Filocalia pentru toți

 

Stimați ascultători, spuneam marți seara că înainte cu câțiva ani, pe când mă pregăteam să țin în catedrala din Sibiu un cuvânt despre "Eu și Filocalia", m-am întrebat dacă nu cumva există și o Filocalie pentru toți, pentru că Filocalia despre care știm și care în românește are acum douăsprezece volume nu este cunoscută celor mulți. Mă întrebam dacă nu cumva există o Filocalie pentru toți, pentru că cei mai mulți dintre credincioșii noștri nu știu că există o Filocalie. Sunt mulți dintre credincioșii noștri care nici nu au auzit măcar de noțiunea "filocalie", sau dacă au auzit au uitat îndată de ea. Mă întrebam atunci dacă nu cumva există o Filocalie pentru toți, întrucât Filocalia cea cunoscută de noi este o culegere din scrierile Sfinților Părinți, în general scrieri pe care le-au scris călugării și au fost scrise pentru călugări. Și gândindu-mă așa, am ajuns la gândul că există și o Filocalie pentru toți, o Filocalie pe care nu au scris-o numai călugării și nu au scris-o numai pentru călugări, o Filocalie teoretică și practică, o Filocalie care este la îndemâna tuturor credincioșilor și din care, ca și din Filocalia cea la care ne-a fost luare-aminte ieri seara și alaltăieri seara, ne învață - și nu numai ne învață, ne și ajută - să înțelegem cum trebuie să ne curățim, să ne luminăm și să ne desăvârșim. Și această Filocalie pentru toți este o altă Filocalie, Filocalia sfintelor slujbe ale Bisericii noastre. Biserica noastră drept măritoare, Biserica noastră Ortodoxă se exprimă în sfintele slujbe cu gândirea ei și cu trăirea ei.

Îmi place să spun că sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt "vuietul duhului". În Sfânta Scriptură a Noului Testament prezența Duhului Sfânt este afirmată în trei locuri ca un vuiet. În Sfânta Evanghelie de la Ioan în capitolul 3, unde este prezentată convorbirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Nicodim, se afirmă, din partea Mântuitorului nostru, că "Duhul - sau vântul - suflă unde vrea și tu auzi vuietul lui și nu știi de unde vine și încotro se duce" (Ioan 3, 8). "Vântul suflă unde vrea", se poate spune tot așa de bine "Duhul suflă unde vrea și tu auzi vuietul lui". Pentru că în limba greacă și cuvântul "duh" și cuvântul "vânt" se exprimă prin cuvântul "pnevma". Unii chiar au tradus "vântul suflă unde vrea și tu auzi vuietul lui" și alții au tradus cu "Duhul suflă unde vrea și tu auzi vuietul lui". E vorba de un vuiet care poate fi pus în legătură cu prezența Duhului Sfânt. Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 7, se spune că zis Domnul Hristos: "Cui îi este sete să vină la Mine și să bea". Și mai departe a spus că "din ființa celor credincioși vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7, 37-38), precum a zis Scriptura, iar Sfântul Evanghelist Ioan afirmația aceasta a Domnului nostru Iisus Hristos o tălmăcește în înțelesul că acest cuvânt l-a spus Domnul Hristos despre Duhul Sfânt care încă nu fusese dat, fiindcă Fiul încă nu fusese preamărit. E vorba și aici de un vuiet, pentru că dacă e vorba de râuri, râurile în cursul lor scot un vuiet. Și aici pentru că e vorba de râuri care vor izvorî din ființa celui credincios, și pentru că Sfântul Evanghelist Ioan spune că e vorba de vuiet, de Duhul Sfânt, facem și aici o legătură între vuietul apelor și vuietul duhului. În Faptele Sfinților Apostoli, acolo unde se prezintă relatarea despre pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli, se spune că s-a auzit un zgomot "ca de suflare de vânt care vine repede" (Fapte 2, 2), deci din nou un vuiet.

Sfintele slujbe pot fi înțelese și pot fi prezentate ca vuietul Duhului Sfânt. De ce? Pentru că sfintele slujbe cuprind în ele adevărurile de credință ale Bisericii noastre dreptmăritoare, trăite de credincioși. Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări". Conținutul sfintelor slujbe este preamărirea lui Dumnezeu. Sfintele slujbe după cuprinsul lor sunt preamăritoare de Dumnezeu, mai ales ținta aceasta o au, să ne angajeze pe noi credincioșii în preamărirea lui Dumnezeu pentru binefacerile lui Dumnezeu. În Faptele Sfinților Apostoli se spune să Duhul Sfânt a lucrat în Sfinții Apostoli o lucrare neașteptată de oameni, vorbirea în limbi necunoscute de ei dar înțelese de cei care i-au ascultat și aceia se mirau că fiecare aud în limba sa, înțeleg ceea ce spun Sfinții Apostoli, care mărturiseau măririle lui Dumnezeu sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu. Dacă facem o legătură între ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări", și între faptul că oamenii auzeau spunându-se de către Sfinții Apostoli măririle lui Dumnezeu, știm ce anume spune Duhul Sfânt în sfintele slujbe ale Bisericii noastre, știm că Duhul Sfânt descoperă măririle lui Dumnezeu.

