Texte filocalice care se impun atenției de la prima lectură

 

Stimați ascultători, ieri seara am spus că pentru seara de acum, pentru întâlnirea din seara aceasta, ne vom întreține în legătură cu textele filocalice care se impun atenției de la prima lectură. Se știe că citind o carte, oricare ar fi ea, de fiecare dată când o citim pentru prima dată, și după aceea și dacă reluăm lectura ei, avem în vedere niște afirmații care totdeauna ni se impun atenției, de fapt ni se impun atenției de la prima lectură și rămân la aceeași valoare, la aceeași cotă, de fiecare dată când citim cartea respectivă. Așa este și cu Filocalia, așa este cu scrierile din Filocalie.

Poate că sunt foarte puțini aceia care pot citi întreaga Filocalie. Adevărul este că oricare dintre scrierile filocalice are importanța ei și în cuprinsul oricăreia dintre scrierile filocalice sunt și texte care se anină cumva de minte chiar de când citim pentru prima dată scrierea respectivă. Nu voi spune acum, cu acest prilej, numai texte propriu-zise ci voi și atrage atenția asupra unor scrieri care ni se par de la prima lectură mai importante decât altele. E adevărat că fiecare dintre noi are receptivitatea lui față de scrierile pe care le are în vedere, scrierile la care ajunge. Oricare dintre scrierile filocalice au fost scrise pentru un grup de oameni sau pentru o persoană oarecare, și după aceea au ajuns să aibă și circulație. Adevărul este că Filocalia totuși n-a avut mare circulație. Cea mai răspândită carte este Sfânta Scriptură, Biblia, și după ea "Urmarea lui Hristos", așa se știe.

Filocalia este o colecție de cărți, o colecție de scrieri, scrise de călugări și pentru călugări. Părintele Stăniloae când a tradus Filocalia, ajutat de Părintele Arsenie Boca de la Sâmbăta, de la Mănăstirea Brâncoveanu - în sensul că Părintele Arsenie a scris după dictatul părintelui Stăniloae, Părintele Stăniloae traducea și dicta iar Părintele Arsenie copia cele dictate de Părintele Stăniloae - Părintele Stăniloae când s-a gândit la traducerea Filocaliei nu i-a avut în vedere numai pe călugări, sau nu i-a avut în vedere în special pe călugări, ci a avut în vedere spiritualitatea ortodoxă, care, prin tipărirea Filocaliei, urma să se răspândească în Biserica noastră românească. Părintele Serafim Popescu de la noi de la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că "Părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pământul românesc". E frumos și e și adevărat, pentru că există un cer ortodox, un cer de gândire ortodoxă, Filocalia fiind un monument de cultură ortodoxă.

Eu, când am citit pentru prima dată Filocalia, volumele I, II, până la IV de fapt, chiar și volumul III pe care după aceea nu l-am mai reluat - v-am spus seara trecută - am rămas cu niște gânduri care m-au urmărit de când m-am întâlnit cu ele. Mai întâi cea dintâi scriere din Filocalie, din volumul I, Sfântul Antonie cel Mare, m-a impresionat prin referirile la omul rațional. El spune că "om rațional este acela care-L cunoaște pe Dumnezeu și care Îi mulțumește lui Dumnezeu". Cu alte cuvinte un om rațional este acel om care știe de Dumnezeu, care se raportează la Dumnezeu. Fără o cunoștință de Dumnezeu, fără o raportare la Dumnezeu nu există om rațional. El nu înțelege ca om rațional pe acel om care are rațiune, care raționează, ci îl socotește om rațional pe acela care raționează corect în raport cu Dumnezeu. Și chiar spune că om rațional e acela cere-L cunoaște pe Dumnezeu, care se raportează la Dumnezeu, și afirmă că oamenii se socotesc raționali dar pe nedrept, și mai ales pe nedrept se socotesc raționali aceia care nu se raportează la Dumnezeu. Și spune mai departe că cei care nu țin seama de Dumnezeu se deosebesc de animale numai prin forma mădularelor și prin grai, deci prin capacitatea de a vorbi. Bineînțeles că capacitatea de a vorbi este în legătură cu capacitatea de a gândi, dar nu orice gândire îl prezintă pe om ca rațional. La fel, are Sfântul Antonie cel Mare și cuvântul că "Cea mai rea boală a sufletului este necredința și necunoștința lui Dumnezeu". Cineva care nu cunoaște pe Dumnezeu, care nu ține seama de Dumnezeu, poate să ducă o viață oricum, și acela nu este într-o trăire religioasă, și nefiind într-o trăire religioasă nu este nici într-un progres religios. Sunt 170 de capete scrise de Sfântul Antonie cel Mare și scrierea lui trebuie studiată, nu citită ca o lectură simplă, și atunci găsești mai multe cuvinte care se pot împlânta în minte de la prima lectură, dacă lectura este o lectură sub formă de studiu, sub formă de cercetare. Să știți că Părintele Stăniloae mi-a spus - l-am întrebat eu despre Filocalie și mi-a spus - că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind. Dacă n-o citești revenind, dacă n-o citești studiind, n-ai mare folos de pe urma scrierilor filocalice.

Evagrie Ponticul are câteva scrieri: "Schiță monahicească", "Despre vise" și mai ales "Despre rugăciune". Are un cuvânt despre rugăciune împărțit în 153 de capete, după numărul celor 153 de pești pe care i-au pescuit la pescuirea minunată, prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 21, respectiv de ucenicii Sfântului Evanghelist Ioan dar cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Ioan. E vorba de cei 153 de pești pe care i-au pescuit ucenicii prin puterea minunată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se spune în Sfânta Evanghelie că au prins 153 de pești mari și totuși mreaja nu s-a rupt. După numărul acestor 153 de pești a împărțit Evagrie Ponticul cuvântul său despre rugăciune, în care între altele se spune că "rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu". În cuvântul acesta despre rugăciune se afirmă că ceea ce faci împotriva celui ce te-a nedreptățit îți va sta ca piedică la rugăciune. Se pomenește acolo și de rugăciunea curată, are în vedere Evagrie Ponticul golirea minții de toate imaginile și o stăruință în rugăciune. Zice el că "dacă mintea e surdă și mută în vremea rugăciunii, atunci te poți ruga". Mai are cuvinte despre gânduri și acestea sunt foarte importante, de fapt sunt primele gânduri din Filocalie despre gânduri. El face deosebire între trei feluri de gânduri, împarte gândurile în trei categorii: gânduri îngerești, gânduri omenești și gânduri drăcești, și afirmă că gânduri îngerești sunt acele gânduri care ne ridică spre Dumnezeu, care din lucrurile obișnuite te ridică spre Dumnezeu, spre Dumnezeu Creatorul, face o legătură între lucrurile vieții acesteia și Dumnezeu. El ia de pildă aurul și spune că atunci ai gânduri îngerești când aurul la care te gândești îl pui în legătură cu Dumnezeu și cu lucrurile lui Dumnezeu. Sunt apoi gânduri omenești care sunt gânduri de mijloc, gânduri așa cum sunt acelea pe care le ai în vedere când te gândești la apă și cu sete și fără sete, ca noțiune în special. Iar gândurile drăcești sunt amestecate cu patimile, cu iubirea de argint, cu iubirea de avere de pildă.

