Rugăciunea lui Iisus

 

Hristos a înviat! Stimați ascultători, am să prezint acum cel de-al treilea subiect pe care l-am anunțat, și anume despre "Rugăciunea lui Iisus". Mai întâi o precizare: este cunoscută o metodă de angajare în rugăciune, ca rugăciunea lui Iisus. Cine nu știe despre ce-i vorba ar putea avea impresia că spunând "rugăciunea lui Iisus" avem în vedere o rugăciune pe care a spus-o Domnul nostru Iisus Hristos. În realitate lucrurile stau altfel. E adevărat că în Sfânta Evanghelie sunt și niște rugăciuni rostite de Domnul nostru Iisus Hristos, dar prin rugăciunea lui Iisus înțelegem altceva. Și anume cei ce știu ce înțelegem se gândesc la o rugăciune scurtă, rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", rugăciune cu care sunt datori călugării și rugăciune pentru care sunt sfătuiți să se angajeze toți credincioșii. Deci voi vorbi despre ceea ce se înțelege în general prin rugăciunea lui Iisus, deci despre rugăciunea de toată vremea. Mie îmi place să-i spun "rugăciunea de toată vremea", pentru un motiv pe care îl veți cunoaște îndată.

Unii, când se pomenește de rugăciunea lui Iisus, spun: "Da, știu, e vorba de rugăciunea minții". Alții zic că e vorba de "rugăciunea inimii". De fapt rugăciunea se poate face la trei nivele, deosebit: se poate face oral, rugăciunea gurii, se poate face cu mintea, rugăciunea minții, și se poate face și cu inima, cu angajare totală, și atunci este rugăciunea inimii. Rugăciunea o face fiecare la măsurile lui. Se începe de obicei cu rugăciunea orală, cu rugăciunea gurii, pentru că cei mai mulți credincioși se roagă vorbind cu Dumnezeu, cu cuvântul vorbit. La nivelul acesta se fac rugăciunile liturgice. De ce? Pentru că rugăciunile liturgice, rugăciunile din biserică, se fac în auzul credincioșilor care sunt de față și cu scopul de a-i angaja pe cei de față în rugăciune. Rugăciunea particulară se poate face, și se recomandă chiar să se facă, la nivelul gândului. De ce? Pentru că lupta pentru înlăturarea răului și pentru realizarea binelui se dă în gând, gândul este temelia tuturor activităților umane. Toate pornesc de la gând, și cele bune și cele rele își au începutul în gând. Ridicările și căderile se fac în gând. Cheia vieții duhovnicești este disciplina minții, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea, rugăciunea prin care ne angajăm cât mai des și cât mai intens. Nu se poate face abstracție de rugăciunea liturgică. Biserica are rânduieli de slujbă pentru fiecare zi, cele 7 Laude care se fac în general prin mănăstiri și nu se fac la bisericile parohiale. Fiecare zi are rânduială de slujbă de dimineață și de seară, fiecare credincios trebuie să-și facă o rânduială de rugăciune de dimineață, o rânduială de rugăciune de seară, și în cazul acesta pe lângă cele 7 Laude mai avem și rugăciuni de dimineață și rugăciuni de seară ca rugăciuni particulare, și acestea, după caz, se pot face și cu cuvântul vorbit în auzul celorlalți care se roagă împreună, și se poate face rugăciunea aceasta particulară la nivelul gândului, deci numai în gând.

Rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" este o rugăciune de completare a rânduielilor liturgice. În mănăstiri în special se fac cele 7 Laude, se citesc Acatiste și se oficiază și Sfânta Liturghie, multe din mănăstirile noastre au rânduială ca să se facă Sfânta Liturghie în fiecare zi. Noi nu ne putem închipui o viață liturgică la nivelul gândului, ci totdeauna ne gândim la o viață liturgică la nivelul rostirii pentru angajarea cea din gând. Credincioșii noștri trebuie să știe că în biserică nu slujește numai preotul, că în biserică nu slujesc împreună cu preotul numai diaconii, nici numai cântăreții, ci în biserică trebuie să slujească toți credincioșii. Cuvinte ca "Domnului să ne rugăm", "La Domnul să cerem", "Capetele noastre Domnului să le plecăm", "Să mulțumim Domnului", "Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos", "Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim", "Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți", "Binecuvântarea Domnului peste voi", "Și să fie milele marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toți", toate cer răspunsuri, nu se fac de către unul singur pentru cei mulți, ci se fac de către toți pentru toți câți sunt de față și pentru toți câți pot fi cuprinși în rânduiala de slujbă. Prin urmare, în orice caz rugăciunea liturgică se face cu rostire.

Rugăciunea particulară, pentru că nu e necesar să fie auzită de alții - și când nu e necesar să fie auzită de alții, numai de Dumnezeu - se face la nivelul gândului, la nivelul minții, cu cuvântul vorbit însă nerostit cu vorba auzită. De fapt n-am putea zice că este o rânduială în sensul acesta, adică nu se poate spune că rugăciunea particulară trebuie făcută la nivelul gândului. Se poate face și cu cuvântul rostit, ori în ce fel ar fi rugăciunea, dar se recomandă să se facă la nivelul gândului pentru că atacurile în general sunt la nivelul gândului. Și apoi la gândurile noastre trebuie să adăugăm și simțămintele noastre, care țin mai ales de inimă. Când zici "inimă" zici "locul simțirii". Cei mai mulți oameni știu că simțirea este legată cu inima, am putea zice chiar cu inima cea de carne, pentru că noi iubirea de pildă o simțim în piept, n-o simțim în cap. În cap, în minte, simțim puterea gânditoare, iar puterea simțitoare o avem în piept și e legată în general de inimă. "Mă bucur din toată inima" zic oamenii, "Vă mulțumesc din toată inima", "Vă mulțumesc din tot sufletul", "Vă doresc binele din toate puterile" și așa mai departe sunt niște expresii care arată că simțămintele sunt în legătură cu inima. Dar am spus că mintea trebuie unită cu inima și omul trebuie să se reverse în totalitatea lui mai ales în rugăciune.

Totuși, rugăciunea se face la nivelul posibilităților omului. Pe mine mă întreabă oamenii, mulți dintre ei, "Părinte, cum să mă rog?". La toți le spun: să te rogi cum poți să te rogi. Degeaba i-aș spune: să te rogi într-un fel oarecare, pentru că omul până la urmă se roagă cu capacitatea lui rugătoare. Viața nu ne cere în toate împrejurările toate puterile noastre de angajare, și din cauza aceasta nici nu realizăm ceva la nivelul cel mai adânc al existenței noastre. Așa se întâmplă cu rugăciunea în general, așa se întâmplă cu rugăciunea de toată vremea.

Ce este rugăciunea de toată vremea? Ca să știm ce este rugăciunea de toată vremea e bine să ne gândim la ceva din rânduiala călugăriei. Când cineva se angajează la viața călugărească și când i se face intrarea în monahism, în călugărie, în mod solemn, i se dă un obiect care ține de veșmintele călugărești. Atunci când i se dă "haina veseliei", cămașa cea albă, când i se dă reverenda, când i se dă rasa, când i se dă cingătoarea, când i se dă culionul și camilafca, i se dă și ceea ce numim noi metanie. Și când i se dau metaniile celui pregătit pentru viața călugărească, se spune așa: "Fratele nostru - i se spune numele - primește sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Asta se spune în general în auzul tuturor, pentru toți cei de față, să știe cei de față că fratele nostru primește "sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Și după aceea cuvântul se adresează candidatului la călugărie și i se spune așa: "Că ești dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget și în gura ta numele Domnului Iisus și a zice <<Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul>>". Prin urmare, de metanii este legată rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", și rugăciunea aceasta se face având acest suport material pentru lucrarea spirituală care este rugăciunea. I se dau metaniile și călugărul trebuie să le aibă la el și să zică mereu, întemeiat pe această metanie, întemeiat pe obiectul acesta, "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Prin urmare obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituală care nu se face de la sine, nu se realizează de la sine. Și atunci omul se ajută și cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avându-l în mână, își aduce aminte mai repede că trebuie să zică rugăciunea, iar neavându-l în mână de multe ori se întrerupe din rugăciune, își uită de îndatorirea de a avea "în toată vremea în minte, în inimă, în cuget și în gură numele Domnului Iisus", își uită că trebuie să spună "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul".

