10 noiembrie 1994

Stimaţi ascultători, ieri seara am spus că pentru seara de acum, pentru întâlnirea din seara aceasta, ne vom întreţine în legătură cu textele filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură. Se ştie că citind o carte, oricare ar fi ea, de fiecare dată când o citim pentru prima dată, şi după aceea şi dacă reluăm lectura ei, avem în vedere nişte afirmaţii care totdeauna ni se impun atenţiei, de fapt ni se impun atenţiei de la prima lectură şi rămân la aceeaşi valoare, la aceeaşi cotă, de fiecare dată când citim cartea respectivă. Aşa este şi cu Filocalia, aşa este cu scrierile din Filocalie.

Poate că sunt foarte puţini aceia care pot citi întreaga Filocalie. Adevărul este că oricare dintre scrierile filocalice are importanţa ei şi în cuprinsul oricăreia dintre scrierile filocalice sunt şi texte care se anină cumva de minte chiar de când citim pentru prima dată scrierea respectivă. Nu voi spune acum, cu acest prilej, numai texte propriu-zise ci voi şi atrage atenţia asupra unor scrieri care ni se par de la prima lectură mai importante decât altele. E adevărat că fiecare dintre noi are receptivitatea lui faţă de scrierile pe care le are în vedere, scrierile la care ajunge. Oricare dintre scrierile filocalice au fost scrise pentru un grup de oameni sau pentru o persoană oarecare, şi după aceea au ajuns să aibă şi circulaţie. Adevărul este că Filocalia totuşi n-a avut mare circulaţie. Cea mai răspândită carte este Sfânta Scriptură, Biblia, şi după ea "Urmarea lui Hristos", aşa se ştie.

Filocalia este o colecţie de cărţi, o colecţie de scrieri, scrise de călugări şi pentru călugări. Părintele Stăniloae când a tradus Filocalia, ajutat de Părintele Arsenie Boca de la Sâmbăta, de la Mănăstirea Brâncoveanu - în sensul că Părintele Arsenie a scris după dictatul părintelui Stăniloae, Părintele Stăniloae traducea şi dicta iar Părintele Arsenie copia cele dictate de Părintele Stăniloae - Părintele Stăniloae când s-a gândit la traducerea Filocaliei nu i-a avut în vedere numai pe călugări, sau nu i-a avut în vedere în special pe călugări, ci a avut în vedere spiritualitatea ortodoxă, care, prin tipărirea Filocaliei, urma să se răspândească în Biserica noastră românească. Părintele Serafim Popescu de la noi de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că "Părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pământul românesc". E frumos şi e şi adevărat, pentru că există un cer ortodox, un cer de gândire ortodoxă, Filocalia fiind un monument de cultură ortodoxă.

Eu, când am citit pentru prima dată Filocalia, volumele I, II, până la IV de fapt, chiar şi volumul III pe care după aceea nu l-am mai reluat - v-am spus seara trecută - am rămas cu nişte gânduri care m-au urmărit de când m-am întâlnit cu ele. Mai întâi cea dintâi scriere din Filocalie, din volumul I, Sfântul Antonie cel Mare, m-a impresionat prin referirile la omul raţional. El spune că "om raţional este acela care-L cunoaşte pe Dumnezeu şi care Îi mulţumeşte lui Dumnezeu". Cu alte cuvinte un om raţional este acel om care ştie de Dumnezeu, care se raportează la Dumnezeu. Fără o cunoştinţă de Dumnezeu, fără o raportare la Dumnezeu nu există om raţional. El nu înţelege ca om raţional pe acel om care are raţiune, care raţionează, ci îl socoteşte om raţional pe acela care raţionează corect în raport cu Dumnezeu. Şi chiar spune că om raţional e acela cere-L cunoaşte pe Dumnezeu, care se raportează la Dumnezeu, şi afirmă că oamenii se socotesc raţionali dar pe nedrept, şi mai ales pe nedrept se socotesc raţionali aceia care nu se raportează la Dumnezeu. Şi spune mai departe că cei care nu ţin seama de Dumnezeu se deosebesc de animale numai prin forma mădularelor şi prin grai, deci prin capacitatea de a vorbi. Bineînţeles că capacitatea de a vorbi este în legătură cu capacitatea de a gândi, dar nu orice gândire îl prezintă pe om ca raţional. La fel, are Sfântul Antonie cel Mare şi cuvântul că "Cea mai rea boală a sufletului este necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu". Cineva care nu cunoaşte pe Dumnezeu, care nu ţine seama de Dumnezeu, poate să ducă o viaţă oricum, şi acela nu este într-o trăire religioasă, şi nefiind într-o trăire religioasă nu este nici într-un progres religios. Sunt 170 de capete scrise de Sfântul Antonie cel Mare şi scrierea lui trebuie studiată, nu citită ca o lectură simplă, şi atunci găseşti mai multe cuvinte care se pot împlânta în minte de la prima lectură, dacă lectura este o lectură sub formă de studiu, sub formă de cercetare. Să ştiţi că Părintele Stăniloae mi-a spus - l-am întrebat eu despre Filocalie şi mi-a spus - că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind. Dacă n-o citeşti revenind, dacă n-o citeşti studiind, n-ai mare folos de pe urma scrierilor filocalice.

Evagrie Ponticul are câteva scrieri: "Schiţă monahicească", "Despre vise" şi mai ales "Despre rugăciune". Are un cuvânt despre rugăciune împărţit în 153 de capete, după numărul celor 153 de peşti pe care i-au pescuit la pescuirea minunată, prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 21, respectiv de ucenicii Sfântului Evanghelist Ioan dar cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Ioan. E vorba de cei 153 de peşti pe care i-au pescuit ucenicii prin puterea minunată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se spune în Sfânta Evanghelie că au prins 153 de peşti mari şi totuşi mreaja nu s-a rupt. După numărul acestor 153 de peşti a împărţit Evagrie Ponticul cuvântul său despre rugăciune, în care între altele se spune că "rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu". În cuvântul acesta despre rugăciune se afirmă că ceea ce faci împotriva celui ce te-a nedreptăţit îţi va sta ca piedică la rugăciune. Se pomeneşte acolo şi de rugăciunea curată, are în vedere Evagrie Ponticul golirea minţii de toate imaginile şi o stăruinţă în rugăciune. Zice el că "dacă mintea e surdă şi mută în vremea rugăciunii, atunci te poţi ruga". Mai are cuvinte despre gânduri şi acestea sunt foarte importante, de fapt sunt primele gânduri din Filocalie despre gânduri. El face deosebire între trei feluri de gânduri, împarte gândurile în trei categorii: gânduri îngereşti, gânduri omeneşti şi gânduri drăceşti, şi afirmă că gânduri îngereşti sunt acele gânduri care ne ridică spre Dumnezeu, care din lucrurile obişnuite te ridică spre Dumnezeu, spre Dumnezeu Creatorul, face o legătură între lucrurile vieţii acesteia şi Dumnezeu. El ia de pildă aurul şi spune că atunci ai gânduri îngereşti când aurul la care te gândeşti îl pui în legătură cu Dumnezeu şi cu lucrurile lui Dumnezeu. Sunt apoi gânduri omeneşti care sunt gânduri de mijloc, gânduri aşa cum sunt acelea pe care le ai în vedere când te gândeşti la apă şi cu sete şi fără sete, ca noţiune în special. Iar gândurile drăceşti sunt amestecate cu patimile, cu iubirea de argint, cu iubirea de avere de pildă.