După scrierile lui Evagrie urmează niște scrieri foarte importante ale Sfântului Ioan Casian, două scrieri, una intitulată "Despre cele opt gânduri ale răutății", pe care le-am prezentat când am vorbit despre "Patimi și nepătimire", și cea de-a doua scriere cuprinde două convorbiri cu părinții din pustia sketică: una despre "Scopul și ținta vieții călugărești" - am prezentat aceasta în conferința despre "Scopul și ținta vieții creștine" - și cea de-a doua "Despre darul deosebirii", despre dreapta socoteală sau despre dreapta socotință. Ocupându-se de cele opt gânduri ale răutății, adică despre cele opt patimi, pe care unii le socotesc doar șapte și anume: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de avere, mânia, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria, pe fiecare o ia în parte, fiecare patimă din acestea, și o analizează arătând și mijloacele de despătimire. În cuprinsul acestor prezentări Sfântul Ioan Casian face niște afirmații care se împlântă dintr-o dată în minte. De pildă că Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis: "Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt", sau cuvântul aceluiași sfânt Vasile cel Mare adresat unui senator care s-a lepădat fără hotărâre de lume vrând să se facă călugăr, către care Sfântul Vasile cel Mare a zis: "Și pe senator l-ai pierdut și nici pe monah nu l-ai făcut". În cuprinsul acestei scrieri "Despre cele opt gânduri ale răutății" Sfântul Ioan Casian se prezintă ca un bun cunoscător al firii omenești, al împătimirii și al despătimirii, și luând fiecare patimă în parte, o analizează făcându-ne posibilă o cercetare de sine.

În cuvântul despre întâlnirea cu Sfântul Moise Arapul - pentru că amândouă scrieri, amândouă convorbirile cu părinții din pustia sketică de fapt sunt convorbiri cu Sfântul Moise Arapul, care mai întâi a fost tâlhar și din tâlhar a devenit sfânt, și-a schimbat direcția de viață, bineînțeles s-a angajat cu toate energiile pe care odinioară le-a folosit în tâlhărie, s-a angajat în viața spirituală - spune Sfântul Ioan Casian, că l-a găsit ca "cel mai iscusit dintre părinții din pustia sketică". Mare lucru. E o încredințare despre adevărul că Dumnezeu are puterea să sfințească și pe cei mai mari păcătoși. Când? Când se întorc la Dumnezeu. Să ne gândim la tâlharul de pe cruce de pildă, pe care Domnul Hristos l-a primit în ultimele clipe ale vieții lui și l-a primit în rai. Și chiar e scris în Sfânta Evanghelie de la Luca că a zis Domnul Hristos: "astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43). E o mare nădejde pentru noi să știm că primul moștenitor al raiului a fost un tâlhar pocăit. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Domnul Hristos când l-a primit pe tâlhar în rai n-a întinat raiul ci a sfințit raiul, pentru că mai întâi l-a sfințit pe moștenitorul raiului, pe tâlhar. E o mare nădejde pentru noi să știm lucrul acesta, așa cum mare nădejde este și să ne gândim că cea dintâi femeie care L-a văzut pe Domnul Hristos, respectiv cea dintâi dintre oameni care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat a fost Maria Magdalena, despre care se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu de pildă, că din ea scosese Domnul Hristos cândva șapte draci. E o lumină de gând pentru toți care doresc să ducă o viață alta decât viața întinată pe care a putut s-o ducă până la o vreme în existența sa.

Urmează apoi în Filocalia volumul I o scriere care nu e foarte importantă și privește mai mult pe cei din mănăstiri, și anume scrierile Sfântului Nil Ascetul. După care urmează îndată scrierile Sfântului Marcu Ascetul care-mi plac tare, tare mult. De la început mi-au plăcut. Sunt sentințe. Sunt patru scrieri de fapt: prima este "Despre legea duhovnicească", a doua este "Despre cei ce cred că se îndreptează prin fapte", a treia este "Despre Botez" și a patra este "Epistola către Nicolae Monahul". Să nu uit să vă spun că eu consider că toată Filocalia se poate socoti ca fiind cuprinsă în două scrieri principale din Filocalie și anume: "Epistola către Nicolae Monahul" și cuvântul "Despre Avva Filimon". Cuvântul "Despre Avva Filimon" este în volumul IV. Bineînțeles că asta nu înseamnă ca dacă ai citit cele două scrieri ai rezumatul Filocaliei, ci înseamnă că ai citit, cred eu, scrierile cele mai reprezentative din Filocalie: "Epistola către Nicolae Monahul" și cuvântul "Despre Avva Filimon". Acestea mi s-au împlântat mie în minte de prima dată și mi-au rămas ca niște scrieri deosebite, practice. Bineînțeles Avva Filimon este mai mult pentru oamenii retrași, dar oricum și ceilalți găsesc învățături folositoare și mai ales găsesc ceva de admirat în Avva Filimon.

Scrierile cele două de la început ale Sfântului Marcu Ascetul: "Despre legea duhovnicească" și "Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte" sunt niște sentințe scurte care pot fi învățate pe de rost. De altfel dacă nu le înveți pe de rost nu le știi, n-ai cum să le știi. De pildă: "Credința neclintită este un turn întărit și Hristos Se face toate celui ce crede". E un cuvânt care îmi place foarte mult și care l-am luat în seamă de la prima lectură. Aș vrea să vă spun și asta, că nu înseamnă că un cuvânt care l-am avut în considerație de la prima lectură a Filocaliei, cât am citit eu din Filocalie, n-am mai revenit asupra lui. Am revenit, dar de fiecare dată cu aceeași bucurie. Mai departe are Sfântul Marcu Ascetul un cuvânt care de câte ori am posibilitatea să scriu pentru cineva demonstrând cum scriu la mașină, totdeauna îl folosesc ca cel dintâi. Și anume cuvântul acesta: "Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine". Excepțional de frumos: "Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, - de ce? - ca atunci când Îl vei uita, - tu pe Dumnezeu - Domnul să-Și aducă aminte de tine". Aceasta înseamnă că la Dumnezeu trebuie să ne gândim cu rugăciune, în atmosferă de rugăciune. Mulți dintre credincioșii noștri se raportează la Dumnezeu nu ca la un Dumnezeu al religiei ci ca la un Dumnezeu al filozofiei. Sunt mulți care spun: "Cred într-o forță", sunt unii care spun: "Cred în ceva mai presus de noi", sunt unii care spun: "Cred într-o idee", alții au în vedere pe Dumnezeu ca o probabilitate.

Ori noi Îl avem în vedere pe Dumnezeu ca o realitate, ca o ființă la care ne raportăm, ca la o ființă personală cu care intrăm în legătură și despre care știm că este în legătură cu noi. Aceasta e religia. Religia este o legătură reală cu Dumnezeu și așa Îl avem în vedere pe Dumnezeu când ne rugăm lui Dumnezeu. Rugăciunea Îl aduce pe Dumnezeu în conștiința noastră ca Dumnezeu, pentru că rugăciunea, am zis - scrie Evagrie Ponticul - este "vorbirea minții cu Dumnezeu". Iar Sfântul Marcu Ascetul când zice "Când îți aduci aminte de Dumnezeu, înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine" are în vedere tocmai această legătură cu Dumnezeu care Îl face pe Dumnezeu lucrător în viața noastră, conștientizează în mintea noastră legătura cu Dumnezeu. Vă spuneam ieri seara că la Sfântul Munte este un cuvânt care circulă pe acolo și care zice așa: "La Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu - adică cu evlavie, cu respectul cuvenit - nu ca la om, și să-L respiri pe Dumnezeu în toată vremea". Bineînțeles că Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar vrea să spună cu această expresie că la Dumnezeu trebuie să ne gândim cât mai des și să-L avem pe Dumnezeu totdeauna cu evlavia cuvenită, să-L avem în vedere.