E o îndatorire a călugărilor și este o metodă de angajare într-o viață superioară pe care noi o recomandăm și celor care nu sunt călugări. Și poate că cei care nu sunt călugări au mai multă trebuință de această rugăciune în tumultul existenței lor, în mulțimea ispitelor în care trăiesc, în care își duc viața, decât călugării care sunt scutiți cumva și prin retragerea în care se găsesc de ispitele prin impresiile cele din afară. E adevărat că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" spune că "e destul și un singur fir de păr să-ți tulbure vederea". Asta înseamnă că și o obsesie oarecare pe care ai putea-o avea în gând și în retragere fiind, trage în cumpănă și îl poate deruta pe cel care are obsesia respectivă. În Pateric se spune de pildă despre un părinte din pustie că trei ani de zile a fost urmărit de imaginea unei fete arabe pe care a văzut-o cândva în urma secerătorilor adunând spice. Nu putea să-și scoată din minte gândul, imaginea acelei fete arabe. Sunt realități pe care părinții cei duhovnicești le-au trăit și pe care le-au descoperit și prin care ne îndrumează și pe noi să ne ferim de tot ceea ce poate să ne deruteze de la gândurile cele bune.

Despre rugăciunea aceasta de toată vremea am aflat pentru prima dată în 1942 de la Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească. Părintele Arsenie Boca viețuia atunci la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, la mănăstirea Brâncoveanu, din care eu fac parte din anul 1953. Era de atunci cu nume mare, era de atunci cunoscut ca un om deosebit, ca un om ieșit din comun. Mai întâi i-am scris o scrisoare la care mi-a răspuns un diacon de la mănăstire din mandatul Părintelui Arsenie și m-a îndemnat la rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". La câteva luni după aceea am ajuns și eu la mănăstirea de la Sâmbăta cu gândul să mă fac călugăr. Nu s-a putut, din mai multe motive, între care și acela că nu aveam pregătire teologică, nu aveam școală, eram prea tânăr, aveam 13 ani și jumătate. Mitropolitul care a restaurat mănăstirea de la Sâmbăta, Mitropolitul Nicolae Bălan dorea să aibă acolo o mănăstire de intelectuali. Avea deja în mănăstire pe Părintele Arsenie, absolvent de Teologie, absolvent de belle arte și cunoscător de medicină ca unul care a frecventat și niște cursuri de medicină, mai ales de Anatomie și de Genetică la Facultatea de Medicină din București. Venise la mănăstire după ce își agonisise cultura respectivă și pentru că avea o înzestrare deosebită prin existența lui, i-a dat Dumnezeu un dar deosebit, a avut o activitate rodnică în vremea cât a fost la Sâmbăta, pentru că atunci n-a fost stingherit de nimeni în activitatea lui. Dar la scurtă vreme, și în orice caz după 1948, nu s-a mai putut desfășura, a plecat de la Sâmbăta trimis fiind de Mitropolitul Nicolae Bălan la mănăstirea Prislop, unde a stat din ?48 toamna până în 1959, când a trebuit să plece din mănăstire, și după aceea ultimii 30 de ani din viață și i-a petrecut în București și la Sinaia, unde a și murit în 1989, în 28 noiembrie, și a fost înmormântat în 4 decembrie la mănăstirea Prislop de lângă Hațeg.

În 1942 când m-am dus eu la mănăstire la Sâmbăta am vorbit cu Părintele Arsenie despre rugăciunea de toată vremea. Respectiv n-aș putea zice că am vorbit, dar Părintele Arsenie care avea un dar de intuiție și un dar de a înțelege esențialul în toate chestiunile, mi-a pus în față rugăciunea de toată vremea, mi-a pus în față metoda de angajare prin rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Și m-a învățat s-o zic la nivelul gândului, de la început mi-a spus s-o zic la nivelul gândului, cu gândul. Mi-a spus să zic între respirații, deci fără să inspir, fără să expir, cuvântul "Doamne". Trăgând aerul în piept, odată cu aceasta să zic "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu". Și dând aerul afară, odată cu aceasta să zic "miluiește-mă pe mine păcătosul". Mai mult nu mi-a spus nimic în privința aceasta. Rugăciunea o numea părintele "rugăciunea cu care se mântuiesc călugării". Rugăciunea cu care se mântuiesc călugării pentru că prin rugăciunea aceasta sufletul se eliberează de asupririle de gând, de tot ce poate fi obsesiv, se limpezește. Prin rugăciunea aceasta se ajunge la înseninare sufletească, prin rugăciunea aceasta se ajunge la angajare pozitivă, pentru că creștinismul - și m-aș bucura să rețineți lucrul acesta - nu este doar o credință a înlăturării negativului, chiar dacă e de foarte mare importanță mântuirea în sens de înlăturare a negativului, creștinismul este ceva pozitiv, există un pozitivism al vieții creștine.

Deci prin rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", repetată mereu în minte, se deschid căi de lumină, se deschid perspective duhovnicești, se deschid înțelegeri mai presus de lumea aceasta, se deschid niște luminișuri ale sufletului. De fapt nici Biserica, atunci când îi pune în vedere candidatului la călugărie faptul de a se angaja în rugăciunea aceasta, nu discută despre rugăciune, ci îi pune în vedere practica rugăciunii: "ești dator". "Ești dator să ai în minte, în inimă, în cuget și în gura ta numele lui Iisus și să zici <<Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul>>". Nu se discută despre rugăciune, nu i se dau îndrumări de nici un fel, ci doar i se spune să se angajeze în rugăciune. Părintele când mi-a dat mie în atenție rugăciunea aceasta, nu mi-a spus să mă interesez undeva de vreo carte despre rugăciune, nu mi-a spus să iau legătura cu cineva care ar putea să mă îndrume. Poate că Părintele și-a dat seama că n-aș găsi un îndrumător, și să știți că nici n-am găsit. N-am găsit nici când n-am căutat, și nu pentru că n-am căutat. Se putea întâmpla să găsesc pe cineva fără să-l caut, dacă-i vorba. N-am găsit nici când am căutat și nici eu nu pot fi un îndrumător bun în privința aceasta.

La noi la mănăstire a venit mai anii trecuți, în orice caz după ?89, Mitropolitul nostru de la Sibiu, I. P. S. Antonie, și mă întreabă - eu fiind duhovnic la mănăstire, deși nu se spovedesc cei mai mulți la mine, la mănăstire, dar sunt socotit duhovnicul mănăstirii, mă numără alții, eu nu mă prea pot număra - "Ai vreun isihast în mănăstire?" Și eu răspund: nu am - deci eu nu cunosc să fie vreun isihast în sensul strict al cuvântului, și am adăugat bineînțeles - și nici eu nu sunt. Și atunci Înalt Prea Sfințitul a zis așa, cam ironic de fapt: "Să știi că la Sibiu sunt mulți". Deci la mănăstire nu sunt, nici puțini, și la Sibiu sunt mulți. Cum vine asta că la Sibiu sunt mulți și la mănăstire nu sunt?

Vine așa că acuma, în vremea noastră, se interesează mulți despre rugăciunea aceasta de toată vremea, deși n-o fac mulți nici din aceia care se interesează, realitatea asta e. Și vor să scoată o revistă, "Isihasmul", cel puțin la Sibiu era preocuparea aceasta, le-am dat și eu un articol despre rugăciune, din experiența mea, și nici acuma nu l-au publicat, după vreo patru ani, dar nu că nu-i bun articolul, ci că n-au reușit ei să facă revista. Și e preocuparea aceasta, cerc de isihasm, au apărut niște broșuri în ultima vreme, medicină isihastă. M-a luat groaza când mi-a spus cineva la Sibiu, o domnișoară profesoară de pedagogie, că vrea să facă o întrunire în Postul Crăciunului la Sibiu și că mă solicită și pe mine să vorbesc despre medicina isihastă. Întâi m-am zbătut, că nu merg, că nu pot. "Părinte - zice - venim cu mașina și vă aducem". Și eu m-am gândit că dacă le pun condiția aceasta să mă aducă cu mașina nu mă mai aduc și scap de îndatorirea asta. Și n-a fost așa, a spus "Bine, dacă veniți cu mașina, atunci vin". Și mă pomenesc cu mașina să mă ducă să țin o conferință, numai c-au muiat-o ei până la urmă, că nu despre medicina isihastă, dar să vorbesc eu ceva despre rugăciune în general. Pentru asta m-am angajat foarte bucuros. Și să știți că și la ce vă spun acuma m-am angajat din proprie inițiativă, am propus eu subiectul acesta socotindu-l în legătură cu ce v-am spus serile trecute și gândindu-mă că ar putea fi preocupări despre rugăciunea aceasta și aici, și cred că sunt, și mai ales tinerii aceștia care știu de yoga și caută în altă parte ajutor de mântuire decât unde trebuie, ar putea să aibă interes pentru așa ceva, și atunci am propus subiectul acesta. Deci mie mi-e drag să vorbesc despre așa ceva, numai că dacă mă pune cineva să vorbesc despre medicină isihastă, să știți că nu pot vorbi. De ce? Pentru că eu niciodată nu m-am gândit că isihasmul ar putea să fie o metodă medicală, o metodă de însănătoșire, de înzdrăvenire. Rugăciunea da, în general, dar nu așa că dacă o faci într-un fel te faci sănătos, dacă o faci altfel nu te faci. În general despre rugăciune - deci asta să reținem - nu se vorbește, chiar dacă sunt cărți, și cărți mari. Au apărut două volume de Sbornicul, la Alba-Iulia au apărut, cu multe aprecieri în legătură cu rugăciunea. Părintele Arsenie chiar zicea că s-au scris multe cărți și nu sunt necesare, câte se spun acolo nu sunt necesare, pentru că importantă este angajarea în sine, nu altceva.