Sfintele slujbe ale Bisericii noastre au rostul de a ne pune în lucrarea de preamărire a lui Dumnezeu. Mai întâi de toate ne prezintă adevărurile de credință și ni le prezintă în așa fel încât noi să le și trăim, nu numai să le știm. La sfintele slujbe avem putința să cunoaștem adevărurile de credință ale Bisericii noastre descoperite de Duhul Sfânt oamenilor vrednici de cunoștința lui Dumnezeu, întrupate în învățăturile pe care noi apoi le trăim. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre se întemeiază pe adevărurile descoperite de Dumnezeu. Știm că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului și că adevărurile de credință ale Bisericii noastre sunt adevăruri descoperite de Duhul Sfânt, întrupate de Duhul Sfânt în textele de slujbă și trăite de credincioșii care iau parte la sfintele slujbe. Fiind vorba de sfintele slujbe înțelese ca o altă Filocalie sau ca Filocalia pentru toți, este firesc să ne întrebăm în ce înțeles și cum anume sfintele slujbe ne învață cum să ne curățim, cum să ne luminăm și cum să ne desăvârșim. Pentru că acesta este conținutul Filocaliei. Noi ne-am înțeles că în titlul Filocaliei se spune: "Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care ne arată cum poate omul să se curățească, să se lumineze și să se desăvârșească". Fără să se fi gândit cineva anume la lucrul acesta, că sfintele slujbe au și rostul acesta de a ne învăța cum să ne curățim, cum să ne luminăm și cum să ne desăvârșim, dacă cercetăm cuprinsul sfintelor slujbe ca învățătură, ne dăm seama că putem învăța din ele și cum să ne curățim, și cum să ne luminăm și cum să ne desăvârșim.

Vremea în care se urmărește în chip deosebit curățirea credincioșilor este vremea numită a Triodului. Triodul este o carte de slujbă care cuprinde zece săptămâni din anul bisericesc, săptămânile pregătitoare pentru Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru sărbătorirea cu vrednicie și cu simțire a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre învierea Domnul Hristos se spune în cărțile de slujbă că este "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu". Lucrurile duhovnicești, lucrurile supralogice nu pot fi cercetate cu măsurile omenești. "Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" a zis Domnul Hristos către Sfântul Apostol Petru care L-a mărturisit ca "Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16-17). "Nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta - nu firea omenească, cu din cunoștință omenească ai ajuns la această mărturisire, la această convingere, ci - Tatăl Meu Cel din ceruri ți-a descoperit ție aceasta".

Știind noi că "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu" o poate înțelege - atât cât poate fi cuprinsă în marginile firii omenești - numai cei curați cu inima, sfânta noastră Biserică a rânduit o vreme de pregătire pentru Sfintele Paști, vremea Triodului. Triodul este cartea de slujbă pregătitoare pentru Sfintele Paști. În această carte, care este pentru a fi întrebuințată la slujbă - nu este o carte de studiu ci o carte de gândire și de trăire ortodoxă - sunt cuprinse învățături în legătură cu urcușul duhovnicesc spre Paști, care începe cu curățirea sufletului prin post, prin rugăciune. Începutul Triodului este cu zece săptămâni înainte de Paști și în ziua în care începe, în duminica în care începe, ni se atrage atenția asupra pildei cu vameșul și fariseul, iar rânduielile de slujbă, alcătuirile de la slujba din acea duminică ne atrag atenția să fim ca vameșul cel smerit dar să avem și faptele fariseului celui mândru. Să ocolim mândria, în loc de ea să avem smerenie, dar să avem cu adevărat faptele fariseului și smerenia vameșului.

În a doua duminică a Triodului este vorba despre fiul risipitor, de altfel duminica se și numește Duminica Fiului Risipitor, în care ni se atrage atenția asupra tatălui primitor. Eu aș numi mai bine pilda cu fiul risipitor - dacă ar înțelege toți despre ce e vorba - pilda tatălui primitor. În pilda aceasta se arată bunătatea lui Dumnezeu, pentru că Tatăl primitor este Dumnezeu, față de cei care se pocăiesc și se întorc de la rău la bine, pocăința fiind părăsirea păcatului. În această pildă se arată bunătatea tatălui care l-a avut în vedere pe fiul plecat de acasă totdeauna ca fiu și l-a primit la întoarcerea lui tot ca pe fiul său, pentru că totdeauna l-a gândit ca fiu al său. Când s-a întors fiul risipitor acasă se spune în Sfânta Evanghelie că tatăl a alergat înaintea lui și a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat și l-a primit. Îmi place să spun aici în legătură cu fiul risipitor că tatăl primitor nu l-a pus în studiu pe fiul care se întorcea, nu a zis: să vedem ce va face acum, ce va zice, ci l-a primit. De ce nu l-a pus în studiu? Pentru că nu era cercetător științific, nu era cercetător psihologic, ci era tată. El nu l-a putut primi altfel decât cum primește un tată pe un copil. L-a primit cu inimă de tată. Și Dumnezeu este Tatăl nostru și ne primește. E încurajatoare această pildă cu tatăl primitor sau cu fiul risipitor care s-a întors acasă. În continuare e vorba despre judecata de apoi într-altă duminică, mai departe despre post, despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Stimați ascultători, așa e la sfintele slujbe. Acestea sunt rânduielile de slujbă ale Bisericii noastre care ne pun în legătură cu Mântuitorul, adică nu-L prezintă pe Mântuitorul ca într-o predică sau ca într-un studiu, ci ni-L pun în față, ne pun pe noi în fața Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre toate slujbele sfintei noastre Biserici, cea mai însemnată este Sfânta Liturghie. Însă slujbele Bisericii noastre toate sunt și pregătitoare pentru Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este slujba cea mai înaltă, cea mai de căpetenie. În limba franceză cuvântul "liturgié" nu înseamnă Liturghie, înseamnă toate slujbele rânduite pentru fiecare zi, pentru că toate sunt pregătitoare pentru Liturghie. Nu se desparte Sfânta Liturghie de celelalte slujbe ale Bisericii, de slujbele pregătitoare. Și Liturghia propriu-zisă se numește "Liturgié Eucharistique", Liturghie Euharistică. Sfânta Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare. Avem pe scurt rezumatul sărbătorilor de peste an, începând cu Buna Vestire și cu Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică cu Întruparea Mântuitorului, pentru că la fiecare Sfântă Liturghie este și o Întrupare. O întrupare în înțelesul că ni se pun înainte pâinea și vinul care la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile se spune că închipuiesc Trupul și Sângele Mântuitorului și care după aceea se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci Cinstitele Daruri întâi închipuiesc Trupul și Sângele Domnului Hristos și după aceea sunt în realitate Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cu care ne împărtășim.

