SFINTII TRAIESC PRINTRE NOI

Cei zece drepti. Spre pomenirea
Pãrintelui Arhimandrit Benedict Ghius

 

 

Sfârsit de noiembrie ’88. Veniserã prin zloata cenusie, cu sufletele goale, ca sã se spovedeascã aici la mânãstire. Îi apãsa totul, pãcatele lor, deznãdejdea...

În chilia vãruitã, frigul încerca sã facã neprietenoase cele câteva obiecte care cãutau sã ofere ospitalitate vizitatorilor. Pãrintele era rugãtorul lor, lui îi datorau izbânda în încercãrile prin care trecuserã, sfatului sãu si promisiunii "O sã mã rog pentru voi". Si acum, ca întotdeauna, cu zâmbetul venind din pacea lãuntricã, li se pãrea cã se stinge drept ca o lumânare ros de boalã si de bãtrânete, cu mâinile tremurânde, înrosite de frig.

Se spovediserã pe rând si, dupã ce le citise rugãciunea de dezlegare, glumind, îi provocã sã-i povesteascã despre orasul pe care el îl pãrãsise. Îi iubea mult si intuia cã acum, peste ceea ce erau greutãtile vietii fiecãruia, se adãuga o disperare mutã care se cerea rostitã.

Sotul începu sã-i povesteascã despre podul Mãrãsesti, pe care l-au dãrâmat si l-au construit de trei ori pânã i-au gãsit locul. Apoi despre cum au dãrâmat biserica Sfânta Treime de pe Calea Dudesti, despre praf, despre întuneric. Ea la început tãcu, dar de la o vreme înnodã cu voce joasã firul povestirii. Vorbea egal, fãrã patimã si Pãrintele simtea cum îl învãluie naratiunea, ca aria sfâsietoare a mortii fãrã dezlegare.

–Cã se demoleazã casele, stim cu totii.

–De la noi se aud detunãturile si se simte praful de motor care intrã prin usile si ferestrele închise si dã o tentã alb cenusie tuturor lucrurilor, mobilelor, dusumelelor. Ca sã vezi prostia conducând lucrãrile, o vezi la tot pasul, o prostie de neînchipuit. Au dãrâmat deodatã toate podurile de peste Dâmbovita, au rãmas doar douã, si se gâtuie toatã circulatia. Dar nu asta este important. Se demoleazã omul si asta doare. Omul care ar trebui sã munceascã nu vrea sã o mai facã. si este totuna, cã tot se demoleazã. Bisericile cad una dupã alta: Bradului, Olteni, Sfântul Nicolae-Sârbi, Sfântul Nicolae-Jitnita, Sfânta Vineri... Un veac si jumãtate, sau poate trei, de nãvãliri si cutremure, si tot s-au ridicat, si acum, într-o lunã s-au dus. si ctitorii, care au venit cãtre noi cu toatã încãrcãtura credintei lor, cine o sã-i mai pomeneascã, pe fiecare dupã numele sãu?

Se opri, trase aer în piept si reluã si mai tânguitor.

–Acum nimeni n-are nume. La radio, la televizor se dau stiri cam asa: ministrul de Externe a luat cuvântul la ONU si a expus punctul de vedere al tovarãsului... Câine sã fi fost si tot ar fi avut nume într-o lume normalã. Fãrãdelegea întrece închipuirea. Cei de la alimentara nu vând nimic pânã nu se îngroasã coada. Ca sã poatã fura la cântar. si peste toate, nepãsarea. Nepãsarea suveranã! Cui îi pasã cã se dãrâmã într-o noapte altarul în fata cãruia i-au fost cununati pãrintii si bunicii? Si atunci, te cuprinde durerea. Sã vezi cum se prãpãdeste în mod inform orasul în care ai fãcut primii pasi, scoala în care ai învãtat, biserica în care preotul te întâmpina zâmbind, spunându-ti pe nume la miruit, credeti cã e putin? si când trec, la întoarcerea acasã de la muncã, prin nepãsarea celorlalti, mã sperie gândul cã pãcatul acesta îl va plãti orasul ctitoriilor domnesti ca odinioarã Sodoma si Gomora. |i-mi pare rãu.

Femeia îsi curmã bocetul si, el, Pãrintele, simti disperarea ei ca pe ceva palpabil, ca pe o apã în care ea înota gata, gata sã se înece. Si, ridicându-si ochii, lãsã vorbelor tãria curajului sãu:

-Stiti, atunci cu Sodoma si Gomora, când Dumnezeu a vrut sã piardã cetãtile, Avraam l-a întrebat: "Pierde-vei, oare, pe cel drept ca si pe cel nelegiuit?" Si glasul cel blând si blajin al pãrintelui începu sã povesteascã târguiala dintre Dumnezeu si Avraam. "Poate în cetatea aceea sã fie cincizeci de drepti",spuse Avraam. "De se vor gãsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepti, voi cruta pentru ei toatã cetatea"...Si Avraam reia: "Dar patruzeci?" "Nu o voi pierde pentru cei patruzeci"...

Ascultãtorii tãceau fascinati. Pãrintele îi privea cu dragoste si povestea curgea ca un balsam:

– "Sã nu se mânie Stãpânul meu de voi mai grãi: dar de voi gãsi acolo numai treizeci de drepti?" Zis-a Domnul: "Nu o voi pierde de voi gãsi acolo treizeci". Si Avraam cutezã din nou: "poate acolo sunt doar douzeci de drepti". "Nu o voi pierde pentru cei douãzeci." "Dar de se vor gãsi acolo doar zece drepti?" "Pentru cei zece, nu o voi pierde!"

Pãrintele se ridicã, puse mâinile pe capetele celor doi soti în semn de binecuvântare si încheie senin:

–Mergeti linistiti, dragii mei, Dumnezeu nu va lãsa orasul nostru. Sunt acolo zece drepti care se roagã si rugãciunile lor în fata lui Dumnezeu fac mai mult decât nepãsarea si nelegiuirea celorlalti.

Si au plecat în noaptea aceea de noiembrie, luînd în sufletele lor imaginea Pãrintelui Benedict.

"O, cât de mult as vrea sã-i cunosc si pe ceilalti nouã", sopti ea.

("Alfa si Omega" nr. 45/19 iulie 1996)

Ileana Toma

Epifania iulie-august 1998


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.