Cine este Iisus Hristos pentru mine?

 

Hristos a înviat! Stimați ascultători, poate că pe unii v-a surprins faptul că pentru a doua seară am hotărât să spun ceva despre raportul meu personal cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De fapt lucrul acesta l-am avut în vedere pentru a pune în evidență nu atât ceea ce gândesc eu despre Domnul Hristos, ci pentru a da o sugestie ca toți aceia care doresc să aibă o legătură cu Domnul Hristos să se și întrebe care este adevărata legătură a fiecăruia dintre noi cu Mântuitorul.

Credința noastră creștină este o credință care ne angajează practic. Noi nu ne informăm despre Domnul Hristos doar așa ca să știm ceva despre El, ci ne informăm despre Domnul Hristos ca să ne facem o legătură cu El. În creștinism mântuirea nu se realizează prin puterile omului, chiar dacă mântuirea este - zicem noi - un proces de înaintare în viața duhovnicească, în primul rând de eliberare de păcat, de eliberare de neștiință și de necredință, este un proces de înaintare în viața duhovnicească nu atât prin puterile omului, ci mai ales prin intervenția lui Dumnezeu. Totuși are și omul partea lui de contribuție. De aceea în termeni teologici se spune că mântuirea este o faptă teandrică, adică ceva în care se întâlnește Theos - Dumnezeu - cu andros - cu bărbatul - cu un om angajat spre bine. Deci mântuirea este o faptă teandrică, este mai ales un proces teandric. Când ne gândim la mântuire ne gândim la o parte a urcușului duhovnicesc care în general este considerat ca având trei trepte: mântuirea, desăvârșirea și îndumnezeirea.

Mântuirea este prima treaptă în înțelesul că este mai ales partea de eliberare de ceea ce este negativ în om, de ceea ce este opritor în viața omului în calea de înaintare duhovnicească. A mântui înseamnă a elibera, a scăpa de ceva. Cine vrea să se mântuiască nu se mântuiește ca în diferitele concepții și practici străine de creștinism, adică într-o angajare prin puterile proprii, ci se mântuiește prin legătura cu Mântuitorul care El mântuiește, prin legătura cu Mântuitorul care El ridică, prin legătura cu Mântuitorul care îl face pe om liber. Așa încât neapărat, cine vrea să înainteze în viața duhovnicească trebuie să aibă o legătură cu Mântuitorul. Fără legătura cu Mântuitorul nu există mântuire, mântuirea se realizează prin Cel care mântuiește nu prin cel care se mântuiește. Noi ne mântuim, dar ne mântuim pentru că ne mântuiește Mântuitorul nostru. Așa încât neapărat trebuie să se pună problema aceasta a legăturii cu Mântuitorul, adică problema raportării noastre la Mântuitorul.

Cel dintâi cuvânt de propovăduire spus de Domnul Hristos, după mărturia Sfântului Evanghelist Marcu, este cuvântul "S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie" (Marcu 1, 15). Prin cuvântul "Evanghelie" se exprimă învățătura cea nouă a creștinismului, cuvântul "Evanghelie" însemnând în limba noastră românească "veste bună". Noi am primit cuvântul "Evanghelie" din propovăduirea creștină și a rămas în înțelesul acesta, că Evanghelia este învățătura creștină cuprinsă în Evanghelie sau propovăduirea creștină în general, pentru că Sfântul Apostol Pavel n-a scris o Evanghelie cum a scris Sfântul Matei sau Sfântul Marcu, Sfântul Luca sau Sfântul Ioan, și totuși el se consideră pe sine și se prezintă pe sine ca propovăduitor al Evangheliei. "Credeți în Evanghelie". Legătura cu propovăduirea creștină este o legătură de credință și cine crede în Evanghelie trebuie să creadă și în Cel pe care Îl propovăduiește Evanghelia, adică în Domnul Hristos. El Însuși a spus: "De nu veți crede cine sunt, în păcatele voastre veți muri" (Ioan 8, 24), sau în altă parte avem cuvântul spus de Domnul Hristos: "Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine" (Ioan 14, 1). Iar în Sfânta Evanghelie de la Marcu avem cuvântul spus după Înviere de Domnul Hristos: "Propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16, 16). Cel ce va crede în Evanghelie se va mântui, cel ce va crede în Hristos se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Bineînțeles nu e vorba de o credință doar în sensul de adeziune: da, cred și m-am mântuit. Nu e așa. Credința angajează la o viață nouă și pe măsura înaintării în viața nouă se realizează și lichidarea piedicilor care se împotrivesc urcușului duhovnicesc.

Mântuirea cuprinsă în Evanghelie - știți că Domnul Hristos a fost prezentat într-o arătare a unui înger către dreptul Iosif ca "Cel ce va mântui pe poporul Său de păcate" (Matei 1, 21) - se realizează prin Mântuitorul, și Mântuitorul ne duce tot mai departe în urcușul duhovnicesc, ne duce de la mântuire la desăvârșire, la deplinătate, și prin mântuire și deplinătate, prin perfecțiune morală ne duce la îndumnezeire, în care Dumnezeu Se face prezent în om. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni are cuvântul "de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Galateni 2, 20). Așa că în urcușul duhovnicesc este o parte în care se vede și lucrarea omului, dar este și o parte în care se vede mai ales lucrarea Mântuitorului, lucrarea lui Dumnezeu. Și prin aceasta se realizează ceea ce numesc părinții cei duhovnicești îndumnezeire. Adică o prezență a lui Dumnezeu în care se vede mai mult Dumnezeu decât omul. În Filocalie de pildă, la Sfântul Maxim Mărturisitorul, se vorbește despre îndumnezeire în înțelesul acesta că de la sâmbăta, de la lucrarea de odihnă în care omul se odihnește și de lucrările sale spre mântuire, se ajunge la sâmbetele sâmbetelor, adică se ajunge la prelucrarea de către Dumnezeu a omului.

Am vorbit cândva aici despre urcușul duhovnicesc și am prezentat mai multe posibilități de înaintare în viața duhovnicească ca urcuș. Poate vă mai aduceți aminte de urcușul bucuriei, de urcușul preamăririi lui Dumnezeu prin rugăciunea "Tatăl nostru", de urcușul bucuriei prin treptele Fericirilor, de urcușul preamăririi lui Dumnezeu prin rugăciunea "Tatăl nostru" considerată și ca un mijloc de înaintare duhovnicească iar treptele sunt luate de la sfârșit spre început. Apoi despre urcușul spre iubire, prezentat în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel la roada Duhului, despre urcușul spre iubire așa cum se prezintă în Epistola către Coloseni capitolul 3, mai departe despre un alt urcuș duhovnicesc din Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru și în sfârșit am prezentat încă niște urcușuri duhovnicești de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, și unul pe care l-am formulat eu personal, cu Teopist, Teodul, Teognost, Teofil, Macarie. Toate lucrurile acestea eu le-am prezentat odată într-o conferință de aici de la Timișoara. Toate acestea de fapt se realizează prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Care trebuie să avem o relație.

Să știți că eu mă raportez la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în primul rând așa cum am prezentat pe Mântuitorul în seara trecută când am spus că Mântuitorul nostru este o persoană în două firi, fire dumnezeiască veșnică, născută din Tatăl, și fire omenească cu început în vreme, născută din Preasfânta Fecioară Maria, trup și suflet omenesc unit cu dumnezeirea. La sinoadele ecumenice s-a spus că firile, cea dumnezeiască și cea omenească, în deplinătatea lor sunt unite neîmpărțit și nedespărțit, neamestecat și neschimbat. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos așa cum este prezentat de sfânta noastră Biserică în Crez și așa cum este prezentat în alcătuirile de la sfintele slujbe. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos așa cum este prezentat în sărbătoririle evenimentelor care privesc mântuirea noastră. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos așa cum ne este prezentat de sfânta Biserică ca Dumnezeu întrupat în om, adică ca Dumnezeu care S-a făcut și om. Și spuneam ieri seara că în slujbele noastre se pomenește "om nu simplu și Dumnezeu nu gol" și Dumnezeu unit cu omul și om unit cu Dumnezeu.