Sfântul Marcu Ascetul are cuvinte care sunt foarte importante pentru a înțelege anumite situații din viața religioasă, de exemplu cuvânt despre pocăință. El spune că "Păcat de moarte este orice păcat nepocăit". Oamenii își pun problema care-i păcatul de moarte, prin ce păcat moare sufletul? Ce înseamnă moartea sufletului? Înseamnă depărtarea de Dumnezeu, despărțirea sufletului de Dumnezeu. E moartea spirituală. Prin ce păcat se desparte sufletul de Dumnezeu? El zice așa, că prin oricare păcat pe care nu-l părăsești. Orice păcat nepocăit este păcat de moarte. Asta îmi aduce aminte de un cuvânt al poetului și scriitorului Tudor Arghezi. Tudor Arghezi are o expresie fericită în legătură cu păcatul de moarte și cu greșeala, și zice cam așa: "Înțeleg, fratele meu, greșeală, dar să fie o greșeală adevărată, că dacă greșeala s-a făcut în tine așezare și adevăr, atunci nu mai e greșeală ci este păcat de moarte". Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că atunci e o greșeală greșeală adevărată gând o recunoști ca greșeală, când ți se atrage atenția asupra ei ca greșeală și n-o mai faci. Se zice că unui înțelept nu mai trebuie să-i spui și a doua oară același lucru. Îl înțelege de la prima atenționare. Așa trebuie să ne raportăm, să ne comportăm față de greșeală. Dacă știm că ceva e greșit, să nu mai facem greșeala și atunci greșeala e greșeală adevărată. Dacă însă greșeala s-a făcut în tine așezare - adică deprindere - și adevăr, atunci nu mai e greșeală ci-i păcat de moarte. De ce? Pentru că un lucru pe care îl faci ca deprindere, îl repeți mereu și pe care îl justifici - "s-a făcut în tine adevăr" -, atunci nu mai e greșeală ci e păcat de moarte. Sfântul Marcu Ascetul spune că păcat de moarte este orice păcat nepocăit.

Mai are Sfântul Marcu Ascetul cuvinte în legătură cu păcatul și în sensul acesta că "Diavolul disprețuiește păcatele cele mici, pentru că altfel nu poate duce spre cele mari". Când ești nepăsător față de păcatele mici poți ajunge și la păcate mari. Când nu ți-e frică de păcat și când ți se pare că păcatul e mic, atunci poți ajunge și la păcate mari. Păcatele se cheamă unele pe altele, așa cum și lucrurile bune se cheamă unele pe altele. Sfântul Marcu Ascetul scrie că "Orice lucru începe de la ceva mic și pe măsură ce e hrănit crește". Și tot Sfântul Marcu Ascetul spune că "Trebuie să ocolim pricinile păcatelor pentru că altfel ajungem la păcătuire".

Se mai ocupă Sfântul Marcu Ascetul și de suferință și spune că "Ceea ce seamănă omul aceea va și secera" numai că, pentru că secerișul nu-i îndată după semănat, ni se pare că n-am culege ceea ce am semănat noi. Suferința este de multe ori o plată a păcatului. Părintele Arsenie zicea că "Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri și Dumnezeu îi cere omului să se lase de păcate". Și zice: "Spuneți, care pe care trebuie să asculte?". Mai departe Sfântul Marcu Ascetul are în vedere practica învățăturii creștine când spune că "Dacă ești iubitor de învățătură fă-te și iubitor de osteneală, pentru că învățătura singură îndeamnă la nelucrare, pe când iubirea îndeamnă la răbdarea tuturor". Ne mai învață Sfântul Marcu Ascetul să fim cu luare aminte la suferință pentru că nu e important să știi din ce pricină a venit suferința, ci cum trebuie să suporți o suferință. Asta îmi aduce aminte de exemplu de doctorul Suciu Sibianul, Dumnezeu să-l odihnească, a lucrat el mult în "Oastea Domnului" și zicea el că "Mai ales două lucruri nu poți face fără credință în Dumnezeu: să crești copii buni și să suporți o suferință grea". Să crești copii buni și să suporți o suferință grea nu se poate face fără credința în Dumnezeu.

În scrierea "Despre Botez" e o prezentare a Botezului ca început a stării de viață nouă a omului celui nou, și sunt întrebări și răspunsuri în legătură cu starea celui botezat, cu începuturile cele bune, cu continuarea în viața duhovnicească și mai ales arată ca pricină a păcatelor necredința în Dumnezeu. Poruncile nu sunt numai negative, adică de înlăturare a păcatului, ci sunt și de împlinire a binelui. Și împlinirea binelui Îl aduce pe Domnul Hristos în existența noastră, iar cunoștința noastră față de Domnul Hristos este pe măsura împlinirii poruncilor.

Tot de la prima lectură mi s-a împlântat în minte un cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul care se referă la slăbănogul din Capernaum: cum slăbănogul din Capernaum a fost dus în fața Domnului nostru Hristos de patru inși, și cei patru care l-au transportat zice el că sunt cei patru Evangheliști care duc sufletul credincios în fața Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Și zice că cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos primește în sine pe Dumnezeu Cuvântul: "Cel ce ascultă cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu primește în suflet pe Dumnezeu Cuvântul".

În "Epistola către Nicolae Monahul" prezintă Sfântul Marcu Ascetul legătura dintre mânie și mândrie, și zice că "Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei". Unde e mânie de obicei e și mândrie. Pot să fie și alte pricini ale mâniei: iubirea de plăcere, iubirea de avere, dar de foarte multe ori mânia este determinată de mândrie. Oamenii mândri sunt și mânioși, pe când oamenii smeriți sunt și blânzi și nemânioși. Tot în "Epistola către Nicolae Monahul" este și cuvântul că: "Cei trei uriași care merg înaintea oricărui păcat sunt neștiința, uitarea și nepăsarea trândavă". Aceștia sunt cei trei uriași care merg înaintea a tot păcatul.

Urmează apoi cuvântul lui Diadoh al Foticeii care dă niște explicații în legătură cu starea omului înainte de Botez, când diavolul lucrează dinăuntru înafară, și starea de după Botez, când Domnul Hristos ocupă inima și diavolul lucrează dinafară înăuntru. El are și niște definiții în legătură cu anumite virtuți și anumite păcate. De exemplu una din ele este definiția neiubirii de argint, și zice Diadoh al Foticeii că neiubirea de argint o are acela care dorește să nu aibă bani, cum cei iubitori de argint doresc să aibă.

Ultimul cuvânt din Filocalia volumul I este al lui Isaia Pustnicul, care de fapt are scrieri și în volumul XII din Filocalie, acolo are mai multe decât în volumul I. În volumul I e foarte scurt cuvântul lui Isaia Pustnicul.

În volumul II sunt scrieri ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, dintre care cea mai la îndemână și cea la care avem cea mai multă aderență - cei mai mulți - este prima scriere, "Cuvântul Ascetic", cuvântul împărțit în întrebări și răspunsuri: un frate întreabă și bătrânul răspunde. Acolo este vorba despre scopul vieții duhovnicești, care este să iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele ca pe noi înșine, se pun anumite întrebări în legătură cu aceasta și se răspunde de către bătrân. Ieri seara v-am spus despre definiția pe care o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul rugăciunii neîntrerupte, ca fiind o stare în care mintea e lipită de Dumnezeu cu multă evlavie și cu dor, în care sufletul atârnă pururea cu nădejdea de Dumnezeu și se încrede în El în orice ar face și i s-ar întâmpla.

