Binecuvântatul Pãrinte Benedict

 

Parintele Benedict Ghius

Despre Pãrintele Benedict Ghius auzisem, cu mult înainte de a-l vedea pentru prima datã la chip, de la Mihai Urzicã, care avea pentru el o imensã pretuire, ca, de altfel, mai toatã lumea curat implicatã a Bisericii. Din toate cele ce ni le spusese Mihai, doar de douã-trei lucruri, notorii de altfel, mi-amintesc. De faptul cã Pãrintele fãcuse ani buni de puscãrie comunistã. De faptul cã fusese, pentru lung timp, unul dintre Pãrintii cei mai duhovnicesti, strãlucitori, de la Patriarhie. Si ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, dupã iesirea din închisoare, se pusese problema sã fie fãcut arhiereu, i se întocmise chiar "dosarul" în vederea acestui act, totul era pregãtit, dar masinatii externe (Securitatea!) si interne (gelozia de breaslã!) îl feriserã de aceastã corvoadã. Spun "corvoadã", pentru cã dupã ce l-am cunoscut, atât cât puteam eu sã-l cunosc, mi-am dat seama cã pentru un om atât delicat si, într-un fel, atât de fragil (în sensul cel mai bun al cuvântului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degrabã o povarã.

Un episod, pe care chiar Pãrintele ni l-a povestit o datã, are însã si o notã de haz. În perioada imediat urmãtoare lui ’64, dupã eliberarea generalã a tuturor detinutilor politici, s-a pornit un mare scandal în legãturã cu biserica româneascã din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a cãrei "recuperare" sub jurisdictia Patriarhiei noastre era doritã mult de puterea comunistã. Cum Pãrintele Benedict fusese în tinerete prieten cu preotul din acea vreme al acestei biserici, cum statura sa moralã si duhovniceascã, aureolatã si de anii de temnitã comunistã, era extrem de impunãtoare, i s-a impus Pãrintelui, în pofida vointei lui si în ciuda oricãror încercãri de împotrivire, sã meargã la Paris si sã "actioneze" în consecintã. A plecat în cele din urmã, dar hotãrât sã nu dea curs practic "misiunii" încredintate. O datã ajuns acolo, românii locului, pentru care biserica era mai degrabã un bastion de rezistentã anticomunistã decât unul de întâlnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Pãrintele era necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist si putin a lipsit ca sã nu fie scos din Bisericã molestat. Noroc cã pãrintele paroh, prietenul sãu din tinerete, l-a luat sub protectie, a garantat pentru el si atunci a fost lãsat în pace. N-a schitat nici cel mai mic gest pentru a încerca sã-i convingã pe acei oameni sã revinã la Biserica Mamã, deoarece a realizat rapid cum stãteau lucrurile si cã orice întreprindere ar fi fost în van, mai mult ar fi tulburat lucrurile. Dupã o lunã de petrecere parizianã s-a reîntors în tarã, primind reprosurile respective din partea celor ce-l trimiseserã, dar cu o constiintã la fel de curatã ca si la plecare. Mi-aduc aminte de zâmbetul acela fin si usor amuzat cu care Pãrintele ne-a relatat aceastã întâmplare, ca cineva care povesteste o sotie din tinerete. "{stia, în tarã, mã închiseserã pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau sã mã ia la bãtaie cã as fi comunist!"

A fost, se pare, tot mai marginalizat si pânã la urmã a fost obligat sã se retragã la Cernica.

Cred cã însotindu-l pe Mihai Urzicã am fost acolo prima datã si am bãtut împreunã la usa Pãrintelui. Locuia pe malul lacului, într-o cãsutã vecinã cu cea în care locuise cu un veac înainte Marele Calinic. Inima mi se fãcuse micã si eram de tot pierit de emotie. Mihai reusise sã-mi transmitã toatã pretuirea lui si sã-mi creeze constiinta cã mã voi afla în fata unuia dintre vârfurile monahismului românesc. Stiam cã Pãrintele Benedict era nu numai un mare trãitor, dar si un om deosebit de cult, care fãcuse studii în Franta (la Strasbourg, dacã mi-amintesc bine), care citise mult, si nu numai în domeniul teologiei, dar si din diversele altele ale culturii, ceea ce-i conferea printre monahi o aurã de erudit. Mi-am dat seama atunci cã, la rândul lui, Pãrintele avea pentru Mihai Urzicã o dragoste si o pretuire egalã cu a acestuia. Considera cã el este cel care trebuia sã cearã învãtãturã si sfat de la Mihai si nu invers.

Mi s-a întâmplat sã am de câteva ori în viatã prilejul sã asist la întâlniri din acestea, "de gradul zero" duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteste o tensiune sufleteascã si duhovniceascã de o intensitate greu de suportat de cei mai slãbãnogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizatã" (energii din cele necreate odihneau peste ei si se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoanã a Taborului, cu o transfigurare evidentã a persoanelor respective (pentru cã Hristos era prezent între ele), o luminã nematerialã coborând peste ele, si toate acestea îti dãdeau, ca si Apostolilor, o dorintã certã si intensã de a face colibe în preajma lor si de a petrece vesnic cu ele.

La chip, Pãrintele nu era deloc chipul clasic de cãlugãr mare duhovnic. Barba îi era putinã, rarã, tunsã foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subtire, aproape transparentã, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor. Când l-am cunoscut, suferea deja de Parkinsonul acela puternic. Trebuia sã-si tinã o mânã cu cealaltã pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate si pãrea în toatã clipa cã se va frânge în scurt timp.