Și cu ceea ce mi-a spus părintele la sfârșitul lui august 1942 - părintele a vorbit cu mine ca și cu un om mare - am plecat la Timișoara, aici în orașul acesta, unde mi-am făcut liceul. Și aici în Timișoara am început să mă ocup și de ceea ce mi-a spus părintele, să zic "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", cum m-a învățat părintele. Nu am avut o pravilă anume, părintele de fapt nu mi-a spus ca în fiecare zi, o vreme anume să o am pentru rugăciune, să zic rugăciunea aceasta, să zicem așa, dimineața, sau seara, să o adaug la pravila de rugăciune de dimineața sau la pravila de rugăciune de seara, ci mi-a spus doar să zic rugăciunea, ceea ce am și făcut. N-am știut eu să-mi fac o pravilă, ziceam rugăciuni de dimineața și de seara, că mama, Dumnezeu s-o odihnească, zicea către mine când plecam la școală: "Nu-ți uita de Dumnezeu, nu-ți uita de rugăciune". Asta însemna: nu-ți uita de rugăciune de dimineața, de rugăciune de seara, de rugăciune de la masă, dar mama săraca nu știa de Filocalie și de învățături deosebite. Și cât privește rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", angajarea aceasta în rugăciune, o făceam spontan, întâmplător, când îmi venea în gând, ziceam. Când am fost elev de liceu și mai ales când am fost la școală - pentru că eu am făcut mult ca particular la liceu - mă duceam la școală din Elisabetin, de acolo de unde locuiam eu, de lângă Piața Bălcescu și veneam până la Liceul Loga pe jos, cam o jumătate de oră. Mi-am făcut așa un fel de rânduială ca în fiecare zi, mergând pe drum, când eram singur să zic într-una "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Asta a fost singura pravilă, în rest totul era spontan.

Și ce rezultate am avut de pe urma rugăciunii? Eu acuma să știți că le spun la oameni, îi previn. Mie părintele nu mi-a spus nimic, fii atent că se poate întâmpla asta sau cealaltă. Rugăciunea înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce conștiența legăturii cu Dumnezeu, ne aduce întâlnirea cu noi înșine, ne descoperă pe noi înșine nouă înșine. Și cum ne descoperă? Răscolește adâncurile sufletului nostru. Poate știți că părinții cei duhovnicești spun că "rugăciunea este oglinda sufletului". Ce înseamnă asta? Că în cadrul rugăciunii și în acțiunea de a ne ruga ne cunoaștem măsura la care suntem. Și să știți că măsurile mele au fost căzute tare. M-am întâlnit cu furtuni de gând. Vezi câte un copil cât e de rău, și zici: domnule, copilul acesta rău n-a putut realiza răutatea asta de la el, a adus-o de undeva. De obicei se spune că copiii sunt oglinda părinților, părinții se pot vedea pe ei în copiii lor, cu calitățile și cu defectele lor și există o asemănare cu părinții nu numai cât privește figura, ci și în privința profilului sufletesc. Eu, după ce am aflat de lucrul acesta, am încercat să mă raportez la părinții mei și la bunicii mei, cât i-am cunoscut. Și mi-am dat seama că omul de fapt are un spectru vital, adică însumează în el, în viața lui, antecedentele pozitive și negative ale înaintașilor lui. Dumnezeu știe până unde se extinde ființa noastră înainte de a exista noi înșine. În orice caz, aducem și încărcături negative, și încărcătura aceasta negativă trebuie rezolvată în noi. Nu-i a noastră, ci e a altora în noi și trebuie rezolvată în noi. Părintele Arsenie le spunea la oameni să nască sfinți. Cine poate naște sfinți? Cine-i sfânt. Ori fiind noi cu păcatele pe care le avem, transmitem predispoziții păcătoase și negative la cei pe care îi aduce Dumnezeu prin noi în lume, uneori ca o pedeapsă pentru noi înșine.

Și zicând eu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" am simțit niște răscoliri de gând. Mă gândeam că toată lumea le are dar nu le spune. Nu m-am consultat cu nimenea, că nici nu știam că trebuie, nici nu știam să mă consult, au mers așa lucrurile de la sine. Și a fost bine că n-am pus niciodată răscolirile de gând în legătură cu rugăciunea, că poate aș fi renunțat la rugăciune. N-am renunțat, și a fost bine că n-am renunțat. Asta a fost, să zicem, cunoașterea de sine prin rugăciune. Mi-am dat seama de înclinările negative, mi-am dat seama de agoniselile negative, pentru că să știți că la încărcătura negativă cu care venim în lumea aceasta se adaugă și negativele pe care le acumulăm, în sensul că băgăm în noi fel de fel de impresii, fel de fel de informații, fel de fel de lucruri cu care nu ne putem prezenta oriunde și oricând, și aceasta și întâmplător și de multe ori și voit. De exemplu cineva care citește un roman excitant, își bagă el în suflet negative, niște lucruri care după aceea îl urmăresc. Sfântul Ioan Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi pierdută și poate fi curată. La rugăciune curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ți vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existență, important este să vrei să nu le ai. Și atunci pentru că noi nu suntem capabili prin noi înșine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu. Mântuirea, am zis, vine prin Mântuitorul. Și cerem ajutorul Mântuitorului: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul".

Așa am făcut, cât am făcut, de altfel cât faci atât te ajută. Zice: "ești dator în toată vremea să ai în mintea ta numele Domnului Iisus". Să știți că nimenea, cred că nici un pustnic din toată lumea aceasta nu reușește să aibă totdeauna mintea la Dumnezeu în înțelesul acesta. De altfel, am să vă spun eu imediat și o altă definiție a rugăciunii de toată vremea. Metoda aceasta de rugăciune de toată vremea este o metodă de fapt, este un mijloc de îmbunătățire sufletească, este un lucru pe care trebuie să-l avem în vedere în sensul acesta că Domnul Hristos nu ne-a dat această metodă în Evanghelie, nici în Tradiția Apostolică nu găsim o metodă anume, decât prin îndemnul "Neîncetat să vă rugați", în Epistola către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde se spune: "Totdeauna să vă bucurați, neîncetat să vă rugați, pentru toate mulțumiți" (I Tesaloniceni 5, 16-18).

Poate unii ați citit mărturisirile pelerinului rus despre trăirile lui interioare în legătură cu rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" și acolo se insistă pentru un anumit număr de rugăciuni, mai întâi 3000, după aceea 6000, după aceea 12000 și așa mai departe. E o metodă de fapt. Eu nu cred că trebuie să ne numărăm rugăciunile. Să știți că mie nu mi-e frică să mă duc înaintea lui Dumnezeu și o să zică Dumnezeu: bine, bine, dar să știi că tu ai mai fi putut zice de vreun milion de ori "Doamne Iisuse" și n-ai zis. Sunt sigur. De ce? Pentru că asta e partea mea. Eu cred că Dumnezeu mă miluiește dintr-o dată, și mă miluiește, mă miluiește și prin angajarea aceasta, dar nu mi se ține seamă de lucrul acesta. Lucrul acesta este o metodă. Sau în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul 18, chiar în primul verset citim: "Apoi le-a spus lor o pildă cum că trebuie să se roage neîncetat și să nu se lenevească". Dar metoda a apărut mai târziu. Noi știm despre metoda aceasta mai ales din vremea isihasmului, din anii isihasmului, din secolul al XIII-lea și al XIV-lea, în legătură cu Sfântul Grigorie Palama. Mai știm și despre rugăciunea aceasta în legătură cu Sfântul Nichifor din Singurătate, tot cam pe atunci, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Ignatie, tot după anul 1000 încoace. Ori rugăciunea aceasta noi sperăm, și credem, că a fost și mai devreme, dar mărturii despre ea nu prea găsim. Și atunci ce înseamnă, că aceia care nu au știut și nu au folosit această metodă nu s-au îmbunătățit sau nu s-au putut apropia de Dumnezeu? Sau gândiți-vă: câți dintre credincioșii noștri știu despre rugăciunea aceasta? E drept că pe unde umblu mai spun, și îi îndemn pe oameni, dar nu se insistă, nu e metodă de circulație. Știu care-s călugări, și știu și nu prea zic, și mărturisesc că nu le stă capul acolo, dar metoda ține mai mult de călugărie, deși ar trebui să fie răspândită și la ceilalți oameni.