A doua scriere din Filocalia volumul II este scrierea intitulată "Cele patru sute capete despre dragoste". O scriere foarte importantă unde Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă iubirea ca fiind iubire după poruncă sau duhovnicească, iubire firească și iubire pătimașă, trei feluri de iubire. Și în care precizează el că nu toți cei care nu iubesc și urăsc, sau că nu are iubire după poruncă acela care pe unul îl iubește și pe altul îl urăște sau pe același odată îl iubește și altădată îl urăște. Nu are iubire duhovnicească după poruncă acela care are iubire firească, cum au părinții față de copii și copiii față de părinți și prietenii între ei, însă aceasta este o iubire pe care Dumnezeu o binecuvintează, pentru că iubirea sădită în ființa omenească e o iubire de mijloc, nici duhovnicească nici pătimașă, o iubire firească care rămâne totuși o valoare autentică. Și în sfârșit nu are iubire duhovnicească sigur, acela care are iubire pătimașă, adică acela care îi iubește pe cei care-i dau posibilitatea să-și împlinească anumite patimi, de exemplu cum iubește iubitorul de plăcere pe acela care îi dă posibilitatea să își împlinească plăcerea, cum iubește iubitorul de avere pe acela care îi înmulțește averea, cum iubește iubitorul de slavă pe acela care îi dă posibilitatea să-și împlinească lauda, dorința de slavă de la oameni. În cuprinsul și chiar la începutul scrierii acesteia despre dragoste, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne prezintă și un urcuș duhovnicesc pe care eu vi l-am prezentat înainte cu mai multă vreme. Când am vorbit despre "Urcușul duhovnicesc" v-am prezentat patru urcușuri duhovnicești din cuprinsul Sfintei Scripturi: urcușul bucuriei în legătură cu Fericirile, urcușul spre preamărirea lui Dumnezeu în legătură cu "Tatăl nostru", urcușul spre iubire în legătură cu roada Duhului din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, capitolul 5, v-am prezentat atunci urcușul duhovnicesc prezentat de Sfântul Apostol Pavel în al 3-lea capitol din Epistola către Coloseni și încă un urcuș din Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, urcușul spre iubire, și am prezentat și un urcuș din Filocalie care e prezentat în scrierea aceasta a Sfântului Maxim Mărturisitorul și în care se spune că cel care crede se teme, cel care se teme se înfrânează, cel care se înfrânează are răbdare și îndelungă-răbdare, cel care are răbdare și îndelungă răbdare are nădejde, cel care are nădejde are nepătimire și dragostea e născută de nepătimire. Acesta este un urcuș duhovnicesc care începe cu credința în Dumnezeu care duce la cunoștința de Dumnezeu prin făptuire, după care urmează frica de Dumnezeu, apoi înfrânarea, după înfrânare răbdarea, după răbdare nădejdea, după nădejde nepătimirea. Și spune expres Sfântul Maxim Mărturisitorul că dragostea duhovnicească cea adevărată este născută de nepătimire. Întâi trebuie să ajungi la nepătimire ca să poți ajunge la iubirea nepătimașă. Cine nu are nepătimire acela nu ajunge nici la iubire adevărată, la iubire nepătimașă.

Urmează apoi "Capetele gnostice" sau despre cunoștința de Dumnezeu, sunt două sute de capete în care sunt aprecieri, de pildă în legătură cu curățirea, cu contemplarea naturală în duh și cu teologia sau cu desăvârșirea.

O scriere iarăși la îndemâna tuturor, din volumul II din Filocalie, o scriere destul de accesibilă este "Scurt comentar la rugăciunea Tatăl nostru". Despre asta v-am mai vorbit eu când am prezentat urcușul duhovnicesc. Poate vă aduceți aminte că v-am spus atunci - cei care ați fost atunci de față - că urcușul duhovnicesc este cuprins și în rugăciunea "Tatăl nostru". De fapt rugăciunea "Tatăl nostru" este o rugăciune, o rugăciune care are șapte cereri, o invocare, șapte cereri și o încheiere. Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă rugăciunea aceasta și ca un urcuș duhovnicesc, dar zice el că privită dinspre sfârșit spre început ne prezintă o cale spre preamărirea lui Dumnezeu. Și anume, ferirea de cel rău și de tot ce e rău, de răul din gând, din cuvânt și din faptă, de răul sub cele trei manifestări ale lui. Când ne ferim ce cel rău ajungem să ocolim apoi pricinile patimilor care pot fi ispitele - "și nu ne duce pe noi în ispită". După aceea ajungem la iertare, când iertăm ca să fim iertați și noi, apoi la mijloc este "pâinea noastră cea spre ființă" care o cerem de la Dumnezeu dar pe care trebuie s-o și căutăm, și aceasta este o cerere care are în vedere pâinea în trei feluri. Și anume: pâinea duhovnicească Sfânta Euharistie, pâinea duhovnicească sub formă de cuvânt al lui Dumnezeu și pâinea materială pentru existența fizică și spirituală, că dacă nu trăiești fizic nici spiritual nu poți să te manifești și să te angajezi. După aceea dorința de a împlini voia lui Dumnezeu aici pe pământ cum o împlinesc cei din ceruri duce mai departe la împărăția lui Dumnezeu în care se manifestă preamărirea lui Dumnezeu. Așa înțelege Sfântul Maxim Mărturisitorul în comentarul la rugăciunea "Tatăl nostru", rugăciune ca urcuș duhovnicesc.

Urmează apoi niște comentarii scurte la anumite texte din Scriptură, după aceea în volumul III știți, v-am spus că l-am cam ocolit eu, și-l ocolesc în continuare. Sunt foarte multe comentarii la texte grele din Scriptură, 65 de răspunsuri către Talasie, însă foarte subtile și foarte greu de asimilat. Nu prea au mulți aderență la comentariile acelea, de altfel Părintele Stăniloae a cuprins răspunsurile către Talasie ale Sfântului Maxim Mărturisitorul fără să fie cuprinse ele în Filocalia greacă. Le-a pus pentru că el le-a socotit importante. În perspectiva de gândire și în profunzimea de gândire a părintelui Stăniloae lucrurile acestea sunt foarte importante. Însă la măsurile noastre sunt mai puțin importante.

Urmează apoi volumul IV în care sunt niște texte care se impun de la prima lectură, și anume scrierea lui Filotei Sinaitul și a lui Isihie Sinaitul, părinți trezvitori, unde se arată și cum se realizează păcatul în om: se pornește de la gând, întâi apare ca un atac fără formă, ca un gând simplu care după aceea aduce însoțirea, învoirea și la urmă fapta. Sunt patru trepte ale păcatului, ale împlinirii păcatului. În volumul IV din Filocalie mai sunt și alte scrieri practice, și anume cuvintele lui Talasie Libianul, poate e același către care a fost scris cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul cu comentarii din volumul III din Filocalie, și avem scrierile lui Ioan Carpatiul care se ocupă foarte mult de călugări și socotește viața călugărească ca viața cea mai înaltă. Apoi sunt cuvinte ale lui Teognost, ale lui Ilie Ecdicul și ale lui Teodor al Edesei. Sunt mai mult compilări de fapt, este un cuvânt important care se impune atenției, și anume un cuvânt despre contemplație.