După scrierile lui Evagrie urmează nişte scrieri foarte importante ale Sfântului Ioan Casian, două scrieri, una intitulată "Despre cele opt gânduri ale răutăţii", pe care le-am prezentat când am vorbit despre "Patimi şi nepătimire", şi cea de-a doua scriere cuprinde două convorbiri cu părinţii din pustia sketică: una despre "Scopul şi ţinta vieţii călugăreşti" - am prezentat aceasta în conferinţa despre "Scopul şi ţinta vieţii creştine" - şi cea de-a doua "Despre darul deosebirii", despre dreapta socoteală sau despre dreapta socotinţă. Ocupându-se de cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre cele opt patimi, pe care unii le socotesc doar şapte şi anume: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de avere, mânia, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria, pe fiecare o ia în parte, fiecare patimă din acestea, şi o analizează arătând şi mijloacele de despătimire. În cuprinsul acestor prezentări Sfântul Ioan Casian face nişte afirmaţii care se împlântă dintr-o dată în minte. De pildă că Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis: "Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt", sau cuvântul aceluiaşi sfânt Vasile cel Mare adresat unui senator care s-a lepădat fără hotărâre de lume vrând să se facă călugăr, către care Sfântul Vasile cel Mare a zis: "Şi pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut". În cuprinsul acestei scrieri "Despre cele opt gânduri ale răutăţii" Sfântul Ioan Casian se prezintă ca un bun cunoscător al firii omeneşti, al împătimirii şi al despătimirii, şi luând fiecare patimă în parte, o analizează făcându-ne posibilă o cercetare de sine.

În cuvântul despre întâlnirea cu Sfântul Moise Arapul - pentru că amândouă scrieri, amândouă convorbirile cu părinţii din pustia sketică de fapt sunt convorbiri cu Sfântul Moise Arapul, care mai întâi a fost tâlhar şi din tâlhar a devenit sfânt, şi-a schimbat direcţia de viaţă, bineînţeles s-a angajat cu toate energiile pe care odinioară le-a folosit în tâlhărie, s-a angajat în viaţa spirituală - spune Sfântul Ioan Casian, că l-a găsit ca "cel mai iscusit dintre părinţii din pustia sketică". Mare lucru. E o încredinţare despre adevărul că Dumnezeu are puterea să sfinţească şi pe cei mai mari păcătoşi. Când? Când se întorc la Dumnezeu. Să ne gândim la tâlharul de pe cruce de pildă, pe care Domnul Hristos l-a primit în ultimele clipe ale vieţii lui şi l-a primit în rai. Şi chiar e scris în Sfânta Evanghelie de la Luca că a zis Domnul Hristos: "astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43). E o mare nădejde pentru noi să ştim că primul moştenitor al raiului a fost un tâlhar pocăit. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul Hristos când l-a primit pe tâlhar în rai n-a întinat raiul ci a sfinţit raiul, pentru că mai întâi l-a sfinţit pe moştenitorul raiului, pe tâlhar. E o mare nădejde pentru noi să ştim lucrul acesta, aşa cum mare nădejde este şi să ne gândim că cea dintâi femeie care L-a văzut pe Domnul Hristos, respectiv cea dintâi dintre oameni care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat a fost Maria Magdalena, despre care se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu de pildă, că din ea scosese Domnul Hristos cândva şapte draci. E o lumină de gând pentru toţi care doresc să ducă o viaţă alta decât viaţa întinată pe care a putut s-o ducă până la o vreme în existenţa sa.

Urmează apoi în Filocalia volumul I o scriere care nu e foarte importantă şi priveşte mai mult pe cei din mănăstiri, şi anume scrierile Sfântului Nil Ascetul. După care urmează îndată scrierile Sfântului Marcu Ascetul care-mi plac tare, tare mult. De la început mi-au plăcut. Sunt sentinţe. Sunt patru scrieri de fapt: prima este "Despre legea duhovnicească", a doua este "Despre cei ce cred că se îndreptează prin fapte", a treia este "Despre Botez" şi a patra este "Epistola către Nicolae Monahul". Să nu uit să vă spun că eu consider că toată Filocalia se poate socoti ca fiind cuprinsă în două scrieri principale din Filocalie şi anume: "Epistola către Nicolae Monahul" şi cuvântul "Despre Avva Filimon". Cuvântul "Despre Avva Filimon" este în volumul IV. Bineînţeles că asta nu înseamnă ca dacă ai citit cele două scrieri ai rezumatul Filocaliei, ci înseamnă că ai citit, cred eu, scrierile cele mai reprezentative din Filocalie: "Epistola către Nicolae Monahul" şi cuvântul "Despre Avva Filimon". Acestea mi s-au împlântat mie în minte de prima dată şi mi-au rămas ca nişte scrieri deosebite, practice. Bineînţeles Avva Filimon este mai mult pentru oamenii retraşi, dar oricum şi ceilalţi găsesc învăţături folositoare şi mai ales găsesc ceva de admirat în Avva Filimon.

Scrierile cele două de la început ale Sfântului Marcu Ascetul: "Despre legea duhovnicească" şi "Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte" sunt nişte sentinţe scurte care pot fi învăţate pe de rost. De altfel dacă nu le înveţi pe de rost nu le ştii, n-ai cum să le ştii. De pildă: "Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede". E un cuvânt care îmi place foarte mult şi care l-am luat în seamă de la prima lectură. Aş vrea să vă spun şi asta, că nu înseamnă că un cuvânt care l-am avut în consideraţie de la prima lectură a Filocaliei, cât am citit eu din Filocalie, n-am mai revenit asupra lui. Am revenit, dar de fiecare dată cu aceeaşi bucurie. Mai departe are Sfântul Marcu Ascetul un cuvânt care de câte ori am posibilitatea să scriu pentru cineva demonstrând cum scriu la maşină, totdeauna îl folosesc ca cel dintâi. Şi anume cuvântul acesta: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine". Excepţional de frumos: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, - de ce? - ca atunci când Îl vei uita, - tu pe Dumnezeu - Domnul să-Şi aducă aminte de tine". Aceasta înseamnă că la Dumnezeu trebuie să ne gândim cu rugăciune, în atmosferă de rugăciune. Mulţi dintre credincioşii noştri se raportează la Dumnezeu nu ca la un Dumnezeu al religiei ci ca la un Dumnezeu al filozofiei. Sunt mulţi care spun: "Cred într-o forţă", sunt unii care spun: "Cred în ceva mai presus de noi", sunt unii care spun: "Cred într-o idee", alţii au în vedere pe Dumnezeu ca o probabilitate.

Ori noi Îl avem în vedere pe Dumnezeu ca o realitate, ca o fiinţă la care ne raportăm, ca la o fiinţă personală cu care intrăm în legătură şi despre care ştim că este în legătură cu noi. Aceasta e religia. Religia este o legătură reală cu Dumnezeu şi aşa Îl avem în vedere pe Dumnezeu când ne rugăm lui Dumnezeu. Rugăciunea Îl aduce pe Dumnezeu în conştiinţa noastră ca Dumnezeu, pentru că rugăciunea, am zis - scrie Evagrie Ponticul - este "vorbirea minţii cu Dumnezeu". Iar Sfântul Marcu Ascetul când zice "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine" are în vedere tocmai această legătură cu Dumnezeu care Îl face pe Dumnezeu lucrător în viaţa noastră, conştientizează în mintea noastră legătura cu Dumnezeu. Vă spuneam ieri seara că la Sfântul Munte este un cuvânt care circulă pe acolo şi care zice aşa: "La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu - adică cu evlavie, cu respectul cuvenit - nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu în toată vremea". Bineînţeles că Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar vrea să spună cu această expresie că la Dumnezeu trebuie să ne gândim cât mai des şi să-L avem pe Dumnezeu totdeauna cu evlavia cuvenită, să-L avem în vedere.