Bineînțeles că rezultatul a fost, până în cele din urmă, și limpezirea minții. Acuma să știți că nu sunt un rugător din acela care e copleșit de rugăciune în așa fel încât să-mi vină numai gânduri extraordinare în rugăciune, îmi mai vin și gânduri obișnuite. Dar nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune și zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat și el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun și când mă rog, și zic: așa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă îmbunătățire de viață, să ajungi la niște gânduri care să le poți prezenta și să le poți învălui în rugăciune. Mintea nici nu poate sta neîncetat pe o anumită poziție, așa-i făcută de Dumnezeu să se mute de la unele la altele, să poată face legături. Eu acuma când vorbesc fac niște legături. De ce fac legături? Păi dacă mintea mi-ar sta numai într-un loc, aș zice numai "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" și ați începe să plecați de pe aici că nu vă spun ceva interesant, că nu vă spun ceva angajant. Asta-i realitatea. Noi nu trebuie să gândim că lucrurile trebuie schimbate pe un anumit calapod, important este să fim sinceri și să fim bine direcționați.

Al doilea rezultat a fost că am avut o bucurie - v-am spus eu de când am venit prima dată aici, în cadrul conferinței despre "Bucuria creștină" - că mergând la școală și zicând rugăciunea aceasta aveam o bucurie de parcă mă ridica cineva pe sus. Această rugăciune se recomandă pentru ceea ce aduce ea mântuitor. Sunt unii care cred că dacă fac rugăciunea aceasta or să ajungă să facă niște minuni. Să știți că dacă Dumnezeu nu are în plan să facem noi minuni, nu facem minuni, chiar dacă vrem să fim făcători de minuni. În Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel în capitolul 12, Sfântul Apostol Pavel spune: "Au doar toți sunt apostoli? Au doară toți sunt prooroci? Au doară toți sunt dascăli? Au doară toți au puterea să săvârșească minuni? Au doară toți în limbi grăiesc? Au doar toți pot să tălmăcească? Râvniți darurile cele mai deosebite și eu vă arăt o cale care este mai presus de orice altă cale: Toate limbile omenești dacă le-aș vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare și chimval răsunător". Dragostea este pentru toți, iar darurile extraordinare care sunt harismele le dă Dumnezeu Bisericii prin anumiți oameni pe care-i alege Dumnezeu, și El știe de ce-i alege și pe cine alege. Nu putem să facem niște lucruri mari și minunate pentru simplul fapt că ne angajăm într-o tehnicitate. De altfel rugăciunea aceasta nu este o metodă tehnică, ci este o metodă de angajare. Eu cred că Dumnezeu ne miluiește chiar atunci când zicem "Doamne miluiește-mă". Nu zice că trebuie să zicem de o sută de mii de ori "Doamne miluiește-mă" ca să ne miluiască, ci noi facem lucrul acesta pentru că nu găsim o altă metodă de angajare într-o viață duhovnicească autentică. V-am spus ieri seara despre tatăl fiului risipitor. Tatăl fiului risipitor a alergat la fiul care se întorcea și l-a primit, l-a îmbrățișat. Și când el a zis "Tată, am greșit la cer și înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primește-mă ca pe unul dintre argații tăi" - de fapt nici n-a terminat cuvântul -, tatăl a zis "Aduceți haina cea mai bună și îmbrăcați-l" (Luca 15, 21-22) și celelalte. N-a zis: zi de vreo sută de mii de ori așa, că apoi te iert. De ce? Pentru că Dumnezeu e iubire și Dumnezeu iartă. Eu cred în iertarea lui Dumnezeu și sunt nemulțumit de câte ori vine cineva la spovedit și zice: "Părinte, oare pe mine Dumnezeu mă mai iartă?" Nu există om pe care să nu-l poată ierta Dumnezeu dacă omul se silește să părăsească păcatele, să părăsească relele. Dar până ești în păcate, n-ai cum să ceri iertare de la Dumnezeu și nici de la oamenii lui Dumnezeu.

Când am ajuns la Teologie a venit vorba despre rugăciunea asta și îmi spune cineva: "Măi frate, stai, că nu se poate face așa ceva fără îndrumător, trebuie un îndrumător, un duhovnic". Și eu n-am găsit nici până atunci și nici de atunci încoace. Că dacă m-am dus de exemplu la un părinte care era socotit cu viață îmbunătățită și cu nume mare și cu cunoștință multă, el mi-a spus cunoștințele tot din cărți. Pe acelea din cărți le pot citi eu singur, nu trebuie să mi le spună el, că ce spune Valaam, că ce-a spus cutare care-i zăvorât și ce-a spus Ignatie Brancianinov. Pe mine mă interesează experiența, ce ți-a adus ție, care zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Ți-a adus limpezimea minții? Ți-a adus liniștea sufletească? Ți-a adus dorința de rugăciune? Ți-a adus dorința de Dumnezeu? Ți-a adus capacitatea de a ocoli pricinile păcatelor? Ți-a adus fermitatea în cunoștința de Dumnezeu și înlăturarea gândurilor rele? Ți-a adus statornicie în bine? Ți-a adus dorința de bine? Ți-a adus dorința de depășire de tine însuți? Astea sunt lucrurile pe care le aduce rugăciunea, rugăciunea de toată vremea și orice rugăciune.

Stimați ascultători, însă noi nu putem renunța la viața liturgică pentru rugăciunea de toată vremea, pentru metoda aceasta de angajare prin "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Noi simțim nevoia de înmulțire a gândurilor bune din slujbele noastre. Ce ar fi de exemplu să te duci la Paști la Biserică și în loc să auzi "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice care țineau pe cei legați, Hristoase, iar a treia zi precum Iona din chit ai înviat din mormânt" sau "Păzind pecețile întregi Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta Naștere, și ne-ai deschis nouă ușile raiului", sau "Paștile cele sfințite astăzi nouă ne-au răsărit, Paștile cele noi și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preacinstite, Paștile cele mari, Paștile Hristos Mântuitorul, Paștile credincioșilor, Paștile care ne-au deschis nouă ușile raiului, Paștile cele ce sfințesc pe toți credincioșii", ce ar fi ca în loc de toate acestea să auzi numai "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Nu-i firesc. Firesc este să ne îmbogățim mintea cu gânduri sfinte, câte poate cuprinde mintea noastră, și să ajungem într-o atmosferă care să ne angajeze în felurite simțăminte.

Să știți că rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" e o rugăciune a începătorului, și rugăciunea aceasta de fapt trebuie depășită. Azi dimineață de exemplu, ascultam de pe casetă ceea ce am spus ieri la Facultatea de Teologie. Și în timp ce ascultam nu ziceam "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", ci ziceam "Slavă Ție Doamne, slavă Ție". E tot rugăciune, și poate că e mai esențială decât "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Noi trebuie să avem în vedere și rugăciunea ecfoniselor de la Liturghie: "Că Sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh", "Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh", "Că Tu ești sfințirea noastră și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh", "Că pe Tine Te laudă toate puterile cerești și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh", "Că Tu ești Împăratul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh", "Că al Tău este a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh", "Că Dumnezeul milei și al îndurărilor și al iubirii de oameni ești, și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh". Toate acestea ni le pun la îndemână slujbele Bisericii noastre. Bineînțeles, ne ajutăm cu rugăciunea aceasta, completăm cele ce nu le putem împlini tot timpul prin rugăciunea aceasta, "că ești dator în toată vremea a avea în minte numele lui Iisus", dar nu putem să renunțăm la niște comori de gând, la niște lucruri care ne aduc bucurie prin ele însele. Și dacă îți limpezești mintea, dacă ajungi să ai mintea curățită de patimi ca să ai Taborul pe care să Se schimbe la față Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în cazul acesta toate vin în lumină. Deci te ajută rugăciunea de toată vremea ca rugăciunea din vremea slujirii să fie o rugăciune înaltă pentru tine, pentru că te-ai pregătit pentru ea. Dacă faci rugăciunea numai de pravilă, adică numai că a venit vremea ei și o faci ca să o împlinești nu-i destul. În Pateric se spune: "Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă". Ce înseamnă asta? Înseamnă că toată viața noastră trebuie să fie o rugăciune, că toată viața noastră trebuie să fie o rugăciune vie. Noi la sfintele slujbe primim adeseori îndemnul să ne rugăm, "Domnului să ne rugăm", dar nu numai îndemnul acesta îl primim, ci primim și îndemnul "toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Stimați ascultători, am spus lucrurile acestea, dar ele trebuie completate. Și anume vreau să completez cu o definiție a rugăciunii de toată vremea, în sensul în care o găsim la Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul II din Filocalie, în "Cuvântul ascetic". De ce vreau să spun lucrul acesta? Pentru că Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rugăciunea de toată vremea altfel decât într-o repetare deasă și cât mai neîntreruptă a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". N-aș vrea să credeți că eu nu sunt pentru rugăciunea aceasta, sunt pentru rugăciunea aceasta, dar în completare în general, nu în esență. De ce? Pentru că oamenii au și îndatoriri sociale, oamenii trebuie să-și vadă de familie, oamenii trebuie să-și împlinească datoriile de la locul de muncă. Ori rugăciunea aceasta poate fi adusă în legătură cu munca noastră, cu viața noastră, dar să nu uităm cuvântul de la sfintele slujbe "pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm", cuvânt pe care la Sfânta Liturghie îl găsim în trei contexte, și anume: în contextul "Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții să o pomenim, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". În traducerile vechi, în rostirile cu care m-am pomenit eu în viața aceasta, ectenia aceasta era prezentată altfel, și anume: "Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria cu toți sfinții pomenindu-o, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Acum s-au făcut două ectenii, "...cu toți sfinții să o pomenim" și apoi "pe noi înșine...". Înainte textul fiind așa, ne puteam gândi să dăm viața noastră lui Hristos Dumnezeu, toată viața noastră, cum a dat-o Maica Domnului și cum au dat-o toți sfinții. Noi ne ținem de textul liturgic pe care îl avem și pe care ni l-a dat Biserica. Acesta ar fi un context. Al doilea context este cel dinainte de rugăciunea "Tatăl nostru": "Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Iar al treilea context este "Ziua toată, desăvârșită, sfântă, pașnică și fără de păcat cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Așa ne îndeamnă Biserica. Prin urmare Biserica nu ne cere o singură metodă de angajare în rugăciune, ci ne cere o rugăciune vie, o angajare ca într-un fel de rugăciune în tot ceea ce facem noi pozitiv în această lume. De aceea este foarte important să-și găsească omul și munca pe care o face, ca muncă pe care o poate binecuvânta Dumnezeu și pe care o binecuvintează Dumnezeu.