Din volumul V, unde sunt puse scrierile Sfântului Simeon Metafrast și ale Sfântului Petru Damaschin, sunt unele lucruri care e bine să le avem în vedere. Sfântul Petru Damaschin este un scriitor cu multă cunoștință duhovnicească, dar nu este original ci este un compilator. Dar pune în vedere niște lucruri care nu se poate să le citești și să nu le ai în vedere. De pildă în legătură cu smerenia este ceva care nu am găsit în altă parte, și anume că pe măsura în care împlinim binele, pe măsura ce facem binele, trebuie să ne smerim tot mai mult. De ce? Pentru că suntem datori lui Dumnezeu, suntem datori lui Dumnezeu întrucât Dumnezeu ne primește pe noi ca pe niște colaboratori ai Lui. Orice faptă bună pe care o facem nu este numai a noastră ci este și a lui Dumnezeu în noi. Și în cazul acesta, noi fiind primiți de Dumnezeu drept colaboratori ai Lui, noi trebuie să ne silim la și mai mult bine, ca un fel de recunoștință adusă lui Dumnezeu. Cei mai mulți dintre oameni, cei care nu sunt ancorați într-o viață duhovnicească autentică, când fac binele se laudă cu el, au gânduri de slavă pentru că au făcut un bine. Ori Sfântul Petru Damaschin are acest gând, această perspectivă, că făcând binele trebuie să te adâncești în smerenie nu să intri în mândrie, pentru că tu ești mai mult dator lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta că Dumnezeu te-a făcut colaborator al Său la împlinirea binelui.

Tot în scrierile Sfântului Petru Damaschin mai este un text care se impune atenției de la început, și anume vorbește el despre casa duhovnicească. Știți că Domnul Hristos sfârșește Predica de pe Munte cu cuvinte ca acestea: "Cel ce ascultă cuvântul Meu și-l împlinește este asemenea omului care și-a zidit casa sa pe temelie de stâncă. Și au venit vânturile și au venit puhoaiele și au izbit în casa aceea și n-au putut-o clinti pentru că era întemeiată pe stâncă. Pe când cel care ascultă aceste cuvinte ale mele și nu le împlinește, este asemenea omului care și-a întemeiat casa pe nisip și au venit vânturile și au venit puhoaiele și au lovit în casa aceea și ea a căzut și năruirea ei a fost mare" (Matei 7, 24-27). De la acest cuvânt pornind, Sfântul Petru Damaschin vorbește despre "casa duhovnicească" pe care I-o pregătim noi ca locuință Mântuitorului nostru Iisus Hristos în ființa noastră. Și zice el că cel care vrea să facă o casă o întemeiază pe pământul răbdării. Și pune pe pământul răbdării temelia credinței, a credinței în Hristos. Pe temelia credinței zidește cu cărămizile virtuților, cărămizile faptelor bune, pe care le lipește cu lut luat din pământul smereniei. Și apoi o acoperă cu acoperișul dragostei. Dacă se împlinește așa ceva în viața omului, nu atât imaginar cât real, dacă omul are răbdare, are credință în Mântuitorul, are fapte bune izvorâte din credință, are smerenia cu care învăluiește faptele bune și deasupra pune acoperișul dragostei, în cazul acesta Îi pregătește Domnului Hristos o locuință, adică își face sufletul propriu pentru a se uni cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a-L avea oaspe în el pe Domnul Hristos.

Am uitat ceva să vă spun, mă întorc la volumul IV. În volumul IV mai este și o scriere a Sfântului Ioan Damaschin. Și în scrierea aceasta se fac niște categorisiri de patimi și de virtuți și se spune ceva foarte important, și anume că "Nici binele nu-i bine dacă nu se lucrează bine". Ca să fie binele bine cu adevărat trebuie să se lucreze bine, adică trebuie să se lucreze după porunca lui Dumnezeu, și atunci binele e bine.

După aceea urmează volumul VI din Filocalie unde avem scrieri ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Simeon Evlaviosul și ale Sfântului Nichita Stithatul. În volumele VII și VIII sunt scrieri ale Sfântului Grigorie Palama, scrieri profunde, mai puțin accesibile. Sunt însă și niște aprecieri în legătură cu rugăciunea de toată vremea, din scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, din scrierile lui Nichifor din singurătate. Volumul VIII cuprinde scrieri ale lui Ignatie și Calist, în care există o afirmație foarte importantă, și anume că "Măsura credinței e măsura vieții". Cum ți-e viața așa ti-e credința. De multe ori oamenii se prezintă pe ei ca credincioși și în realitate nu sunt credincioși. Cel puțin eu am experiența asta. Vin la mine la spovedit, mireni în special, și când am vreme să mă ocup de ei întreb de obicei: crezi în Dumnezeu? Și omul se miră că-l întreb dacă crede în Dumnezeu, că doar el face un act de credință. Și zice: "Da, părinte!" Și atunci zic eu: ce faci tu ca om credincios? Și el de obicei răspunde: "Mă silesc să fiu om cumsecade". Și eu la asta răspund că om cumsecade poate să fie și cineva care e necredincios. Sunt oameni corecți fără să fie credincioși, corecți în viața socială, corecți în viața de familie, corecți în viața morală, însă nu fac fapte de credincios. Dar zic: totuși, dacă zici tu că ești credincios, ce fapte de credincios faci, care numai credincioșii le fac. De pildă: la biserică mergi? Și el zice: "Nu părinte". Și eu zic: nici necredincioșii nu merg. Și îl întreb mai departe: te rogi dimineața și seara? Și zice: "Nu prea". Și eu zic: nici necredincioșii nu se roagă. Postești? "Nu prea, părinte". Nici necredincioșii nu postesc. Zici vorbe rele? "Păi mă mai scapă gura". Și necredincioșii zic vorbe rele. Și după aceea îl întreb: acum spune tu ce ești, credincios ori necredincios? Și omul zice: "Părinte, aveți dreptate, să știți că-s mai mult necredincios decât credincios". Dacă nu-i deschid eu capul, nu știe. Așa că până la urmă au dreptate - și așa este - Sfinții Ignatie și Calist când spun că măsura credinței e măsura vieții. Cum ți-e viața așa ți-e credința.

În volumul IX sunt doi autori importanți. Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", scara raiului, scara virtuților, în 30 de trepte după cei 30 de ani de viață ai Mântuitorului înainte de începutul activității Sale. Sunt prezentate patimi și virtuți, e vorba acolo și despre nepătimire și despre smerenie, blândețe, conține lucruri foarte frumoase și foarte importante, surprinzătoare chiar. De exemplu din "Scara" Sfântului Ioan Scărarul înțelegem că "Nepătimirea e cerul cel de pe pământ". E foarte frumos spus. Ce-i nepătimirea? Cerul cel de pe pământ. De ce? Pentru că nepătimirea este o stare în care vine Domnul Hristos în suflet, și Domnul Hristos nu vine singur, vine cu Dumnezeu-Tatăl și cu Dumnezeu-Duhul Sfânt, Sfânta Treime Își face locaș în sufletul celui nepătimitor. Sufletul lui devine cer. De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul că nepătimirea e cerul cel de pe pământ. Sau despre smerenie spune că "Înalta smerita cugetare este dezrădăcinătoare a patimilor". Despre smerenie de exemplu spune că este "un har fără de nume" pe care îl știe numai acela care îl are. Cine n-are harul acesta al smereniei nu cunoaște smerenia. Și are el un cuvânt de comparație când zice că așa cum nu poți să-i explici cuiva prin cuvinte dulceața mierii așa încât el să cunoască dulceața mierii din cuvintele tale, tot așa nici măreția smereniei și esența smereniei nu o poți înțelege, nu o poți descrie pentru a o înțelege altcineva, și o înțelege numai cel care o are. Acela cunoaște ce e smerenia, care are smerenie. Sunt apoi cuvinte în legătură cu pomenirea de rău. Pomenirea răului o prezintă Sfântul Ioan Scărarul ca fiind "rugina sufletului, viermele minții, păcat neîncetat, fărădelege neadormită, cui înfipt în suflet". Sunt niște cuvinte care te surprind de când citești prima dată "Scara" Sfântului Ioan Scărarul și chiar dacă nu le înveți atunci, dar le ai în vedere, te simți dator să te mai întâlnești cu acele cuvinte. Are niște aprecieri în legătură cu ascultarea, spune că "Ascultarea este mormântul voinței proprii și învierea sufletului". Tot ca înviere a sufletului consideră Sfântul Ioan Scărarul și nepătimirea, și zice că "Nepătimirea este învierea sufletului înainte de învierea cea de obște". În lumea aceasta înviază sufletul prin nepătimire și se face cer pământesc.