De obicei credincioșii noștri știu că la Sfânta Liturghie se pomenește Cina cea de Taină, pentru că se spune "Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu" și "Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu", cuvinte rostite de Domnul Hristos la Cina cea de Taină. La Cina cea de Taină, Domnul Hristos după ce a rostit cuvintele acestea, a spus: "Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea" (Luca 22, 19). Deci Domnul Hristos a rânduit să se facă în continuare ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină, adică să se facă Sfânta Liturghie. Așa încât nu-i de mirare că la Sfânta Liturghie pomenim Cina cea de Taină și cuvinte de la Cina cea de Taină, cuvintele Domnului Hristos. Însă la Sfânta Liturghie nu pomenim numai Cina cea de Taină, pomenim și alte evenimente. Și anume, înainte de a rosti preotul cu glas tare "Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate", preotul spune așa: "Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare - de porunca dată de Domnul Hristos, ca aceasta să o facem întru pomenirea Lui - și de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de Cruce - deci de Vinerea Mare, de Jertfa Domnului Hristos - de groapă - de înmormântarea Domnului nostru Iisus Hristos -, de Învierea cea de a treia zi - de Sfintele Paști - de suirea la cer - de înălțarea la cer a Domnului Hristos - și de a doua iarăși slăvită venire, - aducându-ne aminte de aceste evenimente pe care le sărbătorim în cuprinsul Sfintei Liturghii - ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate". E vorba de Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, de pâinea și vinul pregătite pentru a deveni Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pe care le luăm dintre ale lui Dumnezeu, sunt ale lui Dumnezeu și din ale Lui I le aducem lui Dumnezeu, ca să se prefacă în Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Și atunci preotul cere de la Dumnezeu Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt să sfințească Cinstitele Daruri, ca să devină Trupul și Sângele Domnului Hristos. Aici avem amintirea pogorârii Duhului Sfânt, pentru că zice: "Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste darurile acestea". Fără Rusaliile Sfintei Liturghii, adică fără pogorârea Duhului Sfânt peste Sfintele Daruri nu există Liturghie, nu se poate oficia Liturghia. Liturghia cuprinde și pogorârea Duhului Sfânt, deci cuprinde și Rusaliile. Așa încât Liturghia este o sărbătorire cuprinzătoare în acest înțeles, că pomenește evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pomenește Intrarea în Ierusalim de pildă, căci zicem la Sfânta Liturghie "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin e cerul și pământul de mărirea Lui, osana întru cei de sus lui Dumnezeu". "Osana întru cei de sus lui Dumnezeu" au zis oamenii la intrarea în Ierusalim a Domnului Hristos. Pomenim joia sfintelor patimi, adică Cina ce de Taină, pomenim Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe Cruce, pătimirea Lui pentru noi, pomenim înmormântarea Lui de către Iosif și Nicodim. Așa mi-e de drag Sfântul Iosif din Arimateea, care L-a cinstit pe Domnul Hristos într-o vreme când mulți Îl necinsteau. L-au condamnat, L-au răstignit, și el a fost dintre cinstitorii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Apostolii s-au retras și el a avut îndrăzneală, spune Sfântul Evanghelist Marcu, s-a dus la Pilat și a cerut trupul Domnului Hristos, să-l înmormânteze cu cinste. Și l-a înmormântat cu cinste, într-un mormânt pe care I l-a oferit Domnului Hristos chiar Iosif din Arimateea, un mormânt nou în care nu a mai fost nimeni.