Privirea îi era de o nesfârsitã candoare si de o blândete binefãcãtoare. Numai infinitã milã si iubire întelegãtoare. În fata lui te simteai complet dezbrãcat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit si acoperit în acelasi timp.

Zâmbetul îi era schitat, fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când invadati de o luminã care se revãrsa în afarã. Era în ochii sãi atintiti asupra ta, totdeauna, o anumitã uimire si curiozitate, o întâmpinare timidã, o încercare sincerã de a-L descoperi pe Hristos în tine.

Noi, intrând în Bisericã la o vârstã... maturã, învãtasem una si bunã: cum dãm de un duhovnic, sã-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Pãrintele nu prea cãpãtai. Abia dacã, pe parcursul discutiei, apãrea câte unul si trebuia sã fii foarte pe fazã ca sã-l înregistrezi. Si poate cã nu ne-ar fi mirat atâta, dacã nu i-ar fi mers duhul în legãturã cu nivelul sãu intelectual si cultural. El era cel care începea sã te întrebe. Ce mai era prin oras? La asta mai rãspundeai cum mai rãspundeai, dar când te întreba ce mai faci, amuteai. Se interesa de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred cã a fost în mod real unul dintre cei mai smeriti oameni din câti am cunoscut. Pãrintele era si el un om destul de timid. Pentru mine, asta fãcea întâlnirea cu el cu atât mai dificilã, cu cât timiditatea lui se întâlnea cu timiditatea mea. Nu plecai totusi niciodatã cu mâna goalã de la el. Bucuria sa era contagioasã si o purtai îndelung cu tine.

Pãrintele tãcea mult. La început, aveam cumva impresia, credeam cã e din cauza mea, pentru faptul cã sunt un intrus pãcãtos care tulburã comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar si o stare de bucurie neînteleasã si negrãitã. Mai târziu aveam sã dau de mãrturia unor persoane de a cãror staturã duhovniceascã nu mã îndoiesc, dar care trãiau aproximativ aceleasi sentimente si stãri. Din aceastã cauzã e destul de greu de transmis ceea ce trãiai lângã Pãrintele Benedict. Aflai în preajma lui mai mult trãire decât discurs, iubirea era prezentã mai mult sub forma de flux energetic decât de corpuscul-cuvânt. Vorbea putin si cu mult tâlc. Numai cei care i-au stat mai mult în preajmã au ajuns sã se smulgã cât de cât acestei tensiuni si sã mai noteze câte ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate si Pãrintele Marc-Antoine Costa de Beauregard când observa cã datoritã tãcerilor prelungi si încãrcate de semnificatii se crea o tensiune spiritualã atât de intensã încât aveai sentimentul cã toatã casa tremurã cu tine si te însotea un anumit sentiment de disconfort. Cãci crestinismul nu este, în fond, un fotoliu confortabil în care te asezi linistit spre a-ti savura credinta si a judeca distant lumea.

Dincolo de cuvintele care se spuneau, putine si întrerupte de pauze lungi, care nouã ni se pãreau si mai lungi, rãmânea predica aceea atât de puternicã si de subtilã, cu prezenta. Plecai încãrcat si cu o bucurie nemãrginitã care-ti umplea fiinta, chiar dacã nu adunai prea multe cuvinte.

La început, încã ne primea într-un fel de camerã destinatã special acestui scop, aflatã în dreapta culoarului de la intrare. Nu o datã a trebuit sã-l asteptãm, pentru cã avea în altã cãmãrutã pe cineva la spovedit. Între timp, priveam în tãcere rafturile pline de cãrti, multe din ele în francezã si apartinând la tot felul de domenii ale culturii. Cred cã am zãrit pe-acolo, mai la început, în camera de primire, si un pick-up si discuri de muzicã clasicã.

Pãrintele era foarte bine îngrijit si protejat de o maicã, al cãrei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, câteodatã din proprie initiaivã, câteodatã la solicitarea Pãrintelui, câte o farfurioarã cu dulceatã de cirese amare, de un parfum si un gust cum nu mi-a fost sã regãsesc în altã parte. Si paharul cu apã rece de fântânã era la fel de bun. Chiar dacã mãicuta era cea care fãcea cu atâta mestesug dulceata, aceasta pãrea sã-si tragã mai degrabã savoarea inconfundabilã, pogorîtã parcã din paradis, de la Pãrintele în preajma cãruia fusese pregãtitã.

Mai târziu tot mai bolnav, ne primea în camera din stânga, unde si dormea. Dar nu o datã, atunci când i-am bãtut la usã, totdeauna cu o emotie peste mãsurã, maica ne-a comunicat cã Pãrintele era slãbit si nu putea sã ne primeascã. Se pare cã a suferit mult în ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Multi ne miram cum de poate sã reziste atâta un pãrinte atât de plãpând si aproape dintotdeauna suferind, în timp ce altii mai voinici se tot duceau.

Pe birou, în parte rãvãsite, pe mijloc, în parte stivuit, pe la colturi, numeroase cãrti si hârtii. Cred cã primea destul de multe scrisori. Mai târziu apãruse, la capul patului, si un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat pe Europa Liberã, cred, dar poate cã asculta si BBC-ul.

Cel mai adesea, dupã ce ieseam de la el, simteam nevoia sã mai hãlãduim prin mânãstire si ne îndreptam spre ostrov, în cimitir. Îl puteam vedea de departe cum îsi fãcea "plimbarea" de searã în amurgul stins al Cernicãi, strãbãtând în lung si-n lat balconul cãsutei, ce dãdea spre lac si spre insulã. Se gândea, se ruga, privea minunile întocmite de Dumnezeu...? Uneori aveam impresia cã ne însoteste cu privirea binecuvântãtor.

Costion Nicolescu


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.