Cred că vă mai aduceți aminte că v-am spus, în legătură cu martorii Învierii Domnului Hristos - în primăvară, în mai când am fost aici - că despre învierea Sa ne încredințează Domnul Hristos Însuși. Și am adus aminte de un cuvânt din Sfântul Ioan Scărarul care zice așa, în legătură cu smerenia și cu blândețea, că a zis Domnul Hristos: "Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima, și veți avea odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Și acest cuvânt avându-l în vedere Sfântul Ioan Scărarul, spune așa: "A zis Domnul: Învățați-vă - nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci - de la Mine că sunt blând și smerit cu inima - și cu felul de a fi - și veți avea odihnă sufletelor voastre - de patimile care vă asupresc pe voi". Iată un cuvânt care ne dă de gândit în înțelesul acesta că adevărurile mai presus de lume și mai presus de fire ni le descoperă Mântuitorul Însuși. Nu putem ajunge noi prin puterea noastră. Gândiți-vă de pildă la cuvântul din Sfânta Evanghelie de la Matei în legătură cu Sfântul Apostol Petru, când Sfântul Apostol Petru L-a mărturisit pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: "Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Ce i-a spus Domnul Hristos? "Fericit ești Simone, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Deci nu trup și sânge ți-a descoperit aceasta, nu din puterea omenească, din înțelegerea omenească ai ajuns la aceasta, ci ți-a descoperit aceasta Tatăl Meu Cel din ceruri. Așa este cu oricare din adevărurile de credință, numai atunci le cunoaștem cu adevărat când suntem încredințați despre ele din puterea lui Dumnezeu. "Învățați-vă de la Mine - deci nu de la înger, nu din carte ci de la Mine, nu de la om ci de la Mine, din lucrarea mea cea din voi - că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre". Odihna adevărată este odihna din nepătimire. Sfântul Maxim Mărturisitorul în capetele despre dragoste spune că "Rugăciunea curată este dovadă de nepătimire".

Să trecem acum la cuvintele Cuviosului Dorotei, care la fel impresionează prin imaginile pe care le aduce, prin afirmațiile pe care le face. Sunt foarte la îndemână, multe sunt despre patimi, sunt multe cuvinte despre virtuți. Sunt soluții pe care le dă el, de exemplu ce soluție dă pentru liniștirea sufletului: să te rogi lui Dumnezeu zicând "Doamne, miluiește pe fratele meu acesta, și pe mine pentru rugăciunile lui", și să zici cât poți de mult, până faci o lucrare oarecare, numai asta să o zici, o vreme, până când ți se liniștește sufletul și nu mai ai resentimente față de acela care ți-a făcut vreun rău sau față de acela care nu-l poți aduce pe cale bună. E o soluție a Sfântului Dorotei. El spune că cu cât se apropie omul de Dumnezeu cu atât se vede pe sine mai păcătos. Are o imagine foarte frumoasă în legătură cu afirmația că cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât se apropie și de fratele său, de aproapele său. Și imaginează un cerc cu razele care pornesc de la centru spre periferie și care cu cât se îndepărtează de centru, cu atât sunt mai departe și unele de altele, și cu cât se apropie mai mult de centru, cu atât se apropie și unele de altele. Și zice că cu cât se apropie omul de Dumnezeu, imaginând pe Dumnezeu în centrul cercului, cu atât se apropie și de fratele său, imaginând pe oameni ca razele cercului care spre centru sunt mai înghesuite și spre periferie sunt mai depărtate. Deci dacă ești departe de Dumnezeu ești departe și de fratele tău, iar dacă ești aproape de Dumnezeu ești aproape și de fratele tău. Sunt niște lucruri odihnitoare, niște lucruri frumoase.

Și acum am să vă mai spun câteva cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul din volumul X din Filocalie. În volumul X din Filocalie sunt niște scrieri ale Sfântului Isaac Sirul foarte plăcute, foarte odihnitoare pentru un om care deja e obișnuit cu gândirea aceasta filocalică. Sfântul Isaac Sirul spune că "Desăvârșirea este un adânc de smerenie". Cu cât e omul mai înaintat în viața duhovnicească, cu atât e mai smerit. V-am spus ce zice Sfântul Petru Damaschin, că cu cât cineva face mai mult bine, cu atât trebuie să fie mai smerit pentru că e mai mult dator lui Dumnezeu care l-a primit pe el ca să-I fie colaborator. Aici Sfântul Isaac Sirul spune că desăvârșirea este un adânc de smerenie. Cu cât ești mai înaintat spre desăvârșire, cu atât ești mai smerit. Și asta este semnul că mergi pe calea desăvârșirii, smerenia. De ce, spune el. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să poarte chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ori Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om smerindu-Se. Nu poți avea chipul lui Dumnezeu în tine fără smerenie, pentru că Dumnezeu S-a smerit pe Sine, chipul robului luând. Nu iei chip de rob, nu ești smerit. În legătură cu smerenia, Sfântul Isaac Sirul spune că există o smerenie care se realizează prin virtuți, cu cât ești mai înaintat în virtuți, cu atât ești mai înaintat în smerenie. Și pe măsură ce îți lipsesc virtuțile, în aceeași măsură îți lipsește și smerenia. Zice că "Nu a ajuns încă la smerenie cel care nu a trecut încă prin conacele tuturor virtuților". Strădania noastră de a ne îmbunătăți, de a trece prin virtuți, ne îndeamnă și spre smerenie. Cred că vă mai aduceți aminte că v-am mai spus eu și altă dată, răspunzând la întrebări, că smerenia este și smerită cugetare și smerenie privită în general, și există două feluri de smerenie: smerenie de pe urma păcatelor, recunoașterea păcatelor, recunoașterea stării de păcătoșenie, cum a fost smerită femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi cinstitele picioare ale Domnului Hristos, și vameșul din pilda cu vameșul și fariseul, care și-a recunoscut păcatele. Dar mai există și o smerenie a Maicii Domnului, care nu-i de pe urma păcatelor ci de pe urma virtuților, smerenia Sfântul Ioan Botezătorul, care a zis "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micșorez". Această smerenie a Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul o are în vedere Sfântul Isaac Sirul când spune că smerenia o ai atunci când ai trecut prin conacele tuturor virtuților, ți-ai înmulțit virtuțile și ai ajuns la smerenie. Dar am un cuvânt care îmi place mie tare, tare mult, din scrierile Sfântului Isaac Sirul, o afirmație, și anume: "Împacă-te cu tine însuți și va fi în pace cu tine și cerul și pământul". Tare de multe ori spun eu cuvântul acesta, că-mi place: împacă-te cu tine însuți, și va fi în pace cu tine și cerul și pământul.