Apoi pomenim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. După ce ne împărtășim cu Sfintele Taine, preotul slujitor spune: "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim; că Tu ești Dumnezeul nostru, pe altul afară de Tine nu știm, numele Tău numim. Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat". Și de câte ori pomenim de fapt Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în duminici, spunem și această alcătuire. La Sfânta Liturghie - să mai adăugăm ceva și de la Paști - zicem: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine-a strălucit. Saltă acum și te bucură Sioane, iar tu Curată Născătoare de Dumnezeu, veselește-te întru Învierea Celui Născut al tău". Și mai zicem încă o alcătuire de la Sfintele Paști: "O, Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase, o înțelepciunea și cuvântul lui Dumnezeu și puterea, dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăși cu Tine în ziua cea neînserată a împărăției Tale". Sunt cuvinte pe care le rostesc preoții în gând, în taină cum zicem noi, după ce se împărtășesc cu "dumnezeieștile, sfintele, preacuratele, cinstitele, nemuritoarele și de viață făcătoarele, înfricoșătoarele lui Hristos Taine", cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos date nouă ca să intre Domnul Hristos în alcătuirea mădularelor noastre. Așa spunem într-o rugăciune pe care o spunem după ce ne împărtășim cu Sfintele Taine: "intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi și-n inimă, arde spinii tuturor păcatelor mele; curățește-mi sufletul; sfințește-mi gândurile, întărește-mi încheieturile împreună cu oasele; numărul drept al celor cinci simțuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; curățește-mă, spală-mă și mă îndreptează, înțelepțește-mă, îmbunătățește-mă și mă luminează; arată-mă sălaș numai Duhului Sfânt și să nu mai fiu sălaș păcatului, ci Ție casă prin intrarea Împărtășirii". Și acum urmează ceva ce e deosebit de frumos: "Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima". Nu ne bazăm numai pe puterile noastre, ci aducem rugători pentru acesta: "Rugători aduc Ție pe Înaintemergătorul, pe Sfinții Apostoli, pe mai marii cetelor puterilor cerești și împreună cu aceștia și pe Preacinstita și Preacurata Maica Ta, ale căror rugăciuni primindu-le Hristoase al meu, pe mine, slujitorul Tău, fiu al luminii mă fă".

Asta-i Filocalia cea trăită, asta-i Filocalia tuturor, sfintele slujbe care ne angajează mai mult decât o Filocalie care trebuie studiată, pe care nu avem vreme să o citim măcar odată și pe care nu o găsim și pe care o înțelegem greu, și care e mai mult pentru o elită de gânditori duhovnicești, iar sfintele slujbe sunt pentru noi toți. Și Filocalia aceasta, care este o altă Filocalie, sau care este Filocalia pentru toți, ne pune în legătură și cu Maica Domnului, pentru că la Sfânta Liturghie de pildă - făcând abstracție că la sfintele slujbe în general e pomenită Maica Domnului -, după ce se spun cuvintele "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ție Îți mulțumim Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru", ca și când ar vrea slujitorul sfințit să ne aducă aminte să nu uităm de Maica Domnului, se spun cuvintele: "Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria", iar credincioșii izbucnesc din sufletele lor alcătuirea "Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată, și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii, și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune, pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim". Sau, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: "De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc și neamul omenesc. Ceea ce ești biserică sfințită și rai cuvântător, lauda fecioriei din care Dumnezeu S-a întrupat și prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că brațul tău scaun l-a făcut și pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat; de tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura, mărire ție". Și bineînțeles și alte alcătuiri de felul acesta, care pun în evidență pe Maica Domnului, pentru că Biserica noastră este o Biserică cinstitoare a Maicii Domnului, Biserica noastră este o Biserică reprezentată în cer de Maica Domnului care este înălțată și cu sufletul și cu trupul la cer, după cum mărturisim când spunem "Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni neadormită și întru folosință nădejdea cea neschimbată, mormântul și moartea n-au ținut-o". Să știți că Domnul Hristos a respectat smerenia Maicii Domnului până la așa măsură că Maica Domnului a murit așa cum mor toți oamenii, a murit întru smerenie și a fost înmormântată, și din mormânt, credem noi, a fost înviată și scoasă și ridicată la cer: "mormântul și moartea n-au ținut-o, căci ca pe Maica Vieții, la viață a mutat-o Cel ce S-a sălășluit în pântecele ei cel pururea fecioresc".

Astfel de cuvinte împodobesc mintea credincioșilor care iau parte la sfintele slujbe, care prețuiesc sfintele slujbe, care slujesc la sfintele slujbe. Vă rog să rețineți lucrul acesta: toți credincioșii trebuie să slujească la sfintele slujbe. Nu ne ducem la spectacol când mergem la biserică. Nu slujesc la biserică numai preoții, nu slujesc la biserică numai diaconii, nu slujesc la biserică numai cântăreții, preoții, diaconii, ci toți credincioșii trebuie să slujească la biserică. Pentru toți sunt îndemnurile la rugăciune, pentru toți sunt îndemnurile la preamărirea lui Dumnezeu.

Stimați ascultători, adevărul este că dacă gândim sfintele slujbe ca pe o Filocalie, învățăm din sfintele slujbe cum să ne curățim, cum să ne luminăm și cum să ne desăvârșim, nu numai din texte, ci mai ales din textele trăite la sfintele slujbe. Acesta-i vuietul Duhului, adică vuietul Duhului ca să fie vuiet trebuie să fie întrupat nu numai în gândurile noastre, ci și în cuvintele noastre, în toată ființa noastră să revărsăm gândurile Duhului prin puterile trupului, prin puterile sufletului și ale trupului, și atunci ne angajăm la o trăire filocalică, care oricum e mai la îndemână pentru fiecare dintre noi decât Filocalia cea pe care o ținem în raftul din bibliotecă. Eu vă pun la inimă lucrurile acestea, deocamdată așa cum le-am prezentat, și aș vrea să fie aceasta mai mult o sugestie, pentru a înțelege sfintele slujbe în eficiența lor, în efectele lor, în lucrarea lor, ca un vuiet al duhului la care participăm și noi ca să vuiască și mai tare, cu și mai multă putere, Duhul Sfânt întru preamărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru preamărirea lui Dumnezeu-Tatăl, pentru preamărirea lui Dumnezeu-Fiul, pentru preamărirea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, întru cinstirea Maicii Domnului, întru cinstirea sfinților și într-o viață care să ne recomande pe noi ca unii care gândim și trăim filocalic. Dumnezeu să ne ajute la toți. Vă mulțumesc.