Sfânta noastră Biserică ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu și om în anumite alcătuiri cu o pregnanță greu de înțeles și greu de ajuns de către mintea noastră. Dacă cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, dacă cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să fie primite de noi cu o învrednicire specială, tot așa, și mai mult decât atâta, persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie primită cu o învrednicire și mai mare. Domnul Hristos a spus: "Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24, 35). Asta a spus-o despre cuvântul Său, despre care spune că "este duh și este viață" (Ioan 6, 63). Sfânta noastră Biserică, în rânduielile ei de slujbă, ne atrage atenția asupra măreției Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adică noi nu trebuie să coborâm pe Domnul Hristos la noi. El Se coboară și S-a coborât până la măsurile omului și până acolo unde a ajuns omul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că "Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om dumnezeu" și că lucrul acesta s-a realizat din pricina iubirii lui Dumnezeu față de om. Noi spunem că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne mântuiește de păcate, și că în situația de Mântuitor l-a adus faptul că omul a căzut în păcat. E drept, dar trebuie să adăugăm și altceva, și mai mult altceva. Omul într-adevăr a ajuns în situația de a fi ajutat din starea lui de păcat. Dar nu păcatul L-a făcut pe Dumnezeu să Se întrupeze, ci iubirea lui Dumnezeu L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să Se facă om ca să-l ridice pe om de acolo de unde se găsea omul. Deci ceea ce L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să Se facă om a fost iubirea lui Dumnezeu, "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8. 16) se afirmă în Epistola I-a Sobornicească a Sfântului Ioan Evanghelistul. Iubirea lui Dumnezeu a găsit modalitatea de a se apropia de om în maximă apropiere, ca să-l ridice pe om de acolo de unde era. Și unde era omul? Era în păcat, căzuse în păcat și era în iad, ajunsese în iad. Și atunci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să-l mântuiască pe om de păcat și să-l ridice din iad. "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice care țineau pe cei legați, Hristoase. Și a treia zi precum Iona din chit, ai înviat din mormânt" spunem noi la Paști. Sau "Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice; și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinților și preamărit". Sau "Păzind pecețile întregi Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce nu ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta Naștere și ne-ai deschis nouă ușile raiului".

Prin urmare Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a coborât întru cele mai de jos ale pământului - e o expresie prin care înțelegem iadul. Știți că Biserica noastră și Scriptura în general vorbește în limbajul oamenilor către care se adresează. Și atunci, pentru că oamenii gândeau că lumea e alcătuită din trei compartimente etajate cumva, și anume la mijloc pământul, sus cerul și dedesubtul pământului iadul, Biserica a vorbit în limbajul acesta către oameni. Asta nu înseamnă că neapărat iadul trebuie să fie undeva în pământ sau sub pământ. Până la urmă unde-i sub-pământul, dacă omul știe că pământul e suspendat în cosmos și nu are un sus și un jos. Se exprimă iadul ca fiind în pământ sau sub pământ ca să se înțeleagă că nu este amestecat cu cerul, ci are o poziție anume a lui.

Când Domnul Hristos S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, respectiv El S-a pogorât la iad acolo unde este iadul. Noi nu considerăm o spațialitate oarecare a iadului. Și până la urmă adevărul este că iadul e acolo unde e omul căzut. Și în viața aceasta pământească poate avea cineva stări de iad, și dacă este cu stări de iad e în iad chiar trăind în lumea aceasta, în viața aceasta pământească. În Sfânta Scriptură nu este nici un loc în care să se spună că iadul a fost creat de Dumnezeu, sau de cine a fost creat. Și totuși iadul există. Cine a creat iadul? L-au creat aceia care au fost vrednici de iad. Mai întâi îngerii cei căzuți și după aceea oamenii cei căzuți. Fiul lui Dumnezeu S-a dus acolo unde era omul, cât era de căzut, până acolo S-a coborât Domnul Hristos ca să-l ridice pe om. Și noi credem și spunem și mărturisim că atunci când a murit Domnul Hristos pe cruce a fost luat de pe cruce și înmormântat în mormânt, a fost pus în mormânt cu trupul, a fost în iad cu sufletul, cu sufletul îndumnezeit, și cu dumnezeirea pretutindenea, și în rai cu tâlharul și împreună cu Tatăl și cu Duhul Cel ce este necuprins. Așa gândește Biserica iadul, așa gândește Biserica mântuirea, așa gândește Biserica raiul, așa gândește Biserica pe Mântuitorul în care credem, așa ne raportăm noi cei credincioși la Mântuitorul.

Și acum să venim la un cuvânt de la Duminica Tomii în care Domnul Hristos este prezentat ca Cel ce a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma. Și zice Biserica așa: "Cine a păzit mâna ucenicului nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei putere de a putut pipăi osul cel de văpaie, cu adevărat ceea ce s-a pipăit? Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile cele ce au zguduit și cele de sus și cele de jos? Acest dar lui Toma i s-a dat a o pipăi pe aceasta și a striga lui Hristos: Domnul meu și Dumnezeul meu!" Să analizăm puțin alcătuirea aceasta. Alcătuirea începe cu o întrebare: "Cine a păzit mâna ucenicului - mâna lui Toma - nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc". Cum este coasta Domnului? Coastă de foc. Cum este osul Domnului? Os de văpaie. Zice mai departe: "cu adevărat ceea ce s-a pipăit", adică coasta. "Că dacă n-ar fi dat putere coasta dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit și cele de sus și cele de jos?". Acest dar, darul de a pipăi coasta Domnului Hristos, i s-a dat lui Toma "și a striga către Domnul Hristos: Domnul meu și Dumnezeul meu".

Dragi ascultători, e o perspectivă a Bisericii, o gândire a Bisericii care ni-L înfățișează pe Domnul Hristos altfel decât Îl putem înțelege noi fără această intervenție a Bisericii care ni-L prezintă pe Domnul Hristos a fi mai presus de lume, mai presus de om. În Sfânta Evanghelie ni se prezintă între altele, în trei locuri, Schimbarea la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre ea citim și în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 17, și în Sfânta Evanghelie de la Marcu în capitolul 9, și în Sfânta Evanghelie de la Luca tot în capitolul 9. Și mai este o prezentare în Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, referire la Schimbarea la Față. În legătură cu Schimbarea la Față se spune că a mers Domnul Hristos împreună cu trei ucenici ai Lui, cu Petru, cu Iacov și cu Ioan, într-un munte înalt și acolo S-a schimbat la față înaintea lor, așa încât fața Lui strălucea ca soarele și hainele Lui erau albe ca lumina, cum un înălbitor nu poate să înălbească pe lume. Cu acel prilej au apărut pe muntele Schimbării la Față - pe Muntele Taborului, precizează Biserica noastră - încă două persoane din Vechiul Testament, Moise și Ilie. Ucenicii s-au simțit așa de bine acolo încât Sfântul Apostol Petru ar fi dorit să nu mai plece de acolo ci să rămână acolo și a zis către Domnul Hristos că dacă Domnul Hristos vrea, el ar face trei colibe: una lui Moise, una lui Ilie și una Domnului Hristos. Cu acel prilej un nor luminos i-a învăluit pe toți și s-a auzit din nor un cuvânt: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați". Ucenicii au căzut cu fețele la pământ, cei doi din lumea cealaltă au plecat și a rămas singur Domnul Hristos cu ucenicii, și Domnul Hristos le-a spus ucenicilor "Sculați-vă și nu vă temeți". Și ei au înțeles ceva din măreția Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica noastră spune: "Schimbatu-Te-ai la față în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea. Strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, mărire Ție". Prin lumină s-a arătat ceva din măreția lui Dumnezeu, din mărirea lui Dumnezeu, nu cât este ea ci cât poate omul să priceapă. "Schimbatu-Te-ai la față în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea". Cerem să ni se descopere și nouă această mărire și zicem: "Strălucească și nouă păcătoșilor lumina Ta cea pururea fiitoare". Cerem în ajutor rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, mai ales că Schimbarea la Față ca sărbătoare fiind în 6 august, totdeauna este în Postul Sfintei Marii, și atunci ne gândim și la Maica Domnului și cerem ajutorul de rugăciune al Maicii Domnului: "Strălucească și nouă păcătoșilor lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu - și apoi vorbim cu Domnul Hristos și zicem - Dătătorule de lumină mărire Ție".