Are un cuvânt Sfântul Isaac Sirul în volumul X din Filocalie, cuvântul 72, de care m-au luat frigurile când l-am citit prima dată. Și așa mi-a plăcut, și așa m-a impresionat. În acest cuvânt spune el că "Dragostea de Dumnezeu - care-i fericirea sufletului - este vinul care veselește inima omului". Știți că în Psalmul 103 e scris că "vinul veselește inima omului". S-a făcut odată o experiență interesantă, la un curs de preoți. Și anume la Sibiu s-a făcut experiența asta. I-a întrebat pe preoți că ce se spune în Scriptură despre vin. Și toți au zis că "vinul care veselește inima omului". După aceea i-a întrebat: dar despre cer ce se spune? Și în același Palm se spune "Cel ce întinzi cerul ca un cort". Și nu le-a mai venit în minte ce se spune mai departe, numai despre vin. Vinul care veselește inima omului. Acum ce spune Sfântul Isaac Sirul despre vinul care veselește inima omului. Spune că e dragostea de Dumnezeu, dragostea fericitoare. Și zice el că "Din acest vin au băut păcătoșii și s-au pocăit. Au băut bogații și au dorit să fie săraci. Au băut bolnavii și s-au făcut sănătoși. Au băut desfrânații și au uitat calea rătăcirii lor". Citiți cuvântul acesta, să vedeți cât e de frumos. Dar bineînțeles, s-ar putea întâmpla să nu aibă toți receptivitate pentru asta, și dintr-o dată se le placă, dar dacă citim de mai multe ori înțelegem mărețiile, comorile cuprinse în acest cuvânt. Sfântul Isaac Sirul tot în cuvântul acesta spune despre iubire că este și raiul lui Dumnezeu și că este pomul vieții din raiul lui Dumnezeu. Și are niște aprecieri despre pocăința care duce spre limanul dragostei. Și zice că "Trebuie să mergem pe marea urât mirositoare a acestei lumi spre limanul dragostei în corabia pocăinței, având drept vâslași frica lui Dumnezeu", și ajungem la limanul dragostei unde este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Celelalte volume, XI și XII, sunt de asemenea destul de grele de conținut, eu nu sunt încă destul de bine cunoscător al acestor volume. Îmi plac scrierile Sfântului Varsanufie și Ioan din volumul XI, dar să știți că ceea ce îmi place și mai mult este delicatețea lor. Am un prieten, profesor, și e foarte delicat. Și îmi spune el mie odată: "Părinte, mă gândesc câteodată cât de delicat e Dumnezeu". Și îmi place. Pentru că omul de obicei când gândește pe Dumnezeu pune ceva și din sufletul său în cunoștința de Dumnezeu, și mai ales sesizează niște laturi ale persoanelor dumnezeiești, cât putem noi să le cunoaștem, și după starea lui. Eram odată la Ocna Sibiului cu un părinte de la noi de la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, am vizitat un părinte de acolo, Părintele Miron Mihăilescu, și el era și pictor. Părintele Serafim a fost coleg cu el la Teologie - Părintele Miron are în jur de 80 de ani acum, v-a fi fost înainte cu vreo 20 de ani - și zice Părintele Serafim către Părintele Miron: "Măi frate - avea o icoană cu Sfântul Nicolae, pictată de Părintele Miron - n-ai băgat de seamă că Sfântul Nicolae are ceva din figura frăției tale?"

Să știți că așa e și cu cunoștința de Dumnezeu, și cu cunoștințele filocalice, și cu cunoștințele din Scriptură, ai o aderență pe măsură ce te-ai format. Iată, să-mi aduc aminte din Filocalie, de la Evagrie Ponticul, un cuvânt care merită să fie împlântat în mințile noastre, și anume cuvântul care zice așa: "Bate la porțile Scripturii cu mâinile virtuților". Trebuie să ne învrednicim cumva de Dumnezeu și de lucrurile lui Dumnezeu, pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu e cuvânt omenesc, ca să poată fi primit în sufletul nostru ca orice cuvânt, ci trebuie să avem o receptivitate. Receptivitatea aceasta se câștigă, se formează. Gândiți-vă de pildă că la sfânta slujbă se spune: "Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul Cel ceresc, Tată, și a zice" "Tatăl nostru". Asta se spune la Liturghie și cununie înainte de rugăciunea "Tatăl nostru". Cerem o învrednicire ca să-L numim pe Dumnezeu Tată și să spunem rugăciunea "Tatăl nostru". Sau zicem înainte de Evanghelie: "Și pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm". Asta înseamnă că noi avem conștiința că cu măsurile noastre nu putem înțelege măsurile lui Dumnezeu. De aceea cerem o învrednicire specială pentru a cunoaște Evanghelia.

Stimați ascultători, eu zic că v-am spus destule deodată, din Filocalie, din texte care mie mi s-au împlântat în minte de la prima lectură și cu care m-am mai întâlnit de multe ori și cu care mă voi mai întâlni cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, spun încă o dată, Părintele Stăniloae spune că Filocalia trebuie citită ca Scriptura, revenind și aprofundând. Dumnezeu să ne ajute.

 

Care este diferența între smerenie și falsa smerenie?

Falsa smerenie cred că o cunosc mulți. Atunci când îți asumi niște lucruri bune pe care nu le-ai făcut și cu care te afirmi, dar în același timp vrei ca să le și acoperi cumva, ca să se știe și că ești smerit. Să știți că smerenia este virtutea care nu se arată. Când vrei să o arați să știi că nu o ai, e falsă smerenie. Smerenia am spus că are două aspecte: smerita cugetare și smerenia propriu-zisă. Smerita cugetare înseamnă să te supui cu mintea. Gândiți-vă la Sfântul Apostol Petru la Pescuirea Minunată, când Domnul Hristos i-a spus: "Mână la larg și lăsați mrejile în jos ca să pescuiți". Și el a zi "Doamne, toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare" (Luca 5, 4-6). Și a făcut așa și a scos mulțime mare de pești. De ce? Pentru că L-a ascultat pe Domnul Hristos, L-a ascultat supunându-se cu mintea. "Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24) spune Domnul Hristos, iar lepădarea de sine înseamnă în primul rând lepădarea de părerea proprie, lepădarea de preconcepții, de ceea ce se împotrivește poruncii Mântuitorului. Când omul se supune cu mintea atunci Îi slujește lui Dumnezeu în smerenie. Părintele Arsenie zicea că "noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuție". Și despre omul care e mândru și care nu-și recunoaște greșeala zice așa: "Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptățit", nu se socotește tăciune. Asta este ceea ce trebuie să știm. Să știți că Sfântul Apostol Petru, care s-a supus la început - și-a început ucenicia cu supunerea, cu smerenia - la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 13 din Evanghelie, se relatează că s-a împotrivit Domnului Hristos și a zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Și Domnul Hristos a zis: "Ceea ce fac Eu acum tu nu înțelegi, dar mai târziu vei înțelege". Și el a zis "Nu, niciodată n-o să-mi speli picioarele". Și Domnul Hristos a zis "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu mine". Sfântul Apostol Petru când a aflat așa ceva a zis: "Doamne, nu numai picioarele, ci și mâinile și capul" (Ioan 13, 6-9), deci s-a lăsat în cele din urmă, dar după ce se împotrivise. E vorba aici de o lipsă de smerenie, și totuși de o cinstire a Mântuitorului, nu a vrut să-L lase pe Domnul Hristos să-i spele picioarele pentru motivul că se socotea nevrednic de așa ceva. Și Domnul Hristos l-a atenționat că dacă nu se smerește nu poate să aibă parte cu Domnul Hristos. Asta este smerenia, când Îi dai dreptate lui Dumnezeu, când te lași modelat de Dumnezeu prin învățăturile Lui, prin poruncile Lui, atunci te smerești. Iar dacă vrei să faci pe smeritul, fără îndoială că nu ești smerit. Mai sunt unii care tot timpul vreau să fie la urmă, dar vreau să fie la urmă ca să se știe că sunt la urmă. Asta-i falsă smerenie.

Pornind de la reprezentarea Sfântului Dorotei, apropierea de semeni implică apropierea de Dumnezeu?