 

Vorbiți-ne despre Treimea divină.

Sfânta Treime este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeu unul în ființă și întreit în persoană, este o taină pe care nu o înțelegem, pe care o primim prin credință și nu o înțelegem. Cuvântul "treime" nu se găsește în Sfânta Scriptură, în Sfânta Evanghelie, dar se găsește în slujbele Bisericii noastre, de exemplu Sfânta Treime este pomenită în Sfânta Liturghie de cinci ori, ca Sfântă Treime sau ca Treime: "Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt", "Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim, și făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngerești", "Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită", "Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de-o ființă și nedespărțită", "Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne". Sunt cuvinte în care la Sfânta Liturghie e pomenită Sfânta Treime. Nu a putut nimenea și nu va putea nimenea niciodată să dezlege taina Sfintei Treimi, pentru că tainele rămân taine, le și cunoaștem și ne rămân și necunoscute. Ne plecăm cu smerenie în fața adevărurilor de credință de felul acesta, gândiți-vă de pildă că într-o alcătuire de la sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos se spune "taina nu suferă ispitire", deci taina rămâne taină. Așa încât și taina Sfintei Treimi rămâne pentru noi o taină a credinței noastre în fața căreia ne plecăm. Taina Sfintei Treimi este prezentată în slujbele noastre ca întrupări ale tradiției de gândire bisericească, iar Sfânta Scriptură este începutul Tradiției bisericești. De altfel a fost o vreme când Sfânta Scriptură nu era și în care totuși Evanghelia se propovăduia. După ce s-a scris Evanghelia, cele patru înfățișări de la Matei, Marcu, Luca și Ioan, după ce s-au scris cărțile Sfinților Apostoli pe care le avem în Noul Testament, Noul Testament a devenit un monument al Tradiției bisericești numit Sfânta Scriptură, pe care după aceea părinții cei duhovnicești l-au continuat prin scrierile lor, prin Filocalia de exemplu. Filocalia este o parte din Tradiția bisericească, din gândirea Bisericii de-a lungul veacurilor.

Cinstirea sfinților nu știrbește cinstirea lui Dumnezeu?

Nu, nu știrbește și nu împuținează, pentru că Domnul Hristos a spus "Cel ce vă primește pe voi pe Mine Mă primește și cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă" (Luca 10, 16), ceea ce înseamnă că Domnul Hristos vrea ca să-i cinstim și pe cei care sunt ai Lui. Noi nu-L întâlnim în Sfânta Evanghelie pe Domnul Hristos singur decât atunci când Se retrăgea pentru rugăciune. În rest totdeauna a fost cu cineva, și cei cu care a fost Domnul Hristos sunt vrednici de cinstire și așa toți sfinții lui Dumnezeu, pentru că nu împuținează, nu are cum să împuțineze cinstirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faptul că cinstești pe cei ce tot lui Hristos I-au slujit și tot la Hristos duc. Biserica noastră nu cinstește numai pe sfinții lui Dumnezeu, ci cinstește și pe oamenii credincioși, pe credincioșii care sunt în Biserică. Ați băgat de seamă că preotul când tămâiază, tămâiază mai întâi altarul, ca locul cel mai înalt în biserică, după aceea icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului, icoanele sfinților și după aceea și pe credincioși, ca unii care sunt vrednici de cinstire fiind în Biserica lui Dumnezeu, fiind în legătură cu Domnul Hristos, fiind în legătură cu Maica Domnului și cu sfinții lui Dumnezeu.

Există mântuire în afară de Biserică?

Sfântul Ciprian spune că în afară de Biserică nu există mântuire, numai că niciodată nu s-a precizat sută la sută până unde ține Biserica, care sunt marginile Bisericii. Părintele Stăniloae vorbește despre Biserică deplină, numind Biserica Ortodoxă, și despre biserici nedepline. Dumnezeu știe câți va mântui dintre cei din Biserică și câți va mântui din cei care sunt, să zicem așa, în bisericile nedepline. Personal cred că Dumnezeu va mântui mult mai mulți oameni decât credem noi că se mântuiesc.

Dacă în zi de post ni se oferă ceva care nu este de post, să acceptăm sau să refuzăm?

Dacă vrem să postim și postim de fapt, putem să spunem foarte simplu că am vrea ceva de post dacă s-ar putea, sau dacă nu, refuzăm, dacă-i vorba așa de o simplă prăjitură sau o ciocolată, putem să o refuzăm politicos, spunând că postim. Adică să nu-și închipuie cineva că-i greșit să spună că postește. E greșit să te lauzi cu postul, dar să spui că postești când se postește nu-i nici o laudă, pentru că ar trebui să postească și aceia care-ți oferă mâncare care nu-i de post.

În cadrul Sfintei Liturghii preotul spune în taină unele rugăciuni. Nu credeți că ar fi bine ca acestea să fie auzite și de credincioși?