Sfântul Marcu Ascetul are cuvinte care sunt foarte importante pentru a înţelege anumite situaţii din viaţa religioasă, de exemplu cuvânt despre pocăinţă. El spune că "Păcat de moarte este orice păcat nepocăit". Oamenii îşi pun problema care-i păcatul de moarte, prin ce păcat moare sufletul? Ce înseamnă moartea sufletului? Înseamnă depărtarea de Dumnezeu, despărţirea sufletului de Dumnezeu. E moartea spirituală. Prin ce păcat se desparte sufletul de Dumnezeu? El zice aşa, că prin oricare păcat pe care nu-l părăseşti. Orice păcat nepocăit este păcat de moarte. Asta îmi aduce aminte de un cuvânt al poetului şi scriitorului Tudor Arghezi. Tudor Arghezi are o expresie fericită în legătură cu păcatul de moarte şi cu greşeala, şi zice cam aşa: "Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie o greşeală adevărată, că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală ci este păcat de moarte". Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că atunci e o greşeală greşeală adevărată gând o recunoşti ca greşeală, când ţi se atrage atenţia asupra ei ca greşeală şi n-o mai faci. Se zice că unui înţelept nu mai trebuie să-i spui şi a doua oară acelaşi lucru. Îl înţelege de la prima atenţionare. Aşa trebuie să ne raportăm, să ne comportăm faţă de greşeală. Dacă ştim că ceva e greşit, să nu mai facem greşeala şi atunci greşeala e greşeală adevărată. Dacă însă greşeala s-a făcut în tine aşezare - adică deprindere - şi adevăr, atunci nu mai e greşeală ci-i păcat de moarte. De ce? Pentru că un lucru pe care îl faci ca deprindere, îl repeţi mereu şi pe care îl justifici - "s-a făcut în tine adevăr" -, atunci nu mai e greşeală ci e păcat de moarte. Sfântul Marcu Ascetul spune că păcat de moarte este orice păcat nepocăit.

Mai are Sfântul Marcu Ascetul cuvinte în legătură cu păcatul şi în sensul acesta că "Diavolul dispreţuieşte păcatele cele mici, pentru că altfel nu poate duce spre cele mari". Când eşti nepăsător faţă de păcatele mici poţi ajunge şi la păcate mari. Când nu ţi-e frică de păcat şi când ţi se pare că păcatul e mic, atunci poţi ajunge şi la păcate mari. Păcatele se cheamă unele pe altele, aşa cum şi lucrurile bune se cheamă unele pe altele. Sfântul Marcu Ascetul scrie că "Orice lucru începe de la ceva mic şi pe măsură ce e hrănit creşte". Şi tot Sfântul Marcu Ascetul spune că "Trebuie să ocolim pricinile păcatelor pentru că altfel ajungem la păcătuire".

Se mai ocupă Sfântul Marcu Ascetul şi de suferinţă şi spune că "Ceea ce seamănă omul aceea va şi secera" numai că, pentru că secerişul nu-i îndată după semănat, ni se pare că n-am culege ceea ce am semănat noi. Suferinţa este de multe ori o plată a păcatului. Părintele Arsenie zicea că "Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu îi cere omului să se lase de păcate". Şi zice: "Spuneţi, care pe care trebuie să asculte?". Mai departe Sfântul Marcu Ascetul are în vedere practica învăţăturii creştine când spune că "Dacă eşti iubitor de învăţătură fă-te şi iubitor de osteneală, pentru că învăţătura singură îndeamnă la nelucrare, pe când iubirea îndeamnă la răbdarea tuturor". Ne mai învaţă Sfântul Marcu Ascetul să fim cu luare aminte la suferinţă pentru că nu e important să ştii din ce pricină a venit suferinţa, ci cum trebuie să suporţi o suferinţă. Asta îmi aduce aminte de exemplu de doctorul Suciu Sibianul, Dumnezeu să-l odihnească, a lucrat el mult în "Oastea Domnului" şi zicea el că "Mai ales două lucruri nu poţi face fără credinţă în Dumnezeu: să creşti copii buni şi să suporţi o suferinţă grea". Să creşti copii buni şi să suporţi o suferinţă grea nu se poate face fără credinţa în Dumnezeu.

În scrierea "Despre Botez" e o prezentare a Botezului ca început a stării de viaţă nouă a omului celui nou, şi sunt întrebări şi răspunsuri în legătură cu starea celui botezat, cu începuturile cele bune, cu continuarea în viaţa duhovnicească şi mai ales arată ca pricină a păcatelor necredinţa în Dumnezeu. Poruncile nu sunt numai negative, adică de înlăturare a păcatului, ci sunt şi de împlinire a binelui. Şi împlinirea binelui Îl aduce pe Domnul Hristos în existenţa noastră, iar cunoştinţa noastră faţă de Domnul Hristos este pe măsura împlinirii poruncilor.

Tot de la prima lectură mi s-a împlântat în minte un cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul care se referă la slăbănogul din Capernaum: cum slăbănogul din Capernaum a fost dus în faţa Domnului nostru Hristos de patru inşi, şi cei patru care l-au transportat zice el că sunt cei patru Evanghelişti care duc sufletul credincios în faţa Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi zice că cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos primeşte în sine pe Dumnezeu Cuvântul: "Cel ce ascultă cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu primeşte în suflet pe Dumnezeu Cuvântul".

În "Epistola către Nicolae Monahul" prezintă Sfântul Marcu Ascetul legătura dintre mânie şi mândrie, şi zice că "Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei". Unde e mânie de obicei e şi mândrie. Pot să fie şi alte pricini ale mâniei: iubirea de plăcere, iubirea de avere, dar de foarte multe ori mânia este determinată de mândrie. Oamenii mândri sunt şi mânioşi, pe când oamenii smeriţi sunt şi blânzi şi nemânioşi. Tot în "Epistola către Nicolae Monahul" este şi cuvântul că: "Cei trei uriaşi care merg înaintea oricărui păcat sunt neştiinţa, uitarea şi nepăsarea trândavă". Aceştia sunt cei trei uriaşi care merg înaintea a tot păcatul.

Urmează apoi cuvântul lui Diadoh al Foticeii care dă nişte explicaţii în legătură cu starea omului înainte de Botez, când diavolul lucrează dinăuntru înafară, şi starea de după Botez, când Domnul Hristos ocupă inima şi diavolul lucrează dinafară înăuntru. El are şi nişte definiţii în legătură cu anumite virtuţi şi anumite păcate. De exemplu una din ele este definiţia neiubirii de argint, şi zice Diadoh al Foticeii că neiubirea de argint o are acela care doreşte să nu aibă bani, cum cei iubitori de argint doresc să aibă.

Ultimul cuvânt din Filocalia volumul I este al lui Isaia Pustnicul, care de fapt are scrieri şi în volumul XII din Filocalie, acolo are mai multe decât în volumul I. În volumul I e foarte scurt cuvântul lui Isaia Pustnicul.

În volumul II sunt scrieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, dintre care cea mai la îndemână şi cea la care avem cea mai multă aderenţă - cei mai mulţi - este prima scriere, "Cuvântul Ascetic", cuvântul împărţit în întrebări şi răspunsuri: un frate întreabă şi bătrânul răspunde. Acolo este vorba despre scopul vieţii duhovniceşti, care este să iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele ca pe noi înşine, se pun anumite întrebări în legătură cu aceasta şi se răspunde de către bătrân. Ieri seara v-am spus despre definiţia pe care o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul rugăciunii neîntrerupte, ca fiind o stare în care mintea e lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, în care sufletul atârnă pururea cu nădejdea de Dumnezeu şi se încrede în El în orice ar face şi i s-ar întâmpla.