Să nu uităm că la Schimbarea la Față nu au fost decât trei ucenici ai Domnului Hristos, trei din cei doisprezece. S-ar putea socoti cumva că ucenicii Domnului Hristos cei care n-au fost, au fost cumva nedreptățiți? Eu cred că nu. De ce? Pentru că au fost și alte schimbări la față ale Domnului Hristos, nu a fost numai o schimbare, numai o transfigurare. Transfigurarea Domnului Hristos în conștiința credincioșilor se realizează de câte ori credincioșii înțeleg ceva din măreția lui Dumnezeu, din măreția Mântuitorului Hristos. Și situații de acestea au fost mai multe. Mărturie dau Sfintele Evanghelii. De pildă când Domnul Hristos a înviat din morți și S-a întâlnit cu ucenicii Săi și ucenicii s-au încredințat despre învierea Domnului Hristos, a fost încă o schimbare la față a Mântuitorului, și anume Mântuitorul S-a prezentat în fața ucenicilor Săi ca viu, sculat din morți, unul care a biruit moartea, ca Cel ce este mai presus de lumea aceasta, și "s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul" (Ioan 20, 20) și înțelegând măreția Mântuitorului Celui înviat, atâta cât poate să înțeleagă omul. Sau la Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos, când au văzut ucenicii că Domnul Hristos S-a înălțat la cer, au înțeles încă ceva din măreția Lui, din dumnezeirea Lui.

La Schimbarea la Față este o alcătuire care zice așa: "În munte Te-ai schimbat la față Hristoase Dumnezeule, și pe cât au cuprins ucenicii Tăi mărirea Ta au văzut că dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima Ta cea de bună voie și lumii să propovăduiască că Tu ești cu adevărat raza Tatălui". Deci cu cunoștința de la Schimbarea la Față ucenicii Domnului Hristos trebuiau să știe că Cel care S-a răstignit pe cruce nu e om de rând, ci e om unit cu Dumnezeu, e om și Dumnezeu, Dumnezeu și om. N-au prea înțeles lucrul acesta ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos care s-au depărtat de El, dar scopul Schimbării la Față era acesta, de a fixa măreția Mântuitorului nostru Iisus Hristos în conștiința ucenicilor până la așa măsură încât să-și dea seama că Cel care e răstignit pe cruce în neputință, de fapt are putere și doar S-a smerit pe Sine până la cruce. La Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ucenicii au văzut încă o dată măreția Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind și la Înălțarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos o altă schimbare la față.

Stimați ascultători, din măreția Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la față înțelegem în măsura în care și noi ne schimbăm la față, și noi ne transfigurăm. Dacă nu ne transfigurăm noi înșine nu putem înțelege ceva din transfigurarea Mântuitorului. La slujba de la sărbătoarea Schimbării la Față este o alcătuire care zice așa: "Munte înalt având noi inima curățită de patimi, să vedem schimbarea la față a lui Hristos care luminează mintea noastră". Care e condiția ca Domnul Hristos să Se transfigureze în noi? Condiția este să avem în noi un munte în care Domnul Hristos să poată apărea schimbat la față, transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din conștiința noastră? Este, spune Biserica, "munte înalt având noi inima curățită de patimi", Dumnezeu Se descoperă inimii curățită de patimi.

E bine să reținem lucrul acesta, pentru că sunt unii, și mai ales în vremea noastră, care ar vrea să ne convingă că Dumnezeu Se descoperă unei tehnici, unei tehnicități, unor practici, unor lucruri pe care le face omul ca să se facă primitor de Dumnezeu. Evanghelia nu spune despre așa ceva, Evanghelia spune "fericiți sunt cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). Inimii curate i se descoperă Dumnezeu, i se descoperă Domnul Hristos cât poate omul să înțeleagă. Și numai inimii curate i se descoperă, altă modalitate de a-L cunoaște pe Dumnezeu nu există. Tot ceea ce facem noi în vederea cunoștinței Mântuitorului are rostul acesta de a ne curăți inima. Cine nu are inimă curată acela proiectează din necurăția lui asupra Mântuitorului nostru Iisus Hristos propriile sale necurății. Mărturisesc mulți dintre credincioșii noștri că la rugăciunile pe care le fac au imagini necuviincioase, și că în rugăciunile pe care le fac nu se întâlnesc cu Domnul Hristos ci se întâlnesc cu propriile lor necurății. De ce se întâmplă așa ceva? Pentru că rugăciunea este oglinda sufletului, rugăciunea este măsura la care se găsește sufletul. "Nu poate suflet necurat în curată împărăție să intre" zice Sfântul Isaac Sirul. Și atunci înseamnă că dacă avem mintea necurată nu poate să primească pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos fără învăluirile necurăției. Domnul Hristos are nevoie de o inimă curată ca să Se descopere, atât cât poate omul să înțeleagă din ceea ce este Mântuitorul, așa încât cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facem este să insistăm pentru curăția inimii. Când ajungem la inimă curată ajungem și la rugăciune curată și în rugăciunea curată ne întâlnim cu Dumnezeu pentru că nu ne mai întâlnim cu necurățiile din sufletul nostru. Așa încât toată grija noastră trebuie să o avem pentru a ne curăți sufletul, să ne facem vrednici de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, "având noi munte înalt inima curățită de patimi să vedem schimbarea la față a lui Hristos care luminează mintea noastră".

Stimați ascultători, nu se poate să citească cineva Sfânta Evanghelie cu o inimă curată fără să se minuneze de Domnul Hristos. Sunt mai multe locuri în Sfânta Evanghelie în care se spune că oamenii s-au minunat de minunile făcute de Domnul Hristos. Și între altele și-au exprimat minunarea lor, mirarea lor de Domnul Hristos Făcătorul de minuni. Spunând că așa ceva n-au mai văzut, că așa ceva nu s-a mai întâmplat, s-au minunat de învățătura Lui spunând că vorbește altfel decât învățătorii lor. Toate acestea s-au întâmplat între oameni pentru că oamenii au simțit ceva din măreția Mântuitorului Hristos. În măsura în care ne minunăm de Dumnezeu Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune clar: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu ce minunează de Dumnezeu". Numai cel ce se minunează de Dumnezeu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e mai presus de ceea ce putem noi înțelege. Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu. Învățăturile din Sfânta Evanghelie noi le citim uneori cu foarte multă ușurință și rămânem cu simple informații. În măsura în care omul înaintează în curăția inimii, în acea măsură cunoaște din Sfânta Evanghelie niște lucruri care îl fac să înțeleagă că Evanghelia este mai presus de lumea aceasta, că este cuvânt din cer adus pe pământ, că Domnul Hristos nu este un om de rând ci este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om. Vom da câteva exemple din Sfânta Evanghelie în care Îl vedem pe Domnul Hristos schimbat la față și pentru mintea noastră.