În unele locuri se citesc și cu voce tare, Biserica noastră are însă rânduiala să se citească în taină. Cred că lucrul acesta l-ar putea face foarte bine preoții primind și o binecuvântare de la Ierarhii lor, ca să poată să le citească cu glas tare, pentru că ele de fapt sunt ziditoare de suflet. De exemplu, pe Î. P. S. Serafim l-am auzit de mai multe ori, și la noi la mănăstire și în alte părți unde am slujit cu el, citindu-le cu glas tare. Era Arhiereu și el "drept învață cuvântul adevărului", așa încât nu am avut nici o îndoială despre treaba aceasta.

Credeți că această generație tânără va reînvia viața creștină de odinioară?

Dacă ar fi numai atât, să te aduni într-o sală, cred că da. Numai că să știți că de la zis până la făcut e cale lungă. Părintele Arsenie avea o vorbă, că "Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă". Și mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, venea câteodată pe la mine și ziceam: Mamă, numai dumneata singură ai venit? "Da numa?, că o mai zis unele și altele dintre femeile de la noi că vin, da? când să plecăm n-o mai venit nici una". Zic: Știi cât e de departe de la zis până la făcut? Cât e de la noi din sat până la mănăstire. Așa e și cu chestiunea aceasta, ne întâlnim, ne auzim, e frumos, însă e greu de împlinit. Când se face cineva călugăr i se spune că bun lucru a ales, numai de-l va și împlini. Că "lucrurile cele bune cu osteneală se câștigă și cu greutate se împlinesc". Domnul nostru Iisus Hristos spune că "Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, se-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24), crucea fiind efortul necesar de a te depăși pe tine însuți. Dacă ne angajăm în felul acesta, e nădejde de reînviere. Dacă nu ne angajăm în felul acesta, atunci ne-am întâlnit, ne-am bucurat, ne ținem minte. E frumos și asta, dar nu-i destul.

Unii iubesc dreptatea din legea Vechiului Testament și spun că trebuie ținută sâmbăta ca zi de odihnă. Ce părere aveți despre aceasta?

Nu-i putem lămuri, putem doar să le dăm niște indicații în legătură cu scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul din Filocalie volumul II, "Capetele gnostice", unde se vorbește despre sâmbătă și sâmbetele sâmbetelor și despre tăierea împrejur și despre tăierea tăierii împrejur, sunt niște aprecieri în legătură cu superioritatea creștinismului. Noi de altfel ne ținem de învățătura Bisericii, nu ne ținem de altceva. Dacă ne lăsăm conduși de învățătura Bisericii, învățătura Bisericii fiind norma credinței noastre, nu avem nici un fel de probleme. Adică nu ne gândim că s-ar putea întâmpla să nu fie bine. Însă ei se orientează după texte literare din Scriptură, întreabă totdeauna unde se scrie în Sfânta Scriptură că trebuie schimbată sâmbăta cu duminica, ori așa ceva noi nu găsim, decât așa, niște referiri. Și atunci nu putem să găsim niște argumente atât de puternice încât să-i convingem și pe cei care nu au convingerile noastre. Pe noi ne interesează să ne mergem calea, și dăm slavă lui Dumnezeu că suntem în Biserica cea adevărată, care ne dă și învățătura sfântă, ne dă și ajutor ca să împlinim cele bune. Pentru noi e foarte bine așa cum este, de pildă sunt deosebit de mulțumit să aud la slujbă și să spun la slujbă, cu cântare, cuvinte ca acestea, în ziua duminicii: "Preabinecuvântată ești Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât și noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine ești cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, cel ce bine ai voit așa, mărire Ție". Sunt niște rânduieli care au intrat în componența existenței noastre și din care nu ne mai poate clinti nimenea. Și trăirea noastră este argumentul cel mai puternic pentru noi, și eventual poate să fie o argumentare și pentru alții.

Ce e mai presus, Taina sau Ierurgia? Cununia este o Taină, pe când călugăria este o Ierurgie.

Nu se pune problema din punct de vedere al intrării într-una sau în alta. Taina cununiei este o Taină, una din cele șapte Taine, poate că și călugăria ar putea fi socotită într-un fel la Taine. Numai că Biserica noastră socotește intrarea în călugărie Ierurgie. Însă ca viață, ca stil de viață, totdeauna Biserica a prețuit călugăria mai presus de viața de familie. Chiar dacă nu detestă și nu contestă viața de familie, socotește că întâi sunt călugării și după aceea sunt ceilalți. Noi nu ne socotim mai buni decât alții, ne silim să ne îndeplinim datoriile, pentru că nu putem să ne comparăm cu alții. Pentru unii calea lor e căsătoria, pentru alții calea lor e călugăria, așa încât până la urmă Dumnezeu știe cum vom fi primiți unii sau alții înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce mă nemulțumește pe mine personal este că mulți dintre călugări nu au virtuți sociale și că nu se realizează în călugărie virtuțile sociale cum se realizează în viața de familie. În viața de familie este o participare între membrii familiei, părinți, copii, soți, unul față de altul, e o integrare, să zicem așa, un fel de participare până la integrare. În Sfânta Evanghelie Domnul Hristos are cuvântul că "cei doi vor fi un trup" (Matei 19, 5), așa încât, cum în trup există doi ochi și o singură vedere, două urechi și un singur auz, două nări și un singur miros, două mâini și o singură lucrare, două picioare și un singur mers, totul se realizează în unitate, sau ar trebui realizat în unitate. Apoi fericirea, fericirea fiecare și-o lucrează prin fericirea celuilalt, îl fericești pe cel de lângă tine ca să fii tu fericit. Sunt niște lucruri care în călugărie de multe ori nu se pot realiza și de fapt nu se realizează, pentru că există o tendință de însingurare și de singularizare. Așa este în general, așa se prezintă lucrurile, și atunci până la urmă numai Dumnezeu știe cine și cum va fi primit călugăr fiind, sau cum va fi primit din viața de familie. Sunt și ridicări și căderi și în viața de familie și în viața călugărească.