A doua scriere din Filocalia volumul II este scrierea intitulată "Cele patru sute capete despre dragoste". O scriere foarte importantă unde Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă iubirea ca fiind iubire după poruncă sau duhovnicească, iubire firească şi iubire pătimaşă, trei feluri de iubire. Şi în care precizează el că nu toţi cei care nu iubesc şi urăsc, sau că nu are iubire după poruncă acela care pe unul îl iubeşte şi pe altul îl urăşte sau pe acelaşi odată îl iubeşte şi altădată îl urăşte. Nu are iubire duhovnicească după poruncă acela care are iubire firească, cum au părinţii faţă de copii şi copiii faţă de părinţi şi prietenii între ei, însă aceasta este o iubire pe care Dumnezeu o binecuvintează, pentru că iubirea sădită în fiinţa omenească e o iubire de mijloc, nici duhovnicească nici pătimaşă, o iubire firească care rămâne totuşi o valoare autentică. Şi în sfârşit nu are iubire duhovnicească sigur, acela care are iubire pătimaşă, adică acela care îi iubeşte pe cei care-i dau posibilitatea să-şi împlinească anumite patimi, de exemplu cum iubeşte iubitorul de plăcere pe acela care îi dă posibilitatea să îşi împlinească plăcerea, cum iubeşte iubitorul de avere pe acela care îi înmulţeşte averea, cum iubeşte iubitorul de slavă pe acela care îi dă posibilitatea să-şi împlinească lauda, dorinţa de slavă de la oameni. În cuprinsul şi chiar la începutul scrierii acesteia despre dragoste, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne prezintă şi un urcuş duhovnicesc pe care eu vi l-am prezentat înainte cu mai multă vreme. Când am vorbit despre "Urcuşul duhovnicesc" v-am prezentat patru urcuşuri duhovniceşti din cuprinsul Sfintei Scripturi: urcuşul bucuriei în legătură cu Fericirile, urcuşul spre preamărirea lui Dumnezeu în legătură cu "Tatăl nostru", urcuşul spre iubire în legătură cu roada Duhului din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, capitolul 5, v-am prezentat atunci urcuşul duhovnicesc prezentat de Sfântul Apostol Pavel în al 3-lea capitol din Epistola către Coloseni şi încă un urcuş din Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, urcuşul spre iubire, şi am prezentat şi un urcuş din Filocalie care e prezentat în scrierea aceasta a Sfântului Maxim Mărturisitorul şi în care se spune că cel care crede se teme, cel care se teme se înfrânează, cel care se înfrânează are răbdare şi îndelungă-răbdare, cel care are răbdare şi îndelungă răbdare are nădejde, cel care are nădejde are nepătimire şi dragostea e născută de nepătimire. Acesta este un urcuş duhovnicesc care începe cu credinţa în Dumnezeu care duce la cunoştinţa de Dumnezeu prin făptuire, după care urmează frica de Dumnezeu, apoi înfrânarea, după înfrânare răbdarea, după răbdare nădejdea, după nădejde nepătimirea. Şi spune expres Sfântul Maxim Mărturisitorul că dragostea duhovnicească cea adevărată este născută de nepătimire. Întâi trebuie să ajungi la nepătimire ca să poţi ajunge la iubirea nepătimaşă. Cine nu are nepătimire acela nu ajunge nici la iubire adevărată, la iubire nepătimaşă.

Urmează apoi "Capetele gnostice" sau despre cunoştinţa de Dumnezeu, sunt două sute de capete în care sunt aprecieri, de pildă în legătură cu curăţirea, cu contemplarea naturală în duh şi cu teologia sau cu desăvârşirea.

O scriere iarăşi la îndemâna tuturor, din volumul II din Filocalie, o scriere destul de accesibilă este "Scurt comentar la rugăciunea Tatăl nostru". Despre asta v-am mai vorbit eu când am prezentat urcuşul duhovnicesc. Poate vă aduceţi aminte că v-am spus atunci - cei care aţi fost atunci de faţă - că urcuşul duhovnicesc este cuprins şi în rugăciunea "Tatăl nostru". De fapt rugăciunea "Tatăl nostru" este o rugăciune, o rugăciune care are şapte cereri, o invocare, şapte cereri şi o încheiere. Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă rugăciunea aceasta şi ca un urcuş duhovnicesc, dar zice el că privită dinspre sfârşit spre început ne prezintă o cale spre preamărirea lui Dumnezeu. Şi anume, ferirea de cel rău şi de tot ce e rău, de răul din gând, din cuvânt şi din faptă, de răul sub cele trei manifestări ale lui. Când ne ferim ce cel rău ajungem să ocolim apoi pricinile patimilor care pot fi ispitele - "şi nu ne duce pe noi în ispită". După aceea ajungem la iertare, când iertăm ca să fim iertaţi şi noi, apoi la mijloc este "pâinea noastră cea spre fiinţă" care o cerem de la Dumnezeu dar pe care trebuie s-o şi căutăm, şi aceasta este o cerere care are în vedere pâinea în trei feluri. Şi anume: pâinea duhovnicească Sfânta Euharistie, pâinea duhovnicească sub formă de cuvânt al lui Dumnezeu şi pâinea materială pentru existenţa fizică şi spirituală, că dacă nu trăieşti fizic nici spiritual nu poţi să te manifeşti şi să te angajezi. După aceea dorinţa de a împlini voia lui Dumnezeu aici pe pământ cum o împlinesc cei din ceruri duce mai departe la împărăţia lui Dumnezeu în care se manifestă preamărirea lui Dumnezeu. Aşa înţelege Sfântul Maxim Mărturisitorul în comentarul la rugăciunea "Tatăl nostru", rugăciune ca urcuş duhovnicesc.

Urmează apoi nişte comentarii scurte la anumite texte din Scriptură, după aceea în volumul III ştiţi, v-am spus că l-am cam ocolit eu, şi-l ocolesc în continuare. Sunt foarte multe comentarii la texte grele din Scriptură, 65 de răspunsuri către Talasie, însă foarte subtile şi foarte greu de asimilat. Nu prea au mulţi aderenţă la comentariile acelea, de altfel Părintele Stăniloae a cuprins răspunsurile către Talasie ale Sfântului Maxim Mărturisitorul fără să fie cuprinse ele în Filocalia greacă. Le-a pus pentru că el le-a socotit importante. În perspectiva de gândire şi în profunzimea de gândire a părintelui Stăniloae lucrurile acestea sunt foarte importante. Însă la măsurile noastre sunt mai puţin importante.

Urmează apoi volumul IV în care sunt nişte texte care se impun de la prima lectură, şi anume scrierea lui Filotei Sinaitul şi a lui Isihie Sinaitul, părinţi trezvitori, unde se arată şi cum se realizează păcatul în om: se porneşte de la gând, întâi apare ca un atac fără formă, ca un gând simplu care după aceea aduce însoţirea, învoirea şi la urmă fapta. Sunt patru trepte ale păcatului, ale împlinirii păcatului. În volumul IV din Filocalie mai sunt şi alte scrieri practice, şi anume cuvintele lui Talasie Libianul, poate e acelaşi către care a fost scris cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul cu comentarii din volumul III din Filocalie, şi avem scrierile lui Ioan Carpatiul care se ocupă foarte mult de călugări şi socoteşte viaţa călugărească ca viaţa cea mai înaltă. Apoi sunt cuvinte ale lui Teognost, ale lui Ilie Ecdicul şi ale lui Teodor al Edesei. Sunt mai mult compilări de fapt, este un cuvânt important care se impune atenţiei, şi anume un cuvânt despre contemplaţie.