Ce ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în dialogul între un frate și un bătrân? Fratele îl întreabă pe bătrân: "Părinte, cum se poate ca Sfântul Apostol Pavel, care zice <<Neîncetat să vă rugați>>, cum a putut el să facă lucrul acesta când avea de făcut atâtea, de a îngriji Bisericile, de a se ocupa de credincioși, de săraci, trebuia să propovăduiască. Cum putea să aibă el rugăciune neîncetată?". Și atunci Sfântul Maxim Mărturisitorul răspunde: "Fiule, rugăciunea neîntreruptă este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie și cu dor, de a atârna cu nădejdea în El și de a te încrede în El în orice ai face și ți s-ar întâmpla". Asta este definiția rugăciunii de toată vremea, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Deci o atitudine de rugăciune, o slujire a lui Dumnezeu prin tot ce faci, prin tot ce gândești, prin tot ce vorbești. Ar fi ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: "Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceți" (I Corinteni 10, 31). Și atunci să știți, stimați ascultători, că de fapt rugăciunea cea mai înaltă nu e rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de preamărire. Noi zicem la Sfânta Liturghie: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ție Îți mulțumim Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru". Deci Îl lăudăm pe Dumnezeu, Îi mulțumim lui Dumnezeu, Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, ne rugăm lui Dumnezeu și după aceea trebuie să ne și mărturisim în fața lui Dumnezeu, pentru nedesăvârșirea noastră întru a-L lăuda, întru a-L preamări, întru a-L binecuvânta, întru a-I mulțumi și chiar întru a-I cere.

Eu aș vrea să vă pun la inimă dorința aceasta de a înmulți rugăciunea, și asta cu atât mai mult cu cât acuma de curând am aflat că cei care fac yoga de pildă, învață la yoga să spună niște cuvinte neînțelese de ei. Zice că li se descoperă pe măsură ce le spun, parcă aș vrea să știu ce i s-a descoperit la unul sau la altul. A venit la mine la spovedit un tânăr care a fost pe la yoga și a spus că a învățat acolo să zică o expresie, dar nu-i voie s-o spună. Și zic: mă, dacă nu-i voie s-o spui și n-o spui nici la spovedanie, atunci să știi că nu te spovedești cum se cade. Și atunci el mi-a spus că trebuie să zică "haum". Alții mi-au spus că trebuie să zică "crin", sau "nat", în sfârșit, o mulțime de expresii, mantre sau cum le zic ei. Păi de ce să nu zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", că asta-i sigur că te duce la bine. Dar alea care nici nu le înțelegi, zici "haum ham ham". Dragă, eu nu vreau să râd sau să râdem, dar asta-i realitatea. Noi trebuie să înțelegem lucrurile, numai așa le înțelegi dacă le spui pe nume. De ce să zici niște lucruri care nu le înțelegi, niște lucruri care nu au nici o importanță pentru tine, și să nu zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul".

Stimați ascultători, cu asta îmi sfârșesc angajamentul pe care mi l-am luat încă din toamnă, că în primăvara aceasta voi vorbi aici despre "Cine este Iisus Hristos?", "Cine este Iisus Hristos pentru mine?" și despre "Rugăciunea lui Iisus". Vă pun la inimă să înmulțiți rugăciunea. Sfântul Marcu Ascetul așa și zice: "Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine". Vă pun la inimă să înmulțiți rugăciunea, vă pun la inimă cuvântul care vi l-am spus serile trecute, cuvântul de la Sfântul Munte care zice: "La Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu nu ca la om și să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul", să înmulțim rugăciunea ca să se înmulțească binele, pentru că "rugăciunea este întărirea lumii" spune Sfântul Ioan Scărarul. Să ne rugăm la nivelul la care ne găsim, chiar și cu rugăciune întinată, numai să stăruim în rugăciune, că până la urmă se face limpezime în suflet. Vă pun la inimă dorința de a-L preamări pe Dumnezeu, să căutăm să-L preamărim pe Dumnezeu unde ne găsim, că Sfânta Tereza de Lisieux spune în "Istoria unui suflet", în care își descrie viața, că se gândea de multe ori că pentru că în iad nu e nimeni care să-L preamărească pe Dumnezeu, îi cerea lui Dumnezeu s-o trimită în iad, ca și acolo să fie preamăritori de Dumnezeu. Sunteți în situații de a fi în grupuri în care se înjură, de a fi în grupuri în care se spun vorbe necuviincioase, pe care nu le putem noi opri, că-s ca un șuvoi care curge pe lângă noi, sau ca vântul care bate, dar altceva putem să facem: să preamărim noi pe Dumnezeu acolo unde nu e cineva care să-L preamărească. Să ne angajăm în rugăciune, să ne facem datoriile din toate punctele de vedere ca o rugăciune, să înmulțim binele prin tot ceea ce facem.

Mi-a venit în minte acum un cuvânt din Pateric care zice că s-a dus cineva la un pustnic și când a plecat i-a zis "Iartă-mă părinte că te-am reținut de la rugăciunea ta" și el i-a zis "Rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine și să te petrec cu dragoste". Să facem din toate ale noastre, cât putem, o rugăciune și atunci se va preamări Dumnezeu, va veni și pentru noi limpezimea minții, pentru mulți poate că a venit deja, așa și trebuie să fie, și să ne gândim că rugăciunea are puteri nemărginite. Însă să nu urmărim niciodată un lucru anume prin rugăciune, cum ar fi de exemplu să facem minuni, să cunoaștem niște lucruri cu care după aceea să ne putem lăuda că suntem cunoscători. Când m-am dus eu la mănăstire prima dată, înainte de a mă așeza la mănăstire, la un singur lucru m-am gândit: să-mi ajute Dumnezeu să Îi slujesc Lui în condițiile în care mă găsesc la mănăstire. Totuși la început mi-au venit și niște gânduri, un fel de nedumeriri, un fel de întrebări, că oare cum voi putea eu să-i ajut pe oameni prin rugăciune. Cum voi putea să-i ajut eu pe oameni la mănăstire? Și am avut atunci un duhovnic, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Serafim Popescu, și a zis către mine așa: "Măi frate, nu te gândi tu cum să-i ajuți pe oameni. Ci pregătește-te în așa fel ca să-i ajute Dumnezeu prin frăția ta". Și mi-am dat seama că a avut dreptate, așa am făcut, și bineînțeles că pe atunci nu m-am gândit, nu m-am putut gândi, că prin agoniseala de cunoștințe și de experiență câtă o am, voi putea să țin aici în Timișoara 15 cuvântări în folosul oamenilor. Dumnezeu să ne ajute.

 

Vederea minții este o deducție rațională sau o evidență luminoasă a realității lui Dumnezeu?