În Sfânta Evanghelie de la Luca de pildă, în capitolul al 7-lea, este o istorisire despre ceea ce numim noi femeia păcătoasă, femeia păcătoasă fiind o femeie cunoscută pentru păcatele ei într-o cetate în care locuia și un fariseu pe nume Simon. Fariseul Simon L-a găzduit pe Domnul Hristos și L-a ospătat. Femeia păcătoasă a intrat în casa fariseului neinvitată de fariseu, s-a așezat la picioarele Mântuitorului, a început să-I ude picioarele cu lacrimi, să I le ungă cu mir, să I le șteargă cu părul capului ei și să sărute picioarele Mântuitorului. Fără să spună vreun cuvânt. Fariseul Simon, stând în fața Domnului Hristos, a început să-L judece și să zică: "Dacă Acesta ar fi prooroc, ar ști ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El și nu ar lăsa să se atingă de El". Domnul Hristos a răspuns gândurilor fariseului și a zis: "Simone, am ceva să-ți spun". "Învățătorule, spune" a zis fariseul, gazda Mântuitorului. "Într-o cetate era un cămătar și avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari și altul cu cincizeci. Cămătarul i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult?" Și fariseul a răspuns: "Cred că acela căruia i-a iertat mai mult". Și atunci Domnul Hristos a făcut o comparație între femeia păcătoasă și fariseul Simon și a zis așa: "Vezi pe această femeie? Am intrat în casa ta, apă de spălat pe picioare nu mi-ai dat, ea însă cu lacrimi Mi-a spălat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă n-a încetat să-mi sărute picioarele". Și trage Domnul Hristos o concluzie: "Iartă-i-se ei păcatele cele multe că mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește".

În această împrejurare vedem măreția Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Celui care S-a îngrijit de păcătoși. Domnul Hristos n-a marginalizat pe nimeni, a primit pe toți și a vrut să-i primească pe toți, și dacă totuși au fost oameni pe care nu i-a primit, nu i-a primit pentru că n-au vrut ei să fie primiți. În special fariseii care L-au judecat pe Domnul Hristos. Deci Domnul Hristos la care mă raportez eu este Cel care Se îngrijește de păcătoși, care îi ridică pe păcătoși. A stat de vorbă cu vameșii și cu fariseii deopotrivă, i-a primit pe vameși pentru că vameșii și-au recunoscut păcatele, nu i-a putut primi pe farisei pentru că fariseii s-au împotrivit. Domnul Iisus Hristos la care mă raportez eu și pe care Îl am în vedere eu, este Mântuitorul care a spus pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută și pilda cu fiul risipitor, în care se prezintă adevărul că "bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește, mai mult decât pentru nouă zeci și nouă de drepți care nu au trebuință de pocăință" (Luca 15, 7).

Se spune că dacă din toată propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos numai pilda cu fiul risipitor ar fi rămas, ne-ar fi rămas o Evanghelie întreagă, din care cunoaștem bunătatea lui Dumnezeu ca Tată. Eu aș numi pilda cu fiul risipitor mai degrabă pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că cel care acționează mai mult și mai adevărat este tatăl care primește. Nu știu dacă nu am spus și aici cândva, că în pilda cu fiul risipitor se spune că atunci când fiul s-a întors și și-a făcut el niște planuri cum să zică către tatăl său "Tată, am greșit la cer și înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău", tatăl l-a așteptat și când l-a văzut de departe, a alergat înaintea lui. De ce a alergat? Pentru că avea inimă de tată. Și ziceam eu că tatăl, având inimă de tată, a lucrat cu inima de tată, a alergat înaintea lui, nu a așteptat să vadă ce face, nu l-a pus în studiu, nu a stat să vadă ce zice. De ce? Pentru că nu era cercetător științific, nu era psihiatru, nu era psiholog, ci era tată. Un tată nu poate, dacă are inima de tată, nu poate aștepta, nu poate să pună în studiu o desfășurare, ci se angajează în primire. Asta a făcut tatăl fiului risipitor, asta trebuie să facem și noi - dacă îi slujim lui Dumnezeu - tuturor celor care au trebuință de bunătatea noastră.

Stimați ascultători, și mai e ceva frumos, și deosebit de frumos, în Sfânta Evanghelie, și anume spălarea picioarelor. În Sfânta Evanghelie de la Ioan în capitolul 13 citim că Domnul Hristos, fiind împreună cu ucenicii Săi la o cină, la Cina cea de Taină, S-a dezbrăcat de veșmintele Sale, S-a încins cu un ștergar, a pus apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor Săi. A spălat picioarele lui Petru, întâi și ale altora dintre ucenici. A ajuns la Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Petru se împotrivea pentru că nu știa ce face Domnul Hristos - el de fapt din evlavie s-a împotrivit -, nu voia ca Învățătorul lui să-i spele picioarele. Iar Domnul Hristos i-a spus, întâi: "Ceea ce fac Eu acum tu nu înțelegi, dar mai târziu vei înțelege" și mai târziu: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu mine". Și după ce S-a așezat din nou la masă le-a spus așa: "Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Învățătorul și Domnul, v-am spălat vouă picioarele voastre, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora", v-am dat vouă pildă ca și voi să vă spălați picioarele unii altora.

Stimați ascultători, creștinătatea a cam uitat această poruncă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În general o spălare a picioarelor rituală nu se face decât în anumite mănăstiri, în Joia Mare, joia din săptămâna Sfintelor Patimi. Unele secte fac spălarea picioarelor înainte de a primi Cina Domnului. Cred că s-a renunțat la această practică din motive practice, deși Domnul Hristos a spus: Eu v-am dat pildă ca să faceți și voi la fel, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Duhovnicește trebuie în orice caz realizat lucrul acesta. Ce înseamnă să speli picioarele? Înseamnă să-l curăți pe omul căruia îi speli picioarele. Să știți că în contextul social în care a propovăduit Domnul nostru Iisus Hristos era o uzanță a spălării picioarelor, nu era ca aici la noi, unde oricare dintre noi, cred, s-ar simți rău ca cineva să-i spele picioarele. Acolo însă gazda în mod obișnuit îi dădea apă celui care venea la el, sau chiar gazda îi spăla picioarele. Poate știți cuvântul acela din Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, unde se spune despre văduve să fie primită acea femeie care a fost soția unui singur bărbat, care a împlinit șaizeci de ani, care e binecunoscută pentru faptele ei bune și numai dacă și-a crescut copii și dacă a spălat picioarele sfinților (I Timotei 5, 10).

Ceea ce aș vrea eu să reținem în special din această istorisire a Sfântului Evanghelist Ioan este să vedem că Domnul Hristos S-a smerit pe Sine și a cinstit pe ucenicii Săi, că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este - cuvânt pe care nu-l întâlnim exprimat, eu nu l-am întâlnit niciodată undeva în vreo carte de duhovnicie, dar e o realitate; dacă Fiul lui Dumnezeu a spălat picioarele ucenicilor Săi, înseamnă că El este - Dumnezeu care spală picioarele omului. Atunci și noi trebuie să fim oameni care spălăm picioarele semenilor noștri. Nu-i neapărată trebuință să o facem trupește, dar în orice caz duhovnicește trebuie s-o facem, adică să avem o intenționalitate în general în a-i curăți pe oamenii din jurul nostru, în a-i ajuta pe oamenii din jurul nostru să devină curați, fiindcă noi avem o tendință de denigrare. Ori noi trebuie să avem o tendință de curățire, de respectare. Cine nu respectă nu merge pe calea Domnului Hristos.