Din volumul V, unde sunt puse scrierile Sfântului Simeon Metafrast şi ale Sfântului Petru Damaschin, sunt unele lucruri care e bine să le avem în vedere. Sfântul Petru Damaschin este un scriitor cu multă cunoştinţă duhovnicească, dar nu este original ci este un compilator. Dar pune în vedere nişte lucruri care nu se poate să le citeşti şi să nu le ai în vedere. De pildă în legătură cu smerenia este ceva care nu am găsit în altă parte, şi anume că pe măsura în care împlinim binele, pe măsura ce facem binele, trebuie să ne smerim tot mai mult. De ce? Pentru că suntem datori lui Dumnezeu, suntem datori lui Dumnezeu întrucât Dumnezeu ne primeşte pe noi ca pe nişte colaboratori ai Lui. Orice faptă bună pe care o facem nu este numai a noastră ci este şi a lui Dumnezeu în noi. Şi în cazul acesta, noi fiind primiţi de Dumnezeu drept colaboratori ai Lui, noi trebuie să ne silim la şi mai mult bine, ca un fel de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre oameni, cei care nu sunt ancoraţi într-o viaţă duhovnicească autentică, când fac binele se laudă cu el, au gânduri de slavă pentru că au făcut un bine. Ori Sfântul Petru Damaschin are acest gând, această perspectivă, că făcând binele trebuie să te adânceşti în smerenie nu să intri în mândrie, pentru că tu eşti mai mult dator lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta că Dumnezeu te-a făcut colaborator al Său la împlinirea binelui.

Tot în scrierile Sfântului Petru Damaschin mai este un text care se impune atenţiei de la început, şi anume vorbeşte el despre casa duhovnicească. Ştiţi că Domnul Hristos sfârşeşte Predica de pe Munte cu cuvinte ca acestea: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi-l împlineşte este asemenea omului care şi-a zidit casa sa pe temelie de stâncă. Şi au venit vânturile şi au venit puhoaiele şi au izbit în casa aceea şi n-au putut-o clinti pentru că era întemeiată pe stâncă. Pe când cel care ascultă aceste cuvinte ale mele şi nu le împlineşte, este asemenea omului care şi-a întemeiat casa pe nisip şi au venit vânturile şi au venit puhoaiele şi au lovit în casa aceea şi ea a căzut şi năruirea ei a fost mare" (Matei 7, 24-27). De la acest cuvânt pornind, Sfântul Petru Damaschin vorbeşte despre "casa duhovnicească" pe care I-o pregătim noi ca locuinţă Mântuitorului nostru Iisus Hristos în fiinţa noastră. Şi zice el că cel care vrea să facă o casă o întemeiază pe pământul răbdării. Şi pune pe pământul răbdării temelia credinţei, a credinţei în Hristos. Pe temelia credinţei zideşte cu cărămizile virtuţilor, cărămizile faptelor bune, pe care le lipeşte cu lut luat din pământul smereniei. Şi apoi o acoperă cu acoperişul dragostei. Dacă se împlineşte aşa ceva în viaţa omului, nu atât imaginar cât real, dacă omul are răbdare, are credinţă în Mântuitorul, are fapte bune izvorâte din credinţă, are smerenia cu care învăluieşte faptele bune şi deasupra pune acoperişul dragostei, în cazul acesta Îi pregăteşte Domnului Hristos o locuinţă, adică îşi face sufletul propriu pentru a se uni cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a-L avea oaspe în el pe Domnul Hristos.

Am uitat ceva să vă spun, mă întorc la volumul IV. În volumul IV mai este şi o scriere a Sfântului Ioan Damaschin. Şi în scrierea aceasta se fac nişte categorisiri de patimi şi de virtuţi şi se spune ceva foarte important, şi anume că "Nici binele nu-i bine dacă nu se lucrează bine". Ca să fie binele bine cu adevărat trebuie să se lucreze bine, adică trebuie să se lucreze după porunca lui Dumnezeu, şi atunci binele e bine.

După aceea urmează volumul VI din Filocalie unde avem scrieri ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Simeon Evlaviosul şi ale Sfântului Nichita Stithatul. În volumele VII şi VIII sunt scrieri ale Sfântului Grigorie Palama, scrieri profunde, mai puţin accesibile. Sunt însă şi nişte aprecieri în legătură cu rugăciunea de toată vremea, din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, din scrierile lui Nichifor din singurătate. Volumul VIII cuprinde scrieri ale lui Ignatie şi Calist, în care există o afirmaţie foarte importantă, şi anume că "Măsura credinţei e măsura vieţii". Cum ţi-e viaţa aşa ti-e credinţa. De multe ori oamenii se prezintă pe ei ca credincioşi şi în realitate nu sunt credincioşi. Cel puţin eu am experienţa asta. Vin la mine la spovedit, mireni în special, şi când am vreme să mă ocup de ei întreb de obicei: crezi în Dumnezeu? Şi omul se miră că-l întreb dacă crede în Dumnezeu, că doar el face un act de credinţă. Şi zice: "Da, părinte!" Şi atunci zic eu: ce faci tu ca om credincios? Şi el de obicei răspunde: "Mă silesc să fiu om cumsecade". Şi eu la asta răspund că om cumsecade poate să fie şi cineva care e necredincios. Sunt oameni corecţi fără să fie credincioşi, corecţi în viaţa socială, corecţi în viaţa de familie, corecţi în viaţa morală, însă nu fac fapte de credincios. Dar zic: totuşi, dacă zici tu că eşti credincios, ce fapte de credincios faci, care numai credincioşii le fac. De pildă: la biserică mergi? Şi el zice: "Nu părinte". Şi eu zic: nici necredincioşii nu merg. Şi îl întreb mai departe: te rogi dimineaţa şi seara? Şi zice: "Nu prea". Şi eu zic: nici necredincioşii nu se roagă. Posteşti? "Nu prea, părinte". Nici necredincioşii nu postesc. Zici vorbe rele? "Păi mă mai scapă gura". Şi necredincioşii zic vorbe rele. Şi după aceea îl întreb: acum spune tu ce eşti, credincios ori necredincios? Şi omul zice: "Părinte, aveţi dreptate, să ştiţi că-s mai mult necredincios decât credincios". Dacă nu-i deschid eu capul, nu ştie. Aşa că până la urmă au dreptate - şi aşa este - Sfinţii Ignatie şi Calist când spun că măsura credinţei e măsura vieţii. Cum ţi-e viaţa aşa ţi-e credinţa.

În volumul IX sunt doi autori importanţi. Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", scara raiului, scara virtuţilor, în 30 de trepte după cei 30 de ani de viaţă ai Mântuitorului înainte de începutul activităţii Sale. Sunt prezentate patimi şi virtuţi, e vorba acolo şi despre nepătimire şi despre smerenie, blândeţe, conţine lucruri foarte frumoase şi foarte importante, surprinzătoare chiar. De exemplu din "Scara" Sfântului Ioan Scărarul înţelegem că "Nepătimirea e cerul cel de pe pământ". E foarte frumos spus. Ce-i nepătimirea? Cerul cel de pe pământ. De ce? Pentru că nepătimirea este o stare în care vine Domnul Hristos în suflet, şi Domnul Hristos nu vine singur, vine cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt, Sfânta Treime Îşi face locaş în sufletul celui nepătimitor. Sufletul lui devine cer. De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul că nepătimirea e cerul cel de pe pământ. Sau despre smerenie spune că "Înalta smerita cugetare este dezrădăcinătoare a patimilor". Despre smerenie de exemplu spune că este "un har fără de nume" pe care îl ştie numai acela care îl are. Cine n-are harul acesta al smereniei nu cunoaşte smerenia. Şi are el un cuvânt de comparaţie când zice că aşa cum nu poţi să-i explici cuiva prin cuvinte dulceaţa mierii aşa încât el să cunoască dulceaţa mierii din cuvintele tale, tot aşa nici măreţia smereniei şi esenţa smereniei nu o poţi înţelege, nu o poţi descrie pentru a o înţelege altcineva, şi o înţelege numai cel care o are. Acela cunoaşte ce e smerenia, care are smerenie. Sunt apoi cuvinte în legătură cu pomenirea de rău. Pomenirea răului o prezintă Sfântul Ioan Scărarul ca fiind "rugina sufletului, viermele minţii, păcat neîncetat, fărădelege neadormită, cui înfipt în suflet". Sunt nişte cuvinte care te surprind de când citeşti prima dată "Scara" Sfântului Ioan Scărarul şi chiar dacă nu le înveţi atunci, dar le ai în vedere, te simţi dator să te mai întâlneşti cu acele cuvinte. Are nişte aprecieri în legătură cu ascultarea, spune că "Ascultarea este mormântul voinţei proprii şi învierea sufletului". Tot ca înviere a sufletului consideră Sfântul Ioan Scărarul şi nepătimirea, şi zice că "Nepătimirea este învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte". În lumea aceasta înviază sufletul prin nepătimire şi se face cer pământesc.