Este o conștientizare a prezenței lui Dumnezeu, o vedere a lui Dumnezeu în sensul că Dumnezeu nu poate fi văzut, este o conștientizare a unor lucruri mai presus de lume pe care nu le poți cunoaște prin deducție rațională, chiar dacă și deducția rațională este un mijloc de cunoaștere.

Comentați vă rog afirmația Sfântului Ioan Scărarul: "Venind foc în inimă, a înviat rugăciunea, iar sculându-se aceasta și înălțându-se la cer, s-a făcut coborârea focului în foișorul sufletului".

E vorba de râvna pentru Dumnezeu, de cunoștința lui Dumnezeu care se revarsă în suflet prin rugăciune și prin care se ridică sufletul mai presus de sine însuși și apoi vine mai multă energie și mai multă putere de la Dumnezeu, care Se coboară cum S-a coborât Duhul Sfânt în foișorul din Ierusalim.

În cadrul rugăciunilor de seara apare sintagma "sau frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima".

Da, există această sintagmă, pentru că se întâmplă de multe ori așa, și cu mulți. Cu sfinții nu s-a întâmplat așa. Sfântul Ioan Scărarul spune undeva că cineva a văzut o frumusețe feminină deosebită și în loc să se coboare s-a ridicat, dând slavă lui Dumnezeu pentru minunățiile pe care le face.

Sfântul Grigorie Palama mărturisește că inima este singurul organ trupesc al ființei care face legătura între minte și trup. Explicați această afirmație.

Dragă, sfinții au gândit în contextul existenței lor, în limbajul în care vorbeau oamenii. Și Sfântul Isaac Sirul spune un cuvânt care e asemănător cu acesta, și anume că "Lacrimile sunt puse între minte și trup ca semne în trup pentru așezarea minții". Tot așa ceva cred că gândește și Sfântul Grigorie Palama, că mintea se manifestă în sentimentele inimii.

Explicați vă rog versetul din "Cântarea cântărilor": "Eu dorm..."

"...și inima mea veghează". Este un cuvânt pe care îl folosesc părinții în legătură cu aceasta, cu angajarea în rugăciune, că chiar și atunci când dormim, angajați fiind în rugăciune, inima veghează și se roagă și când noi nu știm.

După Sfânta Împărtășanie care ne unește cu Hristos Cel fără păcat, cum mai putem rosti rugăciunea lui Iisus, în care ne auto-numim păcătoși?

Dragă, în general un om totdeauna în fața lui Dumnezeu se socotește păcătos. Și atunci noi putem să zicem rugăciunea aceasta, pentru că niciodată nu suntem la măsurile acelea ca să zicem că nu mai suntem păcătoși. Că Sfântul Ioan Evanghelistul spune că "cel ce zice că nu păcătuiește, acela nu mărturisește adevărul".

Explicați cele spuse de Sfântul Ioan Scărarul: "Începutul rugăciunii alungă prin profundul gând atacurile de la începuturile lor. La mijlocul ei cugetarea se statornicește în cele spuse și gândește, iar desăvârșirea ei este răpirea la Dumnezeu".

Sunt cel trei trepte ale rugăciunii pe care le vede Sfântul Ioan Scărarul, prima în care se înlătură atacurile de gând, se fac neputincioase gândurile cele rele, a doua când mintea se ridică prin cuvintele rostite, și a treia în care Dumnezeu se face și mai evident în conștiința celui ce se roagă.

Sfântul Apostol Pavel se referea la rugăciunea lui Iisus când le spunea corintenilor; "Voiesc să vă spun cinci cuvinte cu mintea mea"?

Nu știu, există această afirmație la Sfinții Ignatie și Calist, însă se poate întâmpla să fie o apreciere a Sfântului Calist. Noi nu știm pentru că nu cunoaștem explicit metoda aceasta de rugăciune în scrierile care premerg scrierilor isihaste.

Care sunt adevărații nebuni pentru Hristos? Ce e nebunia pentru Hristos?

În general creștinii erau socotiți un fel de nebuni de către păgâni și a fi creștin însemna după ei a fi nebun. Nu există o metodă de nebuneală pentru Hristos. De exemplu pe aici pe la noi am cunoscut unul care zicea despre el că e nebun pentru Hristos, apăi eu cred că acela era chiar nebun de cum se cade. Te întâlneai cu el și-ți trântea câte o vorbă așa, pe care Domnul Hristos cred că n-o putea binecuvânta. Și atunci nu e vorba de o metodă să devii nebun pentru Hristos, chiar dacă Biserica noastră are, pe Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos și pe ucenicul său, în cinstire, noi credem că a fi nebun pentru Hristos înseamnă a fi dezaprobat de oamenii care nu cred în Hristos.

De ce se spune în cadrul Sfintei Liturghii: "Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși". Ei oricum se mântuiesc.

Bine, oricum se mântuiesc, dar e o rânduială în care ni se atrage atenția pentru o și mai mare angajare în dorința de mântuire. Cum ar trebui să spună?

Există riscuri în practica rugăciunii inimii?

Cred că nu există riscuri decât la oamenii care nu sunt sinceri cu ei înșiși. Cum ai putea să ai risc dintr-un lucru pozitiv? Zici "Doamne miluiește-mă" și să nu te miluiască Dumnezeu, nu se poate. Dar sunt și niște devieri, dar niște devieri care numai prin nesinceritate sau prin lipsa de smerenie pot fi explicate cumva. De pildă Părintele Ioanichie Bălan, într-un manuscris care a constituit începutul cărții "Convorbiri duhovnicești", adică să zicem prima formă a volumului I din "Convorbiri duhovnicești", are și o prezentare foarte curioasă și foarte interesantă. Și anume că un părinte, când a fost vorba de schimbarea calendarului, s-a retras în pustie ca unul care n-a fost de acord cu schimbarea calendarului, și acolo în pustie s-a întâlnit cu un alt pustnic, și pustnicul acela avea niște bani să meargă la Ierusalim. Și el mărturisea cum se gândea el că să-l omoare pe acela cu bani și să se ducă el la Ierusalim. Așa ceva eu nu-mi pot închipui că-i poate veni cuiva în minte care știe că există o poruncă a lui Dumnezeu să nu furi, că există porunca lui Dumnezeu să nu ucizi. Cum poate să-i vină în minte așa ceva? Și uite că până la urmă l-a miluit Dumnezeu că n-a făcut-o și înseamnă că rugăciunea totuși are eficiență. Undeva tot în "Convorbiri duhovnicești", în legătură cu un părinte Agatie Popescu din mănăstirea Agapia, spune Părintele Ghervasie Hulubași, că părintele acela le spunea la oameni: "Rugați-vă, rugați-vă lui Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu chiar și atunci când te duci să faci un rău", adică nu ca să faci răul, ci ca să-ți aduci aminte de Dumnezeu, să nu-ți uiți de Dumnezeu.

De ce trebuie să citim rugăciunile? Nu ar trebui să vorbim cu Dumnezeu cu gândurile noastre așa cum sunt ele?

Păi încercați să vorbiți cu Dumnezeu cu gândurile voastre, și o să vedeți că nu le veți putea ridica la măsurile la care sunt rugăciunile pe care le citim.

În ce măsură mă pot identifica cu niște rugăciuni care au fost compuse de alții?

În măsura în care câștigi și tu sentimentele altora. Eu de exemplu "Domnul este păstorul meu" (Psalm 22) v-am spus, socotesc că e o rugăciune ca și când aș fi făcut-o eu. Sunt altele cu care nu mă potrivesc foarte bine, dar în orice caz noi putem să ne cercetăm sentimentele și să ni le îndreptăm, să ni le apropiem de ceea ce aduc în noi ideile respective.

Cum ne putem menține trează atenția la sfintele slujbe?

Păi n-avem cum, pentru că atenția în general noi nu ne-o ținem trează nu numai la slujbe, mereu nu ni-i trează, totdeauna vagabondează. Și atunci trebuie să fim cu mai multă atenție, când vedem că ni se duc gândurile în altă parte iar le aducem unde trebuie, iar se duc, iar le aducem, e o luptă, un fel de zdroabă sufletească pe care trebuie s-o ai.

"Prin concentrare radiestezică ne curățim de tot ce este întinat și primim lumină de la Sfânta Treime". Este aceasta o modalitate mai eficientă decât rugăciunea?

Cred că nu, mai mult o părere de iluminare. Să știți că-ți poate aduce vrăjmașul gândul că ești luminat și dacă ești întunecat. Și apoi concentrarea nu se face în vederea rugăciunii, ci rugăciunea aduce concentrarea. Adică eu mai întâi nu încerc să mă concentrez ca să mă pot ruga, ci mă rog și prin rugăciune devin concentrat.