Există o poruncă a iubirii. Toată lumea știe că Domnul Hristos a spus că cea dintâi dintre porunci este "să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău", și a doua asemenea acesteia, "să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Matei 22, 37-39). Nimeni nu neagă faptul că creștinismul este o religie a iubirii și că porunca iubirii este cea mai mare dintre porunci. Dar nu toți se gândesc destul de bine și destul de mult asupra faptului că există și o poruncă a cinstirii, nu e vorba numai de porunca iubirii ci e vorba și de o poruncă a cinstirii. Porunca cinstirii dată de Domnul nostru Iisus Hristos este dată cu porunca iubirii. Dacă iubirea nu e și cinstitoare nu e în rosturile ei. În ceea ce privește iubirea aproapelui măsura este să-l iubești ca pe tine însuți. În ceea ce privește cinstirea aproapelui, e altă măsură, anume Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni zice "unul pe altul mai de cinste făcându-l" (Filipeni 2, 3), unul pe altul mai de cinste făcându-l decât pe sine însuși. Suntem datori față de aproapele cu o cinstire mai mare decât ne-o dăm nouă înșine. Coborârea aceasta în fața omului ca să-i speli picioarele, chiar și numai duhovnicește gândită, înseamnă să-l ridici pe omul de lângă tine mai presus de tine. În Pateric de pildă se spune că un părinte pe nume Ilarion cel Mare s-a întâlnit cu Sfântul Antonie cel Mare. Și când l-a văzut Sfântul Antonie cel Mare pe Sfântul Ilarion cel Mare apropiindu-se de el a zis: "Bine ai venit luceafărule care răsari dimineața". La acest salut al Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Ilarion a răspuns: "Pace ție, stâlpule de lumină care luminezi lumea". Stimați ascultători, este ceva dătător de bucurie în ceea ce privește cinstirea, o cinstire reciprocă.

În legătură cu spălarea picioarelor care se face în vederea curățirii, în vederea cinstirii, în vederea acoperirii, vreau să vă pun în atenție un alt cuvânt din Pateric spus despre Sfântul Macarie cel Mare în care se spune că Sfântul Macarie cel Mare s-a făcut "dumnezeu pământesc". Ce s-a făcut Sfântul Macarie cel Mare? Dumnezeu pământesc. Nici nu-ți vine să crezi cum au putut gândi oamenii așa ceva și cum au putut exprima așa ceva. Explicația este următoarea: "Că așa cum Dumnezeu acoperă lumea, așa acoperea și el păcatele oamenilor, pe care le vedea ca și cum nu le-ar fi văzut și despre care auzea ca și când nu ar fi auzit de ele". Toate acestea se realizează în perspectiva Evangheliei, numai cineva care știe de spălarea picioarelor, despre Dumnezeu care spală picioarele omului, numai acela poate avea o tendință de acoperire a răutăților, de nerăspândire a răului, de înmulțire a dragostei, despre care se spune în Sfânta Scriptură a Noului Testament că "dragostea acoperă mulțime de păcate" (I Petru 4, 8). Toate răscolirile de răutăți sunt împotriva credinței noastre adevărate, toate acoperirile pe care le facem noi din iubire față de oameni sunt dătătoare de bucurie în înțelesul că pe calea aceasta au mers sfinții. Deci Dumnezeul meu, Mântuitorul meu Iisus Hristos este Mântuitorul care spală picioarele ucenicilor Săi, n-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în această perspectivă putem cunoaște măreția Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că "Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul de răscumpărare" pentru noi (Matei 20, 28).

Am să aduc în legătură cu acestea și un fapt la care ne gândim prea puțin și prea arareori, și poate unii niciodată. Și anume faptul că la înălțarea la cer, Domnul Hristos, ca cel din urmă gest aici pe pământ, a arătat un gest de binecuvântare. Sfântul Evanghelist Luca la sfârșitul Evangheliei sale, relatând despre Înălțarea la cer a Mântuitorului, spune că ducându-i pe ucenici spre Betania, "Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat, și pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei și S-a înălțat la cer". Sfântul Evanghelist Luca ține să precizeze, să împlânte în conștiința celor care au citit Evanghelia lui, faptul că Domnul Hristos S-a înălțat la cer binecuvântând. Dar nu rămâne la atât, ci adaugă: "și pe când îi binecuvânta S-a înălțat la cer". Deci dacă privim la Domnul Hristos care Se înalță la cer, în conștiința noastră, în imaginația noastră, avem conștiința că Domnul Hristos S-a înălțat la cer binecuvântând. Domnul Hristos care spală picioarele ucenicilor este Acela care binecuvintează lumea. Toate binecuvântările care se dau în Biserica noastră prin mijlocire preoțească sunt în prelungirea binecuvântării de la Înălțarea Domnului Hristos la cer. Așa încât cei care iau parte la sfintele slujbe și mai ales la Sfânta Liturghie au parte și de binecuvântări, și binecuvântările le dă Domnul Hristos prin mijlocire preoțească. Așa Îl văd eu pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe Mântuitorul care iubește, pe Mântuitorul care curățește răul, pe Mântuitorul care vrea să înmulțească binele, așa-L privesc eu pe Mântuitorul ca pe Mântuitorul care binecuvintează. Adică grija noastră trebuie să fie aceea de a duce o viață pe care să o poată binecuvânta Domnul Hristos, că nu orice fel de viață o poate binecuvânta Domnul Hristos. Binecuvintează o viață întemeiată pe credință, o viață întemeiată pe iubire, o viață întemeiată pe smerenie, o viață întemeiată pe nădejde, o viață întemeiată pe cinstire. Toate acestea le binecuvintează Domnul Hristos, iar când nu-i așa viața, n-are cum s-o binecuvinteze.

Pentru a vedea felul cum ar trebui să ne raportăm noi, vom prezenta două texte din care înțelegem că Domnul Hristos vrea din partea noastră recunoștință unii față de alții și față de Dumnezeu, din care înțelegem că Domnul Hristos El Însuși Și-a arătat recunoștința. E vorba de istorisirea Sfântului Evanghelist Luca în legătură cu vindecarea celor zece leproși (Luca 17, 12-19). Sfântul Evanghelist Luca spune că cei zece care L-au rugat pe Domnul Hristos să-i vindece au văzut că s-au vindecat, unul dintre ei - numai unul din zece, am zice noi matematic 10% - "s-a întors la Domnul Hristos, a căzut la picioarele Lui și îi mulțumea". Și atunci Domnul Hristos a zis: "Oare nu zece s-au vindecat; ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât acesta să dea mărire lui Dumnezeu?", și acesta era de neam străin, era samarinean. Din acest cuvânt al Domnului Hristos înțelegem că Domnul Hristos este Cel care dorește ca oamenii să fie recunoscători, să-și arate recunoștința.

Cum și-a arătat Domnul Hristos recunoștința? O femeie cinstitoare a Mântuitorului a turnat peste Mântuitorul mir de mult preț, spune Sfântul Evanghelist Marcu (Marcu 14, 3-9), care putea fi vândut cu mai mult de trei sute de dinari, iar trei sute de dinari însemna prețul a trei sute de zile de lucru. Cei care discutau fapta femeii, fapta de cinstire a femeii, au fost corectați de Domnul Hristos când Domnul Hristos a spus: "Pentru ce faceți supărare femeii? Ea a făcut ceea ce avea de gând să facă" și apoi adaugă ceva dumnezeiesc. Și zice așa: "Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta se va spune și ce a făcut femeia aceasta, spre mărturie pentru ea". Domnul Hristos a rânduit ca oriunde se va propovădui Evanghelia, oriunde se va spune despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, unde se va spune despre Jertfă, despre Înviere, despre Înălțare, să se spună și despre ce a făcut acea femeie, spre pomenirea ei. Am amintit lucrul acesta pentru că așa trebuie să ne gândim noi la Domnul Hristos. Adică să nu citim Evanghelia ca pe ceva că a fost odată, ci ca pe ceva care este totdeauna și ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos așa cum trebuie să-L gândim și noi.