Este păcat să-ți schimbi mereu duhovnicul?

În general e bine să te ții de unul, că dacă sunt mai mulți te încurcă. Să treci de la unul, să zici că nu te înțelege și te duci la altul și te înțelege într-alt fel și ajungi la alte necazuri. Cel mai bine este să te ții cât poți de unul, dar eu de exemplu, dacă l-am pus pe unul pe direcție bună, nu mai zic să se spovedească numai la mine, pentru că eu sunt departe. Zic: de acum încolo te poți spovedi la orice preot duhovnic și Dumnezeu să-și ajute să te spovedești mai des, să te împărtășești mai des, și nădejde la mila lui Dumnezeu, când e omul pus pe o direcție bună. La început îl ții numai tu, ca să nu-l încurce altul.

Dați un canon pentru pierderea fecioriei.

Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învață Biserica în chestiunea aceasta?

Personal.

Dragă, mai întâi de toate canonul e necazul care vine după asta și frământarea de conștiință. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineînțeles dacă omul mărturisește, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfânta Împărtășanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt în comentarul la Epistola II către Corinteni în care spune: "Pe mine nu mă interesează anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai așteptăm să treacă anii, și dacă nu s-a vindecat, ce folos că au trecut anii?" Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în fața lui Dumnezeu. Pentru că să știți că păcatele nu trebuie categorisite după un șablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cândva un cetățean din părțile Făgărașului, și zice către mine: "Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot". Și eu când am auzit așa, am zis: bine, dar ai putea totuși să-l spui? Și a spus: "Da părinte, că îl știe tot satul". Și să știți că a fost ceva grav, într-adevăr grav: "Părinte, eu am omorât pe un fiu al meu". Într-o împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soția lui, copilul a intrat între ei - nici nu am mai întrebat: și cum l-ai lovit? -, l-a lovit și a murit. Și a făcut omul nouă ani de închisoare. Și m-am gândit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu știu ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el - în gândul meu am zis: îl las să se împărtășească, am zis eu în gând dar nu i-am spus nimic -: la biserică mergi? Zice: "Nu, părinte". Și asta o știe tot satul, probabil. Te rogi dimineața și seara? "Nu mă prea rog". Postești? "Nu!" Și am zis: acestea care le faci tu acum sunt mai mari decât acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi. Așa că lucrurile nu pot fi gândite numai așa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care ești.

Vorbiți-ne despre trezvie.

Trezvia este ceea ce se numește priveghere, adică luare-aminte, asta-i trezvia. O stare în care nu ești somnolent, în care știi ce se întâmplă cu tine, știi ce se întâmplă în jurul tău, e faptul de a fi treaz, sufletește treaz. Adică nu înseamnă să nu dormi ca să fii treaz, că dacă nu dormi, apăi nu ești treaz nici când nu dormi. E vorba de a avea măsura aceasta de a cunoaște, de a știi ce se întâmplă, de a înțelege ceva. Asta-i trezvia, starea de om treaz.

Cum putem să ținem post mâncând la cantină?

Poate vă faceți voi de post, important este să fii hotărât pentru post, că până la urmă tot poți posti. Să știți că la capitolul post sunt cel mai elastic. De ce? Pentru că și eu am trăit între oameni care nu au postit și nici eu nu postesc de când mă știu. Postesc de când sunt la mănăstire, postesc întins, așa, dar nu un post riguros, un post moderat, un post pe care l-aș putea duce și când nu-i post, dacă-i vorba. Cei care mănâncă la cantină nu pot să renunțe de fiecare dată la mâncarea de la cantină, și atunci eu zic așa, că dacă mănâncă totuși și de la ei, atunci în zi de post să mănânce de post. Și dacă ajung în situația de a putea mânca de post, unde pot mânca de post să mănânce de post. Adică să-și dovedească dorința de a posti. Sau să facă altceva, de exemplu să înmulțească rugăciunea. În Filocalie, parcă la Talasie Libianul, este un cuvânt care zice că "Domnul Hristos s spus <<Dacă vă vor prigoni într-o cetate, mergeți în cealaltă>>". Și asta ar însemna că dacă nu poți să rămâi în cetatea postului, să intri în cetatea rugăciunii. Adică să-ți găsești ceva de făcut din care reiese că tu de fapt nu vrei să fii călcător de rânduială, pentru că postul totuși nu e o poruncă, ci e o rânduială. Nu vrei să fii călcător de rânduială, ești disciplinat, ai vrea să faci mai mult, dar deocamdată la puterile tale nu se poate mai mult, și atunci faci altceva, citești un Paraclis, sau zici "Doamne Iisuse" un sfert de oră, faci ceva așa ca să-ți dovedești tu ție că ai vrea să faci și în chestiunea pe care nu o faci, nu o poți face.

Este bine să îngenunchem în biserică duminica?