Este conformă radiestezia cu învățăturile Ortodoxiei?

Nu prea cunosc radiestezia, dar am aflat că ideile prin care se introduce cineva în radiestezie în general nu sunt ortodoxe. Dacă e vorba să studiezi știința spirituală a lui Rudolf Steiner ca să te învețe el ce ai de făcut și nu iei aminte la Evanghelie, înseamnă că ești mai prejos, de Ortodoxie în orice caz, pentru că Ortodoxia este superioară oricărei alte învățături. Să știți că și eu am cunoscut aici în Timișoara, când am fost eu elev de liceu, am fost în legătură cu un cerc de antropozofi, de aici din Timișoara, nu știu dacă mai trăiește cineva din aceia de atunci. Și bineînțeles că după ce m-am dus la Teologie și am văzut cât eclectism există și câtă încercare de sistematizare a unor lucruri care le-au gândit ereticii în special, am părăsit din toate puterile. Acum mă țin de Ortodoxie pentru că sunt sigur că mă duce unde trebuie.

Am învățat la radiestezie că suntem înconjurați de așa-zise entități malefice care ne agresează și pe care le putem alunga prin concentrare.

Nu toate influențele negative sunt din puterea vrăjmașului. Sunt multe influențe negative care au altă explicație. De exemplu Domnul Hristos spune că "din prisosința inimii grăiește gura" (Matei 12, 34), sau că "din inima omului purced gândurile cele rele" (Matei 15, 19). Ori Domnul Hristos știa și El de influențele malefice. În Pateric se spune de pildă că la un părinte s-a dus un frate și i-a spus: "Părinte, ce să fac că mă luptă dracii". Și părintele respectiv zice: "Ce zici, frate, pe tine te luptă dracii? Nu se poate, nu se luptă dracii cu noi, ci cu aceia ca Moise și ca Ilie, patimile noastre sunt dracii noștri". Și spune undeva tot în Pateric că la un părinte s-a dus un frate că era luptat de duhul desfrânării și l-a rugat să se roage pentru el. Și părintele a început să se roage, și acesta tot nu era liniștit. Se duce din nou și zice: "Părinte, roagă-te pentru mine că sunt bântuit de duhul desfrânării, te-am rugat să te rogi". Și atunci părintele s-a rugat lui Dumnezeu mai cu osârdie și i s-a descoperit, a venit vrăjmașul și i-a zis: "Eu de atunci de când ai zis întâi m-am depărtat, numai că el are dracul lui - zice -, lăcomia pântecelui și somnul mult".

Ce părere aveți despre teozofie și despre Rudolf Steiner?

Dragă, eu am spus adineaori ce părere am, că i-am părăsit dintr-o dată când m-am dus la Teologie, și atunci înseamnă că, în orice caz, nu servesc adevărul așa cum îl știm noi, adevărul creștin în orice caz nu. Poate încercări din acestea de apropiere de gnosticism, de arianism.

Explicați cuvântul pe care l-a primit cuviosul Siluan pentru timpurile noastre: "Ține mintea în iad și nu deznădăjdui"

Dragă, este un cuvânt pe care eu nu-l înțeleg, nu l-am înțeles niciodată și nici acum nu-l înțeleg și nu-l pot explica. Și am zis așa: poate cuvântul acesta a fost valabil pentru Sfântul Siluan, nu pentru alții, și atunci Sfântul Siluan l-a și înțeles și l-a și urmat. Eu nu cred că trebuie cineva să-și țină mintea în iad ca să nu ajungă în iad, poate să și-o țină în rai ca să ajungă în rai.

În ce măsură ne este îngăduit să corectăm comportamentul semenilor atunci când ei ne lovesc prin fapte neconforme cu credința pe care o mărturisesc?

Nu se poate da o rețetă în privința aceasta. Omul nu este o ființă STAS, nu poți să-l tratezi pe fiecare cu aceeași măsură. Pe unul îl câștigi cu bunătatea, pe altul îl câștigi cu asprimea, depinde de la situație la situație. În orice caz noi trebuie să fim în general cu inimă de frate în orice îndreptare.

Mai reprezintă încă familia creștină o șansă reală de mântuire în condițiile actuale de dezintegrare a principiilor moral-creștine în lume?

Dacă ne ținem de ce trebuie, reprezintă. Sfânta cununie pentru noi este o Taină și dacă se urmăresc lucrurile așa cum sunt prezentate în slujba cununiei, sigur familia creștină este un mijloc de mântuire. Însă, ce-am constatat: sunt preoți, de pildă am întâlnit eu preoți la cununii la care am slujit, care ei înșiși ocolesc punerea în evidență a principiilor de familie. De exemplu când se zice "să te înmulțești ca Iacov" nici nu știai ce zice, se auzea doar "ca Iacov". Sau am auzit pe unul zicând, în loc de "și tu mireasă să te înmulțești ca Rahila", "să fii roditoare ca Rahila". Dacă cădem de la principii, cădem și de la realitățile pe care le aduc principiile. Sau de exemplu în slujba cununiei se spune "să se veselească ei la vederea fiilor și a fiicelor lor", nu zice "la vederea fiului sau a fiicei lor". Așa că dacă se ține seama într-adevăr de ceea ce vrea Dumnezeu și de ceea ce vrea Biserica, sigur că familia este un mijloc de mântuire.

La câți ani se intră în viața monahală?

Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt maici care își aduc nepoatele la mănăstire de când sunt mici de tot și le cresc acolo. Dar acuma se fac și niște abuzuri nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16 ani și imediat îi face rasofori și călugări. Nu e corect, pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuși. Trebuie lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atâția care nu merg cu vocație monahală la mănăstire, și atunci înseamnă să încurci omul. Totuși zic eu așa acuma, că vârsta la care se intră în viața monahală ar fi vârsta la care se intră în viața de familie. Deci când te poți căsători te poți și călugări, numai să știi ce faci.

Dacă strămoșii cuiva au fost din tată în fiu preoți, dar părinții lui nu numai că nu au fost preoți, dar au și trăit în necurăție și fără grijă de cele ale sufletului, acela ar mai putea să se gândească să devină preot?

Da, pentru că contează curăția lui, nu cu curăția celorlalți.

Păcatele părinților i-ar putea influența negativ hotărârea sau ulterior viața și activitatea preoțească?

S-ar putea, în înțelesul acesta că vine cu niște slăbiciuni pe care el nu și le poate depăși.

Ce ne puteți spune despre cei care au deprins rugăciunea de toată vremea în închisori, în lagăre sau în deportare?

Dumnezeu să le ajute, înseamnă că n-au făcut închisoare degeaba.

Părinte, sunt stăpânită de un păcat pe care vreau să-l părăsesc dar deocamdată nu pot. Probabil că nu vreau destul; în același timp simt nevoia de a fi cu Dumnezeu. Pot să mă rog în această situație sau trebuie să mă îndepărtez de rugăciune?

Nu, niciodată nu trebuie să se depărteze cineva de rugăciune. E singura lui șansă, rugăciunea.

Cum poate fi privită viața creștinului în condițiile cibernetizării și a informatizării societății?

Dragă, viața creștinului nu se cibernetizează. Fiecare om își duce viața la măsurile lui. Folosim cibernetica acolo unde e locul ei.

Vorbiți-ne despre feciorie.

Fecioria este o metodă de înălțare sufletească pe care Dumnezeu o binecuvintează, dar este o rânduială pentru mai puțini, nu e o rânduială comună. Biserica binecuvintează și familia și Biserica binecuvintează și singurătatea, fecioria, castitatea, faptul de a-ți crea niște condiții de apropiere de Dumnezeu. Își alege fiecare ce crede că se potrivește cu el.

Pentru un începător în credință, care ar fi regulile care ar trebui să le urmeze pe această cale?

Eu pentru începători dau un program pe care vi l-am mai spus, cred că ar trebui să vă pun acuma la un examen. Să participe la Sfânta Liturghie duminica și în sărbători, două ore pe săptămână pentru cineva care crede în Dumnezeu nu-i prea mult. Să înceapă ziua cu rugăciune și să o sfârșească cu rugăciune, rugăciuni de dimineața și de seara, 5-10 minute dimineața, 5-10 minute seara pentru Dumnezeu pentru cineva care crede în Dumnezeu nu-i prea mult. Și dacă nu-și găsește nici timpul acesta înseamnă că Îl neglijează pe Dumnezeu, ori cineva care crede în Dumnezeu nu poate neglija pe Dumnezeu. Să citești în fiecare zi două capitole din Noul Testament, chiar dacă nu reușești în fiecare zi, dar acesta-i principiul. Să-ți păzești mintea prin rugăciunea de toată vremea, ce v-am spus eu în seara asta. Și postul, postul cu mâncare de post în zilele de post. Mai zic eu câteodată că îmi pare bine că nu-s toate zilele de post. Și după aceea de la Părintele Arsenie, v-am spus, "oxigen, glicogen, somn, să-ți păstrezi hormonii și să ai concepție de viață creștină". Acestea ar fi ale începătorului.