Nu întotdeauna. Poți să te apropii de om fără să te apropii de Dumnezeu. Dacă te apropii de Dumnezeu sigur te apropii și de om, pentru că știi că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu și din considerente de felul acesta, că știi că Dumnezeu l-a pus pe om în fața ta ca să-I slujești prin om lui Dumnezeu. Gândiți-vă de pildă la cuvântul acela din Pateric că "Nimenea nu poate zidi o casă de la acoperiș în jos, ci o zidește de la temelie în sus". Și au întrebat frații pe Avva Ioan Colov că ce înseamnă asta. Și el a spus că "Temelia aproapele este, ca pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos". Asta înseamnă că Îl am în vedere pe Hristos, am în vedere și pe omul în legătură cu Hristos. Dacă nu-L am în vedere pe Hristos, pe om îl am în vedere în raport cu mine însumi nu în raport cu Dumnezeu, și atunci pot să-l tratez diferit, după așezarea mea. Important este întâi să fim în legătură cu Dumnezeu, căci întâi e Dumnezeu și după aceea este omul. Știți că Domnul Hristos a spus cuvântul: "Cel ce iubește pe tatăl sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel ce iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cel ce nu-și ia crucea să-Mi urmeze nu este vrednic de mine" (Matei 10, 37-38). Asta nu înseamnă că nu poți să iubești pe fiu sau pe fiică sau pe tată sau pe mamă după rânduială, dar întâi trebuie să-L iubești pe Domnul Hristos ca să rămâi neclintit în iubirea față de cei apropiați ai tăi.

Ce importanță are gândul la moarte?

Este o metodă de îmbunătățire sufletească gândul la moarte. Sfântul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gândul la moarte care te ajută să nu păcătuiești și te ajută să nu te lipești de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, și tot la Evagrie Ponticul pe care l-am pomenit de mai multe ori, că omul trebuie să trăiască în această lume ca și când ar trăi o mie de ani, trebuie să se angajeze în acțiune pentru viață ca și când ar trăi o mie de ani, și trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca și când ar muri mâine. Datoriile sociale trebuie împlinite, e o metodă de fapt aceasta. Și Sfântul Ioan Scărarul spune că gândul la moarte - chiar are un capitol despre gândul la moarte - este important. Poate că ar fi și alte metode, tot importante, fără să te gândești la moarte, pentru că e și greu să te gândești la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă, că "Mi-am uitat ca de moarte". Adică cum îți uiți de moarte așa îți uiți și de niște lucruri în lumea asta. Nu prea e firesc să te gândești la moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viață, te poți gândi foarte bine și la viață în înțeles superior, și atunci nu trebuie neapărat să te gândești la moarte. Sfântul Ioan Scărarul zice că să te închipui în sicriu, mort, ca și când ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu. Mort nu mă pot închipui. Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu fața în sus și că nu mișc și îi aud pe ăștia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce știu eu ce mi-or face când voi muri.

Vorbiți-ne vă rugăm despre cultura în viața duhovnicească.

Mulți dintre părinți au fost oameni de cultură și au scris lucruri importante, cum sunt și acestea din Filocalie. Filocalia este un monument de cultură, de cultură religioasă ortodoxă. Însă este pentru cei care sunt deja angajați într-o viață cu gândul la Dumnezeu. Poate să fie citită Filocalia și de oameni care nu au credință, să-și îmbogățească cunoștințele de cultură creștină. În orice caz, Sfinții Părinți chiar dacă au fost oameni de cultură, nu s-au gândit cum să înmulțească cultura, ci s-au gândit cum să le fie de folos oamenilor către care le-a fost cuvântul. Ei nu au scris cum au scris oamenii de litere, o carte așa ca să se înmulțească gândurile și să circule, să fie cum am zice noi acuma o carte tipărită scrisă de cineva care a avut inspirație să scrie. Ci Sfinții Părinți au trăit în smerenie și au scris pentru cei care i-au solicitat să scrie ceva despre credința în Dumnezeu, despre experiența lor, eventual să scoată niște concluzii, să le pună lor la îndemână experiența pe care au făcut-o ei ca oameni duhovnicești. Însă nu s-au gândit să creeze o cultură sau monumente de cultură. De exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur are multe predici scrise, toate spre îmbunătățirea oamenilor, ca să-i ajute pe oameni, el ca propovăduitor, ca predicator. Acestea pot după aceea să intre în patrimoniul culturii universale și să fie folosite și de oameni de credință și de oameni de mai puțină credință, chiar de necredință. Poate unii din curiozitate, poate unii din dorința de a avea și o astfel de cultură.

Vă rugăm să ne tâlcuiți cuvântul: "Mâniați-vă dar nu greșiți".

Mânia e sădită în existența omului împotriva răului. Și atunci ne mâniem împotriva răului din noi, dar nu păcătuim prin manifestări de mânie necontrolate și nedorite de Dumnezeu. Zice Sfântul Ioan Casian că nu trebuie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că dacă-ți pui pe ochi foiță de aur sau foiță de plumb, tot atâta-i, că tot nu vezi. Așa că nu e cazul să dezlănțuim mânia asupra oamenilor, ci zic părinții că numai asupra dracilor și asupra patimilor noastre.

Vă rugăm se ne vorbiți despre vămile văzduhului.

Dragă, despre vămile văzduhului citiți, că este o carte de două volume cu vămile văzduhului. Nu pot eu să vă spun ceva deosebit. În orice caz, în Tradiția creștină ortodoxă autentică și sigură, nu există nimic în legătură cu vămile văzduhului. Slujbele noastre de înmormântare sunt cereri către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, pentru odihna celor răposați, dar nu se pomenește nimic în slujba înmormântării, în slujbele de pomenire a morților, absolut nimic despre vămile văzduhului. Așa că poate fi o chestiune cu semnul întrebării și în cazul acesta fiecare se raportează cum crede el. Important este să trăim în așa fel să nu ne oprească pe la nici o vamă, dacă or fi niște vămi pe undeva. Eu cred așa, că dacă un suflet este lipit de Dumnezeu și merge cu Dumnezeu, se depărtează toți dracii de el, nu numai așa ca să poată trece el, dar cred că mai pot trece și alții pe lângă el.

Vorbiți-ne despre rolul monahismului în Ortodoxie.

Rolul monahismului în Ortodoxie este un rol pozitiv, în sensul că mai întâi de toate cumulează energii duhovnicești, vocații, oameni, oameni hotărâți pentru Dumnezeu și îi folosește în slujirea lui Dumnezeu și pentru binele Bisericii. Ca rugători în primul rând, după aceea ca exemple de viață, apoi folosește energiile acestea care ar putea să se risipească în viața obișnuită, sau care ar putea să se împuțineze dacă cineva nu-și merge calea aceasta a călugăriei. Însă trebuie să fim foarte atenți, pentru că nu tuturor care se fac călugări le este dată calea călugăriei. Și mai ales trebuie să se aibă în vedere să nu fie angajați în viața călugărească oameni care sunt iresponsabili în sensul că nu știu încă ce au de făcut, oameni care nu știu ce înseamnă călugăria, oameni care încă nu sunt verificați destul de bine, care își cunosc vocația după ce și-au început viața în mănăstire, dar care nu se mai pot întoarce pentru că au deja o angajare care de fapt nu e calea lor adevărată. Să știți că viața călugărească fiind o viață de excepție, nu poate fi trăită de oricine, nici dintre cei care se socotesc la început atrași pentru călugărie. Așa încât eu cred că trebuie multă atenție și lăsat timp de verificare până când cel care a pornit pe calea aceasta știe ce are de făcut, pentru că altfel rămâne - cum zic eu - un priponit toată viața, adică un improvizat.

10 noiembrie 1994


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.