Cred că vă mai aduceţi aminte că v-am spus, în legătură cu martorii Învierii Domnului Hristos - în primăvară, în mai când am fost aici - că despre învierea Sa ne încredinţează Domnul Hristos Însuşi. Şi am adus aminte de un cuvânt din Sfântul Ioan Scărarul care zice aşa, în legătură cu smerenia şi cu blândeţea, că a zis Domnul Hristos: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Şi acest cuvânt avându-l în vedere Sfântul Ioan Scărarul, spune aşa: "A zis Domnul: Învăţaţi-vă - nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci - de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima - şi cu felul de a fi - şi veţi avea odihnă sufletelor voastre - de patimile care vă asupresc pe voi". Iată un cuvânt care ne dă de gândit în înţelesul acesta că adevărurile mai presus de lume şi mai presus de fire ni le descoperă Mântuitorul Însuşi. Nu putem ajunge noi prin puterea noastră. Gândiţi-vă de pildă la cuvântul din Sfânta Evanghelie de la Matei în legătură cu Sfântul Apostol Petru, când Sfântul Apostol Petru L-a mărturisit pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Ce i-a spus Domnul Hristos? "Fericit eşti Simone, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Deci nu trup şi sânge ţi-a descoperit aceasta, nu din puterea omenească, din înţelegerea omenească ai ajuns la aceasta, ci ţi-a descoperit aceasta Tatăl Meu Cel din ceruri. Aşa este cu oricare din adevărurile de credinţă, numai atunci le cunoaştem cu adevărat când suntem încredinţaţi despre ele din puterea lui Dumnezeu. "Învăţaţi-vă de la Mine - deci nu de la înger, nu din carte ci de la Mine, nu de la om ci de la Mine, din lucrarea mea cea din voi - că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre". Odihna adevărată este odihna din nepătimire. Sfântul Maxim Mărturisitorul în capetele despre dragoste spune că "Rugăciunea curată este dovadă de nepătimire".

Să trecem acum la cuvintele Cuviosului Dorotei, care la fel impresionează prin imaginile pe care le aduce, prin afirmaţiile pe care le face. Sunt foarte la îndemână, multe sunt despre patimi, sunt multe cuvinte despre virtuţi. Sunt soluţii pe care le dă el, de exemplu ce soluţie dă pentru liniştirea sufletului: să te rogi lui Dumnezeu zicând "Doamne, miluieşte pe fratele meu acesta, şi pe mine pentru rugăciunile lui", şi să zici cât poţi de mult, până faci o lucrare oarecare, numai asta să o zici, o vreme, până când ţi se linişteşte sufletul şi nu mai ai resentimente faţă de acela care ţi-a făcut vreun rău sau faţă de acela care nu-l poţi aduce pe cale bună. E o soluţie a Sfântului Dorotei. El spune că cu cât se apropie omul de Dumnezeu cu atât se vede pe sine mai păcătos. Are o imagine foarte frumoasă în legătură cu afirmaţia că cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât se apropie şi de fratele său, de aproapele său. Şi imaginează un cerc cu razele care pornesc de la centru spre periferie şi care cu cât se îndepărtează de centru, cu atât sunt mai departe şi unele de altele, şi cu cât se apropie mai mult de centru, cu atât se apropie şi unele de altele. Şi zice că cu cât se apropie omul de Dumnezeu, imaginând pe Dumnezeu în centrul cercului, cu atât se apropie şi de fratele său, imaginând pe oameni ca razele cercului care spre centru sunt mai înghesuite şi spre periferie sunt mai depărtate. Deci dacă eşti departe de Dumnezeu eşti departe şi de fratele tău, iar dacă eşti aproape de Dumnezeu eşti aproape şi de fratele tău. Sunt nişte lucruri odihnitoare, nişte lucruri frumoase.

Şi acum am să vă mai spun câteva cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul din volumul X din Filocalie. În volumul X din Filocalie sunt nişte scrieri ale Sfântului Isaac Sirul foarte plăcute, foarte odihnitoare pentru un om care deja e obişnuit cu gândirea aceasta filocalică. Sfântul Isaac Sirul spune că "Desăvârşirea este un adânc de smerenie". Cu cât e omul mai înaintat în viaţa duhovnicească, cu atât e mai smerit. V-am spus ce zice Sfântul Petru Damaschin, că cu cât cineva face mai mult bine, cu atât trebuie să fie mai smerit pentru că e mai mult dator lui Dumnezeu care l-a primit pe el ca să-I fie colaborator. Aici Sfântul Isaac Sirul spune că desăvârşirea este un adânc de smerenie. Cu cât eşti mai înaintat spre desăvârşire, cu atât eşti mai smerit. Şi asta este semnul că mergi pe calea desăvârşirii, smerenia. De ce, spune el. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să poarte chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ori Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om smerindu-Se. Nu poţi avea chipul lui Dumnezeu în tine fără smerenie, pentru că Dumnezeu S-a smerit pe Sine, chipul robului luând. Nu iei chip de rob, nu eşti smerit. În legătură cu smerenia, Sfântul Isaac Sirul spune că există o smerenie care se realizează prin virtuţi, cu cât eşti mai înaintat în virtuţi, cu atât eşti mai înaintat în smerenie. Şi pe măsură ce îţi lipsesc virtuţile, în aceeaşi măsură îţi lipseşte şi smerenia. Zice că "Nu a ajuns încă la smerenie cel care nu a trecut încă prin conacele tuturor virtuţilor". Strădania noastră de a ne îmbunătăţi, de a trece prin virtuţi, ne îndeamnă şi spre smerenie. Cred că vă mai aduceţi aminte că v-am mai spus eu şi altă dată, răspunzând la întrebări, că smerenia este şi smerită cugetare şi smerenie privită în general, şi există două feluri de smerenie: smerenie de pe urma păcatelor, recunoaşterea păcatelor, recunoaşterea stării de păcătoşenie, cum a fost smerită femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi cinstitele picioare ale Domnului Hristos, şi vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul, care şi-a recunoscut păcatele. Dar mai există şi o smerenie a Maicii Domnului, care nu-i de pe urma păcatelor ci de pe urma virtuţilor, smerenia Sfântul Ioan Botezătorul, care a zis "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micşorez". Această smerenie a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul o are în vedere Sfântul Isaac Sirul când spune că smerenia o ai atunci când ai trecut prin conacele tuturor virtuţilor, ţi-ai înmulţit virtuţile şi ai ajuns la smerenie. Dar am un cuvânt care îmi place mie tare, tare mult, din scrierile Sfântului Isaac Sirul, o afirmaţie, şi anume: "Împacă-te cu tine însuţi şi va fi în pace cu tine şi cerul şi pământul". Tare de multe ori spun eu cuvântul acesta, că-mi place: împacă-te cu tine însuţi, şi va fi în pace cu tine şi cerul şi pământul.