Faci și tu ce fac toți ceilalți. Dragă, care-i situația? Să știți că de fapt duminica nu se îngenunchează, după rânduiala Bisericii. Apăi sunt unii oameni care dacă n-ar îngenunchea duminica n-ar mai îngenunchea niciodată. Așa că eu m-am pomenit într-un context de existență în care îngenuncheam totdeauna duminica, așa cum îngenunchem în celelalte zile, în zilele obișnuite, la Sfânta Evanghelie, la ieșirea cu Cinstitele Daruri și la "Pe Tine Te lăudăm". Numai la Teologie am aflat că duminica nu se îngenunchează și așa mai departe. E o chestiune în care te orientezi și după ceilalți. Adică dacă se obișnuiește să se îngenuncheze, nu te ții tu că tu ești acela care știi și îi mai înveți și pe alții. Îngenunchezi și tu acolo, că nu ți se întâmplă nimic, și după aceea când te duci la tine acasă, dacă știi că nu se îngenunchează nu îngenunchezi, și Doamne-ajută!

Vă rugăm să explicați versetul "Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua" .

Celui ce are cunoștință i se va da făptuire, celui ce are făptuire i se va da cunoștință și va progresa așa înainte. Celui ce are numai părerea că are ceva, va ajunge în situația de a pierde și părerea, pentru că își va da seama că nu are.

Există soartă? Prin rugăciuni se poate schimba soarta omului?

Prin părțile noastre, când eram eu pe acasă, ziceau oamenii să "soarta-i ca moartea", adică nu o poți înlătura, nu o poți ocoli. Eu cred că există totuși un cadru. Nu se poate nega faptul că noi venim în lumea aceasta într-un anumit cadru, într-un anumit context existențial care nu poate fi indiferent. De exemplu eu în situația mea specială, nu se poate zice că lucrul acesta este o chestiune care putea să o evite cineva, nici eu nici alții. Și atunci, iată e un fel de soartă, adică un cadru, un făgaș pe care trebuie să merg și în care trebuie să mă dezvolt, altfel decât se dezvoltă cei care au altă situație. După aceea faptul că am venit într-o anumită familie, familie de țărani, este totuși un cadru dat. Cadrul acesta e într-un fel fix, dar în cadrul acesta fiecare din noi ne lucrăm înaintarea, progresul duhovnicesc, și aceasta nu mai depinde de cadru, ci depinde și de ceea ce putem face noi în cadrul dat, care totuși este un dat. Și totuși rămâne cum zic oamenii: "soarta-i ca moartea".

Ce să facem pentru a înainta în iubirea duhovnicească?

"Trebuie să ne curățim simțirile ca să-L vedem pe Hristos". Să ne despovărăm de ceea ce stă împotriva iubirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul, v-am spus ieri, are cuvântul că "dragostea e născută de nepătimire". Pe măsura curățirii de patimi înaintăm și în iubire.

Pe omul căzut îl părăsește Dumnezeu?

Sfântul Serafim de Sarov spune că Duhul Sfânt nu Se retrage cu totul de la om decât la moarte, în cazul în care sufletul nu merge la bine. Până trăiește omul e nădejde de bine, în sensul că Duhul Sfânt îl poate ajuta la pocăință. Posibilitatea de pocăință este și prin Duhul Sfânt. Mai de aproape nu știm noi cât e de prezent, cum e de lucrător și așa mai departe. Important este să fim oameni vrednici de Duhul Sfânt și vom avea pe Duhul Sfânt. Și să nu uităm de vuietul Duhului, slujbele, de ceea ce înmulțește Duhul.

De unde putem ști că Biserica Ortodoxă este Biserica drept-măritoare?

Putem să știm de acolo că are vechimea de la Mântuitorul și că adevărurile de credință ale Bisericii noastre comparate cu ceea ce cred alții sunt mai luminate. Nu pentru că suntem ortodocși, dar vorbind așa comparativ, de pildă dacă e vorba de unii care nu cinstesc pe Maica Domnului și noi cinstim pe Maica Domnului, sigur că suntem mai presus de ei. După aceea faptul că avem Sfintele Taine pe care alții nu le au, și așa mai departe. Dacă analizăm lucrurile și cercetăm, constatăm până la urmă că Biserica noastră este Biserica autentică în raport cu celelalte.

Cum poate fi tâlcuit cuvântul "De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine"?

E vorba de participarea Sfântului Apostol Pavel la patimile Domnului nostru Iisus Hristos. El are în vedere și Botezul ca înmormântare a omului vechi și învierea omului nou. El, ca omul răstignit, nu mai face ceva deosebit în fața Domnului Hristos, ci Îl lasă pe Domnul Hristos să lucreze. Poate că așa s-ar înțelege.

Vă rugăm să ne recitați poezia "Colind" de Vasile Voiculescu.

În coliba-ntunecoasă,
Din carne și os lucrată
A intrat Hristos deodată.
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu boltă de mărgărit,
Și pe ea soare și stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Și pe el Domnul Hristos
Care mult Se bucura.
Duhul Sfânt Se-alătura
Și acolo rămânea
Și acum și pururea.
Și noi Doamne ne-am sculat,
Colibele-am curățat,
Uși, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, somnul te paște?
Suflete, scoli și cunoaște
Luminos Prunc că Se naște,
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L ține,
Duhul Sfânt cu drag-L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul lin îmi spune,
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mai mișc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.

 

10 noiembrie 1994


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.