Cum trebuie introdus copilul în viața liturgică?

Prin participarea la viața liturgică, îl înveți să vină la biserică, să stea acolo, faci ce poți face, deși să știți că față de alții care au metode de apropiere a copiilor de biserică, noi suntem cam în urmă. Slujbele noastre sunt pentru oameni mari, nu sunt pentru copii, și în cazul acesta copilul ajunge cu vremea să se integreze și să se introducă, întâi se plictisește, se mișcă, că nu înțelege. Nici eu nu înțelegeam. Când m-am dus la școală la Cluj m-au întrebat colegii mei că eu știu, la noi se cântă "ca pe Împăratul" la Liturghie? Și eu am zis că nu, că de fapt eu nu înțelegeam. Și când m-am mai dus acasă în vacanță și am auzit că se cântă, m-am întors la școală și le-am spus: să știți că și la noi se cântă. Nu ai cum, așa progresiv ajungi să te integrezi în viața liturgică. Și abia la Teologie mi s-a luminat mintea în sensul că textele cuprind niște valori deosebite, cu vremea m-am introdus. Acuma bineînțeles că eu le spun la oameni de la început și de când pot să le spun, de câte ori mi se dă ocazia, și că suntem cu toții împreună-slujitori, dar și că textele au un cuprins deosebit care trebuie analizat, trebuie aprofundat.

Vă rog să-mi spuneți ce părere aveți despre organizațiile de tineret creștine. Dar despre "Oastea Domnului"?

Dragă, eu am păreri foarte bune despre organizațiile creștine, numai să-și știe competența și limitele, și am păreri foarte bune și despre "Oastea Domnului", dacă "Oastea Domnului" este integrată în Biserică și este îmbisericită. Pentru că există o tendință, mai ales la "Oastea Domnului", spre protestantism, spre practici protestante, nu sunt destul de îndoctrinați din punct de vedere bisericesc, în sensul că prea puțin e pomenită Maica Domnului, că există o tendință de afirmare a binelui pe care-l fac, nu e destulă smerenie. Numai că oamenii pot fi ajutați și pot fi corectați. Ei se cred mai buni decât mulți alții.

Vă rugăm să ne explicați versetul: "Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, că aceia se vor sătura".

Fericiți sunt aceia care caută dreptatea, sunt angajați cumva organic și fizic în căutarea dreptății, în căutarea faptului de a fi drept, pentru că aceia se vor sătura de dreptate pentru că le va împlini dorința Dumnezeu.

Dacă ați citit "Medicina isihastă" a părintelui Ghelasie, ce părere aveți despre ea?

Dragă, n-am citit-o, v-am spus că era să mă pună să vorbesc despre medicina isihastă, dar eu n-am citit-o, am citit foarte puțin din Părintele Ghelasie, pentru că mi se pare foarte confuz. Ce am citit n-am înțeles. Odată a venit tata la mine la mănăstire și a zis: "M-a întrebat cutare din sat - și mi-a spus ce l-a întrebat. Și eu n-am știut să-i spun, da? am zis: las? că mă duc la fecioru? meu la mănăstire și îl întreb pe el. Și apoi dacă nu va ști el, poți să nu mai întrebi pe nimeni". Așa că dacă eu n-am înțeles, cred că mulți nu înțeleg. E o confuzie. În orice caz eu nu cred într-o medicină isihastă, cred într-un isihasm ca metodă de îmbunătățire sufletească și atâta tot. Sigur că prin credință se pot face minuni și face Dumnezeu minuni, unde vrea El și când vrea El. Dar așa că te angajezi la o metodă care zici că e metodă isihastă și cu asta ai rezolvat niște chestiuni, nu cred că se poate vorbi despre o medicină isihastă, cred că nu e corect. Sau de exemplu are niște metode din acestea, cu grâu încolțit, cu nu știu ce. Păi Domnul Hristos a înmulțit pâinile, nu a înmulțit grâu încolțit.

Vă rugăm să ne împărtășiți părerea dumneavoastră despre muzică.

Muzica este o artă, numai că trebuie și muzica selectată. Ce-i frumos folosești și ce nu-i frumos îndepărtezi. De exemplu tot aud de muzică rock, și într-o zi, acuma de curând, cu Părintele Matei când ne-am dus la Blaj, și a prins cineva la radio un post, pe mașină, și am zis: închide-l domnule, că asta nu te ridică. Este și muzică frumoasă, să știți că mie îmi place muzica populară, n-am vreme de ea, am și discuri cu muzică populară, și nu mi-e frică că nu mă duc în rai. Îmi place foarte mult Felician Fărcaș, îmi place muzica bănățenească, îmi place muzică din Ardeal, de astea ciobănești de pe la noi, de unde sunt eu, din părțile Sibiului. Îmi place, dar n-am vreme de ea, Dumitru Fărcaș la oboi, e frumos domnule, ce e frumos e frumos, și prin toate te ridici dacă vrei să te ridici. Și poți să și scazi prin lucrurile care nu le înțelegi sau care te scad pe tine, dar ești scăzut gata când te scad ele.

Vă rugăm să ne explicați versetul: "Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului".

Este vorba despre începuturile creștinismului, când putea cineva, de curând fiind introdus în creștinism, să ajungă și mare, să ajungă episcop, și nu era încă destul de consolidat.

Ce părere aveți despre rugăciunile închinate preasfintei inimi a lui Iisus?

Dragă, e o concepție care nu e concepție ortodoxă și nu e ortodoxă în sensul că noi ortodocșii nu luăm părți din persoana Mântuitorului, chiar dacă-i inima care reprezintă persoana Mântuitorului. Nu ne rugăm inimii Domnului Hristos ci ne rugăm Domului Hristos. Nu avem un Hristos euharistic la care ne închinăm, ci ne închinăm lui Hristos. Cu Hristos euharistic ne împărtășim. Așa încât nu știu, e prea mult, e prea nefiresc să zici "Inima lui Hristos cea plină de iubire, dă-mi și mie iubire". De ce să nu zici "Doamne Iisuse Hristoase cel iubitor de oameni, dă-mi putere iubitoare și mie".

Credeți că este un păcat a te boteza a doua oară?

Păi noi zicem "mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor", nu zicem "mărturisesc mai multe botezuri spre iertarea păcatelor". Dacă te botezi a doua oară înseamnă că Botezul prim îl desconsideri.

În Apocalipsă 13, 8 se vorbește despre "locuitorii pământului, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieții". Vă rugăm să ne spuneți pe scurt părerea dumneavoastră despre predestinare.

Nu există o predestinare propriu-zisă, ci există o destinare, și Dumnezeu știe ce va fi cu oamenii, noi nu putem să cunoaștem tainele acestea. Există un cadru, un cadru în care te miști și în care te formezi. Cadrul acesta e fixat de Dumnezeu, eu am venit în familia cutare, cu părinții cutare, cu frații cutare, nu e un lucru întâmplător. Am venit în România, n-am venit în America, și așa mai departe, acesta-i cadrul destinului, restul depinde de mine dacă-s bun sau rău, nu mă face Dumnezeu rău, că Dumnezeu nu face rele.

Ce părere aveți despre rugăciunea rozarului?

E o metodă de angajare în rugăciune, n-am păreri rele. Se poate întrebuința și îl întrebuințează mai ales apusenii, catolicii. E o metodă de angajare în rugăciune, așa cum citim noi Acatistele, așa fac ei rozarul. Nu cred că sunt mai avantajați cei ca fac rozarul decât cei care fac un Acatist, dar e o metodă de angajare.

Vă rugăm să ne recitați poezia "Cântecul potirului" de Nichifor Crainic.

Când holda tăiată de seceri fu gata,
Bunicul și tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legând-o cucernic cu-un fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnul Hristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica și mama
Scoțând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaște cinstite și lucii,
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e fața lui Domnul Hristos.

Și iată potirul la gură Te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce,
Hrănește-mă carne de sfânt Dumnezeu
Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin în Tine,
Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.

Din coarde de viță ce-nfășură crama,
Bunica și mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
Copile, grăiră, boabele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La caznele Domnului nostru Hristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul și tata
În joc de călcâie zdrobind nestemate,
Ce lasă ca rana șiroaie-nspumate,
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Hristos.

Și iată potirul la gură Te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce,
Adapă-mă sânge de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate și lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Privește-Te-n vie și vezi-Te-n grâne
Și sângeră-n struguri și frânge-Te-n pâine,
Tu, viața de-a pururi a neamului meu.

 

10 mai 1995


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.