Are un cuvânt Sfântul Isaac Sirul în volumul X din Filocalie, cuvântul 72, de care m-au luat frigurile când l-am citit prima dată. Şi aşa mi-a plăcut, şi aşa m-a impresionat. În acest cuvânt spune el că "Dragostea de Dumnezeu - care-i fericirea sufletului - este vinul care veseleşte inima omului". Ştiţi că în Psalmul 103 e scris că "vinul veseleşte inima omului". S-a făcut odată o experienţă interesantă, la un curs de preoţi. Şi anume la Sibiu s-a făcut experienţa asta. I-a întrebat pe preoţi că ce se spune în Scriptură despre vin. Şi toţi au zis că "vinul care veseleşte inima omului". După aceea i-a întrebat: dar despre cer ce se spune? Şi în acelaşi Palm se spune "Cel ce întinzi cerul ca un cort". Şi nu le-a mai venit în minte ce se spune mai departe, numai despre vin. Vinul care veseleşte inima omului. Acum ce spune Sfântul Isaac Sirul despre vinul care veseleşte inima omului. Spune că e dragostea de Dumnezeu, dragostea fericitoare. Şi zice el că "Din acest vin au băut păcătoşii şi s-au pocăit. Au băut bogaţii şi au dorit să fie săraci. Au băut bolnavii şi s-au făcut sănătoşi. Au băut desfrânaţii şi au uitat calea rătăcirii lor". Citiţi cuvântul acesta, să vedeţi cât e de frumos. Dar bineînţeles, s-ar putea întâmpla să nu aibă toţi receptivitate pentru asta, şi dintr-o dată se le placă, dar dacă citim de mai multe ori înţelegem măreţiile, comorile cuprinse în acest cuvânt. Sfântul Isaac Sirul tot în cuvântul acesta spune despre iubire că este şi raiul lui Dumnezeu şi că este pomul vieţii din raiul lui Dumnezeu. Şi are nişte aprecieri despre pocăinţa care duce spre limanul dragostei. Şi zice că "Trebuie să mergem pe marea urât mirositoare a acestei lumi spre limanul dragostei în corabia pocăinţei, având drept vâslaşi frica lui Dumnezeu", şi ajungem la limanul dragostei unde este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Celelalte volume, XI şi XII, sunt de asemenea destul de grele de conţinut, eu nu sunt încă destul de bine cunoscător al acestor volume. Îmi plac scrierile Sfântului Varsanufie şi Ioan din volumul XI, dar să ştiţi că ceea ce îmi place şi mai mult este delicateţea lor. Am un prieten, profesor, şi e foarte delicat. Şi îmi spune el mie odată: "Părinte, mă gândesc câteodată cât de delicat e Dumnezeu". Şi îmi place. Pentru că omul de obicei când gândeşte pe Dumnezeu pune ceva şi din sufletul său în cunoştinţa de Dumnezeu, şi mai ales sesizează nişte laturi ale persoanelor dumnezeieşti, cât putem noi să le cunoaştem, şi după starea lui. Eram odată la Ocna Sibiului cu un părinte de la noi de la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, am vizitat un părinte de acolo, Părintele Miron Mihăilescu, şi el era şi pictor. Părintele Serafim a fost coleg cu el la Teologie - Părintele Miron are în jur de 80 de ani acum, v-a fi fost înainte cu vreo 20 de ani - şi zice Părintele Serafim către Părintele Miron: "Măi frate - avea o icoană cu Sfântul Nicolae, pictată de Părintele Miron - n-ai băgat de seamă că Sfântul Nicolae are ceva din figura frăţiei tale?"

Să ştiţi că aşa e şi cu cunoştinţa de Dumnezeu, şi cu cunoştinţele filocalice, şi cu cunoştinţele din Scriptură, ai o aderenţă pe măsură ce te-ai format. Iată, să-mi aduc aminte din Filocalie, de la Evagrie Ponticul, un cuvânt care merită să fie împlântat în minţile noastre, şi anume cuvântul care zice aşa: "Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţilor". Trebuie să ne învrednicim cumva de Dumnezeu şi de lucrurile lui Dumnezeu, pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu e cuvânt omenesc, ca să poată fi primit în sufletul nostru ca orice cuvânt, ci trebuie să avem o receptivitate. Receptivitatea aceasta se câştigă, se formează. Gândiţi-vă de pildă că la sfânta slujbă se spune: "Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul Cel ceresc, Tată, şi a zice" "Tatăl nostru". Asta se spune la Liturghie şi cununie înainte de rugăciunea "Tatăl nostru". Cerem o învrednicire ca să-L numim pe Dumnezeu Tată şi să spunem rugăciunea "Tatăl nostru". Sau zicem înainte de Evanghelie: "Şi pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm". Asta înseamnă că noi avem conştiinţa că cu măsurile noastre nu putem înţelege măsurile lui Dumnezeu. De aceea cerem o învrednicire specială pentru a cunoaşte Evanghelia.

Stimaţi ascultători, eu zic că v-am spus destule deodată, din Filocalie, din texte care mie mi s-au împlântat în minte de la prima lectură şi cu care m-am mai întâlnit de multe ori şi cu care mă voi mai întâlni cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, spun încă o dată, Părintele Stăniloae spune că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind şi aprofundând. Dumnezeu să ne ajute.

Intervievator: Care este diferenţa între smerenie şi falsa smerenie?

Părintele Teofil: Falsa smerenie cred că o cunosc mulţi. Atunci când îţi asumi nişte lucruri bune pe care nu le-ai făcut şi cu care te afirmi, dar în acelaşi timp vrei ca să le şi acoperi cumva, ca să se ştie şi că eşti smerit. Să ştiţi că smerenia este virtutea care nu se arată. Când vrei să o araţi să ştii că nu o ai, e falsă smerenie. Smerenia am spus că are două aspecte: smerita cugetare şi smerenia propriu-zisă. Smerita cugetare înseamnă să te supui cu mintea. Gândiţi-vă la Sfântul Apostol Petru la Pescuirea Minunată, când Domnul Hristos i-a spus: "Mână la larg şi lăsaţi mrejile în jos ca să pescuiţi". Şi el a zi "Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare" (Luca 5, 4-6). Şi a făcut aşa şi a scos mulţime mare de peşti. De ce? Pentru că L-a ascultat pe Domnul Hristos, L-a ascultat supunându-se cu mintea. "Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24) spune Domnul Hristos, iar lepădarea de sine înseamnă în primul rând lepădarea de părerea proprie, lepădarea de preconcepţii, de ceea ce se împotriveşte poruncii Mântuitorului. Când omul se supune cu mintea atunci Îi slujeşte lui Dumnezeu în smerenie. Părintele Arsenie zicea că "noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie". Şi despre omul care e mândru şi care nu-şi recunoaşte greşeala zice aşa: "Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit", nu se socoteşte tăciune. Asta este ceea ce trebuie să ştim. Să ştiţi că Sfântul Apostol Petru, care s-a supus la început - şi-a început ucenicia cu supunerea, cu smerenia - la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 13 din Evanghelie, se relatează că s-a împotrivit Domnului Hristos şi a zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Şi Domnul Hristos a zis: "Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege". Şi el a zis "Nu, niciodată n-o să-mi speli picioarele". Şi Domnul Hristos a zis "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu mine". Sfântul Apostol Petru când a aflat aşa ceva a zis: "Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul" (Ioan 13, 6-9), deci s-a lăsat în cele din urmă, dar după ce se împotrivise. E vorba aici de o lipsă de smerenie, şi totuşi de o cinstire a Mântuitorului, nu a vrut să-L lase pe Domnul Hristos să-i spele picioarele pentru motivul că se socotea nevrednic de aşa ceva. Şi Domnul Hristos l-a atenţionat că dacă nu se smereşte nu poate să aibă parte cu Domnul Hristos. Asta este smerenia, când Îi dai dreptate lui Dumnezeu, când te laşi modelat de Dumnezeu prin învăţăturile Lui, prin poruncile Lui, atunci te smereşti. Iar dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai sunt unii care tot timpul vreau să fie la urmă, dar vreau să fie la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i falsă smerenie.

Intervievator: Pornind de la reprezentarea Sfântului Dorotei, apropierea de semeni implică apropierea de Dumnezeu?