M-aș bucura foarte mult dacă luând aminte la cele ce vi le-am prezentat în seara aceasta, ați căuta să citiți Evanghelia ca să-L cunoașteți mai mult pe Domnul Hristos, să vă raportați cu toții la Domnul Hristos așa cum ni-L prezintă Evanghelia, care spune că "Fiul lui Dumnezeu S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, ascultător făcându-Se până la moarte și moarte pe cruce" (Filipeni 2, 6-8) și că "Dumnezeu i-a dat Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele Lui toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 9-11). Să ne gândim la Domnul și Mântuitorul nostru ca la Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ca la om adevărat unit cu Dumnezeu și născut din Preasfânta Fecioară Maria. În acest fel va crește în conștiința noastră tot ce-i în legătură cu Domnul Hristos, va crește în măreția ei Maica Domnului despre care noi spunem, vorbind cu ea chiar, "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu Fecioară neispitită de nuntă ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate și ai născut fiu pe Cel fără de ani, Cel ce dăruiește pace tuturor celor ce te laudă pe tine". Vom înțelege că Maica Domnului, ca una care L-a purtat în pântecele ei și în inima ei pe Domnul nostru Iisus Hristos - și-L poartă veșnic în inima ei - este mai presus de minte și de cuvânt: "Pe tine Maica lui Dumnezeu, ceea ce ești mai presus de minte și de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioșii cu un gând te mărim". "Bucură-te împărăteasă Maică, mărirea fecioarelor, că toată gura cea limpede bine grăitoare nu poate a te cânta pe tine; ci se întunecă și mintea cea mai presus de lume a cunoaște nașterea ta".

Toate acestea cresc în fața noastră în măsura în care s-a întâmplat ceea ce zice Sfântul Ioan Botezătorul, cuvântul ni s-a păstrat în Sfânta Evanghelie de la Ioan, "Acela - adică Domnul nostru Iisus Hristos - trebuie să crească iar eu să mă micșorez" (Ioan 3, 30). Dacă crește Mântuitorul nostru Iisus Hristos în conștiința noastră, în gândurile noastre, în simțurile noastre, dacă "ne curățim simțirile ca să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina Învierii și bucurați-vă zicând, luminați să-L auzim cântându-I cântare de biruință" - adică cântarea noastră de biruință este cântare alcătuită, sau măcar înțeleasă ca o alcătuire a Sfântului Duh - în cazul acesta noi toate ale Domnului Hristos le vedem în măreția lor, în atmosfera de măreție a Mântuitorului. Gândiți-vă de pildă la Sfinții Apostoli care au fost Apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pe care noi îi avem la inimă și în evlavie. Gândiți-vă că Crucea Mântuitorului ca altar de jertfă, ca "față a lui Dumnezeu îndreptată către lume", ca simbol al Jertfei și al Învierii, primește pentru noi o dimensiune nebănuită și ne bucurăm ca să fim și cinstitori ai Crucii Domnului Hristos. Ne bucurăm să fim cinstitori ai Învierii Domnului Hristos, ne bucurăm să fim cinstitori a tot ce ține de Domnul Hristos, și atunci și sărbătorile le sărbătorim altfel, și gândurile noastre sunt altfel rânduite în legătură cu Domnul Hristos. Așa mă gândesc eu la Domnul Hristos, așa mă raportez eu la El, așa Îl am în vedere și așa doresc să-L aveți cu toții.

 

Există o legătură între înălțarea Domnului și ridicarea la cer a Sfântului Ilie?

Există o legătură în sensul acesta că în Scriptură se spune că Sfântul Ilie s-a înălțat ca la cer, adică nu că a ajuns în cer, ci undeva într-o sferă care este mai presus de pământ dar nu este nici cerul din care S-a coborât Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este pretutindenea, și în cer și pe pământ, nu are un loc anume în care există și altul în care nu există. Numai după firea omenească este într-un anumit loc, după firea dumnezeiască este pretutindenea, "în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul" zicem noi la o alcătuire de la Sfânta Liturghie, ori cu dumnezeirea Domnul Hristos este pretutindenea. Și în sufletele noastre poate să fie și este de fapt, de la Botez noi credem că Sfânta Treime este sălășluită în sufletul credinciosului.

De ce Domnul Hristos nu a lăsat-o pe Maria Magdalena să se atingă de El, după Înviere?

Să știți că în chestiunea aceasta am găsit o singură afirmație, și anume în Filocalia volumul II în "Capetele gnostice" ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, în comentarul făcut de Părintele Stăniloae. Că pentru Maria Magdalena Domnul Hristos încă nu era suit la cer. Chiar dacă era înviat, ea n-a înțeles deplin sau atât cât ar fi trebuit să înțeleagă, faptul că Domnul Hristos nu-i numai pe pământ ci și în cer. Ca și când ar fi zis Domnul Hristos, spune Părintele Stăniloae, "pentru tine încă nu M-am suit la cer".

Trebuie femeile să aibă capul acoperit în biserică?

Să știți că în privința aceasta eu le-am îndemnat totdeauna pe cele care au venit la mine, mai ales pe cele căsătorite, pentru că la asta se referă în special Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 11, 10). Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, de când s-a măritat niciodată n-a mai stat cu capul descoperit. La biserică nu se punea problema, femeile totdeauna mergeau odinioară cu capul acoperit. E bine cele care au credință în Dumnezeu să-și manifeste credința în Dumnezeu și prin aceasta.

În rugăciunea "Tatăl nostru" spunem "și nu ne duce pe noi în ispită". Nu cumva e o traducere eronată, nu era mai bine să se spună "și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită"?

În limba franceză, într-o vreme când am învățat eu "Tatăl nostru", era "ne nous lesses pas sucombé a la tentation", nu ne lăsa să cădem în ispită. Însă în limba latină de exemplu, sau în limba germană, e tot așa, tot în înțelesul acesta. Cred că în limba greacă așa este, "și nu ne duce pe noi în ispită", dar în înțelesul "și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită". Numai că în limba noastră românească nu există o singură traducere a rugăciunii "Tatăl nostru". La noi la mănăstire, chiar le spuneam mai zilele trecute, a fost cineva de aici din Timișoara, un redactor de la "Orizont", dl. Anghel Dumbrăveanu, pe care nici nu l-am mai întâlnit de vreo douăzeci de ani, de atunci de când a fost pe la noi, și el spunea: "Părinte, am auzit aici la mănăstire spunându-se <<Tatăl nostru>> în vreo patru feluri", pentru că unii ziceau "și ne iartă nouă păcatele noastre", alții "și ne iartă nouă greșealele noastre", unii "și ne mântuiește de cel rău", alții "și ne izbăvește de cel rău", alții "și ne izbăvește de cel viclean", atâtea și atâtea posibilități sunt și ar trebui Biserica, așa cum au făcut apusenii, biserica catolică, să dea pentru fiecare limbă un text de la care să nu se mai abată nimeni. Deocamdată ținem textul care-l avem și-l zicem cum ne-am învățat. Eu de exemplu în copilăria mea am învățat să zic "pâinea noastră cea de toate zilele" și așa am zis toată viața mea de până acuma. Alții zic "pâinea noastră cea spre ființă". Fiecare cum ne-am învățat zicem și credem că Dumnezeu înțelege ceea ce trebuie să zicem, nu ceea ce zicem în cazul că nu zicem corect.

Cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu Cel absolut? Ce putem să știm despre El?

