu să te ierte". Nu i-a spus că-l iartă. Și atunci eu am zis: știi de ce a zis fata aceea că nu-l iartă, sau nu i-a spus direct că-l iartă? Pentru că seamănă cu tată-său. Adică cu autorul.

Deci, sunt gânduri care ne sunt dragi pentru că sunt ale noastre și pentru că le-am spus noi poate mai întâi, sau le-am descoperit noi, și mie mi-i foarte drag gândul acesta că Maica Domnului e locaș al Preasfintei Treimi. De unde începe gândul acesta? Începe de acolo, că atunci când Preasfânta Fecioară Maria l-a întrebat pe îngerul binevestitor "Cum va fi aceasta de vreme ce au nu știu de bărbat?" îngerul i-a răspuns așa: "Duhul Sfânt Se va coborî peste tine - deci Duhul Sfânt - și puterea Celui Preaînalt - puterea lui Dumnezeu Tatăl - te va umbri, de aceea și Sfântul care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema". Prin urmare cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt unite în Preasfânta Fecioară Maria, în Maica Domnului. Sigur că o mamă nu-i mamă numai cât poartă pe copilul ei în sine, ci e mamă în veșnicie. Și Domnul Hristos n-a fost purtat de Maica Domnului numai în pântecele ei ci și în inima ei. Apoi să știți că de inima Maicii Domnului Domnul Hristos niciodată nu S-a despărțit. Astfel stând lucrurile, Maica Domnului rămâne locaș al Preasfintei Treimi, umbrită de Tatăl ceresc, miluită de Fiul pe care-L purta în inimă și având pe Duhul Sfânt asupra ei.

Maica Domnului e chemată de noi în rugăciune și în înțelesul acesta ca ea care a purtat în sine - fiind locaș al Mântuitorului a fost locaș al Sfintei Treimi. La Maslu e o stihire, o alcătuire, care are următorul cuprins - vorbim cu Maica Domnului -: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce ești mult lăudată, te rog curățește-mi mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate și o fă locaș înfrumusețat al dumnezeieștii Treimi, ca să laud și să măresc puterea ta și mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul robul tău". Adică eu robul Maicii Domnului, supus al Maicii Domnului, cinstitor al Maicii Domnului cer ceva de la Maica Domnului. Ce? Întâi să fiu mântuit, adică să mi se curățească mintea de tot felul de păcate. De ce? Ca să fiu "locaș înfrumusețat al dumnezeieștii Treimi". Să fiu și eu locaș al Sfintei Treimi, al Tatălui al Fiului și al Sfântului Duh, și din această stare să pot să laud și să măresc puterea și mila cea nemăsurată a Maicii Domnului. Numai sub darul Preasfintei Treimi pot înțelege mărețiile Maicii Domnului. Noi, ca ortodocși, suntem cinstitori ai Maicii Domnului, înțelegem ceva din mărețiile Maicii Domnului prin darul lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu. Asta este ceea ce vă spun în loc de icoana Maicii Domnului. E tot o icoană, o icoană gândită.

Care este legătura între dragoste și prietenie?

Legătura între dragoste și prietenie este așa: prietenie fără dragoste nu există. Dragoste fără prietenie există. Cum? Poți să iubești pe cineva și să n-ai conștiința că și el te iubește, în cazul acesta este o dragoste fără prietenie. În prietenie două lucruri sunt importante: dragostea și respectul, iubirea care cinstește. Dragostea și respectul sunt esența prieteniei, numai că trebuie să fie reciprocitate. Dacă nu-i reciprocitate nu există prietenie. Când eram eu student la Teologie, Mitropolitul de atunci, Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, l-a întrebat pe un coleg de-al meu: "Care-i cel mai bun prieten al tău?" și respectivul îi răspunde că eu. Eu nu eram de față. Poate că dacă eram de față era cu semnul întrebării răspunsul. Și atunci Mitropolitul îi zice: "Bine, dar el te recunoaște de prieten?" Pentru că dacă nu te recunoaște cineva de prieten nu îi ești prieten, ci ai doar calitățile care angajează pe cineva în prietenie: iubirea și respectul. Aceasta în general.

În special, pentru că se pune de multe ori și problema aceasta, care trebuie să fie relațiile de prietenie între un băiat și o fată? Răspunsul este acesta: trebuie să fie relații de frate-soră. Dacă e mai mult decât atât nu-i corect. Adică nu-i corect să-și anticipeze căsătoria, nu-i corect să facă niște lucruri pe care nu le-ar putea face în condiții normale un frate și o soră. Asta e măsura prieteniei între un băiat și o fată, iar angajarea în prietenie e aceeași: dragoste la ultima posibilitate a celui care iubește și respect tot la ultima posibilitate. Poate că știți că dragostea are măsură, adică măsura aceasta că "să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți". Dacă faci așa e destul. Și, în ceea ce privește cinstirea față de om, e mai mare decât măsura cinstirii de tine însuți. Știți că Sfântul Apostol Pavel zice "unul pe altul mai de cinste făcându-l", adică dându-i mai multă cinstire decât îți dai ție însuți. Acesta e răspunsul la întrebare.

Care este distincția între normal și habotnic?

Apoi e greu de știut. La unii e normală și habotnicia, la unii nu-i normală. Trebuie să fi echilibrat, acesta e rostul cel mai adevărat și cel mai bun. Adică nu trebuie să fii niciodată să te arate lumea cu degetul că tu ești acela care faci ceva deosebit. Să-ți vezi de o treabă așa, echilibrat. Adică dacă te duci la biserică nu stai tu mai mult în genunchi decât altul, să vadă oamenii că tu stai în genunchi. În Pateric se spune că asta-i smerenia, "să fii întocmai cu toți". Și atunci n-ajungi la habotnicie. Dar, dacă faci așa, numai - cum zicem noi prin Ardeal - ce-ți țâpă dinlăuntru, adică numai ce-ți vine ție și nu te mai gândești la nimic altceva, nu-i corect și nu-i bine.

Cum se iartă păcatele împotriva Duhului Sfânt?

Prin pocăință se iartă. De fapt păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt păcate care nu se lasă, împotrivirea față de adevăr de exemplu, sau de credință, deznădejdea. Există și o pocăință cu bucurie, o pocăință cu fața spre viitor, o pocăință care nu înseamnă încremenire în trecut ci înseamnă o acțiune în prezent pentru o viață superioară în prezent și în viitor. Și atunci orice păcat pe care-l poți părăsi poate fi iertat. Și Dumnezeu e bun și milostiv și iartă toate păcatele.

 

8 noiembrie 1994


 
Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.