Părintele Teofil: Nu întotdeauna. Poţi să te apropii de om fără să te apropii de Dumnezeu. Dacă te apropii de Dumnezeu sigur te apropii şi de om, pentru că ştii că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu şi din considerente de felul acesta, că ştii că Dumnezeu l-a pus pe om în faţa ta ca să-I slujeşti prin om lui Dumnezeu. Gândiţi-vă de pildă la cuvântul acela din Pateric că "Nimenea nu poate zidi o casă de la acoperiş în jos, ci o zideşte de la temelie în sus". Şi au întrebat fraţii pe Avva Ioan Colov că ce înseamnă asta. Şi el a spus că "Temelia aproapele este, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos". Asta înseamnă că Îl am în vedere pe Hristos, am în vedere şi pe omul în legătură cu Hristos. Dacă nu-L am în vedere pe Hristos, pe om îl am în vedere în raport cu mine însumi nu în raport cu Dumnezeu, şi atunci pot să-l tratez diferit, după aşezarea mea. Important este întâi să fim în legătură cu Dumnezeu, căci întâi e Dumnezeu şi după aceea este omul. Ştiţi că Domnul Hristos a spus cuvântul: "Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cel ce nu-şi ia crucea să-Mi urmeze nu este vrednic de mine" (Matei 10, 37-38). Asta nu înseamnă că nu poţi să iubeşti pe fiu sau pe fiică sau pe tată sau pe mamă după rânduială, dar întâi trebuie să-L iubeşti pe Domnul Hristos ca să rămâi neclintit în iubirea faţă de cei apropiaţi ai tăi.

Intervievator: Ce importanţă are gândul la moarte?

Părintele Teofil: Este o metodă de îmbunătăţire sufletească gândul la moarte. Sfântul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gândul la moarte care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, şi tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de mai multe ori, că omul trebuie să trăiască în această lume ca şi când ar trăi o mie de ani, trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi când ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca şi când ar muri mâine. Datoriile sociale trebuie împlinite, e o metodă de fapt aceasta. Şi Sfântul Ioan Scărarul spune că gândul la moarte - chiar are un capitol despre gândul la moarte - este important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante, fără să te gândeşti la moarte, pentru că e şi greu să te gândeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă, că "Mi-am uitat ca de moarte". Adică cum îţi uiţi de moarte aşa îţi uiţi şi de nişte lucruri în lumea asta. Nu prea e firesc să te gândeşti la moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viaţă, te poţi gândi foarte bine şi la viaţă în înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te gândeşti la moarte. Sfântul Ioan Scărarul zice că să te închipui în sicriu, mort, ca şi când ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu. Mort nu mă pot închipui. Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc şi îi aud pe ăştia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face când voi muri.

Intervievator: Vorbiţi-ne vă rugăm despre cultura în viaţa duhovnicească.

Părintele Teofil: Mulţi dintre părinţi au fost oameni de cultură şi au scris lucruri importante, cum sunt şi acestea din Filocalie. Filocalia este un monument de cultură, de cultură religioasă ortodoxă. Însă este pentru cei care sunt deja angajaţi într-o viaţă cu gândul la Dumnezeu. Poate să fie citită Filocalia şi de oameni care nu au credinţă, să-şi îmbogăţească cunoştinţele de cultură creştină. În orice caz, Sfinţii Părinţi chiar dacă au fost oameni de cultură, nu s-au gândit cum să înmulţească cultura, ci s-au gândit cum să le fie de folos oamenilor către care le-a fost cuvântul. Ei nu au scris cum au scris oamenii de litere, o carte aşa ca să se înmulţească gândurile şi să circule, să fie cum am zice noi acuma o carte tipărită scrisă de cineva care a avut inspiraţie să scrie. Ci Sfinţii Părinţi au trăit în smerenie şi au scris pentru cei care i-au solicitat să scrie ceva despre credinţa în Dumnezeu, despre experienţa lor, eventual să scoată nişte concluzii, să le pună lor la îndemână experienţa pe care au făcut-o ei ca oameni duhovniceşti. Însă nu s-au gândit să creeze o cultură sau monumente de cultură. De exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur are multe predici scrise, toate spre îmbunătăţirea oamenilor, ca să-i ajute pe oameni, el ca propovăduitor, ca predicator. Acestea pot după aceea să intre în patrimoniul culturii universale şi să fie folosite şi de oameni de credinţă şi de oameni de mai puţină credinţă, chiar de necredinţă. Poate unii din curiozitate, poate unii din dorinţa de a avea şi o astfel de cultură.

Intervievator: Vă rugăm să ne tâlcuiţi cuvântul: "Mâniaţi-vă dar nu greşiţi".

Părintele Teofil: Mânia e sădită în existenţa omului împotriva răului. Şi atunci ne mâniem împotriva răului din noi, dar nu păcătuim prin manifestări de mânie necontrolate şi nedorite de Dumnezeu. Zice Sfântul Ioan Casian că nu trebuie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că dacă-ţi pui pe ochi foiţă de aur sau foiţă de plumb, tot atâta-i, că tot nu vezi. Aşa că nu e cazul să dezlănţuim mânia asupra oamenilor, ci zic părinţii că numai asupra dracilor şi asupra patimilor noastre.

Intervievator: Vă rugăm se ne vorbiţi despre vămile văzduhului.

Părintele Teofil: Dragă, despre vămile văzduhului citiţi, că este o carte de două volume cu vămile văzduhului. Nu pot eu să vă spun ceva deosebit. În orice caz, în Tradiţia creştină ortodoxă autentică şi sigură, nu există nimic în legătură cu vămile văzduhului. Slujbele noastre de înmormântare sunt cereri către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, pentru odihna celor răposaţi, dar nu se pomeneşte nimic în slujba înmormântării, în slujbele de pomenire a morţilor, absolut nimic despre vămile văzduhului. Aşa că poate fi o chestiune cu semnul întrebării şi în cazul acesta fiecare se raportează cum crede el. Important este să trăim în aşa fel să nu ne oprească pe la nici o vamă, dacă or fi nişte vămi pe undeva. Eu cred aşa, că dacă un suflet este lipit de Dumnezeu şi merge cu Dumnezeu, se depărtează toţi dracii de el, nu numai aşa ca să poată trece el, dar cred că mai pot trece şi alţii pe lângă el.

Intervievator: Vorbiţi-ne despre rolul monahismului în Ortodoxie.

Părintele Teofil: Rolul monahismului în Ortodoxie este un rol pozitiv, în sensul că mai întâi de toate cumulează energii duhovniceşti, vocaţii, oameni, oameni hotărâţi pentru Dumnezeu şi îi foloseşte în slujirea lui Dumnezeu şi pentru binele Bisericii. Ca rugători în primul rând, după aceea ca exemple de viaţă, apoi foloseşte energiile acestea care ar putea să se risipească în viaţa obişnuită, sau care ar putea să se împuţineze dacă cineva nu-şi merge calea aceasta a călugăriei. Însă trebuie să fim foarte atenţi, pentru că nu tuturor care se fac călugări le este dată calea călugăriei. Şi mai ales trebuie să se aibă în vedere să nu fie angajaţi în viaţa călugărească oameni care sunt iresponsabili în sensul că nu ştiu încă ce au de făcut, oameni care nu ştiu ce înseamnă călugăria, oameni care încă nu sunt verificaţi destul de bine, care îşi cunosc vocaţia după ce şi-au început viaţa în mănăstire, dar care nu se mai pot întoarce pentru că au deja o angajare care de fapt nu e calea lor adevărată. Să ştiţi că viaţa călugărească fiind o viaţă de excepţie, nu poate fi trăită de oricine, nici dintre cei care se socotesc la început atraşi pentru călugărie. Aşa încât eu cred că trebuie multă atenţie şi lăsat timp de verificare până când cel care a pornit pe calea aceasta ştie ce are de făcut, pentru că altfel rămâne - cum zic eu - un priponit toată viaţa, adică un improvizat.