Dumnezeu e absolut oricum credem în El, însă fiecare dintre noi avem anumite preferințe, să zicem. De exemplu sunt puțini credincioșii noștri care se gândesc la Dumnezeu ca la Dumnezeu Tată, și nu bine. Bineînțeles că e o formă de înțelegere, o formă de a zice, dar în realitate "Dumnezeu este mai presus de ceea ce poate omul cugeta și spune", zice Sfântul Simeon Noul Teolog, iar Sfântul Grigorie Palama spune că "Dumnezeu este de infinite ori infinit mai presus de energiile Sale", noi nu putem pătrunde în esența lui Dumnezeu, nici nu știm ce este Dumnezeu în esență. De altfel nici noi oamenii nu știm ce suntem în esența noastră, chiar noi înșine sau cei mai apropiați ai noștri. De exemplu Nichifor Crainic are o poezie intitulată "Laudă" în care spune între altele și asta:

"Nici mama nu știe ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i, vremelnică formă -

și încheie

Neant înflorit în minune"

Deci omul, dacă zici că este un "neant înflorit în minune" spui ceva despre minunea care este omul, dar nu spui ceva despre esența lui. Dacă noi nu putem spune ceva despre esența noastră ca oameni, ce putem noi spune despre esența lui Dumnezeu? Bineînțeles, noi credem în Dumnezeu Cel absolut, dar Dumnezeu Cel absolut S-a coborât la măsurile noastre și ni S-a făcut cunoscut prin ceea ce numim noi teologic chenoză, ni S-a făcut cunoscut la măsurile la care putem pricepe noi. Așa că în fața lui Dumnezeu stăm și într-un fel de copleșire prin Dumnezeu, dar stăm și într-un fel de chenoză a lui Dumnezeu coborât la noi, care ni Se face cunoscut, ni Se descoperă la măsura posibilităților noastre: "arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta - nu cât este, ci - pe cât li se putea".

Sunt în Scriptură unele lucruri care nu sunt bine lămurite. Cine le poate lămuri?

Dragă, pentru noi importantă nu e Biblia, care se întrupează de fapt în sfintele slujbe, ci învățătura Bisericii. Biblia e interpretabilă, iar învățătura Bisericii nu se interpretează. Și atunci noi trebuie să pornim de la ceva, de la ceea ce este esențial pentru noi. Sunt și lucruri care se pot gândi în Biblie fără o interpretare, de exemplu în ce privește porunca iubirii e indiscutabilă, dar sunt și atâtea lucruri care sunt discutabile. De exemplu să luăm așa un caz: în Sfânta Evanghelie nu se spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit semnele cuielor, a pipăit coasta Mântuitorului nostru Iisus Hristos străpunsă de suliță, dar Biserica în toată slujba de la Duminica Tomii și în săptămâna care urmează spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit. Deci Biserica care ne dă Evanghelia ne dă și interpretarea, și atunci eu mă țin de interpretarea care o dă Biserica și nu-mi mai pun problema că s-ar fi putut să fie și altfel. Dacă îmi pun problema atunci înseamnă că pentru mine doar mintea mea poate să fie o autoritate și altă autoritate nu cunosc.

Faptele cele bune premerg sau sunt o urmare a credinței?

Da, credinței îi precede propovăduirea și practica Bisericii, angajarea în actele credinței, și după aceea credința se manifestă în viață. Cineva spunea că măsura vieții e măsura credinței, cum ți-e viața așa ți-e credința. Deci urmează că toate faptele care se bazează pe credință sunt urmările credinței. Tot ceea ce ne pregătește pentru credință sunt lucruri care preced credința. Însă la noi e foarte greu de stabilit. De exemplu la mine, m-am pomenit într-o lume de oameni credincioși, părinții mei n-au fost deosebit de credincioși dar s-au încadrat în contextul social din vremea aceea. M-am pomenit știind de Dumnezeu. V-am mai spus și altă dată că prima mea mărturie despre Domnul Hristos care a înviat - de care-mi aduc aminte - a fost aceea că mama a zis către mine - bunica noastră locuia împreună cu noi - să merg la bunica, îi ziceam "mama tână", și să zic "Hristos a înviat, mama tână" și atunci mama tână îmi dă un ou, așa se dă la Paști. Și m-am dus, eram mic, de vreo patru ani dacă oi fi fost, și am zis "Hristos o înviat, mama tână!" și mama tână a zis "Adevărat c-o înviat, stai că-ți dă mama tână un ou". Asta îmi duc eu aminte prima dată când am zis "Hristos a înviat", fără să înțeleg ce spun, bineînțeles. Și am învățat "Ușa milostivirii", o rugăciune, din copilărie am învățat-o. Nu înțelegeam ce spun dar spuneam. Mai ales așa îmi aduc aminte că acolo este între altele și "ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine", nu înțelegeam ce zic, nici celelalte cuvinte nu le înțelegeam. Pentru că nu ziceam în dialect. De exemplu mama avea o vorbă câteodată și zicea "Nu știu ce s-o întâmplat, că mi-o chierit o găină", adică i-a dispărut. Dacă ar fi zis "ca să nu chierim cei ce nădăjduim întru tine", poate că mă gândeam că e vorba de o dispariție, dar așa nu știam, era în limbă necunoscută pentru mine.

Patima e același lucru cu pătimirea?

Nu, eu am vorbit odată aici despre patimi și nepătimire, nu știu dacă vă mai aduceți aminte sau nu știu dacă cei care ați pus întrebarea ați fost atunci aici. A pătimi înseamnă a suferi ceva, a fi asuprit de ceva. Se vorbește despre "patimile de ocară", despre patimile morale care sunt șapte la număr sau opt după scrierea Sfântului Ioan Casian și sunt și patimi care sunt, să zicem așa, pătimiri. Noi nu suntem foarte preciși în ce privește termenii, dar Domnul Hristos a pătimit în înțelesul că a avut de suferit niște pătimiri, am putea vorbi despre pătimirile Domnului, despre faptul că Domnul Hristos a suferit, a fost răstignit "și a pătimit pentru noi în vremea lui Ponțiu Pilat", zicem noi. Asta ar însemna mai mult niște pătimiri decât niște patimi, iar patimile așa cum le înțelegem noi din punct de vedere moral sunt devieri de la bine, sunt niște asupriri de gând, sunt niște deprinderi în rău, sunt niște boli ale sufletului, sunt ceva ce ne îngrădesc libertatea. Patimile noastre sunt deprinderi în rău care ne îngrădesc libertatea și se realizează în general prin deprinderea în păcat, prin păcatul repetat. Sfântul Ioan Damaschin spune că "nu-i bețiv acela care s-a îmbătat odată în viață", dar acela care mereu se tot îmbată acela deja are patima beției și e bețiv. Acestea sunt patimi care trebuie înlăturate din existența umană. Iar pătimirile pe care le-a suferit Domnul Hristos și pătimirile pe care le-au suferit mucenicii sunt de altă natură și acelea sunt binecuvântate de Dumnezeu, prin ele omul merge spre desăvârșire.

Ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta credință?

Noi nu știm ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce știm noi este că Dumnezeu poate să schimbe multe și Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta și pe cei care n-au putut să se folosească de mijloacele Harului. Necazul cel mare este nu ce urmează după moarte, ce hotărăște Dumnezeu - pentru că Dumnezeu fiind bun poate să-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred personal că or să se mântuiască mult mai mulți oameni decât gândim noi că se mântuiesc -, ci că nu se pot bucura de darurile credinței în această viață. Pentru că e un mare dar să te poți bucura de binefacerile credinței. Gândiți-vă de pildă ce lucru minunat este să poți să te rogi, ce lucru minunat este să poți să trăiești un eveniment prin sărbătorire. Cei necredincioși nu au aceste bucurii. Sau vă spuneam, când am vorbit odată aici despre disciplinarea minții prin rugăciunea de toată vremea, că am avut aici la Timișoara niște bucurii pe care eram sigur că numai credința în Dumnezeu le dă și fără credință nu poți avea bucurii, nu poți ajunge la calitatea bucuriilor pe care le aduce credința.

Aveți un cuvânt pentru necredincioșii care vorbesc despre Dumnezeu?

În Filocalie la Fericitul Diadoh al Foticeii se spune că "nimic nu este mai sărac decât o minte care, stând înafară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu". Sigur că nu toți oamenii sunt competenți să vorbească despre Dumnezeu, chiar se spune undeva că "singur Dumnezeu poate vorbi cu competență despre Dumnezeu".

Poate fi comparată Ortodoxia cu Umanismul?

Ortodoxia nu poate fi comparată cu nimic, este mai presus de toate. Ortodoxia este și umanistă, este ridicătoare de om. Noi cunoaștem Umanismul și cunoaștem niște lucruri care au apărut în istorie, însă credința noastră e mai presus de tot ceea ce se poate realiza la nivelul omului. Știți cum este? Cam cum este cu teologia și filosofia: teologia este revelată, iar filosofia este la măsurile omului. Tot așa și cu Umanismul, e la măsurile omului, iar Ortodoxia este mai presus de lume.

Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este mândria. Ce părere aveți?

Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i nici mândria, nici desfrânarea, nici hula, nici altceva, decât acela care-l ai e cel mai mare. Dacă ești mândru, ai păcatul cel mai mare, dacă ești iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, așa că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare păcat e păcatul care-l ai. Nu știu dacă mândria este cel mai mare păcat, mai mare decât mândria poate că e necredința în Dumnezeu sau credința eronată din care pot porni și celelalte. Mândria îl depărtează pe om de Dumnezeu, când ești mândru nu mai ții seama de Dumnezeu. Dacă ții seama de Dumnezeu, atunci ești cumva interesat pentru smerenie, pentru că Domnul Hristos ne-a arătat calea cea mai înaltă a fi smerenia. Mândria are fel și fel de nuanțe, eu v-aș îndemna mai bine să citiți despre ea din Filocalie volumul I la Sfântul Ioan Casian "Despre cele opt gânduri ale răutății", "Slava deșartă" și la titlul "Mândria" și în "Scara" Sfântului Ioan Scărarul unde de asemenea sunt capitole și despre slava deșartă și despre mândrie.

Cum se face misiune în Biserica Ortodoxă?

Caracterul misionar al creștinismului în Biserica Ortodoxă în general se face în cadrul Bisericii, mai mult o chestiune interioară, o chestiune de schimbare spre bine a celor care sunt deja în cuprinsul ortodoxiei. Bineînțeles că e vorba și de confruntări cu alte credințe, însă Biserica Ortodoxă, prin împrejurările în care s-a dezvoltat, nu a ajuns să se organizeze destul de bine și în privința ducerii ortodoxiei în afara granițelor ortodoxiei.

Orice credincios poate să citească Psaltirea?

Da, orice credincios poate să citească Psaltirea.

Ce rol are aceasta asupra vieții creștinului?

De îmbunătățire a minții prin gânduri legate de Dumnezeu. Și după aceea în măsura în care putem să ne identificăm cu conținutul psalmilor, e un lucru care ne sprijină spre bine. De exemplu eu, v-am mai spus și altă dată ce psalmi sunt psalmii mei preferați. Psalmul 22 și psalmul 102. Aceștia formează un întreg de fapt, dacă îi pui cap la cap constați că au același conținut, conținut care aduce bucurie. Nu înseamnă că toți psalmii trebuie să-i citești și trebuie să identifici, că de fapt psalmii n-au fost scriși deodată și psalmistul care i-a scris, sau psalmiștii care i-au scris, pentru că mai mulți au scris psalmi, nu numai David, nu i-au avut în vedere pe toți. Și fiecare poate să-și găsească un psalm care să se potrivească mai mult cu el. Iar citirea de pravilă a Psaltirii, să o citești odată într-o săptămână - eu de exemplu să știți că mă mulțumesc de multe ori cu cei ce citesc odată pe lună, nu au toți posibilitatea. Cine ar putea să citească din Psaltire mai mult? Două categorii de oameni: pensionarii și șomerii, și nici unii nici alții nu citesc, mai ales din pensionari, deși vreme au.

Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-și înfrâneze râsul?

Nu, poți să râzi de câte ori îți vine să râzi, numai să nu râzi ca să te găsești în treabă. Când îți vine să râzi poți să râzi, numai să nu râzi de oameni, să nu râzi de lucruri care sunt totuși serioase. Să știți că și eu sunt o fire din aceasta care cam râde, și nu mă gândesc niciodată că am păcătuit că am râs. Într-o traducere a psalmului 20 este "și i-ai veselit cu zâmbetul feței Tale", adică despre Dumnezeu zicem că zâmbește, deși Dumnezeu nu are o figură umană așa cum Domnul Hristos are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfânt nu știm cum am putea să zicem că zâmbește, dar prin zâmbet înțelegem o deschidere mângâietoare. Și atunci se poate râde când e cazul de râs. "Bucurați-vă cu cei ce se bucură, plângeți cu cei ce plâng" (Romani 12, 15) zice Sfântul Apostol Pavel. Sigur că nu poți avea aceeași atitudine totdeauna. Și apoi depinde foarte mult de structura omului, este câte unul care e mai predispus la râs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele Serafim Popescu, era foarte deschis și râdea așa cu poftă. Și au venit odată unii din Germania și imediat l-au înregistrat, să-l mai audă și pe acasă cum râde. A făcut rău? Eu zic că nu a făcut nici rău. Dacă râzi când nu se râde, atunci nu e corect.

Cum vedeți revigorarea monahismului?

Prin altceva nu știu prin ce s-ar putea revigora, decât tot prin sine. Trebuie câștigați oameni pentru atitudine, pentru o viață care să fie conformă cu învățăturile Părinților, cu tradiția monahală. Acum se lucrează, trebuie să recunoaștem și noi monahii, cam cu mulți improvizați, și asta nu e un lucru care promite pentru viitor. Ar trebui să se formeze oamenii în stilul credinței, altfel e compromis monahismul pentru viitor. Să știți că cineva care se face călugăr acela ar trebui să nu mai știe decât de mănăstirea în care trăiește. Eu de exemplu acuma mă simt cumva în prelungirea mănăstirii, fac un lucru pentru Dumnezeu, am venit să răspândesc niște gânduri, care trebuie să recunoașteți, nu vi le-a mai spus nimeni. Asta e realitatea. Și nici n-o să vi le mai spună, nu pentru că sunt eu un om extraordinar, însă am niște preocupări, nici eu nu am auzit de la alții gândurile acestea. Și atunci am zis: vin la Timișoara, poate oamenii le uită, dar s-ar putea întâmpla și să le rămână ceva. Și v-am mai spus eu, am făcut liceul în Timișoara și de asta mi-e drag. Acuma e a 14-a cuvântare pe care o țin în contextul acesta, în sala aceasta. De fapt nicăieri n-am mai ținut atâtea. Mai am una mâine și apoi poate s-or sfârși.

Ce este mai importantă: Tradiția sau Scriptura?

Biserica creștină s-a format printr-o propovăduire orală și s-a menținut secole de-a rândul prin propovăduire orală. Între timp s-au scris Evangheliile și s-au răspândit și Evangheliile, dar și Evangheliile de fapt sunt pe baza unei Tradiții. Sfântul Evanghelist Luca de pildă, el însuși spune că s-a informat despre cele ce le prezintă. Așa încât până la urmă Tradiția este esențialul în Biserica noastră Ortodoxă. Contăm pe Tradiție și în înțelesul de practică de slujire. De exemplu Sfânta Liturghie este un monument de Tradiție, nu este un monument al Scripturii. De aceea cei care nu au Tradiția Bisericii și care nu recunosc Tradiția Bisericii mereu vin și spun: Liturghie, n-are nici o importanță; spovedanie, ce-i aceia spovedanie, nu trebuie, dacă stai în fața lui Dumnezeu te iartă Dumnezeu și fără spovedanie; Preoție, păi toți suntem preoți; cununie, nu există, te înțelegi unul cu altul înaintea lui Dumnezeu. Aceștia sunt oamenii care lovesc în Tradiție pentru că n-au Tradiție. Însă pentru noi Tradiția e tot așa de sfântă cât e de sfântă Scriptura.

 

9 mai